Sunteți pe pagina 1din 15

Marius Balan, Gabriel Leanca

(coordonatori)

Cultură juridică, stat și relații


internaționale în epoca modernă
Omagiu Profesorului Corneliu-Gabriel Bădărău

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi


2016
CUPRINS

Alexandru Zub, Gabriel Bădărău: secvențe memoriale ....................................................... 9


Marius Balan, Gabriel Leanca, Corneliu-Gabriel Bădărău: bio-bibliografie .................. 11
Mihai-Bogdan Atanasiu, Patrimoniu și practică succesorală
în familia cronicarului Ion Neculce ......................................................................... 17
Marius Balan, Germania și România – confluențe juridice în materie constituțională
în prima jumătate a secolului XX ............................................................................ 45
Dinu Bălan, Ipostaze ale alterității. Evreii în scrierile arhiepiscopului
catolic Raymund Netzhammer ................................................................................ 61
Mihai-Ștefan Ceaușu, Implicarea Bucovinei habsburgice în campaniile militare
antinapoleoniene din 1809 și 1813 .......................................................................... 73
Valerius M. Ciucă, Fragment de istorie a dreptului românesc. Marginalii la o carte
de atitudine socială la începutul secolului trecut ...................................................... 83
Gheorghe Cliveti, „Incidentul irredentist” de la Iaşi şi raporturile politice
româno-austro-ungare în vara anului 1883 .............................................................. 89
Mihai Cojocariu, Alte două pamflete versificate din preajma Unirii Principatelor ......... 105
Simion-Alexandru Gavriș, Alexandru Sturdza-Bârlădeanu (1800-1869):
câteva date biografice ............................................................................................. 119
Mircea-Cristian Ghenghea, Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea .... 137
Iustin Eusebiu Gherman, Organizarea administrativă și autonomie locală în
concepția lui Lascăr Catargiu. Modificarea legii consiliilor județene din 1883 ..... 149
Ioan-Augustin Guriță, Realizări pe plan cultural din veacul al XVIII-lea.
Despre activitatea tipografică ieșeană între anii 1760 și 1786 ................................ 169
Gheorghe Iutiș, Contribuții la biografia profesorului Constantin Cihodaru..................... 199
Gabriel Leanca, De l’engagement balkanique au défi centre-européen: une
révolution dans la politique extérieure de la Roumanie
(10 août 1913-4 juillet 1916) .................................................................................. 211
Adina Lucaci-Diaconiţă, Din activitatea consulilor englezi în Principatele Unite
între anii 1859-1862 ............................................................................................... 235
Cosmin Mihuț, Idei comune, „enteresuri particularnice”. O „schismă între membrii
opoziției” din obșteasca adunare a Ţării Românești? (August 1838) ..................... 245
7
Carmen Moldovan, Delimitarea obligațiilor statelor față de refugiați
și migranți în dreptul internațional ......................................................................... 261
Alexandru-Florin Platon, Reprezentări ale corpului și metafora „corpului politic”
în cultura europeană medievală și premodernă: considerații generale ................... 271
Vasile Pușcaş, Un istoric-diplomat american (Philip E. Mosely)
trecător prin România ............................................................................................. 283
Sebastian Spînu, Dinastia României în chestiunea păcii separate
cu Puterile Centrale ................................................................................................ 291
Remus Tanasă, Mazzini, Kossuth și românii ................................................................... 307
Elena Simina Tănăsescu, Cultura juridică și transferul cultural în
dreptul constituțional român ................................................................................... 323
Cătălin Turliuc, Statutul naționalităţilor din România și Austro-Ungaria
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea............................................................... 337
Laura Ulinici, Efecte ale modificării constituţionale din anul 1879.
Condiţia străinilor ................................................................................................... 347
Dumitru Vitcu, Începutul învăţământului profesional în Moldova
fondarea Școlii de Arte și Meserii de la Iași ........................................................... 357

Autori ................................................................................................................................ 377


Rezumate / Résumés / Abstracts ........................................................................................ 385
Abrevieri ............................................................................................................................ 403

8
DOUĂ CAZURI DE PLAGIAT ÎN ROMÂNIA
VEACULUI AL XIX-LEA

Mircea-Cristian Ghenghea

De câţiva ani, peisajul cotidian al societăţii româneşti este, practic, inundat


de diverse scandaluri de plagiat, unele mai răsunătoare decât altele. Fie că e vorba
de înalţi funcţionari, diverşi miniştri sau indivizi „ministeriabili”, oameni de
afaceri, cântăreţi, militari, sportivi, profesori universitari, academicieni ori, pur şi
simplu, doctoranzi şi studenţi, flagelul furtului intelectual pare imposibil de temperat,
darămite de oprit. Având la îndemână inclusiv exemplul unui prim-ministru dovedit
ca plagiator, actualii şi viitorii reprezentanţi ai elitelor româneşti din toate domeniile
care vor alege calea facilă şi „luminoasă” a plagiatului par a avea şansa de a scăpa
nepedepsiţi corespunzător de lege, înfruntând doar oprobriul de moment al unei
opinii publice tot mai letargice şi blazate în legătură cu astfel de aspecte.
Aproape orice lucru sau fenomen al prezentului îşi are explicaţii, rădăcini
sau paralele în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Plagiatul nu constituie o
excepţie. În cazul românesc, printre cele mai celebre scandaluri de plagiat din
istorie sunt cele care i-au implicat pe Grigore Tocilescu, Mihai Eminescu, I.L.
Caragiale, Lucian Blaga, George Coşbuc, Eugen Lovinescu etc.
Pentru zilele noastre, considerăm inutilă înşiruirea fie şi a câtorva nume
legate de plagiat şi aceasta din două motive: mai întâi, numărul extrem de mare al
celor implicaţi în aşa ceva; mai apoi, fiindcă aceştia nu reprezintă, în comparaţie cu
numele amintite ceva mai înainte, nişte personalităţi de real impact asupra vreunui
domeniu ştiinţific sau cultural. Reprezintă, în majoritatea covârşitoare a cazurilor,
doar nişte indivizi lipsiţi de orice scrupule intelectuale şi morale, precum şi de cele
mai elementare noţiuni de probitate ştiinţifică.
După ştiinţa noastră, până în anul 1862, în spaţiul românesc nu a existat
vreo normă sau lege prin care să se urmărească reglementarea unor probleme de
asemenea natură. Inclusiv în virtutea acestui aspect, nu e de mirare că, până atunci,
s-au înregistrat mai multe cazuri, în primul rând în plan literar, când munca unuia
apărea şi sub numele altuia. Perioadele prepaşoptistă şi paşoptistă au reţinut astfel
de situaţii şi nu este deloc întâmplător îndemnul exprimat de Ioan Penescu, un tra-
ducător, publicist şi tipograf destul de cunoscut în anii ’40-’50 ai veacului al
XIX-lea, care, în anul 1840, în prefaţa, intitulată Către autori, a traducerii în limba
română a lucrării lui J. Lebrun, Hoţie din ideile unuia din visurile lui Lebruin,
arăta: „Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sunteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi
137
Mircea-Cristian Ghenghea

păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfri-


coşata critică a înaltului tribunal al literaţilor”1.
Abia în 1862 a apărut, după cum am menţionat, prima lege românească
prin care era reglementat dreptul de autor de opere literare şi artistice, anume Legea
presei din 1/13 aprilie 18622. Însă, în ciuda utilităţii indiscutabile şi binevenite a
acestui act, în deceniile următoare fenomenul în ansamblu a fost, desigur, dificil de
combătut şi imposibil de stăvilit3.
Cazurile de plagiat la care ne referim în continuare s-au petrecut spre
sfârşitul veacului al XIX-lea. În anul 1889, un anume Ioan Şoimescu a publicat o
lucrare intitulată Istoria generală a Românilor din amândouă Daciile, în trei
volume, la Tipografia Modernă Gregorie Luis, din Bucureşti. În acea vreme,
publicul se arăta interesat şi receptiv faţă de asemenea apariţii editoriale, care,
într-un anumit grad, aveau o oarecare importanţă inclusiv pentru dezvoltarea şi
întărirea conştiinţei şi a identităţii naţionale. Evenimente relativ recente, precum
obţinerea independenţei de stat ori proclamarea Regatului României, constituiau
imbolduri suplimentare pentru mai buna receptare a unor astfel de demersuri
publicistice.
Ioan Şoimescu era un personaj destul de cunoscut al societăţii româneşti de
atunci. Născut în anul 1826, era fratele mai vârstnic al scriitorului Sava Şoimescu,
cel care publicase diverse traduceri, dar şi unele creaţii lirice încă din anii ’60 în
paginile unor periodice precum „Naţionalul”, „Convorbiri literare”, „Amicul
familiei”, „Observatoriul”, „Şezătoarea”. La rândul său traducător, publicist şi
scriitor cu oarecare talent, Ioan Şoimescu a dovedit înclinaţii către ştiinţele juridice,
astfel că, după studii la Bucureşti şi, apoi, la Paris, unde a şi obţinut licenţa în drept
în anul 1857, a ajuns avocat, ulterior procuror general (în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza) şi s-a implicat în politică, fiind deputat şi, spre sfârşitul
vieţii, senator4.
În plan politic nu s-a sfiit să-şi afişeze preferinţa pentru o alianţă externă cu
Imperiul Austro-Ungar împotriva Imperiului rus, probabil influenţat în acest sens
de tratamentul aplicat de foştii aliaţi în anul 1878 şi motivând acest lucru inclusiv
prin fundamentul politic specific ţarismului: „[…] chiar basa constitutivă a
Imperiului Rus nu este federalismul şi conservarea popoarelor, ca în Austria, ci

1
Marius Chivu, Cui îi e frică de plagiat?, în „România literară”, anul XXXVIII, nr. 1, 12-18
ianuarie 2005, p. 5.
2
A se vedea „Buletinul legilor Principatelor Unite Române”. Ediţiune oficială, nr. 8, 1862, p. 109-
119. Capitolul I din Partea I, intitulat Despre proprietatea literală [literară – n.n.], cuprinde 11
paragrafe ce reprezintă prima încercare legislativă românească de reglementare a aspectelor legate
de proprietatea intelectuală – vezi p. 109-110.
3
Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, vol. I, Iaşi, 2007,
p. 243.
4
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 832. Informaţiile au
fost reluate în Dicţionarul general al literaturii române, vol. VI – S/T, Bucureşti, 2007, p. 575.
138
Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea

unitarismul şi mistuirea lor în stomacul Moscovitismului panslavist!”5. Antipatia sa


faţă de elementul slav în general poate fi identificată inclusiv în Istoria generală a
Românilor din amândouă Daciile6.
După cum se arată în chiar primele pagini ale celui dintâi volum, lucrarea
pe care a publicat-o în 1889 a fost dedicată „Alteţei Sale Regale Principele
Ferdinand de România, moştenitor presumtiv al Coroanei”7:
„Alteţă,
Dacă, precum a[u] zis-o mai mulţi învăţaţi, istoria universală este oglinda
în care se refle[c]tă trecutul omenirei, istoria Patriei este desigur, precum a zis-o un
mare poet, lampa aşezată în întunerecul trecutului ca să lumineze viitorul.
Da, Alteţă, nicăirea nu poate cineva studia mai bine caracterul, aptitudinele
şi destinele unui popor, decât în cartea istoriei sale.
Istoria noastră naţională este plină de învăţăminte importante cari pot fi de
mare folos pentru toţi Românii, iar mai cu seamă pentru cei chemaţi a conduce
destinele şi a fi pavăza viitorului acestei ţări.
Închin dar această carte, Istoria generală a Românilor, Alteţei Voastre
Regale, speranţa României şi demnul moştenitor al Coroanei de Oţel”8.
Conform mărturisirii autorului, lucrarea fusese gândită în cinci volume,
care trebuiau să acopere istoria românilor şi a strămoşilor lor începând cu Dacia din
veacul al VI-lea î.Hr. şi încheind cu evenimentele din a doua jumătate a veacului al
XIX-lea9. Totodată, la începutul aceluiaşi prim volum, Ioan Şoimescu arăta: „După
un studiu foarte îndelungat şi tenace, după consultarea şi verificarea scrierilor celor

