Viața ca o pradă

Mâine se votează. Mâine ne vom alege conducătorii. Din nou. De mâine, timp de patru ani,
un grup de oameni vor avea o pondere majoritară în ceea ce privește deciziile cele mai
importante care vor hotărî direcția în care se îndreaptă România. Aud foarte des că dacă vreau să
schimb ceva ar trebui să mă duc să votez. Ieri la radio un reprezentant al unei formațiuni politice
spunea că știe că lumea nu mai are încredere în clasa politică, dar mâine dacă nu voi ieși la vot
va fi vina mea. Este că nici nu știți despre care partid sau formațiune vorbesc? Asta pentru că
toate clamează același lucru. Din nou. Acum patru ani a fost deasemenea vina mea. S-ar părea că
deși am fost la vot, nu am ales pe cine trebuia. Acum opt ani i-am ales pe ceilalți și din nou a fost
vina mea. Acum doisprezece ani însă încă nu știam a cui o să fie vina și am ales după cum
bănuiți tot pe cine nu trebuia. Și ghiciți ce? Mai demult, nici nu mai știu acum cât timp am votat
pe cine trebuia...Dar nu a ieșit. Și timpul a trecut și a trecut. Acum mă simt ca și cum mi s-ar
spune că trebuie să votez în care piscină vreau să sar: în cea cu crocodili, sau alături, în cea cu
rechini. Nu-i vorbă piscinele sunt frumoase amândouă, apa pare curată, adâncimea este sigură,
semnalizarea corespunde standardelor europene, de dinamic e dinamic, ce să zic, dar eu totuși nu
vreau să sar cu nici un chip în nici una dintre ele. Prefer să stau aici pe margine în soarele torid.
E o umbrelă mică lăsată de cei dinaintea mea, pusă acolo ilegal, dar tolerată de toți: Și de rechini
și de crocodili. Dacă țin capul sub umbrelă mă ard la picioare, dacă țin piciorele dedesubt capul
mi se înfierbântă, mintea o ia razna, încep să văd fete sub palmieri care mă cheamă în piscină, în
oricare piscină, că e răcoare, se dă bere gratis, e o campanie, abia mă abțin dar o secundă de
luciditate mă face să bag din nou capul sub umbrelă. Umbrela a pus-o acolo românul mediu,
obișnuit de acum cincizeci de ani, care era învățat să se descurce: ”Ei se fac că ne plătesc, noi ne
facem că muncim...”. Mâine vom găsi soluții ca să trăim și poimâine. Mereu de pe o zi pe alta.
Mereu de la o zi la alta. Înainte nu erau piscine. Erau deci alți prădători. I-am apucat și pe ăia.
Așa am învățat să supraviețuiesc. Mi se spune că sunt părtaș la sistemul ticăloșit dacă dau șpagă.
Șpaga nu e bună. Trebuie reclamați, spune un afiș mare. E o campanie împotriva mitei. Merg
agale spre Universitate și mă gândesc la cine să nu dau primul șpagă: La doctor, pentru că mă
doare spatele îngrozitor și trebuie să mă duc până acolo, la o instituție de stat pentru că trebuie să
rezolv ceva ordinar pentru un client, ca să nu pierd un contract, sau la un politician pentru ca să
am șanse la o licitație pentru un proiect, pe care de altfel pot să-l duc la bun sfârșit cu un preț
competitiv? Nu știu. Cred că până la urmă am să le dau șpagă la toți trei și mâine o să-mi trecă
spatele, clientul va fi mulțumit, și din banii de pe proiect am să pun ceva de-o parte pentru ăia
mici. Nu sunt ipocrit. Trăiesc într-un sistem în care se dă șpagă și da, dau șpagă. Șpaga este
pentru mine ca un alt impozit, care trebuie plătit, la fel de legal ca și celelalte. Este un mod de
viață. Cred că singurul nemulțumit este statul care nu are și el un fursec la treaba asta. Eu sunt
mulțumit, obișnuit. Sau mai bine zis sunt la fel de nemulțumit ca și de clasa politică, ca și de
impozitele aberante, ca și de legislația ambiguă. Dar mâine va fi o nouă zi. Ei cu ale lor și eu cu
ale mele. Nu mă duc la vot pentru că eu nu joc în filmul lor. Ăla este alt film. Altă regie, alt
buget. Film de Oscar. Ăsta în care joc eu e maxim de Cannes. Oameni normali, viață de cartier,
drame obișnuite pentru noi cei din blocurile gri.
 Astăzi sunt la putere ăia care au apucat plagiatul legal în 2002. Vremuri neică. Înainte au fost
ceilalți care numărau voturile din sală așa cum împărțea banii Puiu Călinescu în filmele cu BD: o
sută ție, una mie; două sute ție, una, două, mie; trei sute ție, una, două, trei, mie. Nu înțelegeți
nu? Probabil că nu ați văzut filmul... Pe cine să votez? Mă duc la niște prieteni și votez pentru
încă o bere. Mâine oricine va ieși, viața va fi aceeași pentru mine, cel de aici din cartier. O pensie
nesigură, o clasă politică fără competențe de comunicare, fără diplomație, fără viziune strategică,
o piață a muncii dură, rate la bancă, copii îndoctrinați de promovarea unui consumism exagerat
care cred că telefonul cu mărul mușcat este un produs la fel de accesibil ca și merele nemușcate
de pe tarabă, vânzătorul care îmi recomandă călduros o jachetă din piele ecologică. Omule! Piele
ecologică e pielea ursului din pădure, mi-a spus-o un prieten la o bere și îl cred pentru că mi-a
fost profesor. A ieșit profesor când nu era legal plagiatul, de aia îl cred! Și dacă vrei să fii și
prietenos cu mediul îl aștepți pe urs să dea colțul de bătrânețe, apoi îl dezbraci și te îmbraci tu.
Că dacă faci o haină de urs, din plastic și o vopsești cu o vopsea din plastic, mediul o reintroduce
în circuitul natural în viitoarea mie de ani și asta nu este ecologic.

