Sunteți pe pagina 1din 11

.

f.senţele şi diluanţii culorilor. Verniuri

După ce pigmenţii au fost legaţi, utilizându-se diverşi lianţi,


urmează momentul aşternerii lor pe suportul ales în funcţie de
tehnica, intenţia şi căutările pictorului. Faptul acesta implică
utilizarea unor lichide, diluanţi ai culorilor paste. Conform tehnicii
alese şi ţinând seama de liantul utilizat pentru legarea
particulel<for de pigment vam avea de ales între numeroasele
produse sau substanţe naturale cum ar fi apa, oul (gălbenuşul sau
albu , se arat/împreună esenţele: de petrol, de terebentină, de
lavandă, etc., uleiurile sicative, mediumu ri, emulsiile sintetice şi
a ltele.
Xavier de Langlais sintetizează astfel : „Pictura în tempera a
primitiviilor consta, mai înainte de orice î n folosirea oului (oul
complet, albuşul şi gălbenuşul împreună sau numai gălbenuş), ca
aglutinant (liant) a l prafurilor colorate, diluantul fijnd pur şi simplu
apă". Au existat şi se mai utilizează şi azi variante în care în ou se
mai adăugă diverse cantităţi de ulei şi verni, chiar un pic de
ceară, toate emulsionate dar în principiu este vorba de o culoare
de apă. Acuarela 1·n general, are tot apa ca diluant, liantul ei fiind
guma arabică . Î n restaurare acuarela se poate utiliza diluată şi cu
o emulsie mai slabă de gălbănu de ou. Se va fixa astfel mai bine
iar prezen a aces ui element „gras" o face compatibilă cu
materialele originale utilizate de pictorii vechi iconari. Atunci când
este utilizată la integrarea cromatică - retuşul lacunelor în frescă,
acuarela se va folosi diluată doar cu ap sau dăugându-se foarte
puţină dispersie de caze nat de calciu (cazeină ). La retuşul
lacunelor din pictura în ulei, primele straturi de culoare le punem
aşterne tot în tehnica acuarelei cu emulsie de gălbenuş, urmând ca
integrarea cromatică finală să rie desăvâr ită în culori e bază de
Ti ua e cu diverse nţe: de petrol, de terebentină şi în
final cu verni simplu diluat până la 7 - 9°10 . Tempera cu ou
ramâne mult timp suplă tocmai datorită acelui 33°10 ulei de ou pe
care-l conţine gă lbenuşul. Tot gălbenuşul conţine şi lecitina care
este elementul ce permite emulsionarea, el se află în·a lbuş într -o
măsură mult mai mică . Dar se poate uti liza oul şi frecându -l în
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 2