5
Ioan N. Şoimescu, România, Rusia şi Întreita Alianţă. O pagină de istorie politică contimporană,
Bucureşti, 1889, p. 389.
6
Faptul ca atare a fost semnalat de A.D. Xenopol – vezi textul său din „Arhiva Societăţii ştiinţifice
şi literare din Iaşi”, anul I, nr. 3, noiembrie-decembrie 1899: „Lucru curios, D-l Şoimescu care nu
se teme de a lăsa Dacia ocupată de Goţi timp de mai multe veacuri, ba admite chiar că «se
stabiliră raporturi comerciale între coloniile romane şi barbarii Goţi» (I, p. 128), se refuză de-a
totului tot a da Slavilor nici cea mai mică înrâurire asupra Românilor” (p. 324); „Am spus că D-
lui Şoimescu nu-i plac Slavii, şi din acest sentiment pleacă dogmatizmul d-sale pentru a denega
acestui neam orice soi de înrâurire asupra Românilor” (p. 326).
7
În data de 14 martie 1889, Senatul Regatului României a votat moţiunea „de a înscrie în apelul
său nominal pe al doilea fiu al A.S.R. Principele Leopold, Principele Ferdinand, cu următorul titlu
«Alteţa Sa Regală Ferdinand, Principe al României, moştenitor presumptiv al Coroanei»”.
8
Ioan N. Şoimescu, Istoria generală a Românilor din amândouă Daciile. Vol. I, Bucureşti, 1889,
p. VII.
9
Ibidem, p. 10-11: „Această istorie este împărţită în cinci părţi cari corespund cu divisiunea logică
şi naturală a faptelor istorice despre care ea trateasă:
Partea I coprinde istoria Daciei-Traiane din timpii cei mai depărtaţi şi până la fondarea Statului
Ţării Româneşti, 513 a.Cr.-1215 p.Cr. Partea II coprinde istoria Ţării Româneşti sau a Munteniei
de la fondarea acestui Stat român de către Radu-Negru şi până la redobândirea domnilor
pământeni, 1215-1822. Partea III coprinde istoria Moldovei, de la întemeierea ei ca Stat şi până
la redobândirea domnilor pământeni 1349-1822. Partea IV coprinde istoria Transilvaniei de la
venirea Ungurilor sau Maghiarilor şi până în timpii de faţă. Partea V coprinde istoria Daciei
Aureliană sau a românilor din peninsula Balcanilor, de la 274 şi până în timpii de faţă”.
139
Mircea-Cristian Ghenghea

mai importante ce avem până acum asupra istoriei noastre, am întreprins redactarea
acestei istorii, conform unui plan cu totul nou, conform cu logica şi cu natura
faptelor prin care a trecut istoria noastră”10.
Nu de aceeaşi opinie a fost, însă, un istoric din urbea Iaşilor, pe numele său
A.D. Xenopol. În acelaşi an în care a fost tipărită lucrarea lui Ioan Şoimescu a
apărut, în oraşul fost capitală de Principat, o publicaţie care avea să dobândească
un frumos prestigiu în peisajul ştiinţific şi cultural românesc de la sfârşitul veacului
al XIX-lea şi de la începutul celui de-al XX-lea, în paginile căreia au fost publicate
numeroase articole şi analize de interes nu doar pentru istoriografie, ci şi pentru
diverse alte domenii, precum literatură, geologie, antropologie, biologie, psihologie
etc.: „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi”. În numărul al treilea din anul
I de apariţie, corespunzând lunilor noiembrie – decembrie 1889, la rubrica Dări de
seamă, se află o prezentare a lucrării Istoria generală a Românilor din amândouă
Daciile. Respectiva prezentare, având „doar” 34 de pagini, în fapt un adevărat
rechizitoriu critic şi ştiinţific, este semnată de amintitul A.D. Xenopol, care
analizează minuţios şi necruţător primele două volume ale lui Ioan Şoimescu.
Istoricul ieşean a trecut în revistă numeroase aspecte prezentate alambicat
şi fără logica pe care trebuie să o aibă un istoric, demonstrând netemeinicia şi ridi-
colul multor afirmaţii ale celui care susţinea că posedă o bună cunoaştere a istoriei
românilor. Uneori, însă, nici Xenopol nu se poate abţine de la inserarea unor
comentarii ironice, prin care taxează unele din respectivele afirmaţii: „Şi cu toate
acestea în istoria străveche a poporului român tot suntem datori D-lui Şoimescu cu
o însemnată descoperire care trebue să ne facă a erta erorile pe care puţin serioasele
d-sale cunoştinţe istorice l-a[u] împins a le comite.
D-sa anume a descoperit că Geţii şi Dacii făceau un mare comerţ cu şunci
(!!!) de porc. Păcat că nu ne spune dacă şuncile dace erau fierte sau afumate!”11.
Xenopol a alocat volumului I primele 15 pagini ale prezentării sale.
Volumul al doilea, cuprinzând istoria Ţării Româneşti de la întemeierea de către
Radu Negru până la restabilirea domniilor pământene în 1822, a fost, însă, ceva
mai generos cu surprizele pentru istoric. Până la domnia lui Mihai Viteazul,
plimbarea prin secolele de istorie munteană a fost mai mult decât dificilă, fapt
subliniat corespunzător de recenzent: „Aşa merge D-l Şoimescu când poticnind,
când comiţând greşeli neertate, până la domnia lui Mihai Viteazul. Bineînţeles că
în zadar va căuta cineva în istoria d-sale idei conducătoare în dezvoltarea poporului
român. Toată expunerea este numai o seacă înşirare de cruzimi săvârşite de domnii
munteni, de alungări ale unora prin alţii, fără să se caute pricinile determinante ale
unei stări de lucruri atât de bântuite”. Situaţia se schimbă brusc atunci când se
ajunge la domnia menţionată. Să-i dăm din nou cuvântul lui Xenopol: „Domnia lui
Mihai Viteazul (numit de D-l Şoimescu nu ştim după ce izvoare Mihai Bravul) a
fost pusă într-o lumină nouă prin publicarea numeroaselor documente din colecţia
10
Ibidem, p. 8.
11
A.D. Xenopol, op. cit., p. 321.
140
Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea

Hurmuzachi şi altele italiene şi franceze într-un chip aşa încât a schimbat multe din
părerile de până acuma asupra înlănţuirii faptelor petrecute în timpul eroului
muntean. Putem zice că nici o domnie a trecutului nostru nu ne este cunoscută aşa
de bine şi pe date aşa de sigure ca acea a lui Mihai Viteazul, şi dacă cineva între-
prinde după eminenta scriere a lui Bălcescu o nouă expunere a faptelor lui Mihai,
ceia ce-l poate îndreptăţi la o asemenea lucrare este tocmai aflarea tuturor acelor
documente care erau necunoscute lui Bălcescu.
Citind istoria lui Mihai Viteazul în D-l Şoimescu am văzut îndată că d-sa
nu a întrebuinţat la alcătuirea ei absolut nici unul din documentele nou descoperite.
Aceasta însă nu m-a mirat deloc, altă împrejurare m-a lovit chiar de la citirea celor
două trei pagini de la început, anume o imensă deosebire în modul expunerii.
Greşeli nu am mai putut întâlni decât acele ce proveneau din necunoştinţa
izvoarelor noi şi pe care şi Bălcescu le comite. Am observat apoi o ordine în
expunere, o logică în dezvoltarea faptelor care m-a pus deocamdată în nedumerire.
Deodată îmi fulgeră prin minte o idee: a copiat pe Bălcescu, mi-am zis, şi luând
cartea nemuritorului istoric mă convinsei în curând că avem de-a face cu una din
cele mai îndrăzneţe plagieri ce mi-a fost dat să întâlnesc vreodată”12.
A.D. Xenopol a utilizat, pentru demonstrarea plagiatului pe care-l desco-
perise, punerea textelor în oglindă, pe două coloane, spre a se observa mai uşor
similitudinile13. A analizat apoi atent ordinea cuvintelor şi a frazelor în pagină,
arătând că unele din acestea au fost anume inversate ori înlocuite cu termeni simi-
lari: „Sistemul de plagiere al D-lui Şoimescu este mai ghibaci de cum ai crede după
specimenele puterii sale de cugetare aduse până aicea. D-l Şoimescu a găsit
mijlocul de a şoimesciza pe Bălcescu. Luând din el tot şirul evenimentelor de la
începutul până la sfârşitul istoriei lui, însuşindu-şi toate faptele adunate de
Bălcescu prin o muncă de zece ani, imitând chiar formele gândirii sale, D-l
Şoimescu schimbă cuvintele, întoarce frazele, interverteşte ordinea cugetării
marelui istoric şi îmbracă chiar vorbele lui în stilul în care este scrisă întreaga d-
sale lucrare. În feliul său izbânda este o capodoperă, şi facem complimentele
noastre D-lui Şoimescu asupra ghibăciei ce a pus-o în a-şi însuşi cugetarea altuia.
Nu e vorbă, cum oricine înţelege, Bălcescu nu câştigă în travestirea ce i-o impune
D-l Şoimescu, şi adeseori, ce te încântă la marele istoric te respinge la plagiator.
Înainte de toate D-l Şoimescu trebuia să scurteze pe Bălcescu şi de aceia a
şi îndesat 524 de pagini ale ediţiei Academiei tipărite în litere mici în 200 de pagini
ale volumului d-sale tipărit în litere mari; de aceia d-sa omite toate amănunţimele
care tocmai dau viaţă şi colorit povestirii Bălcescului, şi se menţine numai în gene-
ralităţi, căutând să compenseze lipsele prin declamaţiuni patriotice şi rostiri sună-
toare. Dacă ar fi să pun o dovadă deplină a îndrăzneţului plagiat prin care s-a pro-
fanat una din cele mai mândre scrieri asupra trecutului nostru, ar trebui să
reproducem întreaga scriere a D-lui Şoimescu şi să punem în faţa ei dovezile din
12
Ibidem, p. 342.
13
Ibidem, p. 343-348.
141
Mircea-Cristian Ghenghea

