PRICOPE FERDINAND BATTES KLAUS STOICA IONUŢ

BAZELE BIOLOGICE ALE

ACVACULTURII

EDITURA ALMA MATER

B A C Ă U - 2012
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PRICOPE, FERDINAND
Bazele biologice ale acvaculturii / Pricope Ferdinand, Battes Klaus,
Stoica Ionuţ ; referenţi ştiinţifici: prof. univ. dr. Costică Misăilă,
Universitatea ''Al. I. Cuza'' Iaşi, conf. univ. dr. Petre Cătălin Rang,
Universitatea ''Vasile Alecsandri'' din Bacău. - Bacău : Alma Mater, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-527-249-1

I. Battes, Klaus
II. Stoica, Ionuţ
II. Misăilă, Costică
III. Rang, Petre Cătălin

639.3/.6

2
 Cuprins

Introducere 5
1. Importanţa şi particularităţile acvaculturii 6
1.1. Scurt istoric al acvaculturii 8
1.2. Situaţia actuală în acvacultură şi pescuit 8
1.3. Particularităţi ale mediului acvatic şi riscuri în acvacultură 17
1.4 Obiective şi constrângeri în acvacultură 19
1.5. Criterii de selectare a speciilor crescute în acvacultură 20
2. Acvacultura nevertebratelor 21
2.1. Culturi de organisme zooplanctonice 21
2.1.1. Culturi de infuzori 22
2.1.2. Cultura unor rotifere marine 23
2.1.3. Cultura unor rotifere dulcicole 23
2.1.4. Cultura unor crustacee planctonice 24
2.2. Culturi de viermi 26
2.3. Cultura unor crustacee comestibile 27
2.3.1. Cultura astacidelor 27
2.3.2. Creşterea homarilor 31
2.3.3. Creşterea crevetelor 32
2.4. Culturi de moluşte 33
3. Noţiuni de ecofiziologia peştilor 40
3.1. Acţiunea factorilor limitativi asupra creşterii peştilor 40
3.1.1. Factorii fizico-chimici ai apei 41
3.1.1.1. Temperatura ca factor limitativ 41
3.1.1.2. Oxigenul ca factor limitativ 44
3.1.1.3. Alţi factori fizico-chimici 46
3.1.2. Factorii nutriţionali 48
3.1.3. Bolile ca factori limitativi 50
3.1.4. Factorii tehnologici 51
3.1.5. Stresul în creşterea dirijată a peştilor 52
3.2. Nutriţia peştilor 57
3.2.1. Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv la peşti 57
3.2.1.1. Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv la salmonide 57
3.2.1.2. Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv la ciprinide 59
3.2.2. Cerinţele nutriţionale ale peştilor 61
3.2.2.1. Necesarul de energie pentru peşti 61
3.2.2.2. Necesarul de principii alimentare 62
3.2.2.2.1. Necesarul de proteine 62
3.2.2.2.2. Necesarul de lipide 64
3.2.2.2.3. Necesarul de glucide 65
3.2.2.3. Necesarul de substanţe minerale 66
3.2.2.4. Necesarul de vitamine 67
3.2.3. Hrana suplimentară a peştilor 70
3.2.3.1. Materii prime furajere 70
3.2.3.2. Furaje concentrate pentru peşti 71

3
 3.2.3.2.1. Furaje concentrate pentru salmonide 72
3.2.3.2.2. Furaje concentrate pentru ciprinide 72
3.2.3.3. Hrănirea peştilor în creşterea intensivă 73
3.2.3.3.1. Hrănirea salmonidelor 73
3.2.3.3.2. Hrănirea ciprinidelor 75
3.3. Reproducerea peştilor 76
3.3.1. Noţiuni de ecofiziologia reproducerii 76
3.3.2. Reproducerea artificială a peştilor 87
3.3.2.1. Reproducerea artificială a ciprinidelor 88
3.3.2.2. Reproducerea artificială a salmonidelor 90
3.3.3. Crioconservarea elementelor seminale la peşti 92
3.3.3.1. Tehnica conservării materialului seminal 93
3.3.3.2. Crioconservarea elementelor seminale la salmonide 94
4. Sisteme de creştere a peştilor în acvacultură 97
4.1. Creşterea extensivă a peştilor 98
4.2. Creşterea intensivă a peştilor 98
4.2.1. Creşterea în iazuri şi heleşteie 100
4.2.1.1. Particularităţi ale producţiei biologice din iazuri 100
4.2.1.2. Controlul factorilor abiotici 101
4.2.1.3. Creşterea peştilor în monocultură şi în policultură 102
4.3. Creşterea superintensivă a peştilor 103
4.3.1. Sisteme superintensive deschise 103
4.3.1.1. Creşterea în viviere flotabile a peştilor 104
4.3.1.1.1. Creşterea în viviere flotabile în ape dulci 105
4.3.1.1.1.1. Tipuri de viviere flotabile 108
4.3.1.1.1.2. Hrănirea peştilor crescuţi în viviere 111
4.3.1.1.2. Creşterea în viviere flotabile în ape marine 112
4.3.2. Sisteme superintensive închise 113
4.3.2.1. Creştere în sisteme cu recircularea şi recondiţionarea apei 114
4.4. Acvacultura integrată 115
4.5. Sistemul sea-ranching 116
5. Analiza creşterii şi supravieţuirii materialului piscicol 117
5.1. Determinarea ritmului de creştere a peştilor şi a supravieţuirii 117
5.1.1. Determinarea parametrilor biometrici 117
5.1.2. Calcularea unor indici şi coeficienţi biometrici 120
5.1.3. Calcularea unor coeficienţi de creştere şi supravieţuire 120
5.2. Aprecierea gradului de valorificare a hranei 121
5.3. Aprecierea stării de îngrăşare a peştilor 122
5.4. Determinarea raportului dintre sexe 123
5.5. Determinarea vârstei peştilor 125
5.5.1. Determinarea vârstei după solzi 125
5.5.2. Determinarea vârstei după otolite 127
5.5.3. Determinarea vârstei după alte structuri osoase 128
5.6. Determinarea productivităţii piscicole 129
6. Glosar 134
Bibliografie selectivă 149

4
 Introducere

Acvacultura este producţia controlată de organisme acvatice în ape dulci

interioare, salmastre şi marine litorale, pentru consum sau alte scopuri. Ea
reprezintă tehnologia înmulţirii şi creşterii animalelor şi plantelor acvatice şi
are ca obiectiv principal producţia speciilor acvatice în condiţii controlate sau
semicontrolate de om, în mediul dulcicol, salmastru sau marin.
Acvacultura are ca scop fundamental controlul mediului natural sau artificial
pentru producerea de specii utile oamenilor. În sens larg, acvacultura cuprinde
toate activităţile care au ca obiectiv producerea, transformarea şi comercializarea
speciilor acvatice. Ea a luat naştere din observaţiile empirice privind migraţia
peştilor şi stocarea speciilor marine în lagune. S-au dezvoltat astfel diferite ramuri
ale acvaculturii precum piscicultura extensivă în ape dulci, acvacultura în câmpuri
de orez (secolul XIV în China – Fan Li), piscicultura marină.
Obiectivele principale ale acvaculturii sunt realizarea unor produse acvatice
foarte apreciate, cu o înaltă valoare comercială, produse care sunt în cantităţi
insuficiente pe piaţă, obţinerea de alimente dietetice, sărace în grăsimi, bogate în
vitamine şi oligominerale, necesare tratării diverselor boli de nutriţie, precum şi
descoperirea unor noi antibiotice, substanţe hipotensive sau antiinflamatorii. În
ţările în curs de dezvoltare, în special în cele tropicale, se urmăreşte cu precădere
producerea de proteină animală în cantităţi mari, substanţă insuficientă din cauza
suprapopulării şi deşertificării.
Obiective secundare, urmărite în special în piscicultură, sunt producerea de
puiet din speciile ameninţate, pentru repopulări şi reconstrucţie ecologică,
introducerea de specii cu valoare economică, ecologică sau sanitară deosebită,
precum şi creşterea unor specii agreate în pescuitul sportiv sau pentru scopuri
ornamentale.
Actualmente, acvacultura se ocupă cu creşterea a peste 400 de specii de
plante şi animale. Din acestea, aproximativ 50% sunt specii de peşti, aproape 30%
sunt nevertebrate, iar restul diferite specii de alge. Cu adevărat importante pentru
acvacultură sunt însă circa 40 de specii de peşti, crustacee, moluşte şi alge.
Cantitatea de produse obţinute din acvacultură a crescut în ritm continuu, de
la 5% pe an în perioada 1950-1960, la 10% pe an în prima decadă a secolului
XXI, astfel încât, producţia realizată, de circa 50 de milioane de tone, asigură
proteina animală pentru aproximativ 3 miliarde de oameni. Pescuitul şi
acvacultura produce astăzi peste 110 milioane de tone de peşte pentru alimentaţia
omenirii, ceea ce asigură un consum de aproape 17kg de peşte pe locuitor.
Tehnologiile de creştere a speciilor acvatice au evoluat continuu, de la
creşterea extensivă, cu producţii mici şi consum mare de apă, la creşterea în
sisteme cu recircularea şi recondiţionarea apei, unde se obţin producţii mari, pe
suprafeţe reduse, cu consumuri mici de apă.

5
 Acvacultura reprezintă astăzi speranţa omenirii pentru acoperirea nevoii de
hrană, în condiţiile în care populaţia planetei creşte continuu, iar suprafeţele pe
care ar putea să se obţină produse alimentare sunt din ce în ce mai mici.
1. Importanţa şi particularităţile acvaculturii

Importanţa acvaculturii în economia globală este legată de potenţialul mare

al apelor interioare şi litorale în producerea de organisme acvatice de consum
uman şi industrial. Prin acvacultură se valorifică astfel complexul apelor
interioare, care actualmente intră în circuitul economic, se obţin produse noi
pentru alimentaţia umană şi animală şi materii prime industriale, se realizează noi
surse energetice (biogaz, alcooli), se menţine calitatea apelor şi se epurează ape
reziduale.
Prin diversitatea organismelor produse, se asigură populaţia cu alimente de
mare valoare, care excelează prin cantitatea şi calitatea proteinelor, prin
disponibilitatea în aminoacizi esenţiali uşor asimilabili, prin aportul în acizi graşi
nesaturaţi, prin cantitatea de vitamine şi oligoelemente (tabelul 1.1).
Tabelul 1.1. Compoziţia biochimică şi minerală a principalelor produse din
acvacultură în comparaţie cu diverse produse animaliere
Specia
Produs
Crap Anghile Crevete Bovine Ou Lapte
Substanţe proteine 22 20 16 21 13 3
organice lipide 9 18 1 6 11 3
(g%) glucide 3 3 15 3 0 45
Ca++ 72 150 50 4 65 100
Minerale Natriu - - - 90 90 36
(mg%) PO4 180 180 260 190 230 90
Fe++ 20 10 50 360 26 10
A (Ui) 20 3000 100 40 800 120
Caroten
0 0 0 30 10 120
(Ui)
D(Ui) 0 150 0 0 10 0
Vitamine
B1 (mg) 40 1 4 6 10 14
(Ui) (mg)
B2 (mg) 8 10 5 13 30 15
Niacină
200 300 250 400 10 20
(mg)
C (mg) 0 15 200 0 0 200

Organismele acvatice prezintă avantaje şi din punct de vedere al

randamentului de creştere. Datorită poichilotermiei corpului şi traiul în mediu
acvatic, consumurile specifice de hrană sunt cele mai avantajoase din lumea
animală. De exemplu, la 15ºC, păstrăvul curcubeu consumă de 10 ori mai puţină

6
energie pentru întreţinere decât un homeoterm (29 MJ/kg, faţă de 294 MJ/kg, la
porc) (Friesecke, 1984).
Datorită poichilotermiei corpului, intensitatea metabolismului este
determinată de temperatura apei şi se dublează sau se reduce de 2-3 ori la
creşterea sau scăderea temperaturii cu 10ºC.
Faţă de homeoterme creşterea corporală nu încetează odată cu atingerea
maturităţii, ci ea continuă până la moarte. Organismele poichiloterme au
capacitatea de a supravieţui în lipsa hranei câteva luni, fără a afecta capacitatea de
regenerare şi revitalizare.
Greutatea în apă a peştelui faţă de cea a animalului homeoterm terestru este
nesemnificativă şi energia consumată pentru deplasare va fi mult mai redusă.
Toate aceste avantaje asigură la peşti o valorificare proteică şi energetică eficientă
a furajelor. Astfel, din circa 1000g proteină din hrană se obţin următoarele
cantităţi de proteină corporală şi proteină consumabilă. (tabelul 1.2):

Tabelul 1.2. Valorificarea proteinei din hrană la diferite specii animale

(Steffens,1989)

Specia Proteină corporală (g) Proteină consumabilă (g)

Păstrăv curcubeu 282-345 201-248
Viţel 340 255
Porc 277 204
Pui broiler 360 193

La acelaşi nivel proteic şi energetic al furajelor păstrăvul curcubeu consumă

doar 50% din energia consumată de puii broiler la acelaşi spor de creştere
(Friesecke, 1984). După Phillipart, (1981) la o megacalorie consumată, bovinele
produc 2,5 g proteină, porcinele 6,4 g, galinaceele 15,9 g, iar peştele 40,0 g.
Dezavantajele creşterii organismelor acvatice sunt legate de talia redusă a
acestora, care determină conform legii lui Berg, o creştere a metabolismului
general (cu cât talia este mai redusă cu atât metabolismul la unitatea de masă este
mai mare). Ritmul de creştere este de două până la patru ori mai încet la
homeoterme, datorită temperaturii suboptime din mediul de creştere, prelungindu-
se perioada activă de creştere cu acelaşi ordin de mărime.
Variabilitatea în limite largi a principalelor parametri ai mediului
(temperatură, pH, oxigen, amoniac, hidrogen sulfurat, nitriţi) influenţează negativ
creşterea cu valori ce pot ajunge la 30 – 40% din potenţialul natural al speciei
(Battes şi colab., 1985). Descendenţa umeroasă a majorităţii organismelor
acvatice nu compensează efectele negative ale factorilor limitativi asupra
dezvoltării larvare şi embrionare care se face direct în mediul extern. De regulă,
pierderile în prima fază de dezvoltare sunt de peste 90% din numărul de embrioni
depuşi. La faza de adult, apt de reproducere, ajung un număr şi mai redus de
exemplare, care reprezintă circa 0,01% din numărul total de icre depuse. Un alt

7
aspect negativ îl constituie faptul că organismele acvatice luate în cultură sunt de
regulă sălbatice sau perioada de domesticire este foarte recentă.
În comparaţie cu mamiferele şi păsările domesticite de om de mii de ani, la
care prin selecţie s-a ridicat randamentele de creştere, la peşti acest lucru nu s-a
întâmplat. De abia de la sfârşitul secolului XIX şi în secolul XX se cunoaşte cu
precizie fiziologia acestor specii, putându-se interveni prin selecţie asupra
caracterelor avantajoase.

1.1. Scurt istoric al acvaculturii

Începuturile acvaculturii sunt foarte vechi, se suprapun cu începuturile

civilizaţiei umane. Iniţial, ea s-a redus la colectarea organismelor acvatice şi la
creşterea acestora în stadii tinere.
Există informaţii privind practicarea unei pisciculturi primitive în Hawai,
despre creşterea speciilor de Tilapia în Egipt (2500 î.e.n), creşterea crapului în
China (475 î.e.n.). Fenicienii, etruscii şi apoi romanii pescuiau specii comestibile
şi le ţineau în canale şi lagune, cu predilecţie specii exotice viu colorate.
Ciprinicultura este atestată documentar la Dunărea de Jos în că din 533 –
537 e.n. În Imperiul lui Carol cel Mare (anul 812) existau anumite reglementări
privind creşterea crapului în heleşteie. În secolul al XII - lea. se cunoştea deja
creşterea crustaceelor, creşterea speciilor de Chanos în Taiwan. În Japonia din
1600 se cultivă alga verde Porfira şi se practică ostreicultura. Începând cu 1800
se cultivă păstrăvul curcubeu, specii de Seriola, Anguilla şi peştele Ayu. În Europa
încă din secolul XV – XVI ciprinicultura era foarte răspândită, în special pe lângă
marile mănăstiri.
Actul de naştere al pisciculturii moderne este semnat de Jacobi, care a făcut
prima reproducere artificială la păstrăvul de râu, în 1763 – 1765 în Alsacia. În
1840 Dubitsch pune bazele ştiinţifice ale creşterii ciprinidelor în iazuri şi
heleşteie. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se
pun bazele unei acvaculturi ştiinţifice, prin cunoaşterea biologiei reproducerii,
nutriţiei principalelor specii din cultură: crap, păstrăv, peşte pisică, etc. Prin
progresele realizate în fiziologia nutriţiei, fiziologia stresului, în patologia creşterii
şi în genetica ameliorării se pun bazele acvaculturii moderne intensive şi
superintensive.
În momentul de faţă s-au realizat progrese importante în creşterea producţiei
organismelor acvatice în acvacultură, prin creştere dirijată, ajungând în prezent la
circa 100 milioane tone biomasă.

1.1. Situaţia actuală în acvacultură şi pescuit

Cantitatea de produse obţinute prin acvacultura, în principal a peştilor,

crustaceelor şi moluştelor, a crescut în ultimii 50 de ani de la circa 1 milion de
tone în anii 50 la aproape 52 milioane de tone. Rata anuala de creştere a producţiei
totale din acvacultură, atât cea din apele interioare cât şi cea marină, a a fost de

8
circa 5% în fiecare an în perioada 1950 - 1969, de 8% pe an în cursul anilor 70 şi
80, apoi din 1990 a înregistrat o creştere de 10% pe an, asfel că în anul 2000
acvacultura a contribuit cu mai mult de 45 de milioane de tone de produse la
asigurarea consumului uman, ceea ce reprezintă proteină animală pentru 2,9
miliarde de oameni.
La nivelul anului 2006 pescuitul şi acvacultura au produs în jur de 110
milioane de tone de peşte destinat alimentaţiei, cantitate care asigura, la nivel
mondial, un consum de 16,7 kg / cap de locuitor. (Talpeş Marilena şi colab.,
2011). (tabelul 1.3.)

Tabelul 1.3. Pescuitul mondial, producţie şi utilizare (milioane tone)

PRODUCŢIA 2002 2003 2004 2005 2006

Pescăria continentală
Pescuitul continental de captură 8,7 9,0 8,9 9,7 10,1
Acvacultura continentală 24,0 25,5 27,8 29,6 31,6
Total pescuit continental 32,7 34,4 36,7 39,3 41,7
Pescăria marină
Pescuitul marin de captură 84,5 81,5 85,7 84,5 81,9
Acvacultura marină 16,4 17,2 18,1 18,9 20,1
Total capturi 100,9 98,7 103,8 103,4 102,0
Total pescuit 93,2 90,5 94,6 94,2 92,0
Total acvacultură 40,4 42,7 45,9 48,5 51,7
Utilizare
Consum uman 100,7 103,4 104,5 107,1 110,4
Utilizat în produse nealimentare 32,9 29,8 36,0 35,6 33,3
Populaţia (miliarde) 6,3 6,4 6,6 6,5 6,6
kg peşte/cap de locuitor 16,0 16,3 16,2 16,4 16,7

La plan mondial, cei mai mari 10 producători din acvacultură, la nivelul

anului 2006, au fost China, India, Vietnam, Thailanda, Indonezia, Bangladesh,
Chile, Japonia, Norvegia şi Filipine (tabelul 1.4.).
Din totalul producţiei din acvacultură China asigură 66,7%, ţările din Asia şi
Pacific 22,8%, iar Europa numai 4,2%. Dintre ţările europene, cea mai mare
producţie din acvacultură o realizează Norvegia.
Cea mai mare parte din producţia totală din acvacultură este reprezentată de
peşti, creveţi şi moluşte, cu următoarea pondere: peşti de apă dulce 54%, moluşte
27%, crustacee 23%, peşti diadromi 6%, peşti marini 3% şi alte vieţuitoare
acvatice 1% (tabelul 1.5.).
Repartiţia cantitativă a producţiei din acvacultură, în funcţie de tipul
mediului acvatic, arată că producţia din apele dulci reprezintă 58% din totalul
producţiei, cea din apa marină 34%, iar cea din apele salmastre 8%.

9
 Tabelul 1.4. Producţia din acvacultură destinată consumului realizată de
principalii producători mondiali

Principalii 10 producători
Ţara Volumul producţiei (tone) Creşterea
2004 2006 %
China 30.614.968 34.429.122 6,05
India 2.794.636 3.123.135 5,71
Vietnam 1.198.617 1.657.727 17,6
Thailanda 1.259.983 1.385.801 4,87
Indonezia 1.045.051 1.292.899 11,23
Bangladesh 914.752 892.049 - 1,25
Chile 665.421 802.401 9,81
Japonia 776.421 733.891 - 2,78
Norvegia 636.802 708.780 5,5
Philippines 512.220 623.369 10,32

Tabelul 1.5. Principalele grupe de specii din producţia mondială din acvacultură

Nr.
Grupe de specii Ponderea (%)
crt
1. Peşti de apă dulce 54%
2. Moluşte 27%
3. Crustacee 9%
4. Peşti diadromi 6%
5. Peşti marini 3%
7. Alte organisme acvatice 1%

In contrast cu creşterea animalelor terestre, unde numărul de specii este

redus, în acvacultură fac obiectul creşterii peste 200 specii de plante şi animale.
Acest lucru indică o mare adaptabilitate a organismelor acvatice la conditii de
creştere foarte diversificate existente pe glob.
În Europa, numărul speciilor care fac obiectul acvaculturii intensive este
relativ redus: circa 15 specii de peşti şi 5 specii de moluşte. Dintre peşti, somonul
de Atlantic şi păstrăvul curcubeu asigură peste 40% din producşiile din
acvacultură, iar moluştele circa 30% (tabelul 1.6). În general, în ţările în curs de
dezvoltare sunt cultivate atât specii de peşti carnivori cât şi specii ierbivore şi
filtratoare, în timp ce în ţările dezvoltate sunt crescute cu predilecţie specii de
peşti carnivori.

