Luceafărul

de Mihai Eminescu

Poemul ,,Luceafărul” de Mihai Eminescu, apărut în anul 1883, reprezintă creația sa de referință,
dar și o sinteză a liricii eminesciene. Aparține romantismului, un curent literar apărut ca reacție
împotriva clasicismului și iluminismului, care s-a afirmat la sfârșitul secolului al XVIII-lea în spațiul
european. În literatura română, romantismul pătrunde prin scriitorii pașoptiști, iar programul stabilit
de Mihail Kogălniceanu, prin articolul ,,Introducție”, susține ideologia romantică.
Viziunea romantică este dată de temă, de relația geniu-societate, de structură, de alternarea
planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de motive literare, de imaginarul poetic, de cosmogonii,
de amestecul speciilor literare, de metamorfozele lui Hyperion.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor literare (epic, liric și dramatic). Astfel,
lirismul susținut de meditația filozofică și expresivitatea limbajului este integrat în schema epică a
basmului (relația de iubire dintre Luceafăr și Cătălina/ Cătălin și Cătălina. Începe ca un basm: ,,A
fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”, folosește cuvinte și expresii populare: ,,pas cu pas”,
,,arz-o focul”, ,,acu-i acu”, ,,din bob în bob”). Elementele dramatice sunt reprezentate de secvențele
realizate prin dialog și prin dramatismul sentimentelor. Tudor Vianu socotește ,,personajele”
poemului drept ,,voci” sau măști ale poetului în sensul că eul liric îmbracă pe rând ,,masca”
personajelor sale din dorința de a-și exprima în mod direct trăirile, gândurile, aspirațiile sale, fiind pe
rând Luceafărul, Cătălin – reprezentând aspectul teluric al bărbatului, Cătălina – muritoarea care
tânjește spre absolut, Hyperion – geniul, Demiurgul.
Tema poemului este romantică: soarta omului de geniu, care, datorită superiorității sale, nu
poate fi fericit într-o societate banală și meschină, dar nici nu poate face fericit pe nimeni. Fiind o
operă complexă, are teme și motive complementare: natura, iubirea, cosmosul, meditația asupra
relației omului cu universul.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două
ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se realizează în cele patru
părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a
doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este consacrată
planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).
Tabloul I cuprinde strofele 1-43, în care planul cosmic se întrepătrunde cu cel uman-terestru,
reprezentând o poveste de iubire. Incipitul se află sub semnul basmului: ,,A fost odată ca-n povești/
A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată.” Unicitatea fetei este subliniată
prin afirmația: ,,Și era una la părinți”, dar și prin cele două comparații: ,,...mândră-n toate cele/ Cum
e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Iubirea se naște lent, din starea de contemplație și visare,
în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: marea, catelul, fereastra, oglinda (mijloc de
comunicare între cei doi). Fata se îndrăgostește de Luceafăr și-l cheamă în vis: ,,Cobori în jos,
luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând,/ Și viața-mi luminează.”
Luceafărul se întrupează din elemente opuse, din ,,cer” și ,,mare”, luând chipul unui tânăr
voievod: ,,Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ți urmez chemarea/ Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-
mea e marea”. El este văzut de fată ca un înger: ,,O, ești frumos, cum numa-n vis/Un înger se arată”;
acesta îi cere fetei să-l urmeze pentru a o face stăpână pe lumea lui din ocean: ,,Colo-n palate de
mărgean/ Te-oi duce veacuri multe/ Și toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte”. Fata îl refuză, iar la
trei zile, exact ca în basme, fata îl cheamă din nou, de această dată, el întrupându-se din soare și
noapte:,,Din sfera mea venii cu greu/ Ca să te-ascult ș-acuma/ Și soarele e tatăl meu/ Iară noaptea-mi
este muma.” Fata îl vede drept un demon. Deși este unică între pământeni, fata refuză din nou să-l
urmeze: ,,Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată”, în schimb îi cere să devină muritor ca
ea, Luceafărul acceptând supremul sacrificiu: ,,Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege,/ Cu
vecinicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege.”
Tabloul al IV-lea cuprinde strofele 86-98, în care planul cosmic se îmbină cu cel uman-terestru.
Este proiectată iubirea dintre Cătălin și Cătălina într-un cadru romantic, sub crengile de tei înflorite,
în liniște și singurătate, sub lumina blândă a lunii. Hyperion redevine Luceafăr și privește spre
pământ, cum l-a îndemnat Demiurgul. Luceafărul constată cu surprindere că între cei doi, iubirea a
devenit un sentiment comun; Fata zărește Luceafărul și-i adresează o a treia chemare:,,Cobori în jos,
luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!”.
Luceafărul aude chemarea, dar ,,nu mai cade ca-n trecut” ci adresează fetei răspunsul care exprimă
distanța uriașă dintre cele două lumi: ,,cercul strânt” - ,,lumea comună” simbolizată de Cătălina și
,,lumea mea” – lumea superioară a ideilor (în care trăiește geniul, omul superior), simbolizată de
Luceafăr:,,Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ trăind în cercul vostru stâmt/ Norocul vă
petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
Textul poartă amprenta romantismului, cu influențe schopenhaueriene, cu ipostaza omului de
geniu, Eminescu particularizând natura acestuia prin faptul că acesta experimentează o formă de
cunoaștere prin iubire.
La nivel stilistic, poemul este constituit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între omul de geniu și
oamenii comuni:,,ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și
nu cunoaștem moarte”. În portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice:,,Venea
plutind în adevăr/Scăldat în foc de soare”.
În concluzie, pentru ilustrarea condiției geniului, poemul ,,Luceafărul” armonizează teme și
motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic și procedee artistice cultivate de
scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții.