Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Contradictii Biblice
Contradictii Biblice
Dumnezeu si diavolul
Piatra de temelie a crestinismului este axioma existentei divinitatii
supreme (Dumnezeu), a eternei opozitii intre principiul Binelui si
cel al Raului, personalizate de Dumnezeu si diavol. Teroarea
existentei iadului si a chinurilor vesnice, la care se presupune ca
vor fi supusi cei ce contravin contractului moral incheiat cu
biserica, este un mijloc eficace de constrângere pentru un drept-
credincios de a ramâne fidel liniei de conduita stabilite de biserica.
Diavolul are deci un rol de prima mâna in influentarea maselor,
dupa bunul plac al bisericii. Cu toate acestea, referintele crestine
in privinta diavolului nu abunda. Putine lucruri sunt cunoscute
despre el:
- Este de soi un inger, initial subordonat lui Dumnezeu.
- S-a revoltat impotriva autoritatii divine, iar Dumnezeu a iesit
victorios din aceasta inegala confruntare.
- A fost izgonit din regatul celest si exilat intr-un domeniu
subpamântean, unde a intemeiat regatul iadului.
- De atunci isi petrece vremea incercând sa contrarieze planurile
divine.
Dumnezeu ii tolereaza insa diavolului, de multa vreme, existenta
si activitatile de sabotaj. Cum, Dumnezeu este atotputernic, ar
putea lesne sa anihileze aceasta opozitie, daca ar contraveni
planurilor sale. Diavolul pare insa integrat in planul divin.
Dar, aici ar putea apare o alta contradictie: diavolul, initial
adversar ireductibil al lui Dumnezeu, a devenit in cursul timpului
slujitorul lui cel mai credincios si principalul instrument de
disuasiune...
Mânie dumnezeiasca
Cunoastem legenda biblica: dizidentul Lucifer (sarpele-drac) ii
ispiteste pe Adam si Eva sa guste din marul-tabu, dupa care -
desi stia dinainte ce se va petrece - Dumnezeu blestema cuplul
abea imperecheat, pronuntând un blestem de lunga durata intregii
omeniri pentru fapta de a fi comis "pacatul originar", blestem
transmis - inexplicabil - din generatie in generatie. Fiecare nou-
nascut vine cu povara acelui "pacat originar", greu de priceput.
Dar, cum poate fi salvata omenirea de acest blestem ? Desigur,
numai printr-un "mântuitor". Biblia afirma: intr-atât a iubit Domnul
lumea, incât si-a sacrificat propriul fiu acestui scop caritativ. De
unde a aparut acest fiu, un Dumnezeu cu familie fiindu-ne de
neconceput ? Acest fiu nu e deloc intr-o situatie de invidiat, fiind -
fara mila (de catre un tata "bun si iubitor") - trimis spre
"pacatoasa" Terra spre a mântui omenirea, dupa o suita de chinuri
groaznice, la fel de absurde si de neinteles. Abea dupa decesul
ingrozitor al fiului sau, tatal divin se linisteste si se simte din nou
impacat. Ne punem intrebarea: cum poate Dumnezeu cel bun si
iertator sa-si trimita fiul spre a fi in mod barbar torturat si omorât,
numai pentru ca Adam si Eva au comis cândva un "pacat" pe
care, daca vroia, il putea usor impiedeca ? Cum poate fi
Dumnezeu impacat sufleteste cu omenirea, dupa decesul in
conditii atât de macabre a propriului fiu ?
Biserica afirma: "Fiul lui Dumnezeu s-a nascut mai inainte de toti
vecii" ("Si intru unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-
Nascut, care de la Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii:
Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din..."). Acesta este un
fragment din Crez. Intrebarea care se pune este daca "Fiul lui
Dumnezeu s-a nascut mai inainte de toti vecii", asa cum ne zice
Crezul, de ce nu spune nimic Vechiul Testament despre el, sau
macar despre notiunea nou-testamentara de Sfânta Treime ?
Omul este suma nevoilor sale. Unele sunt de baza, unele sunt
secundare. Una din nevoi este scopul, telul in viata. Ceva catre
care sa tinda, fara sa poata ajunge vreodata acolo. Alta nevoie a
lui este aceea de lider. Cineva care sa-i spuna ce sa faca.
Dumnezeu, practic, le combina pe amândoua. E simplu, nu ?
Religia are rolul ei. Unii merg la psiholog, altii se roaga. Ce s-ar
intâmpla daca s-ar demonstra ca nu exista Dumnezeu ? Nu ar fi
tocmai roza situatia. Religia e o chestie benefica pentru bunul
mers al societatii, fie ca imi place mie sau nu. Tine masele in frâu.
Credinta e benefica pentru cei slabi de inger (si nu sunt prosti cei
ce cred in Dumnezeu), cei care simt nevoia sa creada ca nu sunt
singuri, ca cineva ii vegheaza si le indruma pasii pe calea cea
dreapta, ca cineva le contorizeaza faptele bune si aparent
dezinteresate.
Altadata, cei mai multi dintre oameni isi petreceau vietile trecând
printr-o "Vale a Plângerii". Saracia, nedreptatea, boala, cruzimea,
erau ingredientele zilnice ale inaintasilor nostrii. Aceasta viziune
despre viata a dominat lumea pâna la Revolutia Franceza. In
discursul crestin, se clamau 2 feluri de Paradisuri: Paradisul
pierdut, inainte de pacat, si Paradisul pe care l-ar regasi la
sfârsitul timpurilor unii dintre noi, doar câteva zeci de mii dintre
noi, cum ne explica Biblia in Apocalipsa, doar câteva zeci de mii
dintre miliardele de oameni care au trait, care traiesc, sau care
vor trai pe pamânt. Omului nu ii era permis sa fie fericit decât
inainte de viata si dupa moarte. Revolutia Franceza a schimbat
insa totul. Fericirea este o idee noua in Europa. Odata cu aceasta
fraza articulata de Luis de Saint-Just in 1794, bucuria de a trai isi
pierde caracaterul metafizic si devine proiect social. Accesibil.
Este un obiectiv, si pentru el s-au unit masele tuturor revolutiilor
de atunci.