10
 Tabelul 1.6. Speciile de peşti şi nevertebrate, producţia şi sistemele de producţie din acvacultură din unele ţări europene (Talpeş
Marilena şi colab., 2011)
Ţara unde Producţia Problemele majore cu impact asupra Piaţa principală de
Specii de peşti Sistemul de producţie
se produce -tone- dezvoltării ulterioare a producţiei desfacere
Norvegia 507.000 - biosecuritate;
- dezvoltare sustenabilă; Franţa, Suedia,
Salmo salar - sisteme intensive în zona
- interacţiunea genetică cu stocurile Danemarca, Rusia şi
(somon) Scoţia 146.000 costieră şi de ţărm
sălbatice; Europa de Est
- reducerea costurilor;
Norvegia 69.000
Franţa 39.000
Oncorhynchus
Italia 38.000 - sistem recirculant,
mykiss - reducerea costurilor;
Spania 33.000 bazine de pământ, tancuri Germania
(păstrăv - eliminarea deşeurilor
Danemarca 30.000 şi căzi
curcubeu)
Germania 23000
Anglia 15000
Grecia 25000
Dicentrarchus Spania 10000 - frecvent în căzi dar şi în
- scăderea preţului de producţie;
labrax Italia 4000 alte tipuri de unităţi
- lipsa materialului de populare de
Franţa 4000 Italia şi Franţa
calitate;
Grecia 38000
- frecvent în căzi dar şi în - eliminarea deşeurilor
Sparus aurata Franţa 13000
alte tipuri de unităţi
Italia 9000
Cyprinus carpio Germania 16000 - bazine şi lacuri - creştere rapida a preţurilor de Germania, Austria şi
Franţa 4700 producţie; tări din Europa
Italia 700 - specii cu valoare economică scăzută; Centală şi de Est
 - schimbarea preferinţelor
consumatorului către alte specii.
- scăderea stocurilor sălbatice de
anghilă;
- lipsa materialului de populare;
Anguilla Olanda 4200
- piaţă de desfacere mică, dar stabilă; Olanda, Danemarca,
anguilla Danemarca 2000 Sisteme recirculante
- creşterea costurilor de producţie Italia
(anghilă) Italia 1600
datorită costurilor de hrănire;
- concurenţă puternică din partea ţărilor
din Asia
SPECII DE PEŞTI NOU INTRODUSE
Belgia 200 - costuri mari de producţie şi de desfacere; Belgia, Franţa,
Oreochromis spp
- sisteme recirculante - devalorizarea producţiei; Germania, Olanda,
(tiplapia) Spania 127
- competiţia cu somnul pitic Anglia
Spania 3800
Psetta maxima Franţa, Spania,
Franţa 900 - sisteme recirculante Nisă de piaţă
(calcan) Italia
Portugalia 310
Clarias Olanda 3200
-piaţă de desfacere limitată şi Germania, Italia,
gariepinus - sisteme recirculante
Belgia 200 subdezvoltată Olanda, Anglia
(somnul pitic)
Norvegia 2180
Gadus morhua - sisteme intensive - calitatea materialului de populare; Norvegia,
Islanda 380
(cod) costiere şi de ţărm - sistemele şi tehnologia de creştere Anglia
Anglia 50
Italia 1000
Acipenseridae - tancuri şi bazine de
Spania 225 - piaţă acceptabilă pentru carne şi caviar Franţa, Italia
(sturioni) pământ
Franţa 115

12
SPECII DE NEVERTEBRATE
Spania 250000 - impactul negativ al poluării organice şi
Italia 100000 industriale;
Franţa 68000 - pentru viitor problemele cu impact
Mytilus edulis Irlanda 39000 asupra dezvoltării vor fi în sfera:
Mytilus Olanda 56000 -culturi extensive, - calităţii apei; Italia, Franţa,
galloprovincialis Germania 29000 suspendate - noilor locuri de producere; Spania şi Olanda
(midii) - îmbolnăvirilor;
- siguranţei alimentare
Grecia 32000 - noi pieţe de desfacere

Franţa 117000 - impactul negativ al poluării organice şi

Irlanda 5000 industriale;
Crassostrea
Olanda 3000 - insuficienţa locurilor de producere;
gigas
- plase suspendate - controlul îmbolnăvirilor; Franţa şi Spania
Ostrea edulis
- siguranţa alimentară;
(stridii) Spania 3000
- noi pieţe de desfacere

Italia 25000 - impactul negativ al poluării organice şi

Spania 1500 industriale;
Ruditapes
Franţa 750 - paturi - insuficienţa locurilor de producere;
philippinarum Italia
- controlul îmbolnăvirilor;
(scoica de râu)
Irlanda 150 - siguranţa alimentară;
- noi pieţe de desfacere

13
 Acvacultura s-a dezvoltat puternic în ultimii 20 de ani prin extindere,
diversificare, intensificare şi progres tehnologic. Potenţialul de dezvoltare al
acvaculturii a crescut securitatea alimentară, a redus sărăcia şi a crescut nivelul de
trai.
Din totalul de peste 140 milioane de tone de peşte produs prin acvacultură
sau din capturi, la nivelul anului 2006, circa 110 de milioane de tone (78,5%) au
fost utilizate în consumul uman, iar restul de 33 milioane de tone (21,5 %) a fost
utilizate în produse nealimentare (producerea de făină şi ulei de peşte, etc).
Consumul de diferite specii de organisme acvatice variază în functie de
regiune şi ţară şi de disponibiliatatea resusurselor acvatice. Astfel, speciile
dulcicole de peşti sunt preferate în Europa şi America de Nord, cefalopodele se
consumă în ţările riverane Mediteranei şi în ţările asiatice, iar crustaceele, cu
preţuri de vânzare mari, sunt preferate în ţările cu economie dezvoltată.
În medie, peştele asigură în majoritatea ţărilor 20 - 30 cal/ zi, dar există şi
state cu consum ridicat de peşte precum Japonia, China, Norvegia, Groenlanda,
unde acesta asigură circa 180cal/zi. În unele state în curs de dezvoltare, costiere
sau insulare (Zambia, Indonezia, Bangladesh), peştele asigura peste 50% din
necesarul de proteină.
Cu toată creşterea spectaculoasa a productiei de peşte la finele secolului al
XX-lea, datorita cresterii populatiei planetei, consumul de cap de locuitor a
crescut lent de la 14,6 Kg în 1987 la 16,7 Kg în 2006. Cele mai comercializate
produse din acvacultura sunt crevetele, salmonidele si moluştele.
La nivelul Uniunii Europene, obiectivul general în domeniul acvaculturii
este combinarea eficienţei economice cu protecţia mediului. Până în 2020 se
estimează ca producţia de peşte obţinută din acvacultură să reprezinte 68% din
total, în timp ce producţia obţinută din captură să se reducă la 32% (figura 1.1).

Figura 1.1. Prognoza dinamicii producţiei de peşte din acvacultură

până în anul 2020 (FAO, 2008)

Producţia de peşte în 1997 Prognoza pentru pentru 2020

Numarul de pescari şi fermieri piscicoli s-a dublat în ultimele trei decenii,

concomitent cu creşterea producţiei din pescuit şi acvacultură.
 Efectivul mondial de acvacultori a crescut de la circa 3,8 milioane în 1990
la 8,6 milioane în 2006. Acvacultorii din Europa reprezintă numai 0,84% din
numărul totalul înregistrat la nivel mondial, în timp ce acvacultorii din Asia
totalizează 93,5% (tabelul 1.7)

Tabelul 1.7. Efectivul mondial de acvacultori pe continente (mii)

Număr de acvacultori 1990 1995 2000 2005 2006

Europa 20 26 44 71 73
Africa 3 13 107 111 108
America de Nord şi Centrală 3 6 75 300 301
America de Sud 66 93 71 69 69
Asia 3.738 5.986 7.369 8.078 8.107
Oceania 1 1 5 4 4

Totuşi, în unele ţări dezvoltate se constata o reducere a numarului de pescari.

In Japonia şi Norvegia, din 1970 până în 2000, numărul pescarilor s-a redus la la
jumatate. De asemenea, s-a redus şi numarul tinerilor care practică aceasta
meserie. De exemplu, in Japonia, în anul 2000, circa 83% din pescari depăşise
vârsta de 60 de ani.
În România, dezvoltarea acvaculturii a avut loc după anul 1965, pentru a
completa producţia de peşte realizată în lacuri naturale, bazine şi bălţi de pe cursul
inferior al Dunării. Zona inundabilă a Dunării a fost redată agriculturii prin
îndiguirea acesteia în perioada 1950-1965.
Suprafaţa amenajată pentru acvacultură este de aproximativ 100.000 ha, din
care 84.500 ha crescătorii piscicole, 15.500 ha pepiniere piscicole şi 25 ha
păstrăvării. Din cele 100.000 ha utilizate în acvacultură în 1989, actualmente sunt
înregistrate ca suprafeţe degradate sau nefolosite circa 28.000 ha (Talpeş
Marilena şi colab., 2011).
În România, principalele specii de peşti crescute în acvacultură sunt crapul,
sângerul, novacul, carasul şi cosaşul, care asigură circa 90 % din producţia
obţinută. La scară mai mică se mai cultivă ştiuca, somnul, şalăul şi în ultima
perioadă sturionii. În păstrăvării se cresc păstrăv fântânel şi păstrăv curcubeu
pentru piaţă, precum şi păstrăv indigen şi lipan pentru repopularea lacurilor
naturale, a lacurilor de acumulare şi a râurilor (tabelul 1.8).
În ultimii 25 de ani în România producţia piscicolă a scăzut constant. Dacă
în 1986 se obţineau peste 270.000 tone, în anul 2007 s-au realizat doar 15.106
tone. La nivelul anului 1998 acvacultura a contribuit cu peste 55 % din producţia
totală (11,2 mii tone), pescuitul în ape interioare cu aproximativ 23 % (4,6 mii
tone), iar pescuitul marin cu alte 20 de procente (3,9 mii tone).

15
 Tabelul 1.8. Principalele specii de peşti crescute în acvacultură în România
(după Planul Naţional Strategic pentru Pescuit 2007-2013)

Nr.
Denumirea ştiinţifică Denumirea populară
crt.
1 Abramis brama plătică
2 Cyprinus carpio crap
3 Carassius auratus gibelio caras argintiu
4 Hypophthalmichthys molitrix sânger
5 Hypophthalmichthys nobilis novac
6 Esox lucius ştiuca
7 Silurus glanis somn
8 Stizostedion lucioperca şalau
9 Salmo trutta fario păstrav indigen
10 Salvelinus fontinalis păstrav fântanel
11 Carassius carassius caracudă
12 Oncorhynchus mykiss păstrav curcubeu

În anul 2002 captura înregistrată în apele naturale şi producţia din

acvacultură însumau 16.237 tone, iar în anul 2003 aceasta aveau o valoare totală
de 13.727 tone. În anul 2007 producţia din acvacultură însumează 10.206 tone
(Planul Naţional Strategic pentru Pescuit 2007-2013)
În România, consumul de peşte şi produse din peşte a crescut de la circa 2
Kg/loc. în anul 1990, până la aproximativ 4,6 kg/loc. în anul 2006. Perspectiva
pentru 2030 este un consum de circa 12 kg de peşte pe locuitor. Cu tot acest
consum redus, producţia internă de peşte nu acoperă nevoile de consum decât în
proporţie de circa 30%, restul fiind acoperit din import.
Planul Naţional Strategic pentru Pescuit 2007-2013 prevede o creştere
continuă a producţiei totale de peşte la circa 140.000 tone în 2020, din care 80.000
tone obţinut prin acvacultură, iar pentru 2030 o producţie de 236.000 tone, din
care 150.000 tone din acvacultură (tabelul 1.9)

Tabelul 1.9. Dinamica producţiei de peşte până în 2030

(după Planul Naţional Strategic pentru Pescuit 2007-2013)
Producţia (mii tone) 2006 2007 2009 2013 2020 2030
Peşte total din care: 13,554 14,010 35,5 60 140 236
Pescuit în apele
3,832 4,050 5,5 10,0 40,0 66,0
interioare
Pescuit în Marea
0,614 0,510 5,0 10,0 20,0 20,0
Neagră
Acvacultură 9,107 9,450 20,0 40,0 80,0 150,0

16
 Scăderea producţiei de peşte în România în ultimii 25 de ani a fost cauzată
de investiţiile scăzute în acest sector, de lipsa unei legislaţii specifice clare, dar şi
de supraexploatarea prin pescuit a apelor naturale, poluarea mediului acvatic şi
distrugerea habitatelor specifice acestor vieţuitoare.
În dezvoltarea acvaculturii, în România, pe termen scurt, mediu şi lung
trebuie avute în vedere mai multe direcţii de acţiune (Talpeş Marilena şi colab.,
2011).
Pe termen scurt obiectivele prioritare în dezvoltarea acvaculturii trebuie să
fie:
- dezvoltarea sistemelor tehnologice intensive, deschise şi recirculante,
dulcicole şi marine, care pot asigura producţii ridicate pe unitatea de
suprafaţă şi care pot realiza cantitatea de vieţuitoare acvatice vii necesară
consumului intern, fără a mai fi nevoie de importuri;
- dezvoltarea tehnologiilor de creştere intensivă a speciilor de peşti şi altor
vieţuitoare acvatice, condiţie obligatorie a dezvoltării sistemelor
tehnologice intensive;
- dezvoltarea tehnologiilor de creştere a speciilor de peşti şi vieţuitoare
acvatice cu valoare economică ridicată: sturioni, calcan, păstrăv, raci,
midii, stridii, creveţi, etc.;
- modernizarea unităţilor din acvacultură şi pregătirea acestora în vederea
introducerii tehnologiilor organice, generatoare de produse ecologice.

În dezvoltarea acvaculturii pe termen mediu şi lung liniile directoare vor

trebui orientate spre:
- realizarea sistemelor tehnologice de producere a vieţuitoarelor acvatice vii
în condiţii de eficienţă enegetică şi economică;
- asigurarea calităţii şi siguranţei alimentare a produselor rezultate din
acvacultură;
- dezvoltarea tehnologiilor care promovează sănătatea vieţuitoarelor
acvatice şi asigură standarde ridicate de sănătate şi bunăstare a acestora în
scopul creerii unor produse care să asigure securitatea şi siguranţa
alimentară;
- introducerea în cultură a unor specii noi de vieţuitoare acvatice;
- managementul resurselor acvatice vii în condiţiile schimbărilor climatice.

1.2. Particularităţile mediului acvatic şi riscuri în acvacultură

Mediul acvatic este tridimensional în comparaţie cu cel terestru care este

bidimensional, astfel că viaţa este „diluată” într-un volum mare de apă, faţă de
mediul terestru unde este concentrată la nivelul solului.
Principalele particularităţi ale mediului acvatic, care induc adaptări specifice
hidrobionţilor sunt multiple. În mediul acvatic variaţiile termice sunt mai reduse,
circa 300C faţă de 700C în mediul terestru.

17
 Din punct de vedere mecanic organismele acvatice trăiesc într-un mediu cu o
densitate apropiată de cea a organismului, ceea ce duce la reducerea scheletului şi
a aparatului muscular.
Metabolismul animalelor acvatice este orientat spre proteine nu spre glucide,
nefiind necesară energie multă pentru deplasare. Fiind animale poichiloterme, se
reduce considerabil cheltuiala metabolică, comparativ cu homeotermele,
permiţând o mai bună valorificare plastică a alimentelor ingerate.
Potenţialul reproductiv a animalelor acvatice este extrem de ridicat, numărul
ouălor depuse variind între câteva mii şi câteva milioane pe an. Modul de
reproducere este diferit de al speciilor terestre, din ouă ies larve mici, cu o
morfologie şi o structură diferite de cea a adultului, care sunt diseminate pe spaţii
vaste. În aceste condiţii, pierderile sunt extrem de mari, la faza de adult ajungând
uneori sub 0,1 – 0,01% din embrioni.
Pe plan mondial, acvacultura a ajuns o industrie esenţială pentru producerea
necesarului de hrană pentru om şi furaje pentru animalele domestice. Cele mai
utilizate organismele acvatice crescute în acvacultură sunt peştii, lamelibranhiatele
şi crustaceele.
Din cauza caracterului intensiv al acvaculturii moderne, aceasta a devenit un
factor poluant extrem de puternic, cu consecinţe majore asupra mediului. Căile de
impact sunt multiple şi în interconexiune:
- modificări fizice ale habitatului;
- apariţia de boli şi paraziţi care se transmit speciilor native;
- impact genetic asupra populaţiilor sălbatice de nevertebrate şi peşti;
- poluarea ecosistemelor naturale datorită deşeurilor rezultate din acvacultură;
- supraexploatarea resurselor naturale în cazul recoltării puilor sau juvenililor
din mediul natural.
Toate acestea afectează sustenabilitatea dezvoltării ecologice şi economice
durabile a ecosistemelor acvatice. Cel mai mare impact asupra mediului îl are
creşterea intensivă a speciilor carnivore, atât prin consumul altor specii cât şi prin
deprecierea calitativă a mediului. În cresterea acestor specii sunt utilizate şi
subproduse din industrializarea peştelui, precum măruntaiele şi resturile de peşte,
care cresc riscul de poluare locală şi apariţia de boli.
Creşterea peştilor şi crustaceelor în sisteme intensive poate induce un stres
fiziologic, care reduce rezistenţa acestor organisme la boli şi alţi factori limitativi
de mediu. Deplasarea stocurilor mari de peşti şi crustacee crescute prin
acvacultură duce la răspândirea bolilor în stocurile native ale acestor organisme.
Numărul animalelor crescute în mediul acvatic şi eliberate voit în sălbăticie
a crescut. Prin aceasta s-a redus direct sau indirect fitnessul populaţiilor native şi a
crescut numărul de hibridizi între aceste specii şi speciile native. Aproape 40% din
speciile introduse pentru aclimatizare în acvacultură, aşa numitele specii exotice,
au produs pagube ecologice şi economice în ecosistemele unde au fost introduse.

1.4. Obiective şi constrângeri în acvacultură

18
 Obiectivul principal în acvacultură este producerea unui număr (biomasă)
maxim (e) de organisme comercializabile, într-un volum de apă dat, într-un timp
cât mai scurt, la costuri minime. Realizarea acestui obiectiv implică stăpânirea şi
optimizarea creşterii dirijate a organismelor acvatice ca şi producerea acestora. La
baza acvaculturii acestor organisme stă cunoaşterea reproducerii şi nutriţiei
acestora dar şi a mecanismelor de osmoreglare, digestie, respiraţie şi circulaţie.
Obţinerea de rezultate bune în acvacultura peştilor este legată şi de
cunoaşterea principalilor factori care limitează producţia. Aceste constrângeri sunt
legate de biologia peştilor, de ecologia lor, de tehnologia utilizată în acvacultură.
Principalele constrângeri care ţin de biologia peştilor sunt durata creşterii,
gradul de valorificare a hranei, densităţile de creştere, rusticitatea speciei.
Un număr mare de specii acvatice au o creştere lentă, fiind improprii
acvaculturii. Durata creşterii determină gradul de încărcare cu peşte a bazinului
acvatic, numărul de bazine sau instalaţii de creştere. Durata creşterii poate fi
redusă, de la perioade lungi şi nerentabile în ape reci, la perioade scurte şi
rentabile în ape calde.
Valorificarea hranei consumate, determinată prin raportul dintre furajul
consumat şi creşterea obţinută, trebuie să fie cât mai eficientă, valoarea acestui
raport să fie sub doi.
Densitate maximă de creştere, trebuie să asigure o creştere rentabilă
economic. Aceste valori ale densităţii maxime variază foarte mult în funcţie de
specie şi sistem de creştere, de la circa 10 kg/mc în viviere la salmonide, până la
400 kg/mc în sisteme de recirculare şi recondiţionare a apei.
Rusticitatea speciilor crescute în acvacultură este exprimată prin capacitatea
de supravieţuire în medii cu condiţii variabile. Pentru astfel de specii este
importantă rezistenţa la manipulare, transport, sortare, tratare medicamentoasă.
Sunt considerate specii rezistente păstrăvul curcubeu, în special la manipulare şi
Tilapia la hipoxie.
Dezvoltarea acvaculturii este limitată şi de o serie de cerinţe ecologice ale
peştilor legate de calitatea apei. Cele mai propice ape pentru practicarea
acvaculturii sunt ape dulci continentale, precum lacurile şi râurile, care însă sunt
de regulă deja ocupate şi valorificate. În perspectivă, habitatele de mare valoare
pentru acvacultură sunt apele lagunare tropicale, cu apă foarte bine primenită.
Viteza de creştere a organismelor acvatice depinde direct de temperatură.
Speciile stenoterme şi criofile, precum salmonidele, se dezvoltă bine între 10 -
160C, specii euriterme, precum ciprinidele, între 18 - 22 0C, specii marine precum
doradele la 300C, iar crevetele Peneus la peste 300C. Cerinţele termice la aceeaşi
specie sunt diferite în timpul dezvoltării ontogenetice: pentru reproducere şi
dezvoltare embrionară sunt mai reduse, iar pentru creştere şi maturare sunt mai
mari.
Prin utilizarea unei tehnologii adecvate în acvacultură se pot modula atât
cerinţele biologice cât şi cele ecologice ale organismelor acvatice.
De exemplu, recircularea apei şi folosirea de aeratoare pentru aerarea şi
oxigenarea apei în heleşteie, permite mărirea densităţilor de creştere din bazine.

19
Se poate afirma că dotările tehnice utilizate în acvacultură pot elimina sau ajuta la
depăşirea constrângerilor de natură biologică şi ecologică a speciilor.

