Genialii Arhitecti din culise

Radu Cerghizan

niversul a fost creat si îsi mentine echilibrul într-un mod inexplicabil,

care ne pune pe gânduri. Ordinea din univers arata indubitabil existenta
unor invizibili Geniali Arhitecti cu un intelect hiperdezvoltat, care au
creat întregul sistem. Este deosebit de greu de conceput ca aceasta
ordine si existenta fiintelor inteligente, provin din inexistenta gândirii,
respectiv din substante anorganice, pe calea unor simple "intâmplari".

Acesti Geniali Mari Arhitecti din culise, oricare ar fi natura lor, sunt ceea
ce se numeste TOT CEEA CE ESTE (bisericile folosesc termenul de
"Dumnezeu").

Se pot constata nenumarate exactitati si coincidente incredibile in

determinarea echilibrului perfect al universului. Iata numai câteva din
aceste "minuni" inexplicabile:

Explozia primordiala "Big-Bang" de acum 13,7 miliarde ani a avut

ordinul de marime de 10 la puterea 60. Daca ar fi fost ceva mai slaba
sau ceva mai puternica, nu am fi aici, sa discutam despre ea.

Daca temperatura medie a suprafetei pamântului ar fi mai mare decât

+25°C, ar exista posibilitatea ca vaporii de apa sa se amestece cu
bioxidul de carbon din atmosfera, astfel încât radiatiile infrarosii sa nu
mai fie lasate sa se împrastie în atmosfera si astfel sa încalzeasca
pamântul la o temperatura apropiata de aceea a lui Venus, temperatura
de topire a plumbului. Din fericire, interactiunea dintre vaporii de apa în
curs de condensare si elementele atmosferei a fost de asa natura, încât
vaporii calzi au servit pentru a diminua continutul de bioxid de carbon
din atmosfera, iar norii formati din apa rezultata au servit ca filtru si
reflector pentru razele calde ale Soarelui, înainte sa ajunga la suprafata
pamântului, mentinând astfel o temperatura optima, necesara pentru o
planeta locuibila.

Din cauza înclinarii axei pamântului cu 23½° catre Soare, în unele locuri
apa nu îngheata niciodata, în altele gheata nu se topeste niciodata ca,
de exemplu, la poli, iar în alte locuri apa îngheata iarna si gheata se
topeste vara, creind astfel o mare varietate de specii biologice.

Oceanele produc o temperare a climei terestre pe distante mari, atât

prin faptul ca temperatura lor este mai constanta, cât si prin curentii
determinati de apa rece care cade la fund si de apa calda care se ridica.
Golfstream-ul este un astfel de curent cald, fara de care Europa ar fi o
zona rece, la fel ca Siberia. Ceea ce este uimitor este ca suprafata de
separatie a acestui "râu cald oceanic" este atât de clar conturata încât
se pot întâlni doua temperaturi diferite la o distanta de aproximativ 6 m
pe verticala. De ce, oare, nu se amesteca apele ?

Zapada este un izolator uimitor; cu fulgii sai având forme nenumarate

(niciunul identic cu altul !), ea protejeaza solul de înghet excesiv. Ar fi
dificil ca viata sa reziste sub sau deasupra solului acoperit cu gheata.
De asemenea, zapada constituie o rezerva de apa pentru primavara
când este necesara si, deoarece se topeste încet, patrunde în sol mai
bine decât o ploaie.

Daca Pamântul ar fi fost numai cu 5% mai aproape de Soare, ne-am

praji din cauza efectului de sera, iar daca ar fi fost cu numai 1% mai
departe de Soare, am îngheta.

Daca orbita Pamântului ar fi ceva mai eliptica, am îngheta si ne-am praji

în cursul unui an, din cauza ca intervalul dintre înghet si fierbere este
sub 2% din intervalul mediu de temperatura masurat în Univers.

Gravitatia este suficienta pentru a tine apa si a nu o lasa sa se piarda în

spatiu, din cauza fortei centrifuge, la o viteza sub 11 km pe secunda.

Apa este transparenta, ceea ce permite fotosinteza pâna la 50 m

adâncime si propagarea sunetului de 4½ ori mai repede, pentru o mai
buna orientare si comunicare prin simturi. Radiatiile mortale ultraviolete
pot patrunde numai câtiva milimetri în apa si deci viata a putut sa se
dezvolte în oceane, înainte de aparitia atmosferei si a stratului de ozon
care sa protejeze si sa întretina viata pe pamânt.

De câte ori fulgerul strabate aerul, produce în jurul lui temperaturi

deosebit de mari. Aerul se raceste repede însa, în prealabil, caldura
determina combinarea moleculelor de azot si oxigen din aer, formând
bioxidul de azot. Acesta se dizolva în apa (de obicei ploua în acele
momente) si formeaza acidul azotic, care produce o ploaie acida. Când
acidul azotic atinge solul se transforma în nitrati care ajuta la fertilizarea
pamântului, ceea ce face posibila viata pe uscat. Fiecare fulger produce
imense cantitati de bioxid de azot, furnizând pamântului 10% din oxidul
de azot pe care viata îl consuma numai în proportie de 50%. Restul este
sintetizat în sol de catre bacterii, care pot utiliza azotul sub alte forme.