culorile de ulei însă procedeul este anevois, proporţiile fiind greu


de păstrat în timpul lucrului, şi atunci cel mai uşor este ca
introducerea oului să se facă doar în pigmentul alb care va deveni
luminos. Se va utiliza în straturile de început, singur şi în amestec
cu celelalte culori iar pictura se va termina în glasiuri colorate şi
grase fără ou. Se poate lucra şi cu emulsie, proporţiile celor vechi
fiind : un ălbenuş, o jumătate de ou cu verni de ulei de
in şi tot atâta apă. Pentru a se păstra mai mult timp nu a augăm
apa decat pe parcurs în doza pe care o folosim imediat. Se paote
utiliza şi oţetul. Acesta va fi un fluidifiant şi un antiseptic slab, dar
din cauza acidităţii este foarte periculos pentru unii pigmenţi, în
..,._ .S_pecial pentru albul de arQ.i.o..t albul de zinc, ultramarin, etc.
Se pot forma săruri şi decolărări nedorite.
Pictura în ulei permite şi amestecul cu caseină în locul
emulsiei de oU. Rezultă o pictura mai mata, mai saturată şi mai
pe gustul pictorului modern, mai impetuos. Deşi cunoscută din
timpuri vechi caseina n-a fost utilizată, ea nepermiţând o execuţie
delicată şi de mai mare fineţe în modeleuri. N-a fost folosită nici
în epoca clasică, dar laptele este o emulsie naturală şi eliminând
din el câteva elemente se poate utiliza cu succes. Caseina praf a
apărut târz iu în a doua jumătate a secolului XX.
Odinioară artiştii obţineau un adeziv fin amestecând laptele
prins cu var_ Acest clei, după uscare devenea insolubil, a fost
'folosit de tâmplari la mobila fină, de zugravi pentru decorarea
interioarelor, şi uneori se făceau completări la frescă când se
usca „. Caseina aflată în comerţ sub formă de praf se amestecă cu
apă călduţă, câte puţin şi se agită, apoi se adaogă amoniac (un
alcal-volatil ), se pune amestecul în bain-marie călduţ, continuând
să-l amestecăm . Curând totul se transformă într -un clei
transparent. (20 gr. caseină, 100 gr. apă şif.-10 gr. amoniac).
(Amon iacul se evaporă chiar dacă este în exces). Acest clei îl
putem incorpora într -un verni gras. (patru părţi verni şi o parte
clei). Preparatul permite un adaos moderat de apă în timpul
lucrului. Se amestecă cu culorile de ulei pe paletă cu cuţitul.
Uscarea este foarte bună, îmbătrânirea în condiţiile bune. În locul
caseinei s-a folosifcl eiul de piele obţinut din resturi de pergament.
Emulsionarea cu uleipermite obţinerea unui medium ideal.
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 3

Această substanţă a folosit-o Dufy la pictarea Tabloului „Zâna


electricitate" în jurul anilor 1922. Pictura se conservă foarte bine.
Eliminând cleiul sau caseina se poate face o emulsie foarte
suplă din medium flamand şi apă . . ulsia se obţine datorită
prezenţei caolinului sau a gipsului. Se diluează uşor cu esenţă,
apoi se adaugă apă, după care din nou esenţă, după cât de
subţire vrem să o preparăm. Se amestecă apoi în culorile de ulei
şi se foloseşte pentru eboşa re. Lichidul conferă straturilor
dedesubt un caracter slab, preţios pentru reluare ca şi pentru
conservare. Pictura se termină cu un medium mai gras.
Am prezentat până acum metode de folosire a apei în
-1----..-:.m esree-eu-ettloare-ci e-y l@i-.-0-Gt t:-pLctura_s_ oate înce e sim Iu în
tempera şi se poate termina în ulei. Mare parte din pictura clasica
a fost realizată în acest fel. Se păstra astfel regula „gras pe slab",
pictura era proaspătă, îmbătrânirea în condiţii bune, lipsa totală a
craclurilor era asigurată. În această idee au apărut şi emulsiile
vinilice sau acrilice, seturile de culori numite „Flashe" sunt cele
mai cunoscute. u c.e\
Uleiurile, pentru a se usca mai rapid este nevoie să fie . .
sicativate. Sicativii - compuşi ai unor metale (plumb, cobalt sau
mangan) - sunt catalizatori de oxidare şi polimerizare. Introduşi -&.\
în uleiuri, le grăbesc procesul de uscare. Cei vechi accelerau
procesul de uscare prin fierbere, dar temperaturile înalte (2S0°C-
3000C) produc uleiuri închise la culoare, iar această întunecare
continuă în timpul uscării şi după.
Sicativii obţinuţi separat se introduc în uleiuri la 120°-160°C
- temperaturi care nu produc brunisări. Pigmenţii prea absorbanţi
pot dezactiva sicativii în a cest caz este nevoie de o cantitate mai
mare de sicativ (negru de fum, albul de t itan, a lbastru de Prusia,
etc.).
Aşa cum se prezintă ele în tuburi, culorile sunt prea
onctuoase şi chiar subţiate cu ulei sicativ nu permit o execuţie
convenabilă, nemaiadăugând faptul că î n exces uleiul întunecă
pictura.
Este nevoie deci de o esenţă - elementul principal de diluare
a culorilor. Lumea latină antică a cunoscut esenţele, dar des pre
un moment anume când înc epe utilizarea lor nu avem mărturie,
sigur au fost deja utilizate la sfâ rşitul secolului XIV .
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 4