1.5. Criterii de selectare a speciilor crescute în acvacultura

Speciile crescute în acvacultura sunt selectate după o serie de criterii de

marketing, biologice şi economice.
Criteriile de marketing trebuie să asigure o bună desfacere a produselor
obţinute din acvacultură. În acest sens, sunt esenţiale caracteristicile organoleptice
ale produselor obţinute din acel organism acvatic, precum savoarea, gustul,
mirosul, culoarea, aspectul, textura, starea cărnii crude, cantitatea de grăsime, etc.
Aceste caracteristici au un pronunţat caracter cultural şi variază mult de la o ţară
la alta.
De asemenea, sunt luate în consideraţie caracteristicile de prelucrare a
produselor obţinute din acvacultură. Sunt preferate acele produse care au un grad
ridicat de prelucrare mecanică, automată precum eviscerare, decapitare, filetizare,
afumare, etc.
În alegerea organismelor crescute în acvacultură sunt decisive cerinţele
pieţii, în special cele legate de calitatea produselor obţinute dar şi de preţul de
cost al acestora.
Criterii biologice de selectare a speciilor crescute în acvacultură sunt
numeroase:
- să fie specii rezistente la acţiunile factorilor limitativi ai mediului;
- să se cunoască cu exactitate necesarul de principii alimentare;
- tehnologia reproducerii artificiale să fie bine cunoscută şi aplicabilă;
- să se cunoască bine interacţiunea individ – grup, pentru a permite creşterea
la densităţi mari.
Criteriile biologice se concretizează în următoarele caracteristici ale
organismelor crescute în acvacultură:
- rata creşterii să fie mare, astfel încât să se obţină biomasă multă în timp
scurt;
- timpul de creştere şă fie cât mai redus;
- valorificarea furajelor să fie eficientă (rata de conversie cât mai redusă);
- rezistenţă sporită la îmbolnăviri şi la stres, datorită densităţilor mari de
creştere practicate, care determină mortalităţi mari în acvacultură.
În alegerea organismelor care sunt crescute în acvacultură trebuie avute în
vedere şi o serie de criterii economice, precum raportul creştere / timp / mărimea
recoltei în timp şi frecvenţa colectării, raportul preţ/calitate, durata de creştere cât
mai scurtă.
Întinderea pe 3-4 ani a ciclului de creştere sporeşte semnificativ factorul de
risc prin creşterea mortalităţii şi a morbidităţii, creşterea probabilităţii apariţiei de
modificări climatice bruşte, prin posibilitatea variaţiei preţurilor, astfel încât
actvitatea respectivă să devină nerentabilă economic.

20
 Micşorarea factorilor de risc în acvacultură mai poate fi realizată şi prin
optimizarea tehnologiilor de creştere, prin mecanizarea şi automatizarea cât mai
completă a acestora.

2. ACVACULTURA NEVERTEBRATELOR

În România, numărul de specii care fac obiectul acvaculturii este relativ mic
dar, dar prin dezvoltarea acestui domeniu, numărul lor ar putea creşte
considerabil. Dintre nevertebrate, în ţara noastră, există preocupări pentru
creşterea organismelor din următoarele grupe sistematice: protozoare
(Paramecium), viermi (rotiferi, Nereis, Tubifex), moluşte (Ostrea, Mya, Mytilus,
Cardium, Unio, Anodonta, Dreissena) şi crustacei (Astacus, Artemia, Daphnia).
2.1. Culturi de organisme zooplanctonice
Creşterea organismelor zooplanctonice în scopul utilizării lor ca hrană vie
pentru alevinii de peşte, este o preocupare veche şi constantă în acvacultură. La
sfârşitul secolului al XIX-lea, Vattele (1888) reuşeşte creşterea unor specii de
ciclopide în canale de pământ, spre a fi utilizate în hrănirea alevinilor şi puietului
de păstrăv.
Valoarea nutritivă a biomasei zooplanctonice constă în cantitatea mare de
proteină conţinută, în echilibru dintre principalele categorii de nutrienţi precum şi
în prezenţa unor enzime cu rol important în digestie. Zooplanctonul uscat, în
funcţie de specia de zooplancter dominant, conţine în medie 50% proteine, 7 – 8%
grăsimi, 40% hidraţi de carbon şi 2 – 3% substanţe minerale. Determinări
biochimice pe zooplancton umed, au arătat următoarea compoziţie chimică: apă
86%, proteine 7%, grăsimi 1%, hidraţi de carbon 4%, substanţe minerale 2% (H.
Ceng, 1984).
Proteinele din biomasa zooplanctonică au o valoare biologică ridicată prin
cantitatea mare de aminoacizi esenţiali conţinută, care acoperă cerinţele nutritive
ale alevinilor de ciprinide şi salmonide. Cercetări asupra conţinutului de
aminoacizi din biomasa zooplanctonică au arătat că nivelul aminoacizilor totali
este cuprins între 22 – 28 g %, în funcţie de specia dominantă. Comparând
rezultatele obţinute cu necesarul de aminoacizi esenţiali pentru ciprinide şi
salmonide, s-a constatat că biomasa zooplanctonică are cel puţin 5 aminoacizi
esenţiali în cantităţi optime pentru crap şi păstrăv. (F. Pricope, 1998).
În funcţie de numărul de specii luate în studiu, culturile de organisme
zooplanctonice pot fi:
- culturi axenice, care sunt formate dintr-o singură specie, fără a lua în
consideraţie bacteriile (de exemplu, bacterii – rotiferi);
- culturi monoxenice, formate din două specii planctonice, din care una serveşte
ca suport trofic pentru cealaltă (de exemplu, algă – cladocer erbivor);

21
 - culturi dixenice, formate din trei specii planctonice, din care două servesc ca
suport trofic pentru a treia (de exemplu, algă – zooplancter erbivor –
zooplancter răpitor).
Pentru realizarea culturilor de organisme zooplanctonice, trebuie selectate
organisme care să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie consumate cu predilecţie de alevinii de peşti;
- să aibă dimensiuni accesibile alevinilor;
- să se înmulţească preponderent partenogenetic, deoarece prezenţa masculilor
perturbă de cele mai multe ori evoluţia culturilor;
- să aibă o rată superioară de înmulţire şi creştere;
- să valorifice optim suportul nutritiv din bazinele de creştere;
- să aibă plasticitate ecologică faţă de factorii de mediu, precum temperatură,
intensitatea şi durata iluminării, etc.;
- să aibă o compoziţie biochimică adecvată, corelată cu cerinţele nutritive ale
alevinilor de peşti.
Aceste caracteristici sunt, în general, întrunite de unele specii de rotiferi,
cladoceri şi crustacei planctonici, specii erbivore în marea lor majoritate.

2.1.1. Culturi de infuzori

Datorită dimensiunilor reduse, infuzorii pot constitui o hrană valoroasă care

se administrează alevinilor de peşti în primele zile de hrănire mixtă, endogen –
exogenă.
Specia de infuzori care se pretează cel mai bine la o cultivare intensivă, în
scopul folosirii ca hrană pentru alevinii de peşti, este Paramecium caudatum.
Obţinerea unei culturi de infuzori este relativ simplă şi se poate realiza cu o dotare
modestă. Sunt necesare vase de sticlă de 8–10 l, baloane Erlenmeyer de 1–2 l, apă
declorinată, medii de cultură vegetale şi animale.
Vasele de cultură de 8-10 l se umplu cu apă declorinată, la o temperatură de
18-20OC. Se realizează un mediu de cultură format din bucăţi de napi, gulii,
cartofi care se introduc în vas. Aceste materii organice vor fi intens descompuse
de bacterii. Dintr-o cultură anterioară de infuzori se recoltează câţiva indivizi care
se introduc în vasul cu mediul de cultură realizat. După câteva zile, infuzorii se
dezvoltă abundent în toată masa apei. Pentru obţinerea unei biomase abundente,
cultura de infuzori se hrăneşte cu lapte praf sau praf de ou.
Recoltarea infuzorilor se face relativ simplu. Din vasul iniţial se
transvazează cultura în baloane Erlenmeyer de 1litru, care se umplu cu apă până la
baza gâtului. În această zonă a balonului, se introduce un dop de vată fixat pe un
inel de sârmă şi apoi se completează cu apă curată, declorinată, la o temperatură
de 18-20OC. După câteva ore, infuzorii consumă oxigenul din vas şi trec prin
dopul de vată în porţiunea superioară a balonului. Recoltarea se face cu ajutorul
unei pipete cu pară de cauciuc, iar suspensia astfel colectată se introduce în
acvariul cu alevini de peşti.

22
 Un alt mediu nutritiv ce poate fi utilizat în cultura infuzorilor este cel pe
bază de gălbenuş de ou. În vasul de cultură iniţial, umplut cu apă declorinată
dintr-un acvariu, la o temperatură de 18 – 200C, se introduce gălbenuş de ou fiert
tare, trecut printr-o sită de moară fină. Se inoculează cu câţiva infuzori dintr-o
cultură anterioară şi se acoperă vasul. După circa trei zile se dezvoltă o cultură
abundentă de infuzori. Recoltarea acestora se face ca în cazul metodei ce foloseşte
un mediu nutritiv vegetal.

2.1.2. Cultura unor rotifere marine

Cele mai bune rezultate în creşterea rotiferilor marini au fost obţinute cu

specia Brachionus plicatilis datorită marii plasticităţi ecologice şi înmulţirii
rapide, ceea ce permite obţinerea unor culturi cu densităţi foarte mari.
Culturile de Brachionus plicatilis se realizează în trei etape:
– iniţierea, întreţinerea şi exploatarea suşelor;
– iniţierea, întreţinerea şi exploatarea inoculului;
– realizarea culturilor în masă.
Prima etapă se realizează în laborator şi constă în izolarea indivizilor din
mediul natural, selectarea reproducătorilor şi cultivarea lor pe medii adecvate.
Culturile se realizează în vase mici, de 50 –100 ml, în apă de mare filtrată şi
sterilizată prin fierbere sau radiaţii. Salinitatea mediului de cultură trebuie să fie
de 17 – 20 g/l , temperatura de circa 20 0C, pH-ul 7 – 8, concentraţia oxigenului să
nu scadă sub 2 mg/l. In circa 6 zile se realizează culturi pure, care vor fi utilizate
pentru realizarea inoculului.
În faza a doua, se realizează obţinerea de inocul, în mai multe etape. Mai
întâi culturile pure se amestecă pentru realizarea heterozisului, apoi la atingerea
unei densităţi de circa 50 ex/l, culturile se trec în vase mai mari, de 250 - 3000 ml,
se completează cu mediu algal şi mediu de cultură, în proporţii egale. În
momentul creşterii densităţii rotiferelor în cultură se trece la dublarea volumului
de cultură.Fiecare din aceste etape durează în medie circa 6 zile, iar inoculul
rezultat se foloseşte pentru realizarea culturilor intensive.
Culturile în masă se realizează în spaţii mari, de 1- 6 m 3, în cuve din PVC,
de fibră de sticlă sau bazine betonate. În mediul de cultură se introduce inoculul
de rotiferi iar ca hrană se administrează culturi algale în amestec cu drojdie şi
furaje combinate. Din spaţiile de cultură se recoltează, după 15 – 17 zile, cca. 50%
din cultură şi se administrează alevinilor, apoi cultura se completează cu apă de
mare filtrată şi mediu nutritiv.

2.1.3. Cultura unor rotifere dulcicole

Pentru obţinerea de rotiferi de apă dulce sunt utilizate cu precădere două

specii comune în bazinele acvatice: Brachionus calyciflorus şi Brachionus rubens.
O primă etapă constă în selectarea rotiferelor din bazine naturale şi
introducerea lor în tuburi de sticlă de 10 ml, în care s-a adăugat în prealabil o

23
suspensie de alge verzi din specia Chlorella vulgaris, la o densitate de circa 1
milion de celule / ml. Timp de 5 zile se asigură o iluminare permanentă şi se
introduce în tub câte 1 ml de cultură de Chlorella.
După 5 zile tuburile se transvazează în vase Erlenmeyer de 250 ml care
conţin câte 100 ml de mediu de cultură şi se aerează intermitent. După încă 5 zile,
conţinutul vasului se transvazează în vase de 500 ml şi se adaugă zilnic câte 100
ml cultură algală.
Atunci când cultura de rotiferi a ajuns la o densitate de 100 – 300 ex / ml se
poate considera că s-a obţinut un inocul adecvat care este folosit pentru iniţierea
unei culturi în masă.
Culturile propriu-zise se realizează în vase mari de câte 20 – 30 l, care vor fi
aerate continuu şi în care se introduce zilnic mediu de cultură algal. Recoltarea
rotiferilor din cultură se face cu o sită fină, cu dimensiunea ochiurilor de 80 – 100
μ. Rotiferii concentraţi pe sită se spală cu apă distilată şi apoi se distribuie ca
hrană alevinilor de peşti.

2.1.4. Cultura unor crustacee planctonice

În ultimii ani au fost puse la punct adevărate tehnologii ecologice pentru

creşterea în sistem intensiv a unor crustacee planctonice. Cele mai utilizate specii
pentru realizarea de culturi în masă au fost cladocerii Daphnia magna, Moina
brachiata, Bosmina longirostris şi copepodul Acanthocyclops vernalis.
În principiu, tehnologia de creştere a acestor crustacee planctonice este
asemănătoare şi se desfăşoară în trei faze: realizarea suşelor de crustacee,
obţinerea inoculului şi realizarea culturii în masă.
În prima etapă se selectează din apele naturale speciile de zooplancteri dorite
a fi cultivate şi se realizează culturi brute. Din acestea, se aleg femelele genitoare
cu ouă şi se introduc în mediul de cultură nou. Acesta constă din apă declorinată la
care se adăugat ca bactericid pulbere de argilă. În tot acest timp cultura se hrăneşte
cu culturi de alge, comune în bazinele piscicole precum Scenedesmus acutus,
Scenedesmus quadricauda, Chlorella vulgaris, Ankistrodesmus falcatus. După
maturarea primei generaţii sunt selectate din nou femelele genitoare şi trecute pe
medii de cultură proaspete. În acest fel s-a purificat cultura brută iniţială şi s-au
obţinut suşe de crustacee capabile sa reziste la condiţii de cultivare intensivă.
Obţinerea inoculului se face în vase de circa 50 l, cu mediu de cultură
proaspăt, în care se introduc câte 100 de femele genitoare cu ouă. Se
administrează zilnic biomasă algală, culturile se aerează mecanic şi se urmăresc
parametrii fizico – chimici ai apei. După circa 2 luni biomasa planctonică obţinută
poate fi utilizată direct în hrana alevinilor de peşti sau pentru sporirea bazei trofice
naturale a bazinelor.
Culturile în masă pot fi realizate în bazine de 1 – 3 m 3 pline cu mediu de
cultură proaspăt în care se introduce inoculum realizat anterior. Cultura este
hrănită continuu cu biomasă algală şi se urmăresc şi corectează parametrii fizico –
chimici ai apei.

24
 Culturi în masă de cladocere din genul Daphnia pot fi realizate chiar în
fermele piscicole, în bazine de ciment de 1 – 2 m3, prevăzute cu sistem de
alimentare şi evacuare a apei. În bazine se introduce un mediu de cultură format
din sol uscat la soare, var nestins şi dejecţii de pasăre, care se acoperă cu un strat
de 50 cm de apă. După 12 zile, în bazine se introduce inocul ce conţine
exemplare mature de dafnii izolate din mediul natural.
Hrana zooplancterilor este asigurată prin introducere zilnică în bazin de
biomasă algală. Se urmăreşte zilnic menţinerea calităţii apei din bazin: oxigenul să
nu scadă sub 3,5 mg/l, pH-ul să aibă valoarea de 7 – 8 unităţi, duritatea apei să nu
depăşească 200G, iar concentraţia amoniacului să nu fie mai mare de 0,2 mg/l.
Corectarea parametrilor fizico – chimici ai apei se face prin introducerea de apă
proaspătă în bazin, în aşa fel încât zilnic să se înlocuiască 25% din volum.
Recoltarea biomasei zooplanctonice din aceste bazine poate fi făcută fie prin
filtrarea apei luată din bazinele de cultură printr-un fileu planctonic fin, fie prin
amplasarea la gura de evacuare a bazinului a unui fileu planctonic mare,
confecţionat din sită de moară deasă, în aşa fel încât tot surplusul de apă să treacă
prin acest fileu.
Un alt mediu de cultură utilizat în creşterea dafniilor este cel format din
must de balegă de cal, fiertură de urzici şi drojdie de bere furajeră. Acest amestec
se introduce în gropile săpate pentru creşterea dafniilor. Se selectează din heleştee
câteva sute de exemplare de dafnii şi se introduc în bazinele de creştere. La
interval de 6- 8 zile se introduce din nou mediu de cultură. După circa 20 de zile
în bazine se dezvoltă o cultură intensivă de dafnii care pot fi recoltate cu filee
planctonice şi trecute în bazinele cu alevini. Prin acest procedeu se pot colecta
cca. 1 kg de dafnii la 1 m3 de bazin de creştere.
Artemia salina este un crustaceu filopod care trăieşte în ape hiperhaline
precum lacul Techirghiol, Sovata, Lacu Sărat – Brăila, etc. Utilizarea acestei
specii ca hrană pentru alevinii şi puietul de peşte este recomandată de
prolificitatea ridicată a acesteia, de ritmul rapid de creştere şi de valoarea nutritivă
ridicată. Compoziţia biochimică a naupliilor de Artemia este relevantă în acest
sens: proteine 40%, lipide 15%, glucide 17%.
Din mediul natural, se recoltează toamna sau primăvara ouă de rezistenţă de
Artemia. Incubarea ouălor se face în incubatoare Zug - Weiss, în apă sărată cu o
concentraţie de 30 – 35 g/l, la o temperatură de 26 0 C, cu o iluminare continuă şi
cu aerarea soluţiei. Incubarea şi eclozarea durează 12 – 36 de ore. După
terminarea eclozării, naupliile rămân în masa soluţiei de unde sunt separate cu un
fileu planctonic şi introduse în vasele de cultură.
Creşterea naupliilor se realizează în vase de PVC de 2 – 5 m 3, în apă sărată
cu o concentraţie de 50 g/l, la o temperatură de 26 0 C, cu aerare continuă. Ca
hrană se administrează alge din genurile Nitzchia, Dunaliella, Nannochloris,
drojdie furajeră, etc. Naupliile se recoltează cu filee planctonice şi se introduc în
bazinele de creştere a puietului de peşte. Prin acest procedeu, după 2 săptămâni, se
poate realiza o producţie de circa 7 kg de biomasă umedă la 1 m3 de cultură.

25
 2.2. Culturi de viermi

Creşterea viermilor în culturi intensive se face în special pentru hrănirea

peştilor de acvariu şi mai puţin pentru hrănirea peştilor de interes economic.
Dintre viermii nematozi, acvariştii cresc specia Aquillula silusiae, viermi
cunoscuţi sub numele de micro, datorită dimensiunilor reduse, de circa 1mm
lungime. Viermii sunt crescuţi în tăvi de plastic cu capac, în care se introduc
pietricele şi nisip. Ca mediu nutritiv se foloseşte pâine, fulgi de ovăz muiaţi în
lapte, iaurt. În vasul de creştere astfel pregătit se introduc câţiva viermi dintr-o altă
cultură şi se acoperă totul cu un geam apoi tava se acoperă cu capacul din plastic.
După 15 – 16 ore, la o temperatură de 18 – 25 0C, viermii se înmulţesc rapid şi
urcă pe geam. Geamul acoperit cu viermi se clăteşte în acvariul cu peşti. Se
adaugă din nou puţin iaurt şi ciclul reîncepe. După 3 – 4 săptămâni cultura trebuie
refăcută.
Tot pentru creşterea peştilor de acvariu sunt utilizaţi şi viermii oligocheţi din
genul Enchytraeus, datorită ciclului de dezvoltare scurt şi metodei de cultură
relativ simplă. Specia Enchytraeus bucholtzi, cunoscut sub numele de grindal, are
o lungime de circa 3 – 4 mm. Se poate creşte în cutii de plastic, având ca substrat
muşchi de pădure şi turbă. Pe substrat se pun câţiva viermi dintr-o altă cultură iar
ca mediu nutritiv se utilizează fulgi de ovăz, cartofi fierţi, şi caşcaval ras. Cultura
astfel formată se acoperă cu o bucată de geam şi cu un capac din plastic pentru
păstrarea umidităţii. Temperatura necesară dezvoltării viermilor este de 18 – 24 0
C. După câteva zile cultura se dezvoltă rapid, viermii se ridică pe bucata de sticlă,
de unde pot fi daţi ca hrană peştilor de acvariu.
Specia Enchytraeus albius, este un oligochet cu dimensiuni mai mari (2 – 3
cm lungime şi 0,2 – 0,5mm diametru) şi poate fi folosit atât pentru hrănirea
peştilor de acvariu cât şi a alevinilor şi puilor unor specii de paşti de cultură.
Creşterea viermelui se face în lădiţe de lemn în care se introduce un suport format
din pământ de grădină şi muşchi de pădure sau turbă, în proporţie de 1:1. Ca
mediu nutritiv se foloseşte pâine muiată în lapte, pastă de cartofi fierţi şi fulgi de
ovăz. Cultura se dezvoltă la loc întunecos, la temperatura de 17 – 200C. Recoltarea
viermilor se face cu penseta.
Viermii oligocheţi din genul Tubifex pot fi recoltaţi direct din canale bogate
în mâluri cu substanţe organice de natură vegetală sau pot fi crescuţi în medii cu
substanţe nutritive asemănătoare celor din habitatele lor naturale. Biomasa acestor
viermi are o valoare nutritivă deosebită şi asigură o creştere rapidă a puietului de
peşte. Viermii colectaţi se păstrează în vase în care curge un curent slab de apă.
Timp de 1 – 2 zile, viermii elimină mâlul din tubul digestiv şi apoi pot fi folosiţi
ca hrană pentru puietul de peşte, fie întregi, la puietul mai mare, fie tăiaţi la
alevini şi puietul mai mic.
Folosirea viermilor Tubifex ca hrană pentru peştii din acvarii trebuie făcută
cu mare grijă deoarece aceştia pot transmite numeroase boli, mai ales când sunt
colectaţi din canale cu dejecţii care au o încărcătură microbiană ridicată.

