Sunteți pe pagina 1din 3

Fenomenologia conștiinței critice, George Poulet

- Cărțile trec din starea de „obiect de hârtie” în starea de opreă eliberată de „materialitatea,
nemișcarea lor” prin actul de lectură.
- Gândirea cititorului care ia în stăpânire ideile cărții, ba mai mult, prin acest dialog pune cartea/
opera în ipostaza de ființă nu doar vi dar și înzestrată cu rațiune, cartea devine, astfel conștiința
celuilalt. Cartea „este și nu mai este” un obiect atât timp cât citim cartea. Cartea încetează să
fie o realitate materială.
- Prin ce procedeu se face această schimbare/transformare?

Obiectul material real fizic ---------------------------- Obiectul mental


Cartea idei, concepte, cuvinte
Situat în lumea de afară situat în lumea lăuntrică
Nu depinde de gândirea cuiva depinde de gândirea mea, a cititorului

- „ Ca să poată exista ca obiecte mentale, obiectele materiale au fost nevoite să renunțe la orice
sperașă de a avea o existență reală”
- Strămutarea realităâii într-un echivalent imaginar. Ficțiunea este mai fluidă, maleabilă decât
realitatea obiectivă. Obiectele mentale, prin filtrul percepției se subiectivizează. Astfel opoziția
dintre subiect și obiect se atenuează. Obiectele mentale se află în strânsă legătură cu conștiința
mea/ cititorului. Textul/opera devine propietatea celui care o citește „proprietatea celui care o
gândește ultimul”
- „Sunt subiectul unor alte gânduri decât ale mele.” Lectura fără rezervă mentală înseamnă să
te debarasezi de orice stimul exterior, presupune o renunțare la sine. „Eul meu nu este eul meu
ci eul care scrie această carte. Ocuparea conștiinței de altă conștiință nu implică privare totală
de conștiință, cititorul este doar posedat de lectură, este un spectator la evenimentele relatate
de celălalt. Poulet găsește o distincție schizoidă între ceea ce simte cititorul și ce simte celălalt.
- Opera se gândește pe sine, cititorul ca martor al unor acțiuni: „sunt o conștiință mirată a unei
existențe ce nu e aa mea și pe care totuși o experimentez ca și cum ar fi a mea”
- CONȘTIINȚA CRITICĂ= conștiință a cititorului, a unei ființe căreia îi este dat să surprindă
ca fiind al săiu ceva ce se petrece în conștiința unei alte ființe.
- Limbajului critic i se dă drept misiune să se întrupeze mai întâi prin limbajul autorului, ca o
imitație a acestuia. Poulet discută despre demersul câtorva din criticii contemporani lui,
încercțnd să se refere la critica de identificare. Se referă, pe rând la critica lui: â
1. Jacques Riviere (critică de tip subiectiv, cu accentul pus pe
sentimentele eului creator, nivelul cel mai de jos)
2. Jean-Pierre Richard („un subiect eliberat de obiectele sale,
identificare obiectivă)
3. Maurice Blanchot (supracritica, unificarea gândirii critice cu
universul mentalrevelat în opera literară; „supremația unei conștiințe
desprinse de obiect)
4. Starobinski (lectura corpurilor și a sufletelor; intimitatea obiectului,
trece prea ușor prin formele materiale.
5. Marcel Raymond (teoria dublei realități, între experiență intimă și
împlinire formală, contemplarea reflexivă a unei realități formale)
Subiectul= spirit
Opera=obiect, formă
El tinde să se piardă în interiorul subiectivității indescriptibile sau să
se lovească de o obiectivitate de nepătruns
6. Jean Rousset – egală atenție asupra structurii operi și asupra
adâncimii.. Relația dintre subiect și obiect se bazează pe cauză efect.
El se folosește de elementele obiectiv-formale ca să ajungă la o
realitate non-obiectivă.
- Metoda critică are drept scop să recunoască în operele literare raporturile dintre subiect și
obiect.
- Conform lui Boris Schloezer există două căi ale metodei critice fie pornind de la subiect la
obiect fie invers. Raymond și Rousset pornesc în studiul lur de la obiect spre subiect, Riviere,
Richard și Starobinski de la subiect spre obiect.
Conștiință de sine și conștiință a celuilat

- Criticul depinde de gândirea celuilalt. Literatura este văzută ca o prezență vie, multiplă,
dezordonată, înzestrată cu forme și structuri (care sunt de fapt un ecran în spatele căruia se află
realitatea lumii lăuntrice. Datoria criticului este să renunșe la orice gândire proprie, să fie un
vid lăuntric pe care gândirea celuilalt să-l modeleze. Scopul criticii este de a șterge deosebirile
formale, de a reduce textul la o imagine verbală a gândirii autorului.

Etapele demersului critic

Deconstrucție (vezi scopul criticii)

Reconstrucție- a repune gândirea în formă

Unificarea gândirii criticului cu a celuilalt pentru a ajunge la interioritatea textului

- Între punctele de porinre și plecare se află „mijlocul vieții mele”, un soi de pauze și reluări.
- Actele de conștientizare- o surprindere cu totul nouă a sinelui- COGITO-ul
- Opera literară implică un act de conștiință de sine, săvârșit de cel care o scrie  a te constitui
subiect al acelor gânduri.
- Punctul de plecare= un act de conștientizare inițial
- „opera începea întodeauna printr-o cugetare, iar critica și-o lua drept obiect de studiu”
- Cogito-ul- experiență inițială
- Sentimentul de sine, lucrul cel mai individual din lume
- „gândindu-se pe sine, fiecare om dădea o formă nu numai ființei sale, ci felului său de a-și
reprezenta toate ființele. Atfel cunoașterea de sine determina cunoașterea universului a cărui
oglindire era.”
- „Orice critică este inițial și fundamental o critică a conștiinței.”