Esenţele sunt produse lichide, fluide, incolore, volatile şi


penetrante, obţinute prin distilare.
(odinioară erau denumite uleiuri esenţiale).
Esenţele sunt împărţite în 2 fami lii mari:
Esenţe organice (vegetale)
Esenţe minerale.
Esenţele organice (vegetale). Se obţin prin distilarea unor
plante : levănţica, rozmarinul, etc, sau a unor răşini produse de
conifere. Au un inconvenient: în contact prelungit cu aerul se
f &il 1 răşinează parţia l, formând un rezidum vâscos şi lipicios care se
usucă greu, colectând praful şi îngălbenindu -se rapid. Ele nu
rebt1iesc-foosite-deci-în-exces;-sf bee-în9 ăIbenese-şt-s,µ----
întu necă repede.-rr0 k.Z1uift'ca.tt ·
Esenţa de terebentină. Numele vine de la o specie de
conifere - terebinthos 1 din scoarţa cărora se scurge
terbentina - cea mai vestită - cea de Chios. Urmează o
dublă distilare: după prima se obţine uleiul de terebentină,
iar prin distilare se obţine esenţa de terebenti nă - un lichid
apos, perfect limpede cu care se diluează culorile şi
verniurile. Se volatilizează rapid şi total; în exces degresează
prea mult pastele şi inhalarea esenţei de terebentină este
dăunătoare pe termen lung, se lucrează în incinte aerisite.
Este inflamabilă la 39° C şi fierbe la 1ss0c. Foarte veche, nu
se mai usucă niciodată; iar picurată pe o hârtie lasă o pată
grasă. Recipientele mari trebuiesc go lite în vase mici, închise
ermetic fără aer, niciodată parţial umplute. A se evita
înlocuitorii.
Esenţa de lavandă (aspic) - extrasă din „levenţica mare",
este mai puţin volatilă, dar mai puternic aromată decât
esenţa de terebentină. Şi ea se îngroaşă în contact cu aerul.
Dă paste mai mate, catifelate. O variantă este esenţa de
lavandă comună - extrasă din vârfurile bine mirositoare a
acestei plante. Este semivo latilă, inferioară deci celei de
aspic.
Esenţa de terebentină de Veneţia. Extrasă din terebentina cu
acelaşi nume alături de ba lsamul de Veneţia care se găseşte
Esenţele şi diluanţii culorilor. Vern iuri 5
('\ -
'foQ(' Q.. VO\. C.00.c:ia .
şi azi în corner("Se diluează cu esenţă de terebentină şi este
foarte a preciată.
Esenţele minerale. Sunt diverse derivate ale petrolului brut
(în Antichitate : petra-oleum = ulei de piatră). În erminii îl găsim
„naft" sau neft ca diluat al răşinilor pentru obţinerea verniurilor.
White spiritul - incolor, transparent, fluid, fără urme
grase, mai puţin volatil decât benzina. În comerţ
găsim
„Parchetinul" - un amestec de white spirit cu acetat de amil
care dacă nu conţine uleiuri minerale -< care nu se usucă)-
dă rezultate bune (măcar la curăţatul pensulelor!). ·
Esenţa de petrol - poate cel mai bun dilua nt al culorilor
-
otai-tm
:utur,fmrrte-ftatd;-ccrmiros-t:emp-eTat-Nu-usucă-brrrst:
culorile, după uscare nu lasă urme, rol similar cu al apei în
acuarelă.
Vibert dă următoa rea explicaţie: „Când aplicăm un strat
proaspăt de ulei peste altul uscat se produce o aderenţă
mecanică nu şi chimică ; aderenţa esenţei de petrol este tot
mecanică dar ea .1topeşte'' parţial stratul zvântat fuzionând
puternic". Are 'o putere de penetraţie remarcabilă.
Contribuind la coeziunea dintre stra turile de culoare . Este
foarte stabilă în contact cu aerul - nu-şi modifică compoziţia
contribuind la o bună conservare. Proba purităţii - picătura
pe hâ rtie - nu trebuie să lase urme după evaporare .(c.o.ii.( a'1C:
'"-1,\U\ ltt t l"r
Diluanţii culorilor sunt defapt amestecuri compuse din i

componentele a mintite până acum.