26
 2.3. Cultura unor crustacee comestibile

Din punct de vedere sistematic, crustaceele comestibile fac parte din ordinul
Decapoda, care cuprinde două subordine: Natanta şi Reptanta.
Subordinul Natanta cuprinde specii adaptate la înot, relativ mici, cu corpul
comprimat lateral, crusta slab calcificată şi corpul în mare parte transparent.
Din acest subordin fac parte creveţii. Subordinul Reptanta este format din
specii adaptate la mers prin târâre, care înoată numai ocazional şi sacadat, cu
ajutorul înotătoarei caudale. Au corpul turtit dorso-ventral şi carapacea dură.
Acest subordin cuprinde patru familii: Astacure (raci şi cambaride), Palinure
(languste), Anomure (paguri) şi Branchiure (crabi).

2.3.1. Cultura astacidelor

Din punct de vedere sistematic, astacidele fac parte din ordinul Decapoda,
subordinul Reptante, familia Astacure.
În Europa şi S.U.A. racii sunt crescuţi pentru carnea lor bogată în calciu,
vitamina B12 şi vitamina E, carne considerată o delicatesă. Cei mai mari
consumatori de raci sunt francezii, care au şi înfiinţat primele ferme de creştere a
racilor, încă din anul 1880.
Cele mai mari crescătorii de raci sunt în S.U.A., circa 6.000 -7.000 de ha.
Numai în statul Louisiana se obţine anual o producţie de peste 800 t de raci. Preţul
de vânzare al racilor pe piaţa europeană variază de la 5-6 dolari /kg în stare
congelată, la 15-20 de dolari /kg în stare proaspătă.
În unele zone din America, unele specii de raci de mici dimensiuni, precum
specia Orconectis immunis, sunt folosite ca momeală la pescuit sau hrană pentru
peştii răpitori şi broaşte.
În Europa trăiesc două genuri de astacide endemice, Astacus şi
Austropotamobius, iar în America genurile Pacifastacus, Procambarus şi
Orconectes.
În Europa, în afară de speciile de raci prezente şi în fauna României (racul
de râu, racul de baltă şi racul de ponoare), este întâlnită specia Astacus
(Austropotamobius) pallipes sau racul cu picioare albe. Este o specie reofilă,
prezentă în toate apele curgătoare, bine oxigenate, din Europa de Vest.
În America de Nord, cele mai importante specii de astacide sunt racul
american, racul de California şi racul de Louisiana. Orconectes limosus sau racul
american, este o specie deosebit de rezistentă la concentraţii mari de substanţă
organică şi concentraţii scăzute de oxigen. Această specie a fost introdusă şi în
Europa, în secolul al XIX- lea. Datorită prolificităţii mari şi rezistenţei la condiţii
precare de mediu, specia şi-a extins arealul în multe ţări europene, invadând
arealul racului de râu. Din acest motiv, în Franţa este considerată specie
indezirabilă (Bura, 2002).
Pacifastacus leniusculus sau racul de California, este o specie euribiontă,
originară din sudul S.U.A. A fost introdusă şi în unele ţări europene (Suedia,

27
Norvegia, Germania, Marea Britanie), pentru a crea centre de producţie. O altă
specie americană este Procambarus clarkii sau racul de Louisiana. Trăieşte în
marile lacuri din acest stat, este o specie rezistentă la condiţiile de mediu, are un
ritm de creştere ridicat şi o prolificitate crescută.
În România trăiesc trei specii ale genului Astacus: Astacus astacus, sin.
Astacus fluviatilis, Astacus leptodactylus şi Astacus torrentium.
Astacus fluviatilis sau racul de râu trăieşte în ape curgătoare, cu viteză mică
a curentului de apă şi în lacuri oligotrofe şi mezotrofe, la adâncimi de 8-10 metri.
Preferă apele cu vegetaţie submersă şi emersă bogată. Îşi caută adăpost în
escavaţiile malurilor sau printre rădăcinile arborilor şi pietre. Specia are o creştere
mai lentă şi este mai puţin prolific decât racul de baltă, dar are carnea foarte
gustoasă.
Astacus torrentius sau racul de ponoare sau racul de piatră, trăieşte în râurile
de munte, are dimensiuni relativ reduse, de circa 8 cm şi are carnea mai puţin
gustoasă decât a racului de râu.
Astacus leptodactylus sau racul de baltă, este prezent în apele dulci din
bălţile din Lunca şi Delta Dunării şi în lagunele litorale salmastre. Are o formă
generală mai zveltă decât racul de râu şi are o mare mobilitate.
Astacidele sunt specii ubicviste, prezente în râuri dar şi în lacuri naturale şi
de baraj, de la cele oligotrofe până la cele distrofe. Preferă bazinele cu fund
calcaros sau amestec de calcar cu nisip. Sunt specii euriterme, care se pot dezvolta
în ape cu temperaturi de 14-22OC, preferă lacurile puţin adânci şi bine încălzite,
dar pot fi întâlnite şi în lacuri adânci, cu apă rece.
Astacidele, în marea lor majoritate, au caracteristica numită tigmotaxie,
adică tendinţa de a se proteja într-un adăpost şi din acest motiv, în bazinele
acvatice relativ adânci, se refugiază la adâncimi de 2 – 8 m. Racul de râu îşi
construieşte adăpost chiar şi în condiţii de creştere artificială (face găuri de cca. 20
cm), în timp ce racul de baltă foloseşte ca adăpost excavaţiile terenului sau diferite
obiecte din apă (pietre, rădăcini, etc.).
Maturitatea sexuală a racilor este atinsă la sfârşitul verii a IV-a la femele
(cca. 8 cm) şi la sfârşitul verii a III-a la masculi (aproximativ 7 cm lungime). În
apele cu cantitate mică de hrană, maturitatea sexuală este atinsă mai devreme.
Toamna târziu (octombrie – noiembrie) are loc procesul de acuplare a
masculilor cu femelele. Masculul prinde femela, o răstoarnă pe spate cu ajutorul
cleştilor şi apoi expulzează spermatofori pe sternul femelei. Aceştia în contact cu
apa se întăresc şi formează o masă lăptoasă, în apropierea orificiilor genitale ale
femelei.
După terminarea acuplării, la interval de 8-45 de zile, femela elimină din
oviducte un număr de 100-150 de ouă, care sunt reţinute într-o cavitate formată pe
partea posterioară a abdomenului, cavitate care este umplută cu un mucus
abundent, produs de glandele tegumentare. Odată cu ouăle sunt eliminate şi nişte
secreţii enzimatice care atacă pereţii spermatoforilor, eliberează spermatozoizii şi
favorizează astfel pătrunderea acestora prin micropilul ouălor.

28
 Ouăle fecundate rămân prinse de pleopodele femelei pe toată durata
dezvoltării embrionare (7-8 luni), timp în care femela mişcă ritmic pleopodele
pentru a înlesni oxigenarea acestora.
Eclozarea ouălor are loc la 7-8 luni de la fecundare, în funcţie de
temperatura apei. După ecloziune, larvele rămân prinse de ou printr-un filament
de hialină, care se rupe după circa 3 zile. În primele 10 zile de la eclozare larvele
sunt considerate “larve de stadiul I”. Ele se hrănesc din punga vitelină aflată sub
carapacea dorsală a cefalotoracelui. După această perioadă are loc prima năpârlire,
sacul vitelin se epuizează şi dispare, larva trece la o hrănire activă externă şi este
considerată ca fiind în stadiul II.
La 18 – 20 de zile după eclozare are loc a doua năpârlire, metamorfoza
corpului se termină, indivizii devin asemănători adulţilor. Larvele numite de
stadiul III, au dimensiuni medii de 12 – 13 mm şi 50 de mg şi au un mod de viaţă
autonom. Urmează trei năpârliri succesive, la intervale de 20 zile, astfel că după
cele 5 năpârliri din primul an de viaţă, juvenilii ating la finele lunii septembrie o
lungime de 16 – 17 mm şi o greutate de 140 – 150 mg.
În vara a II-a juvenilii năpârlesc de 3 ori (mai – iulie) şi ajung la dimensiuni
de 3- 4 cm şi 1,5 g. În vara a III-a au loc tot 3 năpârliri (iunie – august) şi juvenilii
ajung la o dimensiune de 5 – 6 cm şi o greutate de 3,5 – 5,5 g. În vara a IV-a şi a
V-a se produc numai 2 năpârliri pe an iar la femelele purtătoare de ouă procesul
are loc o singură dată pe an.
Racii au un regim de viaţă omnivor, diferenţiat în funcţie de vârstă, sezon,
biotop, stare fiziologică. Astfel, racii tineri consumă hrană preponderent animală
iar adulţii sunt preponderent vegetarieni. Înainte de perioadele cu consum
energetic mare, precum reproducerea, năpârlirea, hibernarea, racii consumă hrană
animală în cantităţi mari.
Spectrul de hrană al astacidelor este foarte diversificat. Hrana de origine
animală constă din moluşte, insecte, crustacee planctonice, larve de chironomide,
peşte mort, etc. Hrana vegetală este compusă din alge filamentoase, frunze de
arbori căzute în apă, macrofite acvatice calcifile.
Zona termică optimă, când astacidele se hrănesc activ şi au un regim de
creştere rapid, este cuprinsă între 18 – 230 C pentru juvenili şi 17 – 210 C pentru
adulţi. În perioada decembrie – martie, cu temperaturi scăzute ale apei, racii nu se
mai hrănesc, ci intră în aşa numitul „ somn de iarnă” (Bud, 2002)
În România, racii de consum sunt colectaţi din mediul lor natural sau pot fi
crescuţi în ferme specializate. Colectarea din mediul natural (bălţi, lacuri, ape
curgătoare) poate fi făcută cu diferite mijloace, precum coşuri cu momeli sau alte
tipuri de capcane. Valorificarea lor se face la vârsta de 4 ani, când masculii ating o
lungime de 15-16 cm şi o greutate de 150-160 g iar femelele o lungime de 12 cm
şi o greutate de 85-90 grame.
Creşterea dirijată a racilor poate fi făcută în bazine special amenajate sau în
bazine acvatice naturale. Puietul de rac se obţine fie de la femele purtătoare de
ouă, fie prin incubarea ouălor recoltate de la femelele purtătoare.

29
 În prima metodă, femelele purtătoare de ouă sunt prinse primăvara devreme
din bazinele naturale şi introduse în heleştee speciale unde are loc dezvoltarea
embrionară, şi postembrionară a racilor. Bazinele trebuie să aibă o adâncime între
1,5 –2,5 m, temperatura apei să fie de 18 – 20 0C, concentraţia oxigenului să nu
scadă sub 5 – 6 mg/l iar concentraţia calciului în apă să fie 30-35 mg/l. Eclozarea
ouălor are loc în mai-iunie. Stadiul larvar durează circa 10 zile, timp în care
hrănirea este endogenă (din sacul vitelin), larvele rămânând agăţate de abdomenul
mamei. După prima năpârlire, puii trec la hrănirea exogenă, iar după a doua
năpârlire (18-20 de zile de la eclozare) puii devin independenţi desprinzându-se de
abdomenul femelei. Dezvoltarea juvenililor are loc în aceste bazine, împreună cu
femelele genitoare sau pentru a preîntâmpina fenomenele de canibalism, femelele
sunt scoase din bazinele de creştere a puietului. Prin această metodă se pot obţine
de la fiecare femelă 15 – 20 exemplare de pui de o vară care au aceeaşi talie şi
greutate ca cei din bazinele acvatice naturale. În condiţii normale de hrănire, într-
un interval de 3 ani, puii ajung la dimensiunile de comercializare (Bura, 1999).
În cea de-a doua metodă, obţinerea puietului de rac se face prin incubarea
ouălor recoltate de la femelele purtătoare de ouă. Acestea sunt capturate din
mediul natural în lunile aprilie – mai şi apoi ţinute în bazine curate până la finele
lunii iunie. Ouăle embrionate sunt prelevate cu o pensă de pe abdomenul femele,
atunci când embrionul devine mai închis la culoare şi sunt evidente petele oculare.
Ouăle astfel culese sunt puse în incubatoare de diferite tipuri (Zug-Weiss, Buss şi
White, etc.) şi irigate cu un curent continuu de apă. Dezvoltarea embrionară are
loc în aceste incubatoare, la temperaturi ale apei de 18-20 0C şi o concentraţie de
oxigen de 8 – 10 mg/l, până la eclozare.
După 8-12 zile are loc eclozarea. Larvele eclozate sunt scoase din
incubatoare şi plasate în spaţii de creştere curate şi irigate cu un curent continuu
de apă. Prima năpârlire are loc la 7- 9 zile de la eclozare, după care larvele de
stadiul II sunt trecute în incinte mai mari şi hrănite cu biomasa algală şi
zooplancton, deoarece din acest stadiu larvele încep să se hrănească autonom. La
18-20 de zile de la eclozare are loc a doua năpârlire. Puietul este trecut în bazine
de pământ de dimensiuni reduse (7/17 m şi o adâncime de 1,2-1,4 m), prevăzute
cu tunele săpate în corpul digului, pentru ca puii să se poată retrage pentru
năpârlire. La o temperatură a apei de 14-16 0C, puii năpârlesc la intervale de 15
zile.
Popularea bazinelor de creştere a puietului de rac se face la densităţi de circa
600 exemplare /m2 în primul an, 300 ex / m2 în vara a doua şi scade la 25 ex/m2 în
vara a treia. În condiţii bune de creştere, dimensiunile de comercializare (9 cm şi
50-60 g) sunt atinse la vârsta de 3 ani (Bura, 2002).

2.3.2. Creşterea homarilor

30
 Dintre numeroasele specii de homari, importanţă economică prezintă două
specii: homarul american şi homarul european.
Homarus americanus sau homarul american este o specie de talie mare, care
poate ajunge până la 19 kg şi care trăieşte în zona ţărmurilor nordice ale
Oceanului Atlantic. Homarus vulgaris sin. Homarus gammarus sau homarul
european, este o specie de talie mai mică, ce populează platforma continentală
stâncoasă din Marea Nordului şi de pe coasta europeană a Oceanului Atlantic.
Homarii sunt specii bentonice, care trăiesc în ape marine cu adâncimi mici,
cu fundul pietros. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 6 ani, când ajung la
o lungime de 20 cm şi o greutate de 0,5 kg. Reproducerea are loc vara, la circa 2-
12 zile înainte de năpârlire. Reproducătorii se acuplează, masculii depun sperma
în receptaculul seminal al femelei.
Aceasta este păstrată aici o perioadă de 9-13 luni, până când femelele vor
depune elementele seminale. Ouăle expulzate sunt fecundate şi cimentate pe
înotătoarele femelei. Perioada de incubaţie este de 10-12 luni, timp în care
culoarea ouălor se schimbă de la negru – verzui la maro.
Perioada de timp dintre acuplare şi eclozare ouălor este de circa 2 ani, dar în
creşterea dirijată, prin modificarea temperaturii apei, aceasta se poate scurta la
numai 11 luni. Eclozarea larvelor are loc în lunile iunie-iulie anul următor. Până la
vârsta de două săptămâni larvele sunt pelagice (înoată în masa apei), apoi se lasă
pe fundul bazinului, devenind bentonice. În primul an homarii năpârlesc de 10 ori,
apoi câte o dată te an, până la atingerea maturităţii sexuale (Bura, 2002).
La homarul american, creşterea dirijată se face pornind de la femele
purtătoare de ouă, prinse în mediul natural, primăvara.
Culoarea ouălor trebuie să fie maro, ceea ce arată că eclozarea larvelor va
avea loc curând. Femelele sunt puse în incinte de incubare longitudinale, irigate
cu un curent continuu de apă. În această perioadă femelele sunt hrănite cu viscere
de moluşte şi cu peşte. Eclozarea larvelor începe la sfârşitul lunii mai, la o
temperatură a apei de 15 0C, dar se poate prelungi până în iunie-iulie.
Larvele eclozate sunt trecute în recipiente circulare de fibră de sticlă, prin
care trece un curent continuu de apă. Hrănirea larvelor se face cu ficat de vită fin
măcinat, scoici măcinate, viscere de crab, etc. Puii de homari obţinuţi în staţiile de
incubaţie sunt deversaţi în ocean când ajung la stadiul 4-5 de dezvoltare, adică
devin bentonici. Aici îşi continuă dezvoltarea timp de 5-7 ani, când ajung la
dimensiunile de comercializare (20 cm şi 0,5 kg).
Pentru obţinerea de reproducători în captivitate, larvele bentonice sunt
trecute în incinte individuale, cu dimensiuni mai mici în primul an şi din ce în ce
mai mari, pe măsură ce animalul creşte.
Hrana administrată homarilor constă din moluşte proaspete, dar s-au obţinut
rezultate bune prin utilizarea de hrană granulată, similară cu cea folosită la
hrănirea păstrăvului. Prin creşterea homarilor în ape marine calde, s-a reuşit
scurtarea ciclului de producţie de la 5-7 ani în condiţii naturale, la numai 3 ani
(Bura, 2002).

31
 2.3.3. Creşterea crevetelor

Creveţii sunt crustacee salmastre şi marine cu o mare plasticitate ecologică.

Din cele 320 de specii de creveţi existente, aproximativ 100 de specii se pretează
consumului uman şi creşterii dirijate (Bura, 2002).
În majoritatea ţărilor din sud-estul Asiei creşterea creveţilor în scopuri
comerciale constă în capturarea lor din mediul natural, creşterea în bazine
salmastre câteva luni, după care se trece la recoltarea lor. Creveţii pot fi crescuţi
singuri în bazine (monocultură) sau în policultură cu diverse specii de peşti
salmaştri.
Cultura dirijată a creveţilor a început în Japonia, în 1934, prin reproducerea
şi creşterea parţială a crevetelui kuruma (Penaeus japonicus). Actualmente, în
Japonia se creşte intensiv crevetele kuruma, dar s-a reuşit şi adaptarea la condiţii
de fermă a crevetelui tigru verde (Penaeus semisulcatus) şi a speciei Metapenaeus
ensis. În sistemul de creştere intensivă a creveţilor se obţin producţii de 2.000-
6.000 kg /ha (Bardach şi colab., 1972)
În mediul natural, la crevetele kuruma matur sexual, copulaţia are loc după
fiecare năpârlire a femelei. Spermatoforii sunt plasaţi în receptaculul seminal al
femelei, iar spermatozoizii sunt eliberaţi numai în momentul expulzării ouălor de
către femele. Spermatoforii nefolosiţi sunt îndepărtaţi în momentul năpârlirii
femelei.
Depunerea produselor sexuale de către femelă se produce în perioada mai-
septembrie. Spermatozoizii din spermatofori, depuşi în receptaculii seminali ai
femelei sunt eliberaţi, având loc fecundarea. Ouăle fecundate sunt dispersate în
masa apei, iar după 13-14 ore are loc eclozarea larvelor care parcurg mai multe
stadii (nauplii, protozoeae, mysis, postlarvă), perioadă în care au loc mai multe
năpârliri. În primele stadii de viaţă crevetele este pelagic, hrănindu-se cu
fitoplancton şi cu zooplancton de dimensiuni mici, iar în stadiul postlarvar devine
bentonic, consumând organisme bentonice şi detritus organic. După un număr de
20-22 de năpârliri, în timp de circa 40 de zile, larvele capătă caracterele adultului,
ajungând la o lungime de circa 6 cm (Bardach şi colab., 1972). În creşterea
intensivă a creveţilor kuruma se poate porni fie de la reproducători crescuţi special
pentru producerea de puiet, fie de la femele reproducătoare capturate din mediul
natural. Femelele pregătite pentru depunerea ouălor sunt plasate în tancuri cu apă
marină de 2-15 m3, singure sau în grupuri de 2-5 exemplare. Depunerea ouălor are
loc de obicei noaptea, la o temperatură optimă a apei de 25-29 0C şi o salinitate de
32-35 ‰. După expulzarea ouălor femelele sunt scoase din incinte pentru a
împiedica consumarea ouălor de către acestea.
Larvele eclozate sunt transferate în tancuri faianţate sau din beton, apa
puternic aerată este menţinută la 26-30 0C. În aceste tancuri creveţii sunt ţinuţi în
perioada larvară (10-12 zile) şi primele 20 de zile ale perioadei postlarvare. În
această perioadă puii sunt hrăniţi cu diatomee (cultivate în incinte speciale),
nauplii de Artemia, resturi de scoici şi creveţi, fin măcinate.

32
 Atunci când puii ating o lungime de 10-12 mm şi o greutate de 10 mg sunt
trecuţi în heleşteie de creştere, cu suprafeţe variind între 0,1 ha şi 10 ha. Bazinele
betonate sau din pământ, sunt alimentate cu apă curată prin intermediul unor
conducte sau canale. Debitul de alimentare a incintelor de creştere se stabileşte în
funcţie de condiţiile concrete din bazin (densitatea creveţilor, cantitatea de
zooplancton, concentraţia de substanţe organice), în aşa fel încât concentraţia
oxigenului din bazin să nu scadă sub 3,5 mg /l (Bardach şi colab., 1972).
Perioada de creştere a puietului până la comercializare depinde de momentul
populării bazinelor. Dacă puietul a fost introdus în bazine primăvara, creveţii pot
fi recoltaţi după circa 6 luni. În cazul când popularea are loc vara sau toamna,
recoltarea are loc anul următor, după circa 9 luni, deoarece iarna, la temperaturi
ale apei sub 10 0C, puii du se hrănesc, creşterea se opreşte şi deseori se produc
mortalităţi importate. Recoltarea creveţilor în vederea comercializării se face cu
plase, capcane sau prin vidarea totală a heleşteielor de creştere.

2.4. Culturi de moluşte

Numărul speciilor de moluşte dulcicole comestibile, care se pretează la

culturi intensive, este relativ redus. În fauna României, în lacuri şi bălţi, trăiesc
speciile Anodonta cygnea (scoica de baltă) şi Anodonta complanata, iar în apele
curgătoare speciile Unio pictorum (scoica mare de râu) şi Unio crassus (scoica
mică de râu). Aceste specii sunt recoltate din mediul lor natural, neexistând
preocupări pentru creşterea lor în cultură.
În America de Nord, în fluviul Missisipi, trăieşte specia Lampsilis
claibornensis, utilizată iniţial la confecţionarea de nasturi şi ornamente şi ulterior
folosită ca hrană. Specialişti de la Universitatea Agricolă din Anburn, Alabama, au
experimentat creşterea acestei specii în policultură cu peşti din speciile Lepomis
macrochirus, Lepomis microlophus şi Micropterus salmonides, obţinând după un
ciclu de 5 ani o producţie de scoici de peste 5.000 kg/ha (Bura, 2002).
Cultura moluştelor marine este considerată cea mai veche activitate din
domeniul acvaculturii, dar numărul de specii cultivate este relativ redus şi constă
din câteva specii de bivalve şi un singur gen de gasteropode (tabelul 2.1).