Câmpul gravitational al Lunii ridica oceanele cu circa un metru, în

functie de pozitia Soarelui, ajutând prin aceasta viata acvatica în privinta
hranei, a adapostului si a reproducerii. Daca Luna ar fi mai aproape de
Pamânt, ar produce maree catastrofale.

Vântul solar a aparut imediat dupa formarea Pamântului, dar înainte ca

vulcanii sa produca apa si gaze; altfel, toata apa si gazele ar fi fost
aruncate în spatiu. Daca ar fi lipsit chiar si numai un singur element din
toate acestea, nu am fi aici sa discutam cum am ajuns sa existam.

Daca "fortele tari" care actioneaza asupra quark-urilor, neutronilor si

protonilor din nucleul atomic ar fi ceva mai slabe, singurul element stabil
ar fi hidrogenul. Nu ar mai putea exista nici un alt element. Daca ar fi
putin mai tari in raport cu forta electromagnetica (forta care regleaza
modul de comportare al leptonilor: electronii si neutronii) atunci un
nucleu atomic ce contine numai doi protoni ar deveni o caracteristica
stabila a universului. Acesta ar însemna ca hidrogenul sa nu existe, iar
stelele si galaxiile sa nu fi evoluat niciodata, iar daca aceasta s-ar fi
întâmplat, ar fi fost în mod foarte diferit de felul cum au facut-o.

Dilatarea Universului, atât de aproape de limita dintre colaps si

expansiune eterna, pe care omul nu a putut sa o masoare, s-a produs
exact cu viteza necesara pentru a permite formarea galaxiilor si stelelor.
De fapt un univers ca al nostru, cu galaxii si stele, este destul de
improbabil. Daca se considera constantele si legile care ar fi putut
rezulta, sansele împotriva unui univers, care a produs viata ca a
noastra, sunt imense. Sa consideram sansele ca dupa ce agitam
piesele unui ceas aflate într-un recipient, acestea sa se aranjeze la locul
lor, astfel încât sa obtinem din nou acelasi ceas care sa functioneze.

Intregul univers este format din protoni si neutroni si nu contine

antiprotoni si antineutroni. Un asemenea dezechilibru între particule si
antiparticule este o conditie "a priori" pentru existenta noastra, pentru ca
daca sistemul ar fi compus dintr-un amestec de particule si antiparticule,
în parti egale, acestea s-ar anihila unele pe altele si ar ramâne numai
radiatia.
Fiecare atom are o sarcina electrica nula, din cauza ca sarcina pozitiva
a fiecarui proton este echilibrata exact de sarcina negativa a unui
electron. Acest echilibru exact dintre sarcina unui electron si sarcina
unui proton este o alta coincidenta remarcabila prin exactitatea ei.

Daca fortele nucleare, care controleaza comportarea protonilor si

neutronilor in nucleul unui atom, ar fi ceva mai puternice decât sunt în
realitate, în comparatie cu fortele electrice, atunci biprotonul (un nucleu
atomic format din doi protoni) ar fi stabil. Fierul, carbonul, oxigenul si
celelalte elemente sunt produsele sintezei stelare ale nucleelor, proces
sensibil la câteva accidente aparente ale fizicii. Universul pare a fi astfel
creat încât în el sa se petreaca lucruri greu de priceput.

Universul este uimitor de fin reglat pentru a produce creaturi vii, unele
chiar cu constiinta si inteligenta, ca oamenii.

Universul s-a dilatat dupa "Big-Bang" tocmai cu viteza necesara care sa

permita galaxiilor, stelelor si planetelor sa se formeze. O cale de a
întelege extraordinara coincidenta cosmica este de a arunca din nou o
privire la varietatea elementelor chimice din univers. Toate acestea,
multumita exploziilor si colapsului repetat al supernovelor care au
produs 92 de elemente din numai 52. Cel mai stabil element din punct
de vedere energetic este fierul si, daca universul s-ar fi racit lent, atunci
majoritatea protonilor si neutronilor ar fi fost blocati în nucleele atomilor
fierului. Nu ar fi existat loc pentru viata. Daca Universul s-ar fi dilatat mai
repede, norii s-ar fi împrastiat, s-ar fi subtiat si s-ar fi separat înainte ca
gravitatia sa devina dominanta, chiar la scara locala, si sa determine
colapsul lor în galaxii si stele. Fara acel colaps, nici un element greu nu
ar fi luat nastere în interiorul stelelor si, din nou, nu am exista aici pentru
a ne minuna. Daca Universul s-ar fi dilatat mai încet, s-ar fi oprit si ar fi
repetat colapsul dupa primul milion de ani.