Un dilua nt nu doar tra nsportă culorile, ca un vehiculant - de
pe paletă pe suport, el le alungeşte, le îmbogăţeşte sau le
slăbeşte grăbind sau încetinând uscarea. Un diluant universal nu
există . Pictorii şi-l compun după gust şi necesităţi conjunctuale -
după nevoia din etapa de execuţ ie în care se află. Asocierea
uleiului cu esenţe le trebuie făcută cu precauţie, evitând
îngălbenirile, întunecă rile. Sunt preferate esenţele cu mediumuri.
Xav ier de La nglais propune o reţeta : (deşi este hazarda nt sa dai
reţete fixe „ .)
- 2/ 3 de esenţă de terebentină sau de petrol +
- 1/3 sicativ fla mand (cel cu caolin saUgips),
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 6

care este un sicativ fals pentru că are în compoziţie alături de


esenţă doar copalul - o răşină superioară - şi o mică cantitate de
ulei.
Oricum am compune diluanţii, în orice tehnică am lucra1nu
trebuie să uităm regula „gras pe slab", î n care gras este uleiul
care rămâne înglobat în pastă după uscare.

* *" *
Verniuri

Denumirea de verni vine de la franţuzescul „vernis" = lac


------=s-ge iaI i es e o p_eJci u ă_t rans_p,.a re n tă,_u o s.tr.aLfinaLap IicaLP-------
s uprafaţa uscată a unei picturi în culori de ulei sau de apă cu
scopul protejării acesteia.
Introduse în culori, verniurile le conferă o gamă de însuşiri
cum ar fi strălucirea, transparenta şi duritatea şi implicit le şi
protejează. Deci scopul introducerii lor în pastele cu care se
pictează este îmbogăţi rea acestora p.o &e o <tc,MÂEil"eft62R t r &.a<bt-qtic:---
Pentru aşi atinge aceste scopuri, în diverse epoci, în diverse
ţări, în diverse ateliere, pictorii utilizează cele mai diverse
materiale: răşini şi esenţe, cleiuri, gume, a lbuşul şi gălbenuşul de
ou, uleiuri sicative, etc. Pe care aplicându-le pe suprafaţa uscată
să formează o peliculă transparentă, insolubilă în apă, a derentă şi
dură, netedă şi lucioasă, protectoare.
"
ntr-un scurt istoric vom aminti că aceste straturi
protectoare erau deja utilizate în Egiptul Antic, în Grecia, în
Extremul Orient. Î n Evul Mediu european s-au folosit asocieri de
uleiuri şi răşini sau numai uleiuri sicative. Deasemenea pictura
biza ntină şi postbizantină. Avem şi reţete din secolul XI - XII -
co nsemnate de Teofil ca re descrie şi modul cum se face
vernisarea : cu palma, î ntinzâ nd în trei straturi cât mai egale - şi
el şi mai apoi Ceminio Cennini avertizează asupra unui detaliu :
verniul se aplică după ce ai încălzit lucrarea la soare şi ai găsit un
loc fără praf „ . din nefericire nici unul nu dă o compoziţie clară a
verniurilor din timpul lor „ .
Cu procedeul „flamand" a lui Van Eyck ajungem la „epoca de
aur" a verniurilor. Se utilizează verniuri colorate prin care
transpare a lbul luminos al fondului. Nici din acest moment nu ne-
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 7