Tabelul 2. 1. Specii de moluşte marine care fac obiectul acvaculturii

(P. Lubet, 1991)
Grupul sistematic Genul, specia Areal
Mytilus edulis –
Europa
Bivalve galloprovincialis
Coreea
Mytilus edulis
1. Fam. Mytilidae Asia, Noua Zeelandă
Perna sp.
2. Fam. Ostreidae Ostrea edulis Europa
Crassostrea gigas Pacific, Asia, Europa
Crassostrea virginica USA – Atlantic
Saxostrea commercialis Australia

33
 Saxostrea forskali Ins. Maurice
Petinopecten yesoensis
3. Fam. Pectinidae Japonia
Pecten maximus
4. Fam. Pteridae Pteria fucata Japonia
Ruditapes philippinarum
Pacific N, Europa
5. Fam. Veneridae Ruditapes decussatus
Europa
Venerupis semidecussata
Haliotis discus
Gasteropode Haliotis tuberculata Pacific N.
Haliotis sieboldii Europa
1. Fam. Haliotidae
Haliotis rufescens

De o atenţie deosebită se bucură culturile de midii şi de stridii. Pe plan

mondial, numai din cultura midiilor se obţine o producţie de peste 1 milion de
tone pe an. Din această producţie peste jumătate provine din Europa, unde sunt
cultivate cu precădere două specii de midii: Mytilus edulis (midia albastră) şi
Mytilus galloprovincialis (midia de Mediterana). Cei mai mari producători de
midii din Europa sunt Danemarca, Franţa, Grecia, Italia, Spania.
Creşterea moluştelor bivalve în sisteme intensive poartă denumirea de
ostreicultură şi se desfăşoară în mai multe etape:
- creşterea reproducătorilor sau capturarea lor din mediul natural;
- reproducerea artificială şi obţinerea larvelor;
- creşterea larvelor până la fixare;
- creşterea juvenililor până la dimensiunile de comercializare.
Tehnologia generală de cultură a larvelor de bivalve a fost stabilită de
Loosanoff şi Davis (1963). Apar mici deosebiri de la o specie la alta legate de
temperatura de reproducere, hrana utilizată, materialele de fixare a larvelor, etc
Tehnologia de cultură a midiilor porneşte de la colectarea juvenililor din
mediul lor natural. Colectarea se realizează în perioada iunie-iulie, prin
amplasarea în coloniile naturale de midii a unor stâlpi de lemn pe care se înfăşoară
frânghii groase de 13-15 mm şi lungi de 3-5 m. În decurs de două săptămâni
frânghiile sunt acoperite cu midii tinere, cu lungimea de 5-10 mm. Frânghiile sunt
scoase şi trimise crescătorilor de midii din diverse zone. Cei mai mari producători
de ²sămânţă² de midii sunt francezii din regiunea La Rochelle. Producţia
comercială de midii este asigurată preponderent de două specii: Mytilus edulis şi
Mytilus galloprovinciali (Bardach şi colab., 1972).
Cultura dirijată a midiilor se poate realiza prin diferite metode, cele mai
folosite fiind metoda ²bouchet² sau cultura interflux, cultura în parcuri, cultura în
linii lungi, cultura pe plute şi cultura pe stâlpi.
Metoda ²bouchet² se practică în Franţa şi constă în creşterea midiilor în
bazine mici, protejate de plase pentru a împiedica distrugerea scoicilor de către
păsări şi crabi. Prin această metodă se produc în Franţa circa 58.000 de tone de
midii pe an (Edwards, 1997).

34
 Cultura midiilor în parcuri se practică în Italia, în centre precum Veneţia,
Napoli, laguna Varano de pe coasta sudică a Adriaticii. Tehnica de cultură se
bazează pe creşterea midiilor pe plese tubulare de propilenă, care sunt atârnate de
frânghii orizontale legate între stâlpi de lemn. Plasele tubulare sunt umplute cu
midii tinere procurate anterior. Acestea urcă pe plase şi se distribuie relativ
uniform pe pereţii acestora. Într-un interval de 8 luni greutatea corporală a
midiilor creşte de circa 10 ori, ajungând de la o lungime la populare de 1-1,5 cm
la o dimensiune de comercializare de 7-8 cm (Breber şi Scirocco, 1998)
Cultura în linii lungi se realizează în ferme situate la 1,5-2 mile marine de
coastă, în ape cu adâncime de 10-15 m. Frânghii lungi de 2-3 km sunt întinse pe
suprafaţa apei, susţinute de butoaie goale. De frânghiile orizontale se leagă corzi
verticale de 3-5 m pe care se găsesc midii tinere. Întreaga structură a fermei este
ancorată de blocuri mari de beton de circa 10 tone.
După un ciclu de producţie de 8 luni se obţin corzi cu midii de circa 35 kg,
scoicile având dimensiunea de comercializare de 7 cm (Breber şi Scirocco, 1998).
Cultura midiilor pe plute se realizează pe platforme plutitoare de cherestea,
cu dimensiuni medii de 20x20m, de care se leagă circa 500 de frânghii pe care se
găsesc midii tinere , de 1-1,5 cm. Plutele sunt ancorate la unul sau două capete,
balansându-se liber în timpul mareei. Productivitatea obţinută pe o plută de 400
m2 este de circa 50-60 t/ha/an (Bardach şi colab., 1972).
Cultura pe stâlpi se practică în Franţa, Norvegia, Anglia. Frânghiile cu midii
tinere sunt înfăşurate în spirală pe stâlpi de stejar cu diametru de 15-20 cm şi lungi
de 4 m, plantaţi în ape marine cu adâncimea de 5-10 m. Midiile cresc rapid şi
acoperă în scurt timp tot stâlpul. În sezonul cald ritmul de creştere este de 0,5 cm
pe lună, încât la sfârsitul ciclului de creştere de 8 luni ajung la dimensiunea de
comercializare de 5 cm. În Franţa, o fermă mijlocie are 10.000 – 25.000 de stâlpi,
de la fiecare spâlp obţinându-se circa 10 kg de midii pe an. Productivitatea în
acest sistem este de circa 4.500 kg de midii/ha/an (Bardach şi colab., 1972).
Cultura stridiilor este considerată cea mai veche ramură a acvaculturii
marine, având începutul pe vremea Imperiului Roman. Principalele specii de
stridii cultivate sunt Ostrea edulis (stridia europeană), Crassostrea virginica
(stridia americană), Crassostrea angulata (stridia portugheză), Crassostrea gigasi
(stridia de Pacific), Crassostrea comercialis (stridia de stâncă de Sydney),
Crassostrea eradelie (stridia papuc), Crassostrea rhizophorae (stridia de
mangrove) (tabelul 2.2.).
În mediul natural reproducerea stridiilor are loc la o anumită temperatură,
caracteristică fiecărei specii. La genul Ostrea masculul eliberează spermatozoizii
în apă, iar femela reţine ouăle fecundate în cavitatea paleală, până la eclozarea
larvelor. La stridiile din genul Crassostrea produsele seminale de la ambele sexe
sunt eliberate în apă, fecundarea şi eclozarea larvelor având loc în afara cochiliei
genitorilor. Ecloziunea larvelor se produce după perioade diferite de timp, în
funcţie de specie, de la câteva ore, până la 7-8 zile.
Larvele tinere înoată liber câteva zile sau săptămâni, se metamorfozează
apoi se fixează pe substrat, devenind bentonice. Dezvoltarea până la maturitatea

35
sexuală durează până la 1 an, dar dimensiunile de comercializare sunt atinse la 3-4
ani, în funcţie de specie, temperatura apei, cantitatea de hrană ( Bardach şi colab.,
1972)
În creşterea dirijată prima etapă a tehnologiei este obţinerea puietului
(sămânţei) de stridii, fie prin colectarea din mediul natural, fie prin producerea lui
în crescătorii.
Colectarea puietului din mediul natural se face diferit în funcţie de specie şi
de zona geografică. Pe coasta atlantică a Americii de Nord, sunt utilizate
colectoare suspendate pe plute. Aceste colectoare pot fi cochilii înşirate pe sârmă
galvanizată, pungi de sârmă, colectoare din masă plastică, etc.
În Japonia, sămânţa de stridii este colectată cu ajutorul unor colectoare
formate din cochilii de Pecten găurite, înşirate pe o sârmă şi distanţate între ele
prin bucăţi de bambus sau tuburi de masă plastică. Un alt tip de colector de puiet
de stridii este construit din bucăţi de plasă din plastic, cu ochiuri hexagonale de 5
cm, late de 15 cm şi lungi de 10 m. Acestea sunt suspendate orizontal pe nişte
rafturi colectoare.

Tabelul 2.2. Principalele specii de stridii cultivate şi caracteristicile lor

(după Bardach şi colab., 1972)

Dimensiunea de
Perioada şi
Ţara în care comercializare şi
Specia temperatura de
se cultivă ciclul de
reproducere
producţie
Portugalia,
Crassostrea angulata Spania, vara 65 g
(stridia portugheză) Franţa, ³20 C0
3 ani
Japonia
Australia,
Crassostrea commercialis vara şi toamna 80 – 100 mm
Noua 0
(stridia de stâncă de Sydney) 21-23 C 2-3 ani
Zeelanda
primăvara şi
Crassostrea eradelie 75 mm
Filipine vara
(stridia papuc) 6-9 luni
30-33 0C
Japonia,
Crassostrea gigas vara 30-60 g
Corea, SUA, 0
(stridia de Pacific) optim 23-25 C 1-2 ani;
Canada
Crassostrea rhizophorae Venezuela, mai- 75-100 mm
(stridia de mangrove) Cuba septembrie 5-6 luni
SUA,
Crassostrea virginica Canada, vara 75 mm
(stridia americană) experimental începe la 200C 2-5 ani
Japonia

36
 Franţa,
Spania,
65 g
Ostrea edulis Olanda, iunie -
75 mm
(stridia europeană) Anglia, septembrie
4 ani
Japonia,
SUA

În Franţa, puietul de stridii este colectat cu ajutorul unor colectoare formate

din legături de ţigle ceramice semicilindrice, scufundate în apă şi ancorate de
diferiţi flotori. Puietul de stridie portugheză poate fi colectat şi cu ajutorul unor
pungi din plasă de sârmă pe care sunt prinse cochilii de stridii. Aceste dispozitive
se plasează pe platforme sau pe rafturi de lemn, la 25-30 cm de fund.
Datorită faptului că prin transportul de puiet de stridii colectat din mediul
natural, dintr-o regiune în alta, există posibilitatea răspândirii unor boli, paraziţi
sau pot fi introduse în acele bazine specii concurente nedorite, tot mai frecvent se
recurge la tehnologii de obţinere a puietului chiar în fermele de creştere.
Reproducătorii adulţi de stridii sunt colectaţi din mediul lor natural.
Declanşarea reproducerii se face prin manipularea temperaturii apei din bazinele
de contenţie, timp de 3-10 săptămâni, în funcţie de specie. Reproducătorii cu
gonadele complet dezvoltate sunt separaţi pe sexe şi stimulaţi să elibereze gameţii
prin şoc termic. Ouăle sunt fecundate şi apoi puse în incubatoare cu apă de mare
filtrată şi încălzită. Aici se continuă dezvoltarea până în primul stadiu larvar. Apoi
larvele sunt trecute în bazine mici şi hrănite cu un amestec de alge. După fixare
puii sunt crescuţi în sisteme inchise, apoi transferaţi în bazine deschise (Bardach şi
colab., 1972).
Pentru incubare ouălor şi creşterea puietului în primele faze de dezvoltare se
folosesc două metode: netoda Wells – Glancy şi metoda Milford.
Metoda Wells – Glancy. Sunt selecţionate stridii adulte, mature sexual, care
sunt ţinute în incubatoare cu apă de mare la 10 0C. Treptat se ridică temperatura
apei la 180C. Genitorii sunt menţinuţi la această temperatură timp de 2-4
săptămâni, pentru maturare sexuală. Declanşarea eliberării gameţilor se face prin
creşterea temperaturii la 250C. Gameţii sunt amestecaţi şi se realizează fecundaţia.
Ouăle fecundate sunt transferate în tancuri conice de creştere, cu un volum de
150-400 l. Apa din tanc este schimbată zilnic şi dezinfectată. În aceste tancuri are
loc dezvoltarea larvară până la un diametru de 3 mm. Sunt selectate apoi numai
larvele mari, care au un ritm de creştere rapid (circa 20% din total, restul se
aruncă). Larvele selecţionate sunt transferate în tancuri mai mari, de 2.000 l şi
hrănite cu suspensie de alge obţinută prin centrifugarea apei de mare. După 10-15
zile larvele sunt gata de fixare. În acest stadiu larvele sunt transferate în tancuri de
fixare de 3-4 m3, pe fundul cărora se pun cochilii sparte şi dezinfectate de stridii.
Fixarea larvelor are loc în timp de 24-48 de ore. Cochiliile cu larvele fixate sunt
puse în saci de plasă din plastic, care sunt suspendaţi de grinzi de lemn în aşa
numitele tancuri – creşă. În aceste tancuri, cu un volum de 25-30 m 3, se menţine o
temperatură de aproape 300C, larvele fiind hrănite cu suspensie de alge. Aici

37
larvele rămân circa 7 zile. Ulterior, grinzile cu sacii cu larve sunt plasate în apa
marină, pe plute, timp de 2-3 săptămâni, până ating dimensiuni de 1-2 cm. În acest
moment larvele sunt apte de a fi transferate pe substrat (Bardach şi colab., 1972)
Metoda Milford este asemonătoare metodei Wells-Glancy, dar se bazează pe
folosirea în hrana larvelor a unor culturi pure de alge. Deşi obţinerea şi întrţinerea
culturilor pure de alge este mai scumpă decât obţinerea suspensiei de alge prin
centrifugarea apei de mare, metoda permite hrănirea larvelor de stridii specii de
alge, cu valoare nutritivă ridicată, care pot fi digerate cu uşurinţă de larve şi care
nu eliberează în mediu metaboliţi toxici pentru scoici(Bura, 2002).
Creşterea dirijată a stridiilor pentru comercializare se realizează prin
diverse metode: cultura de fund, cultura pe plute, cultura în linii lungi.
Cultura de fund a stridiilor este asemănătoare cu dezvoltarea în mediul lor
natural. Intervenţia omului constă în ²plantarea seminţei² de midii pe un substrat
marin tare, la adâncimea de 5-12 m, unde curenţii mareici sunt puternici. În
funcţie de necesităţi, se procedează la controlul prădătorilor şi depunerilor de mâl
peste scoici şi la rărirea şi mutarea scoicilor pe substraturi noi. Recoltarea
stridiilor pentru comercializare se face după 3 ani de creştere.
Cultura pe plute a stridiilor se practică în SUA şi Japonia şi constă în
suspendarea pe plute a unor şiraguri de cochilii de stridii pe care s-au fixat stridiile
tinere. Cochiliile de stridii sunt înşirate pe sârmă şi sunt distanţate prin bucăţi de
bambus sau tuburi de plastic. Lungimea acestor şiraguri de cohilii este de 10-15
m, în funcţie de adâncimea apei. Plutele sunt cunstruite din grinzi de lemn sau din
bambus. Prin această metodă de cultură se obţin stridii mari, uniforme iar perioada
de creştere până la comercializare scade de la 4,5 ani (în cultura de fund) la 2,5
ani (Bardach şi colab., 1972).
Cultura în linii lungi se practică în Japonia şi face posibilă creşterea
stridiilor în zonele expuse valurilor şi curenţilor din largul mării, unde cultura pe
plute nu este posibilă. Sistemul de cultură se bazează pe folosirea unor frânghii
lungi de orez smolite, de 50-75 m, suspendate pe perechi paralele de plutitoare din
metal, lemn sau plastic. De frânghiile orizontale sunt prinse şiraguri verticale de
cochilii pe care anterior s-au fixat stridiile tinere. Lungimea acestor şiraguri este
de 5-15 m, în funcţie de adâncimea apei. Întreaga structură este ancorată de
blocuri mari de beton. Producţia de stridii este cu atât mai mare cu cât fermele
sunt mai departe de ţărm, ceea ce permite folosirea unor şiraguri verticale de 10-
15 m.
Tehnologiile de reproducere, obţinere a sămânţei de stridii şi de creştere a
scoicilor până la comercializare sunt diferite de la o specie la alta, de la un sistem
de creştere la altul şi de la o zonă geografică la alta.
La stridia americană, Crassostrea virginica, tehnologia de creştere porneşte
de la reproducători maturi sexual, în greutate medie de 40-50 g, care sunt ţinuţi în
tancuri cu apă de mare de 400 l, la o temperatură de 18 o C. Adulţii sunt hrăniţi de
2-3 ori pe zi cu o cultură mixtă de diatomee din speciile Cyclotella nana şi
Isochrysis galbana.

38
 Depunerea pontei este declanşată prin şoc termic. După ce au fost sortate pe
sexe, stridiile mature sexual sunt trecute din tancurile de creştere, de la
temperatura de 18 0C, în vase mai mici, în curent de apă de mare, la o temperatură
de 27-29 o C. După circa o oră, reproducătorii depun elementele seminale. Pentru
fecundare, acestea sunt amestecate într-o anumită proporţie astfel încât să se evite
fenomenul de polispermie. Fertilizarea ouălor este confirmată prin observaţii
microscopice, după circa 3 minute.
Ouăle fecundate sunt trecute în vase cilindro-conice de 400 l, unde va avea
loc şi creşterea larvelor. Apa din vase se schimbă zilnic şi se menţine la o
temperatură de 27-29 o C. După 24 de ore se începe hrănire zilnică a larvelor cu
alge monocelulare din aceleaşi specii ca cele utilizate la hrănirea adulţilor. Între 11
şi 18 zile de la fecundare, larvelor le apar petele oculare.
După acest fenomen larvele sunt transferate în nişte cuve speciale pe fundul
cărora se găseşte o peliculă specială de poliester. Larvele se fixează rapid de acest
suport (Bardach şi colab., 1972).
La alte specii, precum Crassostrea gigas, suporturile de fixare pot fi formate
din cochilii sparte sau nisip de corali. Acestea sunt introduse în nişte cutii speciale
care sunt amplasate direct în vasele de creştere a larvelor. Rezultate bune în
fixarea larvelor s-au obţinut prin folosirea de cochilii de scoici, înfăşurate în plasă
de nylon, imersate în bacurile de creştere.
Larvele fixate pe suportul de poliester sunt transferate în tancuri de 400 l, la
o temperatură a apei de 27-29 o C. Larvele sunt hrănite zilnic cu alge, apa din
bazin se schimbă în fiecare zi iar vasele şi animalele sunt spălate. Periodic se
introduc în apă antifungice şi antibiotice. Ritmul de creştere este foarte rapid,
astfel că pot ajunge la circa 2 cm în numai 4 săptămâni. S-a reuşit chiar obţinerea
de stridii mature sexual în numai 16 săptămâni. La recoltare stridiilor din aceste
bazine se pliază suportul din poliester iar animalele se desfac. În cursul acestui
proces pot avea loc şi rupturi ale valvelor dar animalele se refac rapid, astfel că
după recoltare mortalitatea este destul de redusă (Bardach şi colab., 1972).

39
 3. NOŢIUNI DE ECOFIZIOLOGIA PEŞTILOR

3.1. Acţiunea factorilor limitativi asupra creşterii peştilor în condiţii

dirijate

Creşterea peştilor în iazuri şi heleşteie impune asigurarea unor condiţii cât

mai apropiate de optimul biologic al speciei, care să permită realizarea unui spor
de creştere cât mai mare, în condiţii de rentabilitate economică.
Asupra peştelui ca organism acvatic, acţionează o serie de factori limitativi
care pot induce o slabă valorificare a hranei reflectată în micşorarea ritmului de
creştere urmată de anemierea organismului şi predispunerea lui la îmbolnăvire.

40
 După natura şi modul lor de acţiune, factorii care limitează creşterea peştilor
în condiţii intensive, pot fi grupaţi în patru mari categorii: factori fizico-chimici ai
apei, factori nutriţionali, factori tehnologici, factori patologici (fig.3.1.).

În sistemele de creştere dirijată, producţia de peşte este afectată de

următoarele grupe de factori (Klontz, 1978):
- factori legaţi de peşte ca organism biologic, precum cerinţele faţă de
factorii fizico-chimici ai apei, nevoile nutritive, ritmul de creştere al
speciei, sensibilitatea la boli;
- factori legaţi de hrănirea peştelui, cum ar fi cantitatea şi calitatea hranei,
coeficientul de conversie al furajelor, modul de distribuire a furajelor,
calitatea microbiologică a hranei;
- factori legaţi de apă ca mediu de creştere, precum concentraţia oxigenului,
cantitatea de elemente biogene, reacţia ionică a apei, salinitate, etc.;
- factori legaţi de bazinul de creştere, cum ar fi volumul bazinului,
coeficientul de circulaţie a apei, viteza curentului, debitul de alimentare,
modul de evacuare a apei;
- factori legaţi de tehnologiileutilizate în piscicultură precum lucrările de
întreţinere a bazinelor de creştere, modul de capturare a peştilor, modul şi
frecvenţa sortării şi manipulării peştilor.

3.1.1.Factori fizici şi chimici ai apei

Principalii factori limitativi de natură fizică şi chimică ai apei sunt

temperatura, concentraţia de oxigen din apă, reacţia ionică a apei, prezenţa
accidentală a unor substanţe precum detergenţi, fenoli, clor, hidrogen sulfurat,
pesticide, precum şi prezenţa în cantităţi mari ai produşilor de excreţie rezultaţi
din activitatea metabolică a peştilor.