Conform descrierii matematice a spatiului si a timpului, facuta de

Einstein, s-a constatat ca, daca Big-Bang-ul ar fi fost mai puternic sau
mai slab cu o parte din 10 la puterea 60, universul nu ar mai fi avut
conditii pentru dezvoltarea vietii, asa cum o cunoastem noi.

Daca neomogenitatea initiala dupa "Big-Bang" ar fi fost ceva mai mica

de 10 la puterea 5, atunci universul ar fi si acum tot uniform, fara galaxii,
fara stele si fara viata. Aceasta arata faptul ca universul este destul de
neomogen, dar nici prea neomogen, deoarece aparitia vietii depinde de
înca o coincidenta cosmica, valoarea neomogenitatii.
Intensitatea "fortelor slabe" a fost aceea care a decis cât hidrogen sa fie
transformat în heliu dupa "Big-Bang". Este necesar un reglaj fin si foarte
precis pentru a evita scaparea într-o directie sau alta. Daca fortele ar fi
fost ceva mai puternice, nu s-ar mai fi produs heliu; daca ar fi fost ceva
mai slabe, aproape toti barionii s-ar fi transformat în heliu.

O crestere de numai 20% a heliului în univers, ar fi accelerat durata de

viata a corpurilor ceresti în asemenea masura, încât acum Soarele ar fi
în convulsiile mortii si, în consecinta, Pamântul ar fi mort demult, iar noi,
oamenii, nu ne-am fi nascut niciodata.

Dupa câteva mii de ani de la Big-Bang temperaturile si energiile au

continuat sa scada proportional cu expansiunea universului. Când
temperaturile au scazut sub 3000°C, s-a produs un eveniment
important: lumina s-a separat de materie si a iesit din întunericul
universului. [Geneza 1:2-4: "Pamântul era fara forma si gol; si întuneric
era peste fata adâncului si Spiritul lui Dumnezeu se misca peste
întinderea apelor. Si Dumnezeu a zis: "Sa fie lumina!" Si a fost lumina.
Dumnezeu a vazut ca lumina era buna; si Dumnezeu a despartit lumina
de întuneric"].

S-au facut calcule privitoare la timpul necesar pentru ca, prin reactii
chimice întâmplatoare, sa se formeze o simpla bacterie unicelulara,
mult mai simpla decât un organism complex multicelurar, ca cel uman.
Bazându-se calculele pe viteze de reactie optimist de mari, timpul
calculat pentru formarea unei bacterii, nu numai ca depaseste 4,5
miliarde de ani, vârsta Pamântului, ci chiar vârsta totala, de 13,7
miliarde de ani, a universului. Probabilitatea ca procesele întâmplatoare
sa produca viata, din baia primordiala de chimicale, este chiar mai mica
decât aceea ca, dupa ce se bate omleta, galbenusul si albusul sa se
separe sub forma initiala a oului !

ADN si ARN sunt baza materialului genetic al tuturor celulelor vii

analizate pâna acum. Aceasta echivalenta între toate formele de viata
este o dovada puternica în sprijinul unei singure surse a tuturor formelor
de viata. Nu este plauzibil ca aceasta analogie sa fi aparut din
întâmplare. Exista 20 de tipuri diferite de aminoacizi utilizati pentru
formarea proteinelor. Probabilitatea ca, din întâmplare, sa se dedubleze
doua lanturi de proteine identice, fiecare cu 100 de aminoacizi, este o
sansa din 20 la puterea 100. Pentru a obtine conditia probabila ca o
singura proteina sa se poata dezvolta din întâmplare, ar fi fost necesar
sa se execute 10 la puterea 130 încercari în fiecare secunda de la
începutul timpului. Pentru a realiza aceste încercari simultane rezerva
de hrana ar trebui sa fie de 10 la puterea 90 grame de carbon. Dar,
întreaga masa a Pamântului (toate elementele combinate) este de
numai 6 x 10 la puterea 27 (in grame). De fapt, 10 la puterea 90
depaseste de multe miliarde de ori masa estimata a universului. Aceste
diferente arata clar ca întâmplarea nu putea sa fie forta motrice care sa
produca proteine asemanatoare la bacterii si la oameni.

Stelele aflate în primele stadii pierd foarte mari cantitati de materie într-o
singura eruptie. Acest fenomen este cunoscut sub numele faza T-Tauri a
unei stele. Probabil ca Soarele nu a fost o exceptie. Faza T-Tauri a
Soarelui a produs un vânt solar atât de cumplit încât a împrastiat, în
întregime, toate gazele interplanetare în spatiul exterior. Atmosferele
planetelor au fost si ele maturate. Totusi aici respiram un amestec care
întretine viata, de 20% oxigen si 80% azot. Sursa oceanelor si
atmosferei noastre sunt, în mare parte, gazele si vaporii eliberati în
timpul eruptiilor vulcanice. Oxigenul a aparut mai târziu, prin fotosinteza.
Deoarece faza T-Tauri a Soarelui a avut loc dupa aglomerarea materiei
planetare, dar înainte de acumularea majora de gaze în vulcani care a
însotit topirea pamântului proaspat format, apa si alte substante volatile
retinute în pamânt au fost protejate de acest vânt solar. Daca topirea
pamântului ar fi avut loc înainte de faza T-Tauri a Soarelui, forta
devastatoare a vântului ar fi aruncat apa si gazele din biosfera în spatiul
exterior.

Distanta medie a Pamântului fata de Soare este de aproximativ 150 de

milioane de kilometri. Variatia anuala a distantei Pamântului fata de
Soare este de aproape 4,5 milioane, ceea ce înseamna numai 3% din
distanta totala (suntem cu 3% mai aproape în ianuarie). Daca distanta
fata de Soare ar fi fost cu numai zece milioane de kilometri mai mica,
sau pe aproape, caldura solara ar împiedica apa sa se condenseze. Nu
ar exista apa, nici oceane. Intervalul de temperatura al apei lichide este
între 0 si 100 de grade Celsius, dar acesta reprezinta mai putin de 2%
din intervalul de temperatura al sistemului nostru solar.

Radiatia ultravioleta (UV) poate patrunde numai câtiva milimetri în apa.

Aceasta a dat vietii posibilitatea de a se dezvolta în ocean, înainte ca
oxigenul sa apara în atmosfera. Oxigenul produs de algele din apa a
format ecranul de ozon initial. Apoi, viata a putut sa iasa din adapostul
protejat al apei si sa populeze pamântul.
Miscarea masei de fier topit în nucleul pamântului produce câmpul
magnetic a carui forta deviaza o mare parte din radiatia cosmica,
potential mortala, care ajunge în vecinatatea pamântului. Daca radiatia
cosmica nu ar fi deviata, pamântul s-ar scalda într-un torent continuu de
ionizari, devastatoare pentru viata.

Caldura din interiorul pamântului produce o activitate vulcanica suficient

de mare pentru a elibera apa necesara oceanelor, gazele necesare
atmosferei, fierul topit necesar câmpului nostru magnetic, totusi
insuficienta pentru ca aparitia vulcanilor si a cutremurelor de pamânt sa
fie continua.

In contrast acut cu viteza scazuta de producere a energiei prin

fermentatia alimentelor, energia eliberata prin utilizarea alimentelor în
procesul de metabolism este atât de mare încât hrana consumata este
suficienta pentru a furniza energia necesara plantelor si animalelor
multicelulare mari.

Fotosinteza îsi ia energia necesara din razele de lumina. Este atât de

eficienta, încât produce cantitati mari de materie organica ce furnizeaza
o sursa regenerabila de hrana pentru animale si om. Odata cu aparitia
fotosintezei, viata a trecut doua bariere: a fost asigurata productia
continua de alimente si a fost furnizat oxigen pentru ca aceasta hrana
sa fie utilizata eficient.

Este foarte greu de crezut ca o structura complexa ca ochiul, care

implica multe schimbari coordonate, a aparut din întâmplare si, mai
ales, ca aceasta s-a produs de mai multe ori. Insusi Darwin era naucit
de acest lucru. "Când ma gândesc la ochi, ma înfior" a spus el.

Daca se cer numai sase mutatii pentru a realiza o modificare de

adaptare, aceasta ar putea avea loc, datorita întâmplarii, numai o data
la un miliard de ani, iar daca ar fi implicate doua duzini de gene, ar
necesita 10 miliarde de ani, ceea ce e cu mult mai mult decât vârsta
Pamântului.

Coordonarea partilor unei fiinte vii nu se realizeaza la întâmplare, ci prin

dezvoltare precis controlata. Nu trebuie sa excludem posibilitatea
existentei unor programe, chiar în dezvoltarea prin evolutie.

Osul are o structura precisa, cu adevarat unica, fiind compus din

substanta vie si substanta minerala, întrepatrunse. Taria oaselor provine
din componente minerale: cristale de hidroxipatita, iar adaptabilitatea -
din colagenul viu. Acestea doua sunt aranjate dupa modele specifice, cu
spatii rezervate pentru celulele vii care fabrica osul si pentru vasele
sangvine. Daca unul din oasele mai mari este taiat în doua, se observa
ca el contine o substanta spongioasa formata din straturi încrucisate,
care se aliniaza de la sine în cel mai potrivit mod pentru a absorbi
tensiunile la care este supus osul respectiv al fiintei respective. Ca si
reteaua de grinzi care sustine un pod, aceasta da forta pentru un
minimum de greutate. Mai mult, oasele mari contin o cavitate captusita
cu un strat special care genereaza celulele necesare sângelui.

Celulele sângelui uman au o viata de numai 120 de zile, si cu totii

depindem de maduva, care le înlocuieste în flux.