Bălcescu, din care ar reeşi până la cea de pe urmă evidenţă că toate, dar absolut
toate cele spuse de D-l Şoimescu numai proprietatea gândirii sale nu sunt”14.
„Din nefericire pentru D-l Şoimescu, Bălcescu nu a ajuns să sfârşească
memorabila sa lucrare. Autorul istoriei generale trebui deci pe la sfârşitul ei să
îmble pe propriile lui picioare şi îndată îl şi vedem recăzând în aceleaşi erori
neertate acelui ce ar avea măcar cunoştinţă superficială despre izvoarele istoriei
Românilor şi de care erori am văzut că viermuieşte istoria d-sale”15.
Concluzia lui Xenopol a fost cât se poate de clară şi nu venea decât să
întărească judecăţile sale anterioare: „După ce l-am dovedit pe D-l Şoimescu ca
lipsit cu totul de cunoştinţa izvoarelor istoriei Românilor, înlocuindu-le pe alocurea
cu îndrăzneţe închipuiri şi falsificări; după ce am constatat cât de slab şi de
neiscusit mânueşte argumentarea ştiinţifică, îl mai aflăm la sfârşit însuşindu-şi fără
teamă gândiri străine, pe care îmbrăcându-le în haina ce o poartă d-sa crede că
nimeni nu are să le recunoască.
Ar fi o ofensă pentru onoarea literelor dacă am mai sta de vorbă cu d-sa.
De aceia închidem critica noastră cu vol. II; iar al treilea să-l citească cine va voi.
Sfătuim pe D-l Şoimescu un lucru: Să se întoarcă la poezie, acolo poate va fi mai
fericit. E chestiune numai de gust, nu de ştiinţă, şi «de gustibus non est
disputandum»”16.
De obicei la români, atât în veacul al XIX-lea, cât mai ales în zilele
noastre, după apariţia unei astfel de recenzii demolatoare trebuie să urmeze replica
împricinatului, care fie se dezvinovăţeşte cu seninătate, punând totul în seama unor
circumstanţe şi coincidenţe nefericite, fie acuză răzbunarea unor inamici ştiinţifici,
culturali ori politici spre a explica cum de a gândit şi a scris exact ca persoana sau
persoanele de la care a furat. În cazul pe care l-am prezentat aici nu există, însă, o
asemenea replică. Nu am identificat nimic, nici o broşură şi nici măcar vreun
articol sau notă de presă în care Ioan Şoimescu să ia atitudine faţă de usturătoarea
prezentare făcută de Xenopol. Însă, explicaţia pentru acest lucru este, în opinia
noastră, simplă şi logică. În data de 15 februarie 1890, în Bucureşti, la ceva mai
mult de o lună de la apariţia textului din „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din
Iaşi”, Ioan Şoimescu a trecut în lumea umbrelor. Or, într-o asemenea situaţie, o
presupunere rezonabilă ar fi aceea că nu a beneficiat de timpul necesar alcătuirii şi
publicării unei replici la adresa prezentării lui Xenopol.
La sfârşitul veacului al XIX-lea se anunţau timpuri grele pentru plagiatorii
din România… Proliferarea îngrijorătoare a plagiatului a intrat în atenţia specia-
liştilor în ştiinţe juridice, care au început să dezbată subiectul pentru alcătuirea unui
cadru legal capabil să contracareze cu succes fenomenul în cauză. De aceea, nu
este de mirare că, în aceeaşi perioadă, mai exact în anul 1893, apare prima lucrare
românească de specialitate asupra drepturilor de proprietate intelectuală. Autorul
14
Ibidem, p. 342-343.
15
Ibidem, p. 348.
16
Ibidem, p. 348-349.
142
Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea

acesteia, nimeni altul decât reputatul jurist Constantin Hamangiu, este cel care a
avut contribuţii fundamentale în România cu privire la începutul demersurilor juri-
dice în această privinţă: „A debutat ca om de ştiinţă cu însăşi teza sa de licenţă în
anul 1893. O teză care era mai mult decât o modestă formalitate obişnuită, un eseu
ştiinţific, «Proprietatea literară şi artistică». Tezele de licenţă erau de obicei reduse
la câteva zeci de pagini, Hamangiu i-a consacrat 203 pagini tipărite. Era întâia oară
când în istoria culturii române cineva aborda acest subiect. Lucrarea coincidea în
literatură cu o perioadă de înflorire, cu acţiunea Junimii şi a lui Titu Maiorescu, cu
activitatea Convorbirilor literare, cu apariţia revistelor Viaţa şi Vatra, care prefaţau
viitoarea întemeiere a Semănătorului, cu producţiile marcând un mare progres faţă
de trecut, a unor personalităţi ca Eminescu, Creangă, Odobescu, Slavici, Duiliu
Zamfirescu, Delavrancea etc. Autorul «Proprietăţii literare şi artistice» se afirma
astfel ca precursor în acest domeniu”17.
Într-adevăr, lucrarea respectivă a reprezentat o piatră de hotar pentru
literatura românească de specialitate. Comisia examinatoare de la Universitatea din
Bucureşti, alcătuită din nume grele ale ştiinţelor juridice de atunci (preşedinte şi,
totodată, conducător al tezei de licenţă: Constantin Dissescu; membri: Gheorghe
Cantili, Gheorghe Danielopol, George Tocilescu, Constantin Nacu; secretar:
Grigore Cernescu) a răsplătit efortul tânărului Hamangiu cu cel mai înalt cali-
ficativ. De asemenea, la puţină vreme după tipărirea lucrării (fapt petrecut în chiar
anul susţinerii acesteia, 1893), Constantin Dissescu a prezentat-o în termeni
laudativi în prestigioasa revistă de specialitate „Dreptul”, condusă de Grigore
Păucescu: „Proprietatea literară şi artistică – eu adaog şi cea industrială – este una
din materiile dreptului public cele mai grele şi mai puţin studiate, nu numai la noi,
unde cestiunea stă în controversă chiar din punctul de vedere legal, dar şi în
celelalte ţări unde producţiunile inteligenţei sunt destul de demult. O aşa materie
virgină în literatura juridică română, D. Hamangiu a tratat-o cu o competenţă rară.
Meritul candidatului este cu atât mai mare că cestiunea, prin natura, prin caracterul
său, eşind din cadrul strâmt al legilor positive, şi ţinând de filosofia ca şi de istoria
şi economia politică, autorul se vede a fi fost iniţiat şi în cunoştinţele lăturalnice ale
dreptului, cunoştinţe fără cari nu poate cineva fi adevărat, inteligent cunoscător al
legilor. Legea este creatura dreptului, precum dreptul este creatura sentimentelor,
moravurilor, cugetărilor, necesităţilor unei societăţi. Nu poţi cunoaşte şi aplica
legea socială, dacă nu cunoşti istoria şi filosofia societăţei, a cărui lege o
cercetez[i].
Numeroasele isvoare la cari a mers distinsul meu elev, interesul viu ce ne
deşteaptă în cercetările istorice a proprietăţei literare şi artistice la diferite popoare,