3.1.1.1. Temperatura ca factor limitativ

La peşti, limitele termice ecologice sunt cuprinse între 0oC şi temperaturi

letale superioare, puţin mai scăzute decât nivelul termic de denaturare a
proteinelor, diferite în funcţie de specie, vârstă şi stare fiziologică. Dacă limitele
termice ecologice sunt aşa de largi, optimul termic sau optimul fiziologic al
fiecărei specii este mult mai restrâns:
- la peştii stenotermi criofili, precum salmonidele, temperatura letală este 26-
28OC, iar optimul fiziologic la 18-20OC;
- la peştii mezotermi, cum sunt percidele şi esocidele, temperatura letală este
28-34OC, iar optimul fiziologic la 20-28OC;
- la speciile euriterme, precum ciprinidele, temperatura letală este de 34OC, iar
optimul fiziologic la 28OC.
Fiecare specie de peşte are o zonă de toleranţă termică în care se comportă
normal şi câte o zonă superioară şi una inferioară în care poate supravieţui o

41
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp (Huet, 1980). Procesul de aclimatizare
permite acestor specii să reziste o perioadă mai lungă de timp la temperaturi care
le-ar fi fost fatale în caz de variaţii termice bruşte. În general, peştii se adaptează
mai uşor la ridicarea temperaturii decât la scăderea ei.
Temperatura influenţează majoritatea funcţiilor organismului: respiraţia,
creşterea, reproducerea, hrănirea.
La crap, ridicarea temperaturii apei de la 5 oC la 25 oC în interval de o zi
duce la creşterea consumului de oxigen cu 70 – 75% faţă de peştii ţinuţi la 20 oC.
În cazul scăderii temperaturii de la 25 oC la 5 oC, în acelaşi interval de timp, are loc
o creştere a masei organelor interne datorită apariţiei edemelor, iar după 6 – 7 zile
se înregistrează o mortalitate de 60 – 70% din efectiv (Albrecht, 1977).
Variaţiile bruşte de temperatură sau şocurile termice sunt dăunătoare chiar
dacă sunt de scurtă durată. Totuşi, peştii pot suporta variaţii bruşte de temperatură
de 10 - 12 oC, în plus sau în minus, cu condiţia menţinerii acesteia în limitele
termice ale speciei. La un şoc termic de la 25 oC la 5 oC se produce paralizia
centrului respirator bulbar, apare criorigiditatea şi peştele moare. Peştii răpitori şi
ciprinidele sunt mai sensibili la şocurile termice decât salmonidele, sensibilitatea
crescând odată cu scăderea concentraţiei de oxigen din apă.
Limitele de toleranţă termică ale diverselor specii de peşti pot fi extinse şi
supravieţuirea la extremele domeniului termic prelungită, dacă adaptarea la aceste
temperaturi se face progresiv, evitând şocurile termice.
Prin efectul său direct asupra metabolismului, temperatura influenţează
ritmul de creştere al peştilor. O creştere maximală se realizează la o temperatură
optimă de creştere numită şi optim fiziologic. Aceasta este temperatura la care se
înregistrează o creştere maximă a ţesuturilor somatice, când peştele este hrănit “ad
libitum” şi este ţinut la temperatură constantă (Mc. Cauley şi Casselman, 1980).
Optimul fiziologic variază în funcţie de grupul sistematic. La salmonide este
cuprins în intervalul 15 - 18 oC, iar la ciprinide în intervalul 28 - 30 oC. Limitele
de variaţie sunt insă diferite de la o specie la alta chiar în cadrul aceluiaşi grup
sistematic. Astfel, la salmonide, temperatura optimă este de 12 oC la păstrăvul de
râu, 13 oC la păstrăvul fântânel, 14 - 16 oC la somonul de Atlantic, 16,5 – 17,2 oC
la păstrăvul curcubeu (Mc. Cauley şi Casselman, 1980).
Temperatura optimă de iernare a puietului de crap este de 0,5 - 2 oC. La
temperaturi mai mari ale apei, în iernile calde, creşte ponderea proteinelor
consumate pentru acoperirea nevoilor energetice ale organismului, apare o
epuizare totală a organismului şi se instalează mortalitatea în masă.
Pentru exploatarea potenţialului de creştere foarte mare ale unor ciprinide
termofile, s-a recurs la creşterea lor în ape calde, prelungind astfel ciclul de
creştere la 8 – 10 luni pe an. La crapul oglindă crescut în ape calde s-a reuşit o
creştere de la 1 g la 1 kg în numai 230 zile, similar cu greutatea la care ajunge în
condiţii naturale în doi ani şi jumătate. Cosaşul (Ctenopharyngodon idella), în
condiţii naturale, ajunge la sfârşitul primei veri de creştere la 50 – 100 g, dar
crescut la temperaturi de 20 -25 oC poate ajunge în primul an la 5- 6 kg (Battes et
al., 1985 ).

42
 La nivel celular, ridicarea temperaturii induce creşterea numărului de
multiplicări celulare şi mărirea concentraţiei hormonilor de creştere din plasmă, cu
efecte asupra sporirii ratei de creştere (Bjornsson et al, 1989 citat de Sumpter,
1992).
Temperatura influenţează hrănirea peştilor în toate etapele ei: ingestia de
hrană, digestia, absorbţia nutrienţilor, comportamentul alimentar. La crap,
temperaturile scăzute reduc cantitatea de hrană ingerată, micşorează activitatea
enzimelor digestive, astfel că hrana se menţine mai mult în intestin şi creşte
distanţa dintre mese. Viteza tranzitului intestinal creşte cu temperatura şi atinge un
nivel maxim la valori termice apropiate de temperatura letală.
Mărirea temperaturii duce la creşterea digestibilităţii hranei, proces legat de
cantitatea şi calitatea enzimelor secretate, de domeniul de activitate al enzimelor,
de creşterea nivelului de absorbţie al nutrienţilor şi de modificarea timpului de
contact al enzimelor cu substratul. Astfel, se constată că la ridicarea temperaturii,
creşte activitatea proteolitică a pepsinei, creşte absorbţia aminoacizilor la nivelul
tubului digestiv, iar sinteza proteinelor este considerabil ameliorată (Luquet şi
Fauconneau, 1979).
Pe plan comportamental, se poate considera că animalul “îşi alege”
temperatura la care metabolismul său este mai eficace. Aceasta este numită
temperatura finală preferată şi este, de obicei, cu câteva grade mai mare decât
temperatura optimă de creştere.
Temperatura influenţează în mod determinant reproducerea peştilor. Aceştia
nu se reproduc decât atunci când temperatura apei a atins nivelul convenabil
speciei. Temperatura la care are loc reproducerea depinde de specie şi populaţie.
La păstrăvul curcubeu ea este de 8 - 10 oC, la ştiucă de 10 oC, la biban de 12 oC, la
crap de 15 – 18 oC (Billard şi Gillet, 1984). Este esenţial ca temperatura de
reproducere să fie atinsă la momentul potrivit, altfel peştii nu se mai reproduc.
La salmonidele care se reproduc primăvara, procesul nu mai are loc dacă
toamna apa nu s-a răcit sub 5 oC, deoarece nu a avut loc ovulaţia. Acest fapt
împiedică reproducerea salmonidelor în zonele tropicale şi poate influenţa negativ,
în zonele temperate, dacă apele salmonicole sunt încălzite de afluenţi de la
centralele termoelectrice.
Temperatura de reproducere şi pentru desfăşurarea gametogenezei este
variabilă, în funcţie de grupul ecologic de peşti. La peştii stenotermi criofili şi
termofili fecundaţia are loc în limite termice largi, de la 0 oC la 20 oC. La peştii
mezotermi gametogeneza se desfăşoară la temperaturi de 13 – 15 oC, iar
fecundaţia are loc la temperaturi cuprinse între 2 oC la ştiucă şi 20 oC la biban. La
speciile euriterme pentru gametogeneză este necesar atingerea unui nivel termic
de 10 - 12 oC, iar pentru fecundaţie 15 – 18 oC (Billard şi Gillet, 1984).
Variaţiile mari de temperatură în perioada de reproducere a peştilor au efecte
negative. La ciprinide, o încălzire prematură a apei declanşează reproducerea
timpurie. Dacă urmează o răcire bruscă a vremii are loc o mortalitate în masă a
icrelor şi alevinilor.

43
 Temperatura influenţează lungimea perioadei de incubaţie a icrelor şi de
eclozare a alevinilor, la toate speciile. Creşterea temperaturii, în limite rezonabile,
duce la scurtarea perioadei de incubaţie. Răciri bruşte ale apei în perioada de
eclozare determină prelungirea procesului şi apariţia de mortalităţi importante la
alevini.
În practica reproducerii peştilor este utilizată noţiunea de grade – zile, ce
defineşte produsul dintre temperatura medie zilnică şi numărul de zile de la
fecundare la eclozare. La crap şi şalău eclozarea are loc la 50 – 70 grade – zile, la
somn la 50 – 80 grade – zile, iar la păstrăvul curcubeu la 320 – 330 grade – zile
(Voican, Rădulescu şi Lustun, 1975).

3.1.1.2. Oxigenul ca factor limitativ

Concentraţia oxigenului din bazinele acvatice depinde de temperatura apei,

de salinitatea ei, de presiunea atmosferică, de abundenţa substanţelor organice din
aceste bazine, de densitatea fitoplanctonului şi a macrofitelor acvatice precum şi
de abundenţa consumatorilor, care reduc cantitatea de oxigen din apă prin
respiraţie.
Nevoile respiratorii ale peştilor variază în funcţie de temperatura apei, de
specie, talie, vârstă şi starea lor fiziologică. Luând ca reper cerinţele de oxigen ale
linului, se constată că la crap acestea sunt de 2,5 ori mai ridicate, iar la păstrăvul
curcubeu de circa 6 ori (Huet, 1980). Concentraţia minimă de oxigen necesară
crapului este de 3-3,5 mg/l, iar pentru păstrăv de 5-5,5 mg/l. Dacă scăderea
cantităţii de oxigen din apă este treptată sau de scurtă durată peştii pot suporta
concentraţii mai reduse decât cerinţele minime. De exemplu, păstrăvul curcubeu
poate trăi în ape cu o concentraţie în oxigen de 2 mg/l dacă reducerea
concentraţiei s-a făcut într-un interval de 14 zile, moartea peştelui survenind abia
la 1,5 mg O2/l (Albrecht, 1977).
Procesul de fotosinteză a algelor planctonice şi a macrofitelor submerse
determină o creştere a concentraţiei oxigenului în apă până la suprasaturaţie. O
suprasaturaţie moderată, de 110-120%, nu are efecte negative asupra
hidrobionţilor, dar o suprasaturaţie puternică în oxigen de 150-160% duce la
moartea peştilor, în special a puietului, prin embolie gazoasă. Fenomenul are loc
frecvent în apele eutrofe şi politrofe, în perioadele de proliferare a algelor
planctonice, fenomen numit şi înflorire algală.
Cantitatea de oxigen din bazinele acvatice se reduce şi prin respiraţia
hidrobionţilor. În timpul nopţilor de vară, când procesul de respiraţie predomină
asupra fotosintezei, cantitatea de oxigen scade drastic punând în pericol viaţa
peştilor. Consumul de oxigen prin respiraţie se adaugă la cel necesar
descompunerii substanţelor organice din apă şi astfel în bazinele piscicole intens
populate concentraţia oxigenului scade la valori periculoase, instalându-se
hipoxia. Fenomenul se numeşte zamor de vară.
În timpul iernii, când pătura de gheaţă împiedică difuzia oxigenului din
atmosferă, în bazinele acvatice au loc procese intense de descompunere a

44
substanţelor organice din apă şi sedimente. Acestea au loc cu consum mare de
oxigen şi astfel concentraţia gazului în apă scade mult şi se instalează hipoxia în
bazine. Fenomenul este cunoscut sub numele de zamor de iarnă.
Nevoile respiratorii ale peştilor depind şi de vârsta peştilor, de starea lor
fiziologică, de mobilitatea lor.
Puietul şi adulţii în perioada de reproducere au nevoie de cantităţi mai mari
de oxigen. Peştii puţin mobili şi cei flămânzi consumă mai puţin oxigen decât cei
care îşi caută activ hrana sau cei sătui, în plină digestie. În timpul digestiei,
necesarul de oxigen creşte de până la 3 ori faţă de nevoile unui peşte flămând,
fiind necesare cca. 300 g de oxigen pentru digestia unui kilogram de hrană
(Albrecht, 1977).
Scăderea concentraţiei oxigenului din apă influenţează negativ
metabolismul, reproducerea, creşterea şi supravieţuirea peştilor. La păstrăvul
curcubeu, o scădere bruscă a concentraţiei oxigenului determină o creştere cu 70%
a metabolismului bazal ( Huet, 1980).
Micşorarea concentraţiei de oxigen sub 60% din nivelul de saturaţie reduce
ritmul de creştere, chiar dacă aceste scăderi apar numai ca fluctuaţii zilnice. De
exemplu, la păstrăvul curcubeu, dacă concentraţia oxigenului scade la 47% din
nivelul de saturaţie, creşterea se opreşte, iar la 32% din nivelul de saturaţie peştele
scade în greutate.
Mortalitatea în masă înregistrată la salmonide la o concentraţie a oxigenului
de 3 mg/l este determinată şi de eliminarea în apă a unei cantităţi mărite de urină.
De exemplu, la păstrăvul curcubeu, la o concentraţie scăzută de oxigen cantitatea
de urină eliminată se măreşte cu cca. 40% şi apare fenomenul de autointoxicare
(Hunn, 1969 citat de Albrecht, 1977).
Scăderea concentraţiei oxigenului în apă determină şi o înrăutăţire a
valorificării hranei. În aceste condiţii coeficientul de conversie al hranei creşte
considerabil, organismul nu mai are suficient oxigen pentru descompunerea şi
asimilarea hranei.
Concentraţia oxigenului dizolvat în apă influenţează şi reproducerea, în
diferitele ei etape: dezvoltarea gonadelor, dezvoltarea embrionară, eclozarea
larvelor. De exemplu, la caras, la concentraţii de 1 mg O 2/l se constată o scădere a
greutăţii gonadelor.
La păstrăvul curcubeu, la aceeaşi temperatură a apei, durata perioadei de
incubaţie şi de eclozare se prelungeşte odată cu scăderea concentraţiei de oxigen
din apă. Hipoxia din timpul dezvoltării embrionare duce la oprirea diviziunilor
celulare în anumite stadii şi la apariţia de forme teratologice (acefalie,
microcefalie, etc.). Hipoxia, în funcţie de nivel, induce diferite grade de stres. La
crap, între 3,5-2,5 mg O2/l apare faza de compensare, între 2,5-0,5 mg O 2/l apare
starea de instabilitate, iar sub 0,5 mg O 2/l se produce moartea peştilor (Huet,
1980).
Hipoxia reduce capacitatea oxiforică a sângelui, peştele foloseşte numai 20-
30% din oxigen, faţă de 50-60%, la nivele normale ale oxigenului în apă. Hipoxia
determină şi acidoză prin acumularea de acid lactic în muşchi şi branhii, o creştere

45
iniţială a numărului de eritrocite (ca reacţie compensatorie la scăderea
oxigenului), urmată de scăderea numărului de eritrocite şi a cantităţii de
hemoglobină (Reichenbach, 1974).

3.1.1.3. Alţi factori fizico-chimici ai apei

Reacţia ionică a apei influenţează viaţa tuturor hidrobionţilor. Apele

piscicole productive au un pH cuprins între 7,5-8,5 unităţi. Pentru majoritatea
speciilor acvatice limitele de toleranţă sunt cuprinse între 5 şi 9 unităţi, în afara
acestor limite se află zona letală.
În general, peştii suportă variaţii de pH între 5 şi 9,5 unităţi, dar
sensibilitatea lor diferă în funcţie de specie, vârstă, stare fiziologică. Crapul nu
suportă un pH<5 decât un timp scurt, iar icrele de păstrăv mor la un pH al apei de
4,8 unităţi (Huet, 1980).
Apele acide reduc fertilitatea reproducătorilor, micşorează viabilitatea
icrelor, perturbă embriogeneza şi eclozarea icrelor. În apele acide catostomidele
pierd pofta de mâncare, ceea ce duce la scăderea treptată a greutăţii lor corporale.
În afară de acţiunea directă asupra peştilor, pH-ul acţionează indirect prin
mărirea toxicităţii unor substanţe din apă (CN, H2S, NH3), cât şi prin distrugerea
hranei naturale a peştilor (dafniile nu supravieţuiesc în ape cu un pH mai mic de 6
unităţi) (Huet, 1980).
Prezenţa nitriţilor în apă determină o creştere rapidă a methemoglobinei din
sânge şi perturbă respiraţia peştilor. Prin branhii, nitriţii trec în corpul peştilor şi
sunt concentraţi în sânge şi ţesuturi la valori de 10 ori mai mari decât cele din
mediul acvatic. Nitriţii cauzează dereglări structurale şi biochimice ale
hepatocitelor şi mitocondriilor hepatice, ceea ce duce la scăderea cantităţii de
glicogen şi ATP produse de acestea (Perrone et Meade, 1977)
Toxicitatea nitriţilor este în funcţie de specie, de doza acestora, de timpul de
expunere, de vârsta peştilor şi de prezenţa în apă a altor substanţe. Peştii care se
hrănesc pe fundul bazinelor (bentofagi) sunt mai rezistenţi la nitriţi decât cei
pelagici, iar alevinii şi puii de salmonide sunt mai rezistenţi decât adulţii. Ionii de
clor prezenţi în apă contracarează efectele toxice ale nitriţilor asupra peştilor.
Toxicitatea lor scade şi odată cu creşterea pH-ului apei.
Un factor principal în modificarea calităţii apei din bazinele de creştere îl
reprezintă produşii de excreţie eliminaţi în apă. Sărurile de amoniu excretate, în
anumite condiţii de temperatură şi pH, sunt descompuse până la amoniac liber.
Ionii de amoniu (NH4+)şi ureea nu sunt toxice pentru peşti, dar amoniacul liber
este deosebit de toxic chiar în cantităţi foarte mici.
Peştele este mai sensibil la amoniac cu cât nevoile respiratorii sunt mai
ridicate: alevinii şi puii sunt mai sensibili decât adulţii, iar temperaturile ridicate şi
cantităţile reduse de oxigen măresc sensibilitatea peştilor.
Amoniacul din apă, chiar în concentraţii mici, provoacă modificări ale
lamelelor branhiale, prin aceasta reducând suprafaţa de absorbţie a oxigenului.
Mediul amoniacal irită branhiile, creând un teren propice fixării paraziţilor şi

46
favorizează dezvoltarea unor mixobacterii care provoacă diferite boli ale
branhiilor. Peştii din ape încărcate cu amoniac au branhiile acoperite cu un mucus
abundent, ce reduce suprafaţa respiratorie, astfel că se produce moartea prin
asfixie, deşi concentraţia oxigenului în apă poate fi în limite normale speciei.
Amoniacul din apă constituie un factor principal de stres pentru peşti,
ducând la perturbarea homeostaziei mediului intern: produce o anoxie parţială la
nivelul ţesuturilor, creşte cantitatea de glucoză şi de catecolamine din sânge, scade
numărul de eritrocite şi cantitatea de hemoglobină. Concentraţiile mari de
amoniac din mediu inhibă eliminarea amoniacului din organism (produsul final al
catabolismului proteinelor) şi astfel se ajunge la un fenomen de autointoxicare.
Ca urmare a tuturor acestor modificări metabolice, hematologice şi
biochimice, prezenţa amoniacului în apele piscicole reduce considerabil ritmul de
creştere. La crap, la o concentraţie a amoniacului de 0,01 – 0,02 mg/l,
randamentul creşterii se reduce cu până la 35% şi creşte consumul de hrană pentru
obţinerea unui kg de peşte (Battes şi colab., 1985). Efectele negative asupra
creşterii şi supravieţuirii peştilor au şi alte substanţe care ajung accidental în apa
bazinelor piscicole: detergenţi, fenoli, clor, hidrogen sulfurat, pesticide, etc.
Detergenţii, indiferent de natura lor, reprezintă un pericol pentru peşti prin
acţiunea lor toxică directă şi prin modificări la nivelul ţesuturilor. Ei distrug
straturile protectoare de mucus, afectează epiteliul branhial şi au efecte
hemolitice. Detergenţii au acţiune negativă şi asupra reproducerii peştilor. De
exemplu, prezenţa detergenţilor în concentraţii de 5 mg/l, distruge membrana
icrelor de păstrăv, paralizează spermatozoizii şi scade indicele de fecundare a
icrelor (Amlacher, 1976).
Fenolii şi crezolii sunt deosebit de toxici pentru peşti. Ei atacă membranele
celulare, afectând prin aceasta pielea, branhiile, sistemul circulator. Determină
modificări degenerative în ficat, intestin, muşchi şi icre. La păstrăvul curcubeu
limita de toxicitate este de 5 mg/l iar pragul letal la 10 mg/l. Fenolii sunt puternic
concentraţi în ţesuturi, se acumulează în special în ţesuturile adipoase şi
denaturează gustul peştelui la concentraţii în apă de 0,1 – 0,2 mg/l. (Amlacher,
1976).
Clorul şi compuşii lui afectează în principal respiraţia. La o concentraţie a
clorului de 0,5 mg/l întregul lot de păstrăv moare după numai o oră. La crap, la o
concentraţie de 0,15 – 0,20 mg/l, moartea peştilor survine în circa 20 de zile.
Combinaţia dintre cloruri şi amoniac este deosebit de toxică datorită efectului lor
sinergic.
Cianurile din apă au efecte mortale rapide, în concentraţii foarte reduse. La
păstrăv, concentraţii ale cianurilor de 0,1 mg/l provoacă moartea peştilor în câteva
ore iar la concentraţii de 0,05 mg/l moare lotul în întregime în 5 zile.
Hidrogenul sulfurat, provenit din descompunerea substanţelor organice pe
fundul bazinelor acvatice, afectează în special respiraţia peştilor. El trece prin
membranele mucoaselor de 100 de ori mai repede decât oxigenul, se leagă de
fierul hemoglobinei, formând un compus stabil şi peştele moare asfixiat indiferent
de concentraţia oxigenului în apă (Amlacher, 1976). Aversele de ploaie care spală

47
zonele limitrofe bazinelor piscicole, aduc cantităţi importante de pesticide şi
îngrăşăminte chimice. Pesticidele afectează sistemul nervos al peştilor şi se
concentrează în ţesuturile adipoase la nivele de 400 – 500 ori mai mari decât cele
din apă.