Să votez cu cei din dreapta eșicherului politic sau cu cei din stânga? Nu cred că trebuie să îmi
bat capul, politica va fi tot cea dictată de FMI, deci am scăpat de dilema asta. Nu mă deranjează
Băsescu, nu mă deranjează Ponta, Antonescu, Iliescu, Năstase, Udrea, Voiculescu, Becali, decât
în măsura în care pot să îi schimb pe toți. Dacă aș putea să mă duc mâine să votez contra lor, m-
aș duce. Altfel nu. Nu mai caut soluții, nu mai discut politică de ceva timp. Și vă spun că acum
am timp mai mult și îmi pot permite prieteni din tot spectrul, oricare ar fi vederile lor politice. Pe
la demonstrații ma duc relaxat cu aparatul foto. Când obosesc mai beau o bere și îmi văd de
treabă. Mă întreb dacă e bine să beau atâta bere. Despre politică nu mă mai întreb. Nici în
campania antimită nu mă mai implic. Sunt obișnuit cu birocrația. Pot sta la coadă ore întregi, pot
face drumuri peste drumuri la autoritatea de management pentru POR de la Brăila pentru a mai
depune oricâte hârtii ar fi necesare pentru aprobarea unui proiect și cu toate astea nu sunt apatic.
Am o viață dinamică, familia îmi consumă mult timp și asta mă mulțumește, îmi permit
preocupări neprofesionale și asta mă face fericit. Forma mea de luptă cu sistemul este alta.
Nepăsarea față de el. Aș spune că sunt profesionist în a mă descurca în a ”face sistemul”. Îi pot
respecta pe semenii mei de aici din cartier. Pot să manifest simț civic și să respect natura și urbea
și în alt fel decât cel în care îmi sugerează clasa politica și deci Statul până la urmă. Să particip la
viața politică este pentru mine un nonsens, atât timp cât Marele Canion este o joacă de copii pe
lângă prăpastia ce desparte cetățeanul obișnuit de guvernanți, parlamentari, deputați.

”În Africa în fiecare dimineață se trezește un leu. El știe că dacă în acea zi nu va fugi mai
repede decât cea mai înceată gazelă va muri de foame. În Africa în fiecare dimineață se trezește o
gazelă. Ea știe că dacă în acea zi nu va fugi mai iute decât cel mai rapid leu, va muri sfâșiată.

Nu contează dacă ești leu sau gazelă. Important este să te prindă dimineața fugind.”