Apoi, mai este si maiestria articulatiilor cu capsula lor cartilaginoasa si

lubrifiantul lor remarcabil, lichidul sinovial. Este evident ca crearea
osului a necesitat nu una, ci o întreaga rafala de mutatii, toate integrate
unui singur scop, un lucru despre care nu se poate crede ca se produce
la întâmplare, chiar daca nu ar fi fost nimic altceva.

In trecerea de la animalele amfibii la cele de uscat, acestea au avut

nevoie sa-si protejeze ochii de uscare prin curgerea lacrimilor si au avut
nevoie de pleoape pentru a-i proteja de particulele de praf. La fel, nasul
trebuie protejat prin furnizare de mucus. De asemenea, nu mai este
nevoie de curiosul organ aflat pe partea laterala, numit cuta laterala,
care s-a transformat trecând printr-o uimitoare serie de etape. Ochiul si
urechea sunt extraordinar de complexe, depasesc orice închipuire.
Apoi, sunt schimbarile care au dus de la înotatoarele pestilor la picioare.
Darwin se plângea: "Unde sunt infinit de numeroasele verigi de tranzitie
care ar ilustra actiunea selectiei naturale ?".

Oul este un miracol, este neted, destul de rigid pentru a-si proteja
interiorul, dar nu atât de tare ca puiul sa nu poata sa-l gaureasca si sa
iasa. Coaja este permeabila pentru gaze, astfel ca puisorul sa poata
respira. Suspendat, în mijlocul oului, este galbenusul sustinut de fire.
Coaja oului poate fi rotita de douazeci de ori fara a deranja galbenusul,
deoarece firele îl înfasoara.

Ce lucru extraordinar este pana ! Atât de usoara si totusi atât de

puternica. La microscop se vede ca este mai deosebita. Pala este
divizata în nenumarati tepi goi în interior, fiecare marginit de "tepisori".
La o marire puternica, se constata ca fiecare dintre tepi este dotat cu
cârlige. Acestea prind tepisorii din fata lor, astfel încât întreaga structura
este legata într-o singura pala care opune rezistenta aerului. De fapt,
penele prezinta doua modele. Penele inferioare, proiectate pentru a
conserva caldura nu au cârlige. Paleontologii presupun ca penele au
evoluat din ordinul reptilelor. Acest lucru ar fi necesitat o imensa
perioada de timp si ar fi implicat o serie de structuri intermediare.
Deocamdata, resturile fosile nu sprijina aceasta ipoteza. In acest caz,
faptul uimitor este ca penele par a fi evoluat inaintea zborului si, deci,
înainte de a oferi un avantaj pe baza caruia sa poata actiona selectia
naturala. Totusi, acesta nu este singurul caz în care produc asemenea
anticipari.

Trebuie sa-ti fortezi imaginatia pentru a-ti reprezenta atât de multele

modificari, atât de frumos potrivite, care apar din "întâmplare", chiar
tinând seama ca au trecut 150 de milioane de ani de la iesirea vietii din
oceane si de la aparitia primelor pasari. Fiecare modificare ar fi putut
avea loc din întâmplare, în acest interval de timp; ceea ce este greu de
crezut este acumularea de modificari integrata într-un singur model
functional. Cea mai radicala si mai derutanta dintre aceste modificari
este, probabil, termoreglarea, capacitatea multor vietuitoare de a-si
regla automat temperatura corpului. Termoreglarea apare complet
functionala pe scena evolutiei, pe neasteptate. O privire retrospectiva
asupra dovezilor duce la constatarea ca, în fiecare etapa majora,
lipsesc aproape complet fosile capabile sa sustina pretentia ca noile
forme au aparut printr-o acumulare treptata a modificarilor marunte.
Oualele au fost gasite pe deplin dezvoltate; tot asa si penele. Fosilele
primelor pasari sunt extrem de rare. Mamiferele cu placenta apar
simultan, divizate în 12 grupe. Unii specialisti considera ca numarul
acestora este mai mare, de fapt, exista aproape 26 de grupe de
mamifere ale caror origini sunt complet obscure. In ceea ce privesc
pestii, nu se cunoaste stramosul lor direct. Originea insectelor este un
mister total. Pozitia plantelor care fac flori nu este mai buna. Absenta
formelor de tranzitie este un fenomen aproape universal. Acest lucru
este adevarat atât pentru nevertebrate si vertebrate, cât si pentru
plante. Ramura care face legatura cu stramosul comun nu este
cunoscuta nici macar într-un singur caz. Rozatoarele apar brusc, gata
dotate cu dintii rozatori. Cât despre mamifere, pentru toate cele 32 de
ordine ale mamiferelor, ruptura este atât de frapanta, iar golul atât de
mare încât originea ordinului se bazeaza pe vagi ipoteze. Chiar cele mai
recente modificari evolutive sunt derutante. De exemplu, balenele si
delfinii apar, în cazul fosilelor gasite, gata formate si diversificate.
Prin ce întâmplare imaginabila ar fi putut trilobitul sa fi acumulat in ochi
singura substanta din univers - si anume calcitul - care are proprietatile
optice necesare sa-i impuna singurul tip de suprafata curba cu care ar
realiza rezultatul dorit ? Exista nenumarate tipuri posibile de forme, dar
nici una dintre ele nu ofera avantajul unic al corectiei sferice. Acum, ca
totul sa fie acolo unde trebuie pentru a încununa aceasta rezolvare
evolutionista, este faptul ca indicii de refractie al calcitului si chitinei sunt
exact cei necesari pentru a produce o lentila aplanatica. Pasarile de
prada, ca si soimul sau vulturul, au o vedere ascutita, de opt ori puterea
de rezolutie a ochiului uman. Aceasta se realizeaza, în primul rând,
printr-o concentrare intensa a receptorilor, cam un milion pe milimetrul
patrat si, fireste, acesti receptori sunt, în principal, conuri.