3.1.2. Factorii nutriţionali

Cantitatea şi calitatea furajelor concentrate utilizate în creşterea intensivă a

peştilor acţionează ca un adevărat factor limitativ prin cantitatea şi calitatea
nutrienţilor, prin cantitatea de vitamine, de macroelemente şi de microelemente
din hrană.
Cantitatea de hrană distribuită zilnic peştilor depinde de specie, de sistemul
de creştere, de vârsta peştelui şi de temperatura apei. La păstrăvul curcubeu
crescut în viviere flotabile, la o temperatură a apei de 14-16 OC, cantitatea de
hrană distribuită zilnic este de 8-10% din greutatea lotului la puietul de vara I-a,
5% din greutatea lotului la puiet de vara a II-a şi 2-3% la peştele de consum şi
reproducători (Leitritz, 1969).
Cantitatea de proteine din furajele concentrate pentru peşti variază între 10-
40% şi depinde de sistemul de creştere şi de specia căreia îi este destinată hrana.
Furajele cu 30-40% proteină sunt administrate la speciile cu mare exigenţă
nutriţională (salmonide, acipenseride) şi în perioadele critice din dezvoltarea
ontogenetică (alevini, pui, reproducători). Furajele cu 10-15% proteine, numite şi
furaje complementare, sunt utilizate cu precădere în creşterea crapului în sistem
dirijat în iazuri şi heleşteie şi completează hrana naturală.
În valorificarea hranei de o deosebită importanţă este calitatea proteinelor.
Proteinele de calitate inferioară sunt utilizate cu precădere în scopuri energetice
sau sunt transformate în lipide, spre deosebire de cele de calitate superioară care
sunt folosite de organism în scopuri plastice, în special în sinteza proteinelor
tisulare.
Necesarul de aminoacizi esenţiali din hrana peştilor depinde de specie şi de
vârstă. Lipsa sau concentraţia scăzută a unor aminoacizi din hrană determină
tulburări ale ritmului de creştere (arginina, metionina), anemii (histidina),
dezechilibre metabolice (leucina, izoleucina, treonina), dezechilibre hormonale şi
ale sistemului nervos (fenilalanina).
Cantitatea şi calitatea grăsimilor din hrană influenţează ritmul de creştere şi
starea de sănătate a peştilor. Furajele concentrate cu 8-10% lipide totale sunt bine
valorificate de păstrăvul curcubeu, dar dacă se administrează o perioadă
îndelungată hrană cu peste 10% grăsimi brute atunci apare o degenerescenţă grasă
a hepatopancreasului ce se soldează cu creşterea semnificativă a mortalităţii.
Hipovitaminozele şi avitaminozele la peşti determină diminuarea ritmului
de creştere, a gradului de valorificare a hranei, scade rezistenţa la boli şi duc la
apariţia de leziuni şi sindroame de deficienţă, specifice fiecărei vitamine.
Preîntâmpinarea acestor deficienţe se face prin introducerea de premixuri
vitaminizate în furajele concentrate.

48
 Cantitatea de macroelemente şi de microelemente din hrana peştilor
influenţează creşterea şi valorificarea furajelor. Pentru fiecare specie este stabilit
necesarul în aceste elemente. Suplimentarea cantităţii de minerale se face prin
introducerea în furajele concentrate de premixuri minerale, făină de oase, cretă
furajeră, fosfat dicalcic, tuf vulcanic, etc.
Creşterea şi supravieţuirea peştilor este afectată şi de existenţa unor
substanţe antinutritive prezente în unele materii prime din care sunt făcute
furajele concentrate. Sunt considerate antinutritive acele substanţe care se
formează în organismul normal al speciei de la care provine produsul şi care prin
diferite mecanisme deprimă nutriţia.
Din categoria substanţelor antinutritive fac parte substanţele
antiproteinogenice, care micşorează utilizarea digestivă a proteinelor, substanţele
antimineralizante, care insolubilizează sau blochează utilizarea unor elemente
minerale şi antivitaminele, substanţe care inactivează sau măresc consumul de
vitamine. În furajele concentrate pentru peşti poate apare o toxalbumină numită
soină, prezentă în boabele de soia în concentraţie de 1-3% din proteină. Această
substanţă cauzează modificări ale epiteliului intestinal, reduce absorbţia
nutrienţilor, inhibă creşterea, produce aglutinarea sângelui şi moartea peştelui.
Această hemaglutinină din soia şi produsele derivate este inhibată printr-un
tratament termic corespunzător, fără a influenţa negativ valoarea proteinelor.
Hrănirea peştilor cu furaje depreciate, infestate cu diferite bacterii şi
mucegaiuri duce la apariţia de enterite, gastroenterite, afecţiuni ale ficatului, boli
ce determină micşorarea sporului de creştere şi apariţia de mortalităţi importante
în efectivul piscicol.
La puietul de crap hrănit cu furaje alterate cu tulpini de Aspergillus
versicolor sau infestate experimental cu toxina sterigmatocistină produsă de
acelaşi mucegai, după o perioadă de 10 zile, s-au constatat modificări
hematologice (reducerea cantităţii de hemoglobină), serologice (creşterea
concentraţiei colesterolului) şi biochimice (reducerea concentraţiei de aminoacizi
din muşchi), care au dus la înrăutăţirea stării generale a peştelui. S-au evidenţiat,
de asemenea, modificări morfologice şi histopatologice: pete hemoragice pe
suprafaţa corpului şi pe ficat, desfacerea radiilor înotătoarelor, necroze hepatice,
stază biliară, modificări în structura epiteliului intestinal (Pricope şi colab., 1991).
În perioada de iarnă ciprinidele nu se hrănesc, astfel că pentru un interval de
4-5 luni se instalează aşa numita inaniţie hivernală. În acest timp, supravieţuirea
organismului este asigurată de nutriţia endogenă, adică prin consum de substanţe
depuse în ţesuturi. Consumul de substanţe endogene se face într-o ordine bine
stabilită: din intestine, din ficat şi muşchi şi foarte puţin din inimă şi creier.
În timpul inaniţiei de iarnă creşterea încetează, organismul scade în greutate.
Au loc, de asemenea modificări hematologice şi serologice: scade numărul de
eritrocite şi concentraţia hemoglobinei, scade concentraţia proteinelor din sânge,
glicemia scade în timp ce concentraţia colesterolului creşte.
Întreruperea hrănirii pe perioade mai mari sau mai mici de timp, afectează
ritmul de creştere şi performanţele obţinute la reproducere. Întreruperea furajării

49
reproducătorilor de păstrăv curcubeu, pentru o perioadă lungă de timp, a dus pe
lângă scăderea greutăţii corporale, la scăderea numărului de icre, a greutăţii
acestora, la creşterea procentului de femele sterile şi scăderea viabilităţii
elementelor sexuale, cu efecte negative asupra rezultatelor reproducerii.
La crap, postul total şi de lungă durată provoacă o hipoproteinemie avansată,
energia necesară organismului îşi are originea în aminoacizii din ţesutul muscular,
care astfel este profund degradat. Inaniţia prelungită provoacă şi un dezechilibru
mineral la nivelul plasmei: creşte conţinutul de apă (apar edeme), scade
concentraţia de K+ din celule şi creşte concentraţia de Na+ din celule şi ţesuturi. În
sânge se acumulează acid piruvic şi lactic şi creşte nevoia tisulară de oxigen
(Bouche et al., 1970)

3.1.3. Bolile ca factor limitativ

Bolile apar ca rezultat al acţiunii concomitente a mai multor factori de stres,

care facilitează acţiunea unor agenţi patogeni de natură virală, bacteriană,
micotică sau parazitară asupra peştelui.
Factori de mediu precum concentraţii mici de oxigen în apă, temperaturi
fluctuante, creşteri moderate ale concentraţiei de CO2, nitriţi sau amoniu, luaţi
separat, nu constituie cauze de boală, dar prin acţiunea lor simultană determină
slăbirea rezistenţei organismului şi predispune peştele la îmbolnăvire.
Bacterii facultativ patogene precum cele din genurile Aeromonas,
Pseudomonas sunt continuu prezente în apele din crescătorii, dar epizootiile au
loc numai atunci când factorii de stres din mediul de creştere slăbesc sistemul de
apărare al organismului. Apariţia unor boli cronice precum saprolegniaza,
ihtioftiriaza, branhiomicoze sau septicemii hemoragice sunt un semnal clar al
deteriorării condiţiilor din bazinele de creştere (Wedemeyer, 1980).
În sistemele de creştere intensive, în ape eutrofe, cu densităţi mari de peşte,
cu încărcătură mare de substanţe organice, cu densităţi mari ale fitoplanctonului,
în care se înregistrează concentraţii reduse de oxigen, apar aşa numitele boli
ecologice precum autointoxicarea peştilor cu produşi de catabolism ai azotului.
Boala se manifestă prin creşterea concentraţiei de amoniac din sânge, branhiile se
umflă, se acoperă cu un mucus abundent, capilarele branhiale se rup şi peştele
capătă o culoare marmorată.
La peşti, bolile au o largă gamă de manifestare şi au ca efecte generale
scăderea ritmului de creştere, micşorarea gradului de valorificare a hranei şi
apariţia de mortalităţi.
Mijloacele profilactice şi curative ale bolilor la peşti îmbracă diferite forme,
de la dezinfecţii şi vaccinuri până la chimioterapie. Îmbăierea loturilor de peşti cu
diferite soluţii dezinfectante se poate aplica pe suprafeţe şi la producţii restrânse.
Injectarea cu antibiotice intraperitoneal poate da rezultate bune, dar datorită
volumului mare de muncă se aplică doar la reproducători, adică la loturi mici şi
valoroase.

50
 Introducerea de antibiotice în furajele concentrate este metoda cea mai
adecvată marii producţii piscicole, prin uşurinţa de aplicare şi rezultatele obţinute.
Deşi furajele medicamentoase au un preţ de cost relativ ridicat, prin reducerea
semnificativă a mortalităţii şi trecerea mai rapidă a peştelui de perioada de boală,
costul acestora se amortizează şi devin eficiente din punct de vedere economic.
Folosirea de antibiotice ca aditivi furajeri trebuie făcută cu discernământ,
deoarece doze necorespunzătoare determină creşterea rezistenţei germenilor
patogeni la unul sau mai multe antibiotice. Folosirea antibioticelor poate da şi alte
efecte nedorite. De exemplu, în urma introducerii de antibiotice în hrana
reproducătorilor s-a constatat alterarea vitelogenezei şi scăderea calităţii ovulelor.
Multe din bolile apărute în acvacultură au o etiologie multifactorială, în timp
ce altele apar la o anumită densitate a agenţilor patogeni. Suprapunerea unor
factori de mediu nefavorabili, poate duce la o inhibare parţială sau totală a
reproducerii prin aşa numitul sindrom medial (Billard et Gillet, 1984).
Dacă pentru majoritatea bolilor bacteriene şi parazitare se cunosc remedii
eficiente, în cazul virozelor preparatele medicamentoase sunt puţin eficiente, de
aceea trebuie să primeze măsurile profilactice.
Bolile de nutriţie pot apare ca urmare a hrănirii peştilor cu furaje de calitate
inferioară, dezechilibrate biochimic, alterate sau ca urmare a unor greşeli de
furajare (suprafurajare, inaniţie prelungită, etc.).
În urma hrănirii peştilor cu furaje ce conţin cantităţi mari de grăsimi şi
glucide, are loc o depozitare a grăsimii în jurul intestinului, în hematopancreas şi
muşchi. Peştii prea graşi sunt mai sensibili la bolile infecto – contagioase. Ei nu
sunt folosiţi ca reproducători datorită impregnării gonadelor cu grăsime şi afectării
funcţiei acestora.
Hrănirea salmonidelor cu furaje bogate în grăsimi sau grăsimi oxidate, duce
la degenerescenţa gravă a ficatului, urmată de moartea peştelui. La crap, un furaj
prea bogat în glucide poate avea ca urmare acumulare de lipide în ficat, distrofia
funcţională a acestuia şi disfuncţia vezicii biliare.

3.1.4. Factorii tehnologici

Creşterea peştilor în sistem intensiv se face după anumite tehnologii

stabilite, care impun efectuarea de numeroase operaţii: pescuit cu năvodul sau prin
electronarcoză, transport pe distanţe mai mari sau mai mici, sortări, tratamente
medicamentoase, modificări ale calităţii şi debitului de apă, etc. Toate acestea
provoacă dereglări fiziologice şi răspunsuri variate la nivel metabolic şi endocrin
şi au ca efecte generale reducerea ritmului de creştere, înrăutăţirea valorificării
hranei şi micşorarea indicelui de supravieţuire.
Manipulările frecvente şi cu scule pescăreşti inadecvate duc la smulgerea
solzilor şi rănirea peştilor sau pătrunderea în organism a unor agenţi patogeni.
Aceste manipulări repetate pot afecta şi funcţia de reproducere. La reproducători
de ştiucă pescuiţi şi ţinuţi în bazine de reproducere s-a constatat o inhibare a

51
ovulaţiei urmată de atrezie foliculară, după câteva zile de captivitate (Montalbert
et al, 1979).
În sistemele de creştere intensive şi superintensive, densităţile din incintele
de creştere ating valori ridicate.
Depăşirea unor anumite limite de densitate duce la dereglarea homeostaziei
mediului intern, scăderea ritmului de creştere, modificări de comportament,
creşterea sensibilităţii la agenţi patogeni.
Densităţile maximale de creştere provoacă un răspuns fiziologic tranzitoriu,
care evoluează către adaptare până la un anumit nivel, după care starea fiziologică
a peştelui se deteriorează. Efectele densităţilor crescute sunt reversibile: după
trecerea peştilor în bazine la densităţi mici modificările fiziologice dispar şi ritmul
de creştere revine la normal. Densităţile mari de creştere determină o anumită
presiune socială, cu acţiune directă (agresiune, canibalism) sau indirectă
(creşterea concentraţiei substanţelor de excreţie ce provoacă autointoxicare).
La speciile carnivore, la densităţi mari, creşte agresivitatea peştilor, ceea ce
duce la pierderi însemnate prin canibalism. La păstrăv şi anghilă, canibalismul
creşte în raport direct cu creşterea densităţilor şi cu lipsa de hrană.
Datorită densităţilor mari poate apărea aşa numitul fenomen short carp,
adică în cadrul lotului apar exemplare mult sub dimensiunile medii. În parte,
fenomenul se explică prin concurenţa la hrană, dar par a exista şi alţi factori
deoarece chiar atunci când hrana este administrată “ad libitum” apar şi astfel de
exemplare mici. O greşeală tehnologică frecventă în creşterea intensivă a
salmonidelor este constituirea de loturi neomogene dimensional. Competiţia
pentru hrană face ca în timp, diferenţele dimensionale să se accentueze şi să se
manifeste acut fenomenul de canibalism. Densităţile mari de creştere din bazine
produc deseori scăderea drastică a concentraţiei oxigenului din apă. Deoarece
peştele valorifică numai o parte din cantitatea de oxigen din apă (circa 40 – 50%),
densităţile de creştere trebuie alese în aşa fel încât să nu se ajungă la o
concentraţie a oxigenului care să determine reducerea ritmului de creştere sau
apariţia de mortalităţi.

3.1.5. Stresul în creşterea dirijată a peştilor

În creşterea intensivă a peştilor au loc importante modificări ale condiţiilor

naturale de viaţă care se răsfrâng asupra stării generale a organismului,
determinând o stare de stres.H. Selye (citat de Wedemeyer, 1980), defineşte
stresul ca fiind suma tuturor răspunsurilor fiziologice prin care un animal încearcă
să menţină sau să-şi restabilească metabolismul normal în faţa unor forţe fizice
sau chimice. Gronow (citat de Albrecht, 1977) consideră ca stresul este o
solicitare a organismelor sub acţiunea unor factori endogeni sau exogeni, iar
Wedemeyer (1980), ca fiind efectul oricărei alterări a mediului sau schimbări care
depăşesc limitele normale ale homeostaziei sau a altor procese stabilizate, la orice
nivel de organizare: specie, populaţie sau ecosistem. În condiţii naturale stresul
joacă un rol important de mecanism reglator în supravieţuirea individului sau a

52
 speciei. În captivitate, însă, acest mecanism îşi pierde rolul său biologic iniţial,
devenind o povară fiziologică (Peters et al, 1980). Un factor de stres sau stresor
este o schimbare de mediu sau de altă natură atât de puternică încât cere un
răspuns din partea organismului peştelui, care poate fi natură biochimică,
fiziologică sau morfologică.
Răspunsul organismului la astfel de stimuli are trei faze:
- reacţia de alarmă, în care se mobilizează toate resursele organismului
şi sunt produşi “hormoni de stres”;
- stadiul de rezistenţă, când au loc modificări biochimice, fiziologice
sau morfologice care tind să restabilească satisfăcător reacţia dintre
schimbarea intervenită şi organismul peştelui, deci are loc adaptarea la stres;
- stadiul de epuizare, când adaptarea a fost întreruptă, deoarece stresul a
fost sever sau de durată lungă şi are loc îmbolnăvirea organismului sau
moartea lui.
Acest răspuns în trei faze a fost numit sindrom general de adaptare iar
manifestările patologice, boli de adaptare (Jitariu, 1985). La peşti, ca şi la
vertebratele superioare, răspunsurile la factorii stresanţi sunt de natură fiziologică
şi biochimică şi sunt nespecifice, adică indiferent de natura stimulilor ei determină
în organism reacţii identice (Peters et al, 1979). După Chavin (citat de
Wedemeyer, 1980) efectele factorilor de stres asupra proceselor fiziologice şi
biochimice la peşti, prin care organismul încearcă să-şi menţină homeostazia sunt
următoarele:
- efecte primare, precum secreţia ATCH de către adenohipofiză şi secreţia de
“hormoni de stres” (adrenalină, noradrenalină, corticosteroizi) de către
suprarenale;
- efecte secundare, cum sunt schimbări hematologice (leucopenie) şi biochimice
ale sângelui (hiperglicemie, hipergalactemie, hipercloremie), modificări
biochimice ale ţesuturilor (epuizarea glicogenului şi vitaminei C din
suprarenale), modificări metabolice (creşterea metabolismului azotat,
rezultând o balanţă negativă a azotului) şi modificări fiziologice (se măreşte
diureza datorită disfuncţiei osmoreglatorilor);
- efecte terţiare, manifestate prin modificări fiziologice (modificarea balanţei
electroliţilor, reducerea greutăţii corporale, şi creşterea coeficientului de
conversie a hranei), modificări de comportament (inhibarea deprinderilor de
migrare la peştii anadromi), o creştere a susceptibilităţii la bolile infecţioase.
Factorii de stres acţionează asupra organismului peştelui pe două traiecte
distincte (figura 3. 2.):
- activarea sistemului hipotalamus – hipofiză – ţesut interrenal;
- activarea sistemului hipotalamus – sistem nervos vegetativ simpatic –
suprarenale.
Hormonii rezultaţi din cele două căi, corticosteroizii şi respectiv
catecolaminele, pot acţiona în mod separat asupra anumitor parametri biochimici
sau împreună.