a rămas o compoziţie clară şi un mod practic de preparare al


acestor verniuri. Se pomenesc răşinile de pin şi de brad,
chihlimbarul, sau damarul. Reţeta lui Leonardo da Vinci este
lapidară „chihlimbarul dizolvat în ulei de nucă" prin fierbere. Durer
într-o scrisoare din 1509 scrie „verniu special care nu poate fi
făcut de alţii" (poate cel subţiat cu esenţe). l M '>'c&
Veneţienii vor folosi verniurile adăugate direct în paste u în tsţ. ')
glasuri colorate; obiceiul ajunge şi în nord la Rubens, Van Dyck şi,
ee..f* W!'L
a lii1 f,,.t.t s..- ,._+01<-<-0...- .._ kCft{ ,ceati, l'tle-i, <ft I"i ''.a. .(:I "" U
r r1n'presionismul, străduindu-se spre culori şi suprafeţe mate,
e•
.'
va exclude verniul. Tendinţa se va accentua î n secolul XX. Abia azi
unii îi descoperă valoarea!
Compoziţia unui verni / trei substanţe obligatorii:
- o răşin,ă - care asigură duritate, strălucire
- '· un solvent - care le face fluide, a plica bile pe suprafaţă
- un plastifiant - care le înzestrează cu o amintită
· flexibilitate
Răşinile cele mai utilizate împărţite în trei categorii:
• Răşini dure, insolubile în diluanţii pictorilor, se amestecă
cu uleiul la temperaturi ridicate. Au moleculele mari,
astfel că soluţiile lor în diluanţi (după solubilizarea la
ca ld) le fac să fie mai puţin fluide. Dau verniuri
rezistente la umiditate, uscăciu ne şi căldură dar se
închid puternic. Cele mai cu noscute: chihlimbarul
(numit şi ambră) s-a format prin fosilizarea răşinii unor
conifere preistorice; zone extracţie: nordul Europei - pe
lângă Marea Ba ltică, Madagascar, Sicilia, etc.; se
topeşte la peste 300°C. L-au folosit fraţii Va n Eyck şi
succesori i, Stradiva rius şi lutierii din Cremona (secolul
X VII), iconarii ruşi, etc. Azi mai rar pentru verniuri, mai
des pentru obiecte de podoabă. Copalul - răşină
produsă de anumiţi arbori tropicali, nu se dizolvă (nici
el) complet la rece în nici unul din solvenţii uzua li. După
ce prin încăl zire pierde 25°/o din greutate se poate
dizolva în ulei şi esenţe .
• Răşini semidure - în fapt mai multe spec ii de copal
- toate fosile cu excepţ ia copalului de Siera
Leone, Copalul de Angola, de Congo, etc. Copalul
de Siera
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 8

Leone se scurge dintr-un arbore african, toate se


dizolvă parţial în alcool, esenţă de terebentină şi 100°10
în amilacetat.
• Răş ini moi. Se dizolvă la rece î n solvenţi
pictorilor, molecula lor mică face ca verniu rile să aibă
o fluiditate foarte convenabilă.
Masticul,din arbustul pistachier lentiscus; din „mastix in
lacrimis"· se scurge cea mai curată şi preţuită răşină:
numită de pictori Mastic de Chios. Dă verniuri de bună
calitate, aproape incolore, transparente şi suple (punct
de topire 95°C, culoare gălbui).
Damarul rovine din unele conife re din Insulele
Indoneziei. Sunt mai multe sortimente, calităţile depind
de locul şi felul recoltării. Cel mai bun este damarul de
Batavia şi cel de Borneo. Damarul se topeşte la 100°c
(cel de Borneo la 120°c) culoare uşor gălbuie.
Sandaracul provine dintr-o specie de tuia din nordul
Africii sau din Australia. Dă verniuri mai puţin apreciate
decât cele de mastic sau damar, este prea casant, are
aspect sticlos şi culoare brună.
Sacâz ul (numit şi colofoniu) - rez iduul solid obţinut în
procesul distilă rii esenţei de terebentină. Este o răşină
foarte moa le - ga lben-brună, uşor friabilă, foarte
solubilă în alcool şi esenţe. Dă verniuri şi fixative
modeste.
Şelacul - cunoscut în Europa din secolul XVII - o răşină
fosilă formată din crengile unor arbori din India şi Asia
(ficus indica) şi din sec reţia femelelor unor insecte
(coccus lacca ) . Se dizolvă numai în alcool deaceea nu
este folosit la pre pa ra rea verniurilor de pictură . În 5°10
dă cel mai a preciat fixativpentru desenul în că rbune.
Este folosit la lustruitul mobilei de lux. Astăz i se pre pară
şi un şerlac sintetic.
So lve nţ ii cei mai utilizaţi sunt esenţa de terebentină de
foarte bună calitate şi esenţa de petrol. Se verifică şi aici aceea
lege care a rată că solventul care are afinitatea cea mai mare cu o
răşină, o va părăsi mai greu.
Esenţele şi diluanţii culorilor . Verni uri 9