17
Prof. I.L. Georgescu, C. Hamangiu, în „Revista de Drept Comercial”, serie nouă, anul V, nr. 5,
Bucureşti, 1995, p. 164.
143
Mircea-Cristian Ghenghea

stilul limpede şi curgător fac din teza Dlui Hamangiu o operă juridică şi literară pe
care judecătorul, avocatul şi publicistul o pot consulta cu folos”18.
Următorul caz de plagiat la care ne referim în textul nostru a devenit
cunoscut opiniei publice româneşti în anul 1897. În acel an, în ziarul conservator
„Constituţionalul” a apărut, în serial, un lung articol intitulat Bucăţi alese din pla-
giatura română, semnat cu pseudonimul „Lorellino”. Subtitlul respectivului
articol: D-nul Const. Hamangiu, Procuror pe lângă Tribunalul Ilfov. Într-adevăr,
era vorba chiar de lucrarea atât de elogiată apărută în 189319! Conform dez-
văluirilor misteriosului semnatar, o parte a tezei de licenţă a lui Hamangiu era un
plagiat după teza de doctorat a unui jurist francez, Paul Clément, susţinută şi
tipărită la Grenoble, în anul 1867, intitulată Étude sur le droit des auteurs précédée
d’une dissertation sur la propriété littéraire chez les Grecs et chez les Romains.
Fapt cel puţin la fel de grav ca plagiatul lui Constantin Hamangiu, Lorellino arăta,
referindu-se la dimensiunile furtului intelectual de la Facultatea de drept a
Universităţii bucureştene: „Să ne fie ertat a constata cu această ocazie trista obiş-
nuinţă ce se practică cu publicarea tezelor licenţelor de drept, la universitatea din
Bucureşti. Posed peste 39 de lucrări tipărite şi datorite licenţiaţilor noştri în drept,
cari sunt traduceri textuale, plagieri mai mult sau mai puţin deghizate în cea mai
mare parte după tezele de drept franceze. […] Şi când te gândeşti, că oamenii ăştia
formează astăzi o parte importantă din justiţia ţărei, sunt poate procurori, preşedinţi
de tribunale, judecători ai dreptăţei, cu alte cuvinte! Cine ştie, poate chiar oamenii
ăştia cu titlu condamnă, admonestează sau vor admonesta în termeni severi pe un
hoţ literar, adus la baza justiţiei de păgubaşul în chestie!”20.
Dar cum s-a ajuns la descoperirea plagiatului comis de Hamangiu? Con-
form deja menţionatului Lorellino, din întâmplare: „Într-una din şedinţele de Vineri
seară ale «grupului de studii juridice şi sociale» din Paris, prietenul I.T. Ghica a
întreţinut grupul cu o curioasă şi interesantă comunicaţie, relativă la un recent

18
C.G. Dissescu, Proprietatea literară şi artistică. Teză pentru licenţă Presentată Facultăţei de
drept din Bucureşti de C.N. Hamangiu, în „Dreptul”, anul XXIII, nr. 2, 6 ianuarie 1894, p. 13.
19
O prezentare relativ recentă a cazului se găseşte în monografia lui Dan Constantin Mâţă,
Constantin Hamangiu 1867-1932, Bucureşti, 2013, p. 147-157. În lucrarea respectivă se arată că
ar fi vorba de nouă articole apărute în „Constituţionalul”; în fapt, după cum am menţionat, este
vorba doar de un lung articol, întins pe parcursul a şapte numere (Lorellino, Bucăţi alese din
plagiatura română. D-nul Const. Hamangiu, Procuror pe lângă Tribunalul Ilfov, în
„Constituţionalul”, anul VIII, nr. 2286, a doua ediţie, 10/22 mai 1897, p. 1; nr. 2288, a doua
ediţie, 14/26 mai 1897, p. 1-2; nr. 2290, a doua ediţie, 16/28 mai 1897, p. 1-2; nr. 2292, a doua
ediţie, 18/30 mai 1897, p. 1-2; nr. 2293, a doua ediţie, 20 mai / 1 iunie 1897, p. 1-2; nr. 2294, a
doua ediţie, 21 mai / 2 iunie 1897, p. 1-2; nr. 2295, a doua ediţie, 24 mai / 5 iunie 1897, p. 1-2),
urmat de un al doilea articol, publicat în alte două numere (Lorellino, În jurul unui plagiat. Tot d-
nul Hamangiu, în „Constituţionalul”, anul VIII, nr. 2300, a doua ediţie, 30 mai / 11 iunie 1897, p.
1-2; nr. 2302, a doua ediţie, 1/13 iunie 1897, p. 1-2).
20
Lorellino, Bucăţi alese din plagiatura română. D-nul Const. Hamangiu, Procuror pe lângă
Tribunalul Ilfov, în „Constituţionalul”, anul VIII, nr. 2286, a doua ediţie, 10/22 mai 1897, p. 1.
144
Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea

plagiat. De prisos a repeta, că autorul în cestiune e, cum îl arată titlul acestui