Pe masura ce creierul se formeaza, apar doua protuberante care iau

forma de cupa si constituie retina. Ele secreta o substanta, numita
inductor, care determina pielea de deasupra sa formeze o lentila. Daca
o cupa din ochi este transplantata în alta parte a corpului, ea determina
acolo formarea unei lentile. Aceasta explica modul în care colaboreaza
tesutul cerebral si pielea. Dar cum, oare, am putea explica faptul ca
evolutia a produs o substanta cu proprietati atât de extraordinare ?
Modul sau de actiune ramâne un mister.

Originea urechii interne este total necunoscuta... În contrast cu ochiul,

unde celulele nediferentiate s-au specializat pâna la formele necesare,
aici, structurile existente au fost profund modificate si chiar deplasate în
alta pozitie, printr-o serie progresiva de modificari care seamana mai
curând cu perfectionarea unui plan, decât cu rezultatul unei serii de
coincidente fericite.

Este greu sa întelegi cum ar fi putut selectia naturala sa hotarasca în

privinta unor montaje atât de delicate ca dubla închizatoare a gurii la
articulatiile aripilor de albina, butonul pentru apasare la Nepas, care
trebuie sa fie perfecte ca sa functioneze cât de cât. Multe din aceste
modificari au caracteristica "totul sau nimic", ceea ce face foarte greu de
înteles cum ar fi putut fi produse prin selectie naturala. De-a lungul
anilor, multi biologi au considerat imposibil sa creada ca adaptarile
minunat de exacte care se întâlnesc în lumea plantelor si animalelor ar
putea sa se datoreze numai "întâmplarii" si au ajuns, adesea împotriva
vointei lor, la concluzia ca exista un fel de plan sau finalitate a evolutiei.

Pestii au, în majoritate, culori închise pe spate si deschise pe pântece,

ceea ce îi ajuta sa se ascunda de pradatorii de deasupra si de sub ei,
adaptare clara prin ea însasi. Vazuti din parti, aspectul lor argintiu îi
ascunde efectiv în apa care este plina de lumina refractata de undele de
la suprafata. Aceasta se datoreaza capacitatii lor de a secreta multe
milioane de cristale de azot minuscule, care se depun în straturi pe
pielea si solzii lor. Exista un milion de asemenea oglinzi minuscule pe
centimetrul patrat. Numai ele reflecta aproape 24% din lumina incidenta,
dar se poate atinge un procent mult mai mare, de aproape 75%, daca
acestea sunt aranjate în straturi, alternând cu citoplasma, cu conditia ca
straturile sa fie separate prin distante strict egale cu un sfert din
lungimea de unda a radiatiei incidente. In cazul luminii verzi, aceasta
înseamna a sapte milioana parte dintr-un centimetru si aceasta este
exact ceea ce a aranjat evolutia. Cum poate selectia naturala sa
realizeze o asemenea solutie de unica precizie ?

Uneori, genetica a fost incapabila sa raspunda principalei întrebari:

poate întâmplarea sa explice aparitia unei mutatii necesare sau utile la
momentul potrivit si sa procedeze la fel în repetate rânduri? Aceasta era
de asteptat. Dar nu a reusit nici sa demonstreze mecanisme prin care,
de exemplu, ciocanitoarea a reusit sa dobândeasca o gheara inversa.
Si mai putin a fost în stare sa explice procesele prin care s-a format un
organ complicat ca urechea. Descoperirile anilor saizeci si saptezeci din
sec.20 au facut dificila explicarea chiar a celei mai simple modificari.
Genomul s-a dovedit atât de complicat, se întâmpla în interiorul lui
atâtea lucruri pe care nu le-am fi banuit niciodata, încât, daca reusim sa
întelegem principiul de functionare, genetica va fi ridicata pe o noua
treapta si totul se va clarifica.

Faptul ca secventele de reactii coordonate (sunt efectiv mii în corpul

omenesc !) ar fi aparut toate prin mutatiile întâmplatoare ale unor gene
izolate, este improbabil în cel mai înalt grad. Este ca si cum ne-am
astepta ca celebrele maimute care au batut la masina, din întâmplare,
piesele lui Shakespeare, sa scrie si lucrarile lui Dante, Racine si
Confucius în succesiune rapida. Probabilitatea ca praful purtat de vânt
sa reproduca "Serenada" lui Schubert, este mai putin infinitezimala
decât posibilitatea unei erori de copiere la moleculele de AND care duc
la formarea ochiului.