Plastifiantul - verniurile îşi păstrează supleţea atâta timp cât


există puţin solvent care să lege moleculele. Pentru ca acest efect
să fie durabil, solventul trebuie să conţină o fracţiune nevolatilă.
Astfel atâta vreme cât o esenţă superioară sau alcoolul nu conţin
o astfel de fracţiune, o vom adăuga noi. Odinioară se foloseau
uleiurile esenţiale, sau balsamurile ca de ex. Terbentina de
Veneţia. Astăzi se poate utiliza ftalatul de butii sau pur şi simplu
un grăunte de ceară de albine naturală . Se poate face şi o
plastifiere externă. Cel mai adesea se apelează la un ulei vegetal
- SiCat iV/j:'C:ca.'.C f#e, VV ii4l4:t.
Dupa funcţiunile pe care le pot îndep lini în procesul pictării
-- au-r-esta tJ r:ă+14-V.e-rr.l bJ-r:i @-.S@-ci asificăJn...pati: cate_g..o....c...i..i...:._
;_ a ) Verniul de pictură - îmbogoţeşte liantul culorilor

b) Verniul de retuş - hrăneşte prin impregnare culoarea


sărăcită
c) Verniul izolant - evită pătrunderea unor elemente
nedorite
d) Verniul final - controlează strălucirea şi este o protecţie
care poate fi reînoită.
Faţă de toate, cel de-al patrulea trebuie deci să fie reversibil.
Acea stă calitate o vom cunoaşte bine studiind modul de uscare a
unui verni.
Procesul de uscare.
În funcţie de compoziţia lor verniurile se usucă pe două căi
diferite : - procesuI fiz c )LA- tft-
w.i. .fe'b'iue'<-fi':llJ

- procesul ch1m1c I /
Procesul fizic - evaporarea unui solvent care lasă
intact componentul solid pe care îl vehicula.
Procesul chimic transformarea componentelor iniţiale într-o
substanţă nouă, de natură solidă.
În practică cele două procese pot coopera, astfel un verni
gras (care are şi ulei în el), se va îngroşa prin evaporarea esenţei,
a poi se întăreşte prin oxidarea polimerizarea uleiului
component, G'.,\ ev r?;L .
Există două mijloace de a dispersa o substanţă într-un lichid :
soluţia şi emulsia.
Important pentru restauratori: soluţ ia este reversibilă adică
materia uscată care rămâne după eva pora rea solventului se va
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 10