articol, d. C. Hamangiu.
Prietenul Ghica încă din noiembrie 1893 a început a se ocupa cu inte-
resanta cestiune a «proprietăţei literare şi artistice», subiect ce şi-l propusese a-l
trata ca lucrare pentru obţinerea diplomei de la şcoala de ştiinţe politice din Paris.
Întâmplarea l-a făcut să dea în strângerea materialului său de o teză a unui doctor în
drept franţuz, al cărui text a fost tradus şi adnotat în româneşte pe numele domnului
procuror pe lângă tribunalul Ilfov. Ştiind că pregătesc un volum asupra plagiaturei
române, mi-a transmis acest mare paragraf, pentru care fapt îi aduc aici toate
mulţumirile mele.
Începutul de control al lui Ghica l-a dus mai departe, control din nenorocire
pentru d. Hamangiu prea fructuos în resultat”21.
Spre deosebire de cazul de plagiat prezentat mai înainte, aici avem o
replică a împricinatului, şi încă una foarte acidă. După apariţia primelor trei părţi
ale articolului din „Constituţionalul”, Hamangiu a răspuns în paginile ziarului
„Liberalul”, într-un material intitulat Un pretins plagiat, contestând observaţiile lui
Lorellino şi atacându-l pe Ioan T. Ghica, pe care îl acuză de rea-voinţă22. Însă, în
mod interesant, după cum arată Lorellino în ultima parte a celui dintâi articol al său
din „Constituţionalul”23, în anul de graţie 1897, „D. Hamangiu a publicat de curând
un al doilea volum, sau cu alte vorbe o a doua ediţie radical modificată, începând
cu titlul «Scriitori şi artişti. Studiu asupra dreptului lor». În această publicaţie d.
Hamangiu a eliminat capitolele relative la proprietatea literară şi artistică la Greci
şi Romani – cele mai compromise de altfel, – începând cu partea III-a mult mai
retuşată a primului d-sale volum, unde cum văzurăm graţie unor salturi mortale,
reuşeşte a-şi apropia textul lui Clément cu oarecare adresă. Această eliminaţie a
fost făcută poate din mustratul conştiinţei, fapt destul de merituos pentru d.
Hamangiu, căci e mult când cineva păstrează un licărit de conştiinţă după o aşa
manevră… literară. […]
Sfârşind, constatăm încă o dată acest trist debut al d-lui Hamangiu. Ce l-ar
fi costat pe d-sa, ca în loc să traducă lucrarea lui Clément, împrumutându-i până şi
citaţiile, să o fi consultat menţionând-o şi să se fi mulţumit, citând şi pe alţii, cu un
modest rezumat asupra proprietăţei literare la Greci şi Romani! Nimic desigur, dar
era vorba de făcut ceva magistral, căci la noi, mai mult decât oriunde, ne plac
păunii când îşi răsfiră frumosul lor penaj, în treacăt fie spus, ne plac nouă chiar
curcanii când se umflă!”24.
Cazul Hamangiu este, încă, destul de puţin cunoscut la nivelul literaturii
noastre de specialitate. Aceasta în ciuda faptului că au apărut, în ultimii ani, o

21
Ibidem.
22
Const. Hamangiu, Un pretins plagiat, în „Liberalul”, anul I, nr. 130, ediţia a treia, 17 mai 1897, p. 2.
23
Lorellino, op. cit., în nr. 2295, a doua ediţie, 24 mai / 5 iunie 1897, p. 1.
24
Ibidem.
145
Mircea-Cristian Ghenghea

monografie dedicată marelui nostru jurist25, câteva articole26 şi chiar volumul I al


unei interesante lucrări consacrată plagiatului românesc, scrisă de Alexandru
Dobrescu şi intitulată foarte frumos Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului
la români. În respectiva lucrare câteva pagini sunt dedicate cazului Hamangiu,
fiind subliniate atât aspectele tehnice ale plagiatului respectiv, cât şi pagubele
intelectuale şi morale teribile produse de o asemenea faptă: „În materie de încur-
care şi de ştergere a urmelor, Hamangiu nu inventează nimic; aplică doar con-
ştiincios procedeele experimentate, cu un deceniu înainte, de Gr. Tocilescu: topeşte
subsolurile în text sau, din contra, preface fragmente de text în subsoluri, lipeşte
două ori mai multe note într-una singură, înlocuieşte cifrele arabe cu romane,
inversează ordinea paragrafelor şi chiar a frazelor din cuprinsul acestora”27. Nu
putem fi decât în total acord cu opinia lui Alexandru Dobrescu: „Plagiatul lui
Hamangiu rămâne, totuşi, inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanţa de a
inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare la adresa acesteia,
de a te declara avocatul din oficiu al creatorilor de valori în timp ce le striveşti cu
nonşalanţă drepturile sub tălpi, de a porni cruciada împotriva corsarilor minţii
printr-o piraterie. Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de
jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele
de aşezare a proprietăţii intelectuale la locul meritat”28.
Spre deosebire de Alexandru Dobrescu (a cărui lucrare o şi utilizează, de
altfel), Dan Constantin Mâţă nu accentuează ideea plagiatului în cazul Hamangiu,
preferând o nuanţă mai degrabă neutră în analiza sa şi insinuând posibilitatea
existenţei unui conflict de ordin personal, care să fi implicat inclusiv nuanţe
politice: „Discursul acesta contondent [al lui Lorellino – n.n] precum şi trimiterile,
nu întotdeauna nuanţate, la scena politică sau la cazurile penale instrumentate de
procurorul de pe lângă Tribunalul Ilfov, în special cel al «cămătarilor», fac
plauzibilă ideea unui conflict de natură personală între Constantin Hamangiu şi
enigmaticul Lorellino, în ciuda negării absolute din partea acestuia din urmă”29.
În opinia noastră, plagiatul lui Constantin Hamangiu este indubitabil, fapt
recunoscut indirect prin publicarea, chiar în anul 1897, a acelei a doua ediţii a
lucrării sale, în care s-a „debarasat” de părţile incriminate ale cărţii, cele referitoare
la proprietatea artistică la greci şi la romani. Oricum, suntem în acord deplin cu
autorul monografiei lui Constantin Hamangiu în ceea ce priveşte necesitatea inte-
rogării resorturilor intime ale acestui caz, precum şi probabila (deşi mai greu de
crezut) existenţă a unor contradicţii sau neînţelegeri politice (Lorellino a publicat în
„Constituţionalul”, periodic de orientare conservatoare, Hamangiu a răspuns în