Aparitia AND sau ARN din întâmplare este improbabila în cel mai înalt
grad. Probabilitatea împotriva acestui fapt este de 10 la puterea 301,
adica este practic imposibil.
Pamântul este inundat de un vast spectru de vibratii, cele mai multe
emanate de Soare, de la unde radio cu lungimi de ordinul kilometrilor si
pâna la radiatii gamma ale caror lungimi de unda sunt de 10000 de
miliarde de ori mai mici. In acest spectru exista o singura "fereastra"
îngusta destinata vibratiilor vizibile pentru om si pe care le numim
lumina - acelea ale caror lungimi de unda sunt cuprinse între 380 si
1100 milimicroni. Absorbtia atmosferei sterge aproape tot restul. Apoi,
printr-o întâmplare fericita fiintele vii si-au dezvoltat pigmenti care intra
în rezonanta cu lungimile de unda cuprinse chiar în aceasta banda si
acest lucru este valabil atât în privinta vederii, cât si a energiei. Este
greu de acceptat ideea ca întâmplarea sau, mai curând un lung sir de
întâmplari, au construit un asemenea mecanism extrem de elaborat
care depinde de substante mult mai complexe decât materiile prime pe
care le transforma. Daca nu a fost o necesitate interioara, o dispozitie
primara incorporata prin constructie de a consolida un asemenea
model, nu se poate crede ca ar fi putut aparea ceva atât de complicat si
care sa vadeasca o gândire atât de personala.

Dupa un milion de ani de la aparitia vietii, se produce, indiferent prin ce

mijloace, o a doua mare discontinuitate: aparitia unui tip de celula mult
mai mare si mai sofisticata decât tipul simplu de sac format din
molecule care se divid. Si aceasta perfectionare a implicat readaptari
rapide ale unui gen care pare sa se afle în afara sferei de actiune a
întâmplarii. In cursul dezvoltarii reproducerii sexuale, contrastul din
procariot si eucariot a fost numit "cea mai mare discontinuitate
evolutionista întâlnita în lumea de azi". Modul în care a fost realizat
acest progres ramâne unul dintre cele mai importante mistere ale
biologiei.

Newton credea ca sistemul solar pare prea elaborat pentru a fi fost

produs numai prin actiunea unor forte haotice. Acest extrem de frumos
sistem format din soare, planete si comete, putea sa apara numai
datorita planului si conducerii unei/unor Fiinte inteligente si puternice.
Lumea naturala nu este numai un amestec oarecare de entitati si forte,
ci un plan matematic unificat, extraordinar de ingenios.

Gradul înalt de improbabilitate ca viata sa se fi format prin miscare

moleculara întâmplatoare a fost comparat cu un vârtej care, trecând
printr-o fabrica de avioane, împrastie componentele si formeaza un
Boeing 747 în stare de functionare. Este usor sa se estimeze sansele
împotriva asamblarii ADN printr-o permutare întâmplatoare a
moleculelor. Sunt aproape 1 urmat de 40000 de zerouri împotriva fata
de 1 pentru. Aceasta revine la acelasi lucru cu a arunca o moneda si a
obtine capul cam de 130.000 de ori la rând.

Fiecare combinatie de aminoacizi creaza o suprafata care are o forma

caracteristica, iar numarul de combinatii posibile este inimaginabil. Daca
se considera numai un singur aminoacid din cei douazeci, se pot forma
mai mult de 2,4 miliarde de miliarde de combinatii, fiecare dând nastere
unei molecule de forma putin diferita. Totusi, moleculele proteinelor
reale sunt formate din mai mult de douazeci de aminoacizi. Numarul
fiecarui tip prezent variaza de la câtiva la câteva duzini. Numarul
combinatiilor posibile ale aminoacizilor într-o molecula de hemoglobina
(care transporta oxigenul de la plamâni spre toate celulele corpului) este
10 la puterea 640. Aceasta înseamna 1 urmat de 640 de zerouri. Si
numai una din aceste combinatii va functiona perfect (totul din
"întâmplare" ?).

In cazul fiintei umane, exista probabil 50.000 de enzime care

controleaza 50.000 de reactii chimice. Moleculele acizilor nucleici care
contin informatiile ce duc la formarea acestor enzime sunt formate din 6
miliarde de nucleotide. Daca nucleotidele ar fi reprezentate prin litere "în
ordinea corecta", ar rezulta un miliard de cuvinte sau, aproximativ,
echivalentul a 360 de carti, fiecare de marimea unui volum din
"Encyclopedia Britannica".

