Sunteți pe pagina 1din 3

Iarna

E iarnă și fulguiește neîntrerupt, de ceva vreme, peste toate formele de relief. Însă
muntelui, iarna îi rezervă o cantitate dublă de zăpadă. An de an, este îngropat de-a binelea sub
stratul gros de zăpada, care cade din abundență.
Așa s-a întâmplat și în această iarnă. Încă din depărtare, silueta impunătoare a muntelui
străluceste semeață în razele soarelui. Vârful alb, înalt până la cer, recent invadat de neaua
strălucitoare, împunge norii cu creștetul. Puful alb al norilor se scutură, iar în urma sa lasă o
dâră groasă de fulgi de zăpadă. Iarna se dezlănțuie asupra muntelui și-i adaugă noi haine albe,
peste cele argintii pe care le are deja. Copacii de pe masivul înghețat gem sub greutatea zăpezii
depuse. Crengile lor sunt încărcate peste limită și se apleacă tot mai mult spre pământ. Atunci
când vântul își îndreaptă suflarea către ei, se scutură, iar o avalanșă de zăpadă se repede spre
pământ. La rădăcină se formează adevărate troiene, înalte cât o statură de om. Mândria muntelui
în anotimpul zăpezii sunt brazii. La fel de bătrâni ca timpul și înțelepti ca filosofii, brazii, cu
frunzele mereu verzi, par vopsiți în alb. Zăpada s-a mulat perfect pe forma ascuțită a acestora, iar
acum arată ca niște piramide îngrămădite una în alta. La baza lor, zăpada pufoasă este însemnată
cu urme adânci de pași, aliniați în șir indian. Sunt semnele trecerii unei haite de lupi. Urletul lor
sparge liniștea muntelui nins, iar ecoul se aude prelung prin codrul înghețat. Un nou val de
ninsoare cerne din sita pufoasă a norilor și acoperă urmele din covorul de omăt proaspăt. Vântul
insistă să sufle aer rece care-ți taie respirația. Cu toate acestea, mireasma zăpezii îmbată simțurile
amorțite de frigul iernatic.
Tabloul general, dominat de albul pur al zăpezii, este minunat. Asemenea unui pictor
priceput, iarna reușește să pună în valoare pe deplin frumusețea muntelui.
Înserare la munte
Suntem la munte. Seara se lasă peste împrejurimi, iar liniștea nopții cuprinde peisajul de
munte.
Discul mare de soare coboară încet spre asfințit. Strălucirea lui se micșorează, iar în jur
împrăștie o lumină palidă. Căldura de acum câteva ore scade în intensitate și provoacă o răcire
accentuată a vremii. Este semnalul așteptat de către mugurii înserării, care își arată imediat fața.
Muntele masiv din fața mea se aseamănă cu zidul unei închisori, după care a fost încătușat
mândrul soare. Ținut în chingile înserării, soarele murmură câteva licăriri luminoase după care
se retrage după coama muntelui. Cu ultimele puteri, soarele aruncă câteva raze slabe de lumină
peste crestele împădurite. Este ultima sa zvâcnire, muntele este prea înalt, iar soarele nu răzbește.
Observând slăbiciunea soarelui, înserarea se instalează confortabil peste natură. Cheamă
în ajutorul ei vântul, care-i răspunde imediat. Pornește de undeva din înălțimile muntelui și adie
până la baza lui. Pădurea ce îmbracă muntele reacționează și cu un șuierat prelung își mișcă
crengile ca într-un dans armonios. O liniște apăsătoare domină întreaga atmosferă. Singurele care
se bucură de venirea înserării sunt câteva păsări de pradă. Cu vederea adaptată pentru întuneric,
zboară peste muntele tăcut. Planează în cercuri concentrice, căutând cu privirea ageră micile
animale de la sol care caută mâncare, la adăpostul înserării. În casele presărate discret pe masivul
cufundat în liniștea înserării încep să se aprindă luminile. Nici înserarea nu va mai rezista mult
timp. În scurt timp întunericul nopții va cuceri natura.
Peisajul de o mare frumuseţe este asemenea unui tablou pictat în alb. Natura se pierde sub
albul rece al zăpezii. Felul în care totul este cuprins de albul infinit stârneşte celui care priveşte
acest peisaj teamă şi nelinişte.

Ninsoarea
Cerul este tăcut şi mohorât. Razele soarelui rotund şi palid se chinuie să răzbată printre
norii groşi şi albi. Din înaltul cerului fulgi mici şi deşi de zăpadă se rostogolesc fără încetare
spre pământul deja acoperit de o mantie albă şi strălucitoare. Fulgii cad de parcă un personaj
înspăimântător ar cerne fără încetare ninsoarea printr-o sită uriaşă. Vântul scăpat din hăţuri bate
fără oprire, viscolind omătul în stânga şi în dreapta. Troiene mari de zăpadă pot fi observate ici-
colo, iar cărările umblate de oameni sunt acoperite în totalitate de oceanul alb.
În zare se văd sate îngropate sub munţi de omăt. Singurul semn de viaţă în pustiul de
zăpadă, care ne duce cu gândul la căldura din vetre, este fumul gros care iese din coşurile
caselor. În curţile caselor, oameni, animale şi orătănii stau ascunse în locuri ferite de atingerea
geroasă a iernii. Nici ţipenie de om nu se observă pe uliţele satelor adormite.
Copacii se resimt de pe urma greutăţii omătului care-i apasă pe umeri. Asemenea unor
fantasme albe, copacii se pierd în zare, trezind în privitor năluciri de spaimă. De-a lungul
drumului acoperit cu un covor alb, plopii par nişte lumânări albe înşirate într-o ordine perfectă.
Sebastian
Pe cel mai bun coleg al meu îl cheamă Sebastian. Suntem colegi încă din clasa I şi tot de
atunci stăm împreună în aceeaşi bancă. El este un coleg foarte silitor şi atent la ore. De fiecare
dată îşi face temele şi nu vine niciodată la şcoală cu lecţia neînvăţată. Câţiva ani la rând a luat
premiul întâi, iar la şedinţele cu părinţii de fiecare dată este dat ca exemplu de elev model.
Sebastian este foarte respectuos cu profesorii. Atunci când îi întâlneşte pe holurile școlii
sau în oraș, pe stradă, salută respectuos. În afara şcolii, de asemenea este respectuos. Faţă de
femei şi faţă de persoanele în vârstă are un respect deosebit. Atunci când este într-un autobuz
aglomerat se ridică în picioare şi oferă locul persoanelor aflate în jurul lui.
Cu mine Sebastian este un adevărat prieten. Atunci când îi cer ajutorul nu se fereşte să
mi-l acorde. Uneori la matematică rămân în urmă, iar el nu se supără atunci când îl rog să mă
lase să mă uit la el în caiet. Nu de puţine ori m-a ajutat şi la lecţii, mai ales la limba germană, o
materia pe care eu nu o prea îndrăgesc, dar la care el este foarte priceput.
Despre relaţia dintre noi doi nu am decât vorbe bune. Nu ne-am certat niciodată în toţi
aceşti ani de când suntem colegi şi sper să nu o facem nici de acum înainte. Oricărui elev i-ar
face plăcere să aibă un coleg precum Sebastian.

Alexandru
Alexandru este colegul meu de banca,dar as putea afirma ca imi este, totodata, si cel mai
bun prieten.
Intr-o zi insorita de toamna,cand paseam timid in curtea scolii,pentru a descifra tainele
literelor,in clasa I,l-am intalnit pe el si de atunci am stiut ca vom fi prieteni pe vesnicie,pentru ca
,inca de la prima vedere,parea un baiat prietenos,amabil si comunicativ.Il studiam cu atentie
,chiar cu o deosebita curiozitate,pentru a vedea ce-l deosebeste de mine.Este scund,ce-i
drept,putin cam indesat,insa cu niste ochi mari si vioi,deosebit de expresivi.Parul sau
blond,aranjat cu gel,ii dadea un aer de om curajos.
Mai tarziu,dupa ce am inceput sa intram in tainele literaturii,am observat ca al meu coleg
este pasionat de literatura si ca,pana si-n pauzele noastre foarte scurte,nu pierdea ocazia sa
citeasca,renuntand la jocul cu mingea sau la mersul la bugetul scolii.Adevarul e ca lui Alexandru
ii place sa citeasca orice,de la poezii si pana la articole de ziar.Il admir,atat pentru ca este un bun
orator,dar si pentru ca el stie mereu atat de multe lucruri folositoare,care il scot din
impas.Colegul meu este un prieten devotat,cinstit,foarte punctual si foarte disciplinat,lucru care
se reflecta in faptul ca e premiantul clasei.
Sunt fericit ca imi este prieten ,ca am avut norocul sa-i fiu si coleg de banca ,fiindca este
un baiat demn de admirat.