25
Dan Constantin Mâţă, op. cit. (publicată chiar la Editura Hamangiu).
26
Vezi, de exemplu, Alexandru Dobrescu, Lupul moralist: Const. N. Hamangiu, în „Adevărul
literar şi artistic”, anul XIV, nr. 754, 8 februarie 2005, p. 10, 13.
27
Idem, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, p. 251.
28
Ibidem, p. 254.
29
Dan Constantin Mâţă, op. cit., p. 150.
146
Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea

„Liberalul”), aspecte care ar merita o investigaţie ulterioară nu doar pentru


clarificarea circumstanţelor săvârşirii plagiatului, ci şi pentru identificarea celui
considerat a fi „enigmaticul Lorellino”.
Am prezentat, în textul nostru, două cazuri de plagiat de la sfârşitul
veacului al XIX-lea, ambele având în prim-plan reprezentanţi ai elitelor politice şi
juridice. Din varii motive, nici din punct de vedere ştiinţific, nici din punct de
vedere juridic nu au existat consecinţe pentru Ioan Şoimescu şi Constantin
Hamangiu. Lucrările lor au fost ulterior utilizate şi citate fără nici un fel de
problemă ori oprelişti morale. Plagiatul dovedit al lui Hamangiu, unul foarte grav
prin semnificaţiile şi contextul în care s-a produs, nu a impietat cu nimic asupra
carierei magistratului. Acesta a avut un cursus honorum impresionant, ajungând
membru de onoare al Academiei Române (1930) şi ministru al Justiţiei în guvernul
Iorga (1931). Meritele sale incontestabile, de altfel, în istoria ştiinţelor juridice
româneşti sunt umbrite, din păcate, de acest început nefast şi în totală contradicţie
cu principiile predicate. Cu atât mai mult se adevereşte constatarea lui Alexandru
Dobrescu: „memoria publică e scurtă ca ploile de vară”30.

30
Alexandru Dobrescu, op. cit., p. 254.
147
Rezumate / Résumés / Abstracts

Mircea-Cristian Ghenghea, Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea/Two


Cases of Plagiarism in 19th Century Romania

În ciuda istoriilor recente pe tema plagiatului, furtul intelectual în România, ca și


în alte state, are o istorie mult mai lungă. În acest text, prezentăm două cazuri de plagiat din
România sfârșitului de secol XIX. Unul dintre acestea este destul de bine cunoscut, acela al
marelui jurist Constantin Hamangiu. Celălalt este necunoscut în istoriografie, aparținând
politicianului Ioan Șoimescu. Ambii au contribuit la viața intelectuală a timpului lor și, în
ambele cazuri, plagiatele comise de aceștia nu au avut nici un fel de consecințe științifice
sau legale.

In spite of the timeliness of the subject of plagiarism, the intellectual theft in


Romania, as in other states, has a much longer history. In this text we present two cases of
plagiarism from Romania at the end of the 19th century. One of them is quite known (that of
the great jurist Constantin Hamangiu); the other one is, as far as we can tell, unknown in
our historiography (that of the politician Ioan Şoimescu). Both of them were part of the
intellectual elite of the time, and in both cases, for various reasons, the plagiarism they
committed had no scientific or legal consequences whatsoever.

Iustin Gherman, Organizare administrativă și autonomie locală în concepția lui Lascăr


Catargiu. Modificarea legii consiliilor județene din 1883/Organisation administrative et
autonomie locale chez Lascăr Catargiu. La modification de la loi des conseils
départementaux de 1883

Proiectul de lege, conceput de prim-ministrul conservator la începutul anului 1893,


avea în vedere patru puncte fundamentale de derulare: înlocuirea comitetului permanent
existent cu o delegație din interiorul consiliului județean, raportul dintre prefect, văzut ca
reprezentant al guvernului, „și numai în subsidiar al intereselor locale”, și consiliul
județean, raportul consiliului județean cu puterea executivă, precum și dispoziții privitoare
la compunerea și alegerea consiliilor județene. Proiectul de lege relativ la modificarea unor
articole din legea consiliilor județene a fost adus pentru prima oară în Senat, la ședința din 3
februarie 1893, avându-l ca raportor pe Grigore Tocilescu. În Camera Deputaților, acesta a
fost luat în discuție abia un an mai târziu, în cadrul ședinței de la 10 februarie 1894, fiind
prezentat de I. Ciuflea. După discuții contradictorii profunde care au avut loc în cele două
camere ale Parlamentului, legea modificată a intrat în vigoare începând cu data de 11 mai
1894, fiind sancționată prin decretul regal nr. 2008. Ușor de sesizat, prin noua lege a
consiliilor județene, după cum s-a perceput și în epocă, conservatorii nu stabileau o altă
administrație în țară și nici nu o modificau radical pe cea existentă. În fapt, statuau o
anumită stare a lucrurilor, accentuând anumite elemente considerate mai importante și
îndepărtând inconveniente devenite vizibile în practică.

Le projet de loi conçu par le Premier-Ministre conservateur au début de l’année


1893 s’appuie sur quatre éléments fondamentaux: le remplacement du comité permanent
par une délégation de l’intérieur du Conseil départemental; le changement des rapports
entre le préfet, regardé plutôt comme représentant du gouvernement que celui des intérêts
locaux, et le conseil départemental; le changement des rapports entre le conseil

391