Mintea omului care nu primeste nici un ajutor sovaie când încearca sa

studieze ceva complicat asa cum este ea. Sa presupunem ca am
înteles totul despre modul de functionare al creierului, dar nu am putea
sa vizualizam procesele care se petrec acolo. Numai pentru a numara
conexiunile din cortex, câte una pe secunda, ne-ar trebui 32 de milioane
de ani. Desi complex, creierul uman nu are rival în privinta eficientei. Un
om fabricat electronic, cu o putere de calcul echivalenta, ar trebui sa
aiba inaltimea unei cladiri cu o suta de etaje si sa cuprinda o suprafata
de marimea Frantei.

Universul trebuie sa aiba reglaj fin pentru a putea avea destui nucleoni,
dar trebuie sa existe si un numar determinat de electroni. Daca numarul
electronilor nu ar fi egal cu numarul protonilor, cu o precizie de 1 parte
din 10 la puterea 37 sau mai buna, fortele electromagnetice din univers
ar fi depasit atât de mult forta gravitationala, incât galaxiile, stelele si
planetele nu s-ar fi format niciodata. O parte din 10 la puterea 37
constituie un echilibru atât de incredibil, încât este greu de conceput.
Este uimitor cât de exacta trebuie sa fie viteza de expansiune a
universului, pentru ca viata sa existe. Nu poate varia cu mai mult de o
parte din 10 la puterea 55 fata de viteza existenta. Daca forta
electromagnetica ar creste cu numai o parte din 10 la puterea 40 în
raport cu gravitatia, atunci s-ar forma numai stele mici. Daca, însa, ar
scadea cu numai o parte din 10 la puterea 40, atunci s-ar forma numai
stele mari. Dar, pentru ca viata sa fie posibila în univers, trebuie sa
existe atât stele mari cât si mici. Stelele mari trebuie sa existe din cauza
ca numai în cuptoarele lor termonucleare se produc majoritatea
elementelor necesare vietii. Stelele mici, ca Soarele, trebuie sa existe
pentru ca numai stelele mici ard destul de mult pentru a mentine viata
pe o planeta.

O stea mai masiva decât Soarele ar arde prea repede si prea

intermitent pentru ca viata de pe planeta sa poata fi mentinuta. Dar
steaua nu poate fi nici mai putin masiva. Cu cât masa stelei este mai
mica, cu atât planeta trebuie sa fie mai apropiata de stea pentru a
mentine o temperatura convenabila pentru chimia vietii. Acest lucru da
nastere unei probleme, din cauza ca interactiunea, sub forma de maree,
dintre o stea si planeta ei creste dramatic pe masura ce distanta care le
separa se micsoreaza. Daca planeta ar fi numai foarte putin mai
aproape, s-ar produce o interactiune tip maree atât de
înspaimântatoare, încât perioada de rotatie a planetei s-ar lungi repede
de la ore la luni. De pilda, aceasta a fost soarta planetelor Mercur si
Venus.

Luminozitatea soarelui a crescut cu 35% de când viata a aparut pentru

prima data pe pamânt. O asemenea schimbare este mai mult decât
suficienta pentru a extermina viata. Totusi, viata a rezistat pe pamânt,
din cauza ca marirea luminozitatii solare a fost exact compensata, în
fiecare etapa, de o scadere a eficientei efectului de sera, din atmosfera
pamântului. Aceasta scadere a eficientei efectului de sera a dus la
introducerea atenta tocmai a speciilor potrivite de viata, în numar
potrivit, chiar la momentul potrivit. Cel mai neînsemnat accident
evolutionist ar fi produs fie înghet rapid, fie o fierbere rapida.

Perioada de rotatie a unei planete purtatoare de viata nu poate fi

schimbata cu mai mult de câteva procente. Daca timpul de rotatie este
prea lung, diferenta de temperatura dintre zi si noapte va fi prea mare.
Pe de alta parte, daca planeta se roteste prea repede, viteza vântului ar
atinge niveluri catastrofale. O zi linistita pe Jupiter (perioada de rotatie
de 10 ore), de exemplu, genereaza vânturi cu viteze de mii de kilometri
pe ora. Jupiter este de doua ori si jumatate mai masiv decât toate
celelalte planete la un loc. Din cauza masei lui uriase, deci si a
gravitatiei uriase, si a pozitiei sale între pamânt si norii de comete care
înconjura sistemul solar, Jupiter fie atrage cometele (prin gravitatie)
pâna când acestea se ciocnesc de el, asa cum s-a întâmplat în iulie
1994 sau, mai adesea, le deviaza (tot prin gravitatie) în afara sistemului
solar. Daca nu ar fi existat Jupiter, noi nu am fi în apropiere pentru a
studia originea sistemului solar.

Se pare ca Pamântul (si alte planete din Univers) sunt numai un teren
de antrenament pe care s-au facut experiente complexe. Daca nu
acesta este cazul, ne jenam sa intrebam: dupa un travaliu gigantic de
13,7 miliarde de ani, cu ce s-au ales Genialii Mari Arhitecti pâna la urma
?...