lichefia din nou în prezenţa aceluaşi solvent. Emulsia este


ireversibilă - solventul iniţial nu lichefiază aplicaţia odată uscată.
Ca să o atacă m trebuie să apelăm la un a lt solvent capabil să o
dizolve. Emulsia este mai „bogată" decât soluţia. Cu cât soluţia
este mai concentrată cu atât este mai vâscoasă, deci mai greu de
manevrat. O emulsie rămâne fluidă chiar dacă conţine răşini dure,
nobile ntr-o concentraţie suficientă ca să ofere o mare putere de
întărire .
Să stabilim compoziţia celor patru verniuri în funcţie de cele
arătate mai sus şi în funcţie de utilizarea lor :
a) Verniul de pictură.
Rolul lui este de a îmbo @.ţi liantul culorilor în pastă, pentru a
le face mai fluide, mai transparente, mai profunde, şi de a le grăbi
priza, uscarea. Nu trebuie să fie reversibile. Se aplică definitiv ca
parte componentă a picturii.
Componenţa este următoare:
- O esenţă
- Un ulei sicativ
- O răşină moale (damar sau o răşină cetonică)
Acest verni se mânuieşte uşor, i se pot modifica
concentraţiile în funcţie de nevoi. Dacă răşina moale se înlocuieşte
cu una dură, verniul devine foarte rezistent la solvenţi ca şi la
îmbătrânire. Compoziţia în final este identică cu mediumurile.
b) Verniurile de retuş
În evoluţia unei picturi în ulei pot avea loc în acelaşi timp
două fenomene:
Creşterea valorilor
1 intensităţilor prin „agatizarea"
uleiului (în pictura clasică )
- Scăderea tonurilor prin sărăcirea în ulei (pictura
modernă) .
Î n cel de al doilea caz restauratorul procedează la
readucerea valorilor la nivelul la care l-a dorit a rtistul. Aplicările
succesive de verni de retuş diluat vor fi procedeul ideal.
Deasemenea reluarea lucrului la retuş sau egaliza rea unor
stră luciri inega le în timpul lucrului vor fi rezolvate cu verni de
retuş. Verniul de retuş umple interstiţiile infime care se formează
înt re granulele pigmenţilor prin dispariţia liantului, corentrând
astfel modifică rile indicelui de refracţie. Astfel culorile îşi recapătă
Esenţele şi diluanţii culorilor. Verniuri 11

profunz imea lor iniţială. Verniul de retuş trebuie deci să fie fluid,
cu molecule mici (răşină moale) şi de preferat soluţie, verni cu
esenţă (fără ulei). La restaurare solventul preferat este alcoolul
sau un amestec cu esenţă de petrol (nu terebentină!)
c) Verniuri izolante
Rolul verniurilor izolante este să fie evitate reacţiile nedorite
fie între două straturi de culoare, fie între ultimul strat şi un verni
final. Aceste verniuri sunt o barieră împotriva trecerii lichidelor
sau solvenţilor folosiţi pentru continuarea lucrului. În restaurare,
după finalizarea pregătirii lacunelor în vederea chituirii se aplică
un verni izolator iar chituirile se vor continua după uscarea acestui
verni. Solventul acestor verniuri trebuie să fie altul decât cel
-1-----•'t-i lizaHn--ttmpai rrcrulu il'IJJi"Ct a in u e1, aces a es e cazu
răşinilor solubile în alcool şi nu în esenţe, de ex. şelacul sau mai
indicată, o răşină de sinteză stabilă (acetofenonică). La dubla
vernisare, adică mai întâi cu un verni izolant, iar apoi cu unul
final, va fi nevoie ca cel final să fie diferit de cel izolant (cu alcool)
deci verniul fina l va fi un verni pe bază de esenţă, reversibil, uşor
de îndepărtat la nevoie fără ca solventul lui să poată ataca şi
verniul izolator, evitându-se astfel eventualele erori care ar pune
în pericol pictura.
d) Verniul final
Scopul lui - de a regla reflexia şi de a proteja culoarea.
Trebuie să aibă trei calităţi:
- Să nu dă uneze culorii, să nu o înmoaie sau să o umfle
la uscare.
- Să fie stabil - să -şi menţină gradul de strălucire,
transparenţă, rezistenţă la devitrificare şi mucegai.
- Să fie reversibil - odată deteriorat murdar sau
îmbătrânit să poată fi înlăturat cu un solvent inofensiv
pentru culoare (dacă nu a existat un verni izolator).