53
 limfocite ↓ glucoza din sânge ↑ frecvenţa cardiacă ↑
imunosupresie acizi graşi din sânge ↑ irigarea branhiilor cu sânge ↑
proteine musculare ↓ reglarea Na+ - K+ ↑↓ balanţa hidrică ↑↓
glicogen hepatic ↑ melanocite ↓
glicogen hepatic ↓

Fig. 3.2. Efectele stresului asupra peştilor (după G. PETERS, 1980)

Tensiunile dintre organism şi mediu se produc treptat, începând cu o

perioadă de adaptare, urmată de o suprasolicitare a axei hipotalamus – hipofiză –
corticosuprarenale, instalându-se un stres cronic prin repetiţie, adică o tensiune de
durată cu două efecte: spolierea energetică a axului neuroendocrin şi epuizarea
psihică prin efortul emoţional continuu de adaptare.
În timpul unui stres cronic are loc o epuizare completă a steroizilor şi
vitaminei C, însoţită de hiperplazia celulelor adenohipofizei şi degenerarea
ţesutului interrenal (Wedemeyer, 1973).
Acţiunea de lungă durată a factorilor stresanţi asupra peştelui determină, de
asemenea, ulceraţii ale tubului digestiv, represarea organelor timolimfatice, cu rol
fundamental în reacţiile de apărare şi dereglări metabolice, ca urmare a alterării
echilibrului dintre hormonii anabolizanţi şi catabolizanţi.
Atunci când factorii de stres acţionează cu violenţă asupra organismului
peştelui are loc o descărcare bruscă a axului hipotalamus – hipofiză –

54
 corticosuprarenale şi se poate vorbi de un stres acut. La peşti, în stresul acut are
loc o scădere a concentraţiei vitaminei C, a lipidelor, a corticosteroizilor din
suprarenale, iar ţesutul interrenal este hipertrofiat (Wedemeyer, 1973)
În creşterea intensivă, peştii sunt continuu afectaţi atât de mediul acvatic
însuşi, cât şi de diverse operaţiuni impuse de tehnologie.
După Albrecht (1977) peştii sunt afectaţi de următorii factori de stres:
parametri hidrochimici necorespunzători (hipoxie, pH ridicat, concentraţii de
amoniac mari, etc.), temperaturi în afara optimului speciei, bazine de iernare
înmâlite, densităţi mari de creştere, dimensiuni individuale foarte diferite, greşeli
de nutriţie, leziuni cauzate de colectare, sortare, transport, deranjare frecventă. În
sistemele intensive de creştere a peştilor, unde se folosesc rase selecţionate, de
înaltă productivitate, factorii de stres acţionează cu mai multă forţă deoarece
materialul biologic folosit prezintă fragilitatea caracteristică organismelor
selecţionate.
La animalele de crescătorie, selecţia genetică şi alimentaţia au favorizat
sinteza şi eliberarea hormonilor anabolici, în detrimentul celor catabolici, care
intervin în degradarea anumitor structuri, pentru satisfacerea nevoilor energetice.
Datorită acestui fapt, animalele sunt mai puţin rezistente la stres, nu pot
depăşi faza de rezistenţă, iar starea de epuizare este atinsă mai rapid.
În acvacultură, factorii de stres singuri sau multipli sunt în mod normal
subletali, dar produc o diminuare a ritmului de creştere şi predispun peştele la
îmbolnăvire.
În momentul în care factorii de stres depăşesc anumite limite, puterea
homeostatică se reduce, are loc o deteriorare a funcţiilor vitale ce nu mai pot fi
redresate prin mecanisme fiziologice de compensare, apar stări de boală urmate de
moartea peştelui (figura 3.3).
instabilitate

homeostazie
mortalitate
instabilitate
compensare
alterare fiziologică
putere homeostazică
alterare fiziologică

boală

dezechilibru

sănătate
stres

limite normale prag de risc intoxicare letalitate

Fig. 3.3. Efectul factorilor stresori asupra stării fiziologice a peştilor

(după Document technique de la CECPI 32/1998)

55
Tabelul 3.1. Interpretarea testelor fiziologice efectuate la peşti în condiţii de stres
(după Wedemayer, 1980)

Semnificaţia posibilă dacă:

Testul clinic
Scade Creşte
Stres policitenic,
Anemie, hemodiluţie
1. Celule sanguine (nr.) deshidratare,
datorită lezării branhiilor,
Eritrocite hemoconcentrare, hiperplazie
osmoreglare deficitară.
branhială.
Leucopenie datorită Leucocitoză datorită
Leucocite
stresului acut infecţiilor bacteriene.
Timp anormal de Trombocitoză datorită
Trombocite
coagulare stresului cronic sau acut.
Lezarea celulelor Hemoconcentraţie,
2. Cloruri (plasmă)
branhiale compromiterea osmoreglării
Peşte sub stres cronic,
Dereglarea
3. Colesterol (plasmă) dereglarea balanţei lipidice
metabolismului lipidic
din dietă.
Tratament antibiotice sau cu
4. Timp de coagulare Peşte sub stres acut
sulfamide afectând
(sânge) trombocitopenie
microflora intestinală.
Epuizarea suprarenalelor
5. Cortizol (plasmă) Peşte în stres acut sau cronic
datorită unui stres sever.
6. Glucoză (plasmă) Inaniţie Stres acut sau cronic
Ficat lezat datorită unei
7. Glicogen (ficat sau
Stres cronic, inaniţie. vacualizări excesive. Dietă
muşchi)
prea bogată în carbohidraţi
Hemoconcentraţie,
deshidratare, stres
8. Hemotocrit Anemie, hemodiluţie.
policitemic, hiperplazia
branhiilor.
Hemoconcentraţie,
deshidratare, stres
9. Hemoglobina Anemie, hemodiluţie
policitemic, hiperplazia
branhiilor.
Nu se cunoaşte Stres acut sau cronic;
10. Acid lactic (sânge)
semnificaţia oboseală datorită înotului.
Nu se cunoaşte O2 în exces în apă sau oxigen
11. Methemoglobina
semnificaţia luat de peşte din aer.
Nu se cunoaşte Methemoglobinemie în
12. Nitriţi (apă)
semnificaţia populaţia de peşti.
13. Osmomolaritate Infestări cu paraziţi Deshidratare, creşterea
externi salinităţii peste capacitatea

56
 de osmoreglare, diureză
Hemodiluţie datorită stresului, acidoză
lactică.
Boli infecţioase, rinichi
14. Proteine totale lezaţi, inaniţie, balanţă Hemoconcentraţie, afectarea
(plasmă) nutriţională balanţei hidrice.
dezechilibrată.

Cunoaşterea exactă a mecanismului de producere a stresului, a nivelelor de

suprasolicitare fiziologică, constituie o modalitate de a modela tehnologiile de
creştere a animalelor, astfel încât să se evite apariţia de efecte negative privind
ritmul de creştere, apariţia de boli sau instalarea de mortalităţi ridicate în
populaţiile de animale crescute.

3.1. Nutriţia peştilor

Între modul de hrănire al peştilor şi anatomia şi fiziologia aparatului digestiv

există o strânsă corelaţie. Împărţirea strictă a speciilor de peşti după criteriul
felului de hrană consumată nu este relevantă deoarece aceasta depinde de etapa de
dezvoltare ontogenetică, de starea fiziologică, de structura bazei trofice naturale a
bazinului, de sezon, etc. Astfel, speciile omnivore, pe lângă crustacei inferiori,
larve de insecte şi viermi, în anumite stadii de dezvoltare, pot consuma şi alevini
şi puiet de peşte, deşi în cantităţi mai mici decât speciile carnivore. Pe de altă
parte, speciile carnivore în fazele tinere de dezvoltare consumă preponderent
nevertebrate acvatice şi apoi devin ihtiofagi.

3.2.1. Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv la peşti

Din punct de vedere al fiziologiei digestiei, se deosebesc două grupe

principale de peşti: cu stomac, precum salmonidele şi fără stomac, cum sunt
ciprinidele. În funcţie de această alcătuire a tractusului digestiv, procesele de
ingestie a hranei, digestie şi absorbţie a nutrienţilor au caracteristici diferite pentru
fiecare grupă.

3.2.1.1. Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv la salmonide

Salmonidele sunt prin excelenţă peşti carnivori. Tractusul lor digestiv este
alcătuit din gură, esofag, stomac, apendici pilorici, intestin mediu şi intestin
posterior terminat prin anus (figura 3.4.).
Gura este mare, situată terminal, prezintă dinţi pe toate oasele cavităţii
bucale. Nu au glande salivare.
Esofagul, are forma unui tub extensibil, cu o structură specială, ce permite
lărgirea lumenului în funcţie de mărimea prăzii.

57
 Stomacul este voluminos şi reprezintă o dilatare a intestinului anterior. Este
format dintr-o ramură cardială şi una pilorică, terminată prin orificiul piloric. În
mucoasa stomacului se diferenţiază glande mucipare, secretoare de mucus, glande
stomacale secretoare de pepsină şi glande secretoare de acid clorhidric. Sucul
gastric are o reacţie acidă (pH = 3), optimă pentru activitatea pepsinei. Aceasta
este secretată sub formă inactivă, de pepsinogen care în prezenţa ionilor de
hidrogen (H+) în mediu acid se transformă în pepsină activă.
Intestinul mediu prezintă o porţiune proximală, echivalentă cu duodenul de
la mamifere şi una distală sau intestinul propriu-zis. În porţiunea proximală sunt
prezenţi un număr variabil de apendici pilorici, ce reprezintă evaginări ale
peretelui intestinal ce se deschid în intestin. Ei au aceeaşi structură histologică cu
a intestinului anterior.
Rolul fiziologic al apendicilor pilorici este controversat. Cert este că ei
măresc de circa două ori suprafaţa intestinului , prin aceasta mărind suprafaţa de
absorbţie şi stochează pentru o perioadă de timp conţinutul digestiv, prelungind
astfel timpul de tranzit al alimentelor.
Intestinul posterior continuă intestinul mediu şi se deschide prin anus,
înaintea porului genital. În intestin reacţia este uşor alcalină, cu pH = 7,9 unităţi.
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul şi pancreasul, care sunt
unite şi formează hepatopancreasul. Ficatul este relativ mare, compact, iar
secreţiile biliare se varsă în vezica biliară prin conductul hepatic, iar de aici prin
canalul coledoc în intestin.
Digestia proteinelor începe la nivelul stomacului, sub acţiunea pepsinei şi a
HCl, la un pH optim de 2,8 unităţi. Hidroliza proteică continuă în intestin prin
acţiunea enzimelor pancreatice şi a exopeptinelor. La puiet, activitatea proteolitică
din stomac este bine conturată chiar din primele stadii de dezvoltare, în timp ce
cea din intestin şi din cecumii pilorici creşte odată cu talia peştelui, ajungând la un
randament maxim la greutatea medie de 100 g/exemplar.Odată cu creşterea taliei
peştelui se măreşte şi activitatea tripsinei. La un puiet de 100 g, activitatea
proteolitică a tripsinei se măreşte de cca. 10 ori faţă de activitatea unui pui de 10
g, în timp ce activitatea pepsinei nu se multiplică decât de 3-4 ori. (Schaperclaus,
1967). Acest lucru arată că la vârstele mari activitatea proteolitică este dependentă
mai mult de tripsină şi mai puţin de pepsină.
În digestia lipidelor un rol esenţial îl deţine hepatopancreasul. Bila conţine
acizi biliari ce emulsionează grăsimile şi astfel, măresc suprafaţa de contact cu
enzimele lipolitice. Lipazele secretate de pancreas scindează lipidele în gliceroli şi
acizi graşi care sunt resorbiţi la nivelul intestinului. Digestia lipidelor în stomac
este redusă, procesul având loc preponderent în intestin, sub acţiunea lipazelor
pancreatice.
Digestia carbohidraţilor are loc la nivelul stomacului, intestinului şi
apendicilor pilorici, sub acţiunea amilazelor. Activitatea amilolitică este redusă la
alevinii de salmonide şi devine mai intensă atunci când puii ating o greutate de 1 –
2 g. Activitatea acestor enzime se intensifică odată cu creşterea temperaturii apei,
a salinităţii şi a concentraţiei proteinelor din hrană. Peştii răpitori prezintă, în

58
general, un echipament enzimatic mai puţin adaptat pentru digestia carbohidraţilor
decât peştii omnivori şi mai adaptat pentru digestia proteică. La păstrăv,
activitatea amilolitică este de circa 8 ori mai mică decât la crap, în timp ce
activitatea proteolitică este de două ori mai mare decât la această specie (Steffens,
1979).

a 1-ficat; 2-apendici pilorici; 3-vezică înotătoare; 4-stomac; 5-splină; 6-ovar;

7-ţesut adipos; 8-rinichi; 9-intestin; 10-înotătoare adipoasă

b 1-ficat; 2-faringe; s-stomac; 4-apendici pilorici; 5-intestin mediu;

6-intestin posterior; 7-vezică biliară; 8-spina

Fig. 3.4. Organizarea internă la salmonide

3.2.1.2. Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv la ciprinide

Ciprinidele sunt în marea lor majoritate specii omnivore sau erbivore.

Ciprinide exclusiv fitofage sunt puţine, precum cosaşul (Ctenopharyngodon
idella) care consumă preponderent macrofite şi sângerul (Hipophtalmichtys
molitrix), specie fitoplantonofagă. Există însă şi ciprinide răpitoare cum este

59
avatul (Aspius aspius). Ciprinidele pot fi încadrate în grupa peştilor fără stomac.
Tubul digestiv este alcătuit din cavitatea buco-faringiană, intestin anterior, intestin
mediu (subţire) şi intestin posterior (gros) (figura 3.5.).
Gura este terminală, la majoritatea ciprinidelor, protractilă şi nu prezintă
dinţi. Pe perechea posterioară a arcurilor branhiale se găsesc nişte protuberanţe
osoase, numite dinţi faringieni, cu rol în triturarea parţială a hranei.
Esofagul se prezintă sub forma unui tub scurt, extensibil, cu pereţi
musculoşi şi care se continuă cu intestinul. La nivelul esofagului se deschide
conductul vezicii înotătoare.
Intestinul este lung, depăşeşte lungimea corpului, fapt corelat cu lipsa
stomacului la aceste specii. Lungimea intestinului depinde de vârsta peştelui. La
puiet acesta reprezintă cca. 50% din lungimea corpului, în timp ce la adult este de
2,5 – 3 ori mai lung decât corpul. Diferitele porţiuni ale intestinului (anterior,
mediu, posterior) nu sunt clar delimitate. La ciprinidele adulte, intestinul prezintă
şapte anse orizontale şi şase curburi. Se deschide la exterior prin anus.
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul, format la crap din patru
lobi, şi pancreasul, difuz în profunzimea anterioară a ficatului. Împreună formează
hepatopancreasul. Enzimele digestive sunt produse la nivelul intestinului
(eterochinaze, α – amilaze, α şi β – glucozidaze, lipaze), la nivelul pancreasului
(tripsinogen, chimotripsinogen, δ – amiaze, lipaze) şi a ficatului (β –
galactozidaze).
Digestia proteinelor are loc în intestin, sub acţiunea enzimelor triptice, în
mediu neutru sau uşor alcalin. La alevinii de crap, în primele zile după resorbţia
sacului vitelin, ţesutul pancreatic nu este deplin funcţional, dar imediat după
începerea hrănirii active activitatea proteolitică din intestin creşte de 5 ori.
Digestia lipidelor are loc la nivelul intestinului sub acţiunea lipazei produsă
de celulele pancreatice şi intestinale, la un pH optim de 7,0 – 7,5 unităţi.
Amidonul şi glicogenul sunt hidrolizate la oligozaharide sub acţiunea
amilazei, prezente în toate regiunile intestinului. Digestia efectivă a glucidelor sub
acţiunea amilazei, maltazei şi zaharazei se realizează cu precădere în intestinul
mediu, la un pH optim de 8 unităţi, la temperaturi cuprinse între 20 şi 30 0 C. La
puii de crap, amilaza şi maltaza apare după 7 zile de la eclozare şi îşi măresc
activitatea amilolitică odată cu creşterea puilor (Steffens, 1989). Timpul de
tranzitare a hranei prin tubul digestiv depinde de temperatura apei. La crap, la o
temperatură de 100C, timpul de tranzitare este de 14 – 19 ore şi scade la numai 5 –
7 ore, atunci când temperatura apei creşte la 25 0C. Se pare că dimensiunile
peştelui şi cantitatea de hrană nu are influenţă asupra vitezei de tranzitare a hranei
(Steffens, 1989).

60
 1-ventricul; 2-atrium; 3-ficat; 4-intestin; 5-6-vezica înotătoare; 7-rinichi;
8-testicul drept; 9-spina

Curburile tubului digestiv

Figura 3.5. Organizarea internă la ciprinide

3.2.1. Cerinţele nutriţionale ale peştilor

3.2.2.1. Necesarul de energie pentru peşti

Cantitatea de energie necesară desfăşurării optime a tuturor activităţilor

organismului animal însumează nevoile energetice pentru menţinerea
metabolismului bazal, nevoile energetice pentru creştere, reproducere şi pentru
diferite nivele de efort fizic. Nevoile energetice ale peştilor variază în funcţie de
specie, talia peştelui, activitatea metabolică a organismului, temperatura apei,
cantitatea de lumină, stare fiziologică, etc.Sursele de energie sunt reprezentate de
glucide, lipide şi proteine, care îşi au originea în hrană. Aceste surse energetice se
pot înlocui reciproc, dar în cantităţi diferite şi cu eficienţă diferită.
Cantitatea de energie necesară creşterii masei corporale depinde de specie,
de temperatura apei, de compoziţia biochimică a hranei. La păstrăv, cantitatea de
energie necesară pentru 1kg spor de biomasă vie a fost estimată la 11,7 MJ la o

61
rată de creştere de 1% şi de 9,6 MJ la o rată de creştere de 2%. La crap, această
cantitate de energie este evaluată la 9,8 MJ, când greutatea peştelui este cuprinsă
între 0,4 – 0,7kg, şi de 10,5 MJ la o greutate medie a peştelui cuprinsă între 0,7 –
1 kg. Studii de nutriţia peştilor cu furaje izodinamice şi anizoproteice, cu proteina
brută cuprinsă între 46% şi 52%, au arătat că la păstrăv se realizează o restocare a
energiei din furaje în ţesuturi în proporţie de 24 – 36%, în timp ce la ştiucă această
reconversie este cuprinsă între 14 – 33% (Friesecke, 1984).
Cantitatea de energie necesară întreţinerii funcţiilor vitale ale peştilor
depinde predominant de temperatura apei. Iarna, la temperaturi scăzute ale apei,
metabolismul se reduce semnificativ, iar consumul de energie scade. După 170 de
zile de iernare, timp în care crapul nu mai consumă hrană, greutatea corpului se
reduce numai cu 12%, în timp ce la temperaturi de 20 – 25 0C, în inaniţie totală
timp de 150 de zile, greutatea corporală scade cu 40% (Friesecke, 1984).
Le peşti, necesarul de energie pentru menţinerea temperaturii corpului este
mult mai redus decât la homeoterme. Pentru menţinerea temperaturii corpului,
peştii consumă în 24 ore de circa 10 ori mai puţină energie decât animalele
homeoterme.
Datorită tubului digestiv relativ scurt, comparativ cu cel al homeotermelor,
peştii au nevoie de o hrană cu o valoare biologică ridicată, uşor asimilabilă.
Odată cu accelerarea ritmului de creştere, se modifică raportul dintre hrana
necesară creşterii şi cea necesară menţinerii funcţiilor vitale în sensul scăderii
cantităţii de hrană necesară pentru obţinerea unui kg de carne de peşte.
Toate cele trei principii alimentare (proteine, glucide, lipide) sunt utilizate de
peşti ca surse energetice, dar ponderea lor depinde de specie. La păstrăv, în
energogeneză, sunt utilizate cu randament ridicat proteinele şi lipidele, în timp ce
crapul utilizează ca sursă majoră de energie glucidele.
Valorile calorice ale nutrienţilor sunt diferite în funcţie de compoziţia
biochimică a hranei, gradul ei de digestibilitate, specia de peşte. La păstrăv, la o
hrană cu un grad de digestibilitate de 90% a proteinelor, 85% a lipidelor şi 40% a
glucidelor, energia metabolizabilă rezultată din principiile alimentare este
următoarea: 1 g proteine = 3,9 Kcal, 1 g lipide = 8 Kcal, 1 g glucide = 1,6 Kcal
(Phillips, 1972)
Pentru ca furajele concentrate utilizate în hrănirea peştilor în creştere
intensivă să asigure în totalitate nevoile energetice ale peştilor, trebuie să aibă un
nivel energetic brut cuprins între 2200 -–3500 Kcal / kg de furaj, diferit în funcţie
de specie, vârstă, starea fiziologică a peştelui şi compoziţia biochimică a hranei
(Battes şi colab., 1980).

3.2.2.2. Necesarul de principii alimentare

3.2.2.2.1. Necesarul de proteine

Proteinele din hrană au rol esenţial în creşterea ţesuturilor, în refacerea şi

înlocuirea celulelor uzate, dar pot servi şi ca sursă energetică, deşi cu eficienţă
scăzută.

62
 Proteinele sunt utilizate în energogeneză atunci când sunt de calitate
inferioară, când depăşesc cantitativ nevoile organismului sau când energia
furnizată de lipide şi glucide nu este suficientă.
Nivelul optim de proteine din hrană depinde de specia de peşte, de vârstă, de
sistemul de creştere, de condiţiile de mediu. Nivelul optim de proteină brută din
furajele concentrate pentru salmonide este de 42-48%.
La crap, la un furaj concentrat complet, necesarul real de proteină brută este
ce cca. 38%. La majoritatea speciilor de peşti necesarul de proteină scade odată cu
creşterea taliei.
O modalitate de estimare a necesarului de proteină pentru peşte este
determinarea coeficientului de eficacitate proteică (CEP) ce reprezintă raportul
dintre sporul în biomasă şi consumul de proteine din hrană. În funcţie de
cantitatea şi calitatea proteinei, de fracţiunile lipidice din furaj, valoarea acestui
coeficient variază între 2 şi 3,2. Se estimează că la salmonide, din proteina
ingerată circa 40% este utilizată în energogeneză şi 60% este transformată în
proteină corporală (Friesecke, 1984).
Deoarece hrănirea, digestia şi creşterea sunt accelerate de ridicarea
temperaturii apei, se consideră că la peşti, ritmul de creştere poate fi accelerat şi
pe această cale, concomitent cu creşterea digestibilităţii hranei şi a cantităţii de
hrană ingerată la o masă, fără creşterea cantităţii de proteină din hrană.
Nivelul proteinei din hrană poate fi scăzut, fără a afecta creşterea, prin
ajustarea balanţei de aminoacizi şi a surselor de energie.
Dacă proteina din hrană este de calitate foarte bună şi se suplimentează
hrana cu aminoacizi esenţiali, un furaj cu 30% proteină poate asigura o creştere
optimă (Luquet, 1971). O altă modalitate de economisire a proteinelor din hrană
ce sunt utilizate în energogeneză este suplimentarea hranei cu lipide şi glucide,
care vor fi utilizate în energogeneză, iar proteinele din hrană vor fi folosite
preponderent pentru creşterea ţesuturilor (Luquet et Fauconneau, 1979).
Valoarea proteinelor din hrana peştilor este dată de compoziţia lor în
aminoacizi, în special în aminoacizi esenţiali.
La peşti, necesarul de aminoacizi este mai mare decât la homeoterme şi
variază în funcţie de specie şi vârstă: salmonidele au cerinţe mai mari decât
ciprinidele, iar puietul mai mari decât adulţii.
În furajele concentrate pentru peşti, necesarul de aminoacizi se acoperă prin
utilizarea unor surse proteice cu valoare ridicată, precum făina de peşte sau prin
completarea compoziţiei biochimice cu aminoacizi furajeri esenţiali precum
metionina şi lizina (tab. 3.3.1).
Cele mai eficiente furaje concentrate sunt cele care respectă din punct de
vedere cantitativ şi calitativ cerinţele speciei şi vârstei în aminoacizi. Folosirea în
creşterea intensivă a peştilor a unor furaje cu un bilanţ necorespunzător al
aminoacizilor duce la scăderea eficienţei utilizării proteinelor, acestea fiind
folosite de organism în scopuri preponderent energetice sau transformate în
grăsimi şi depuse în ţesuturi.

63
 Tabelul 3.2. Necesarul de aminoacizi esenţiali la crap, păstrăv şi anghilă
(grame /100 g furaj concentrat- după Friesecke, 1984)

Aminoacidul Păstrăv Crap Anghilă

Arginină 2,7 1,6 1,7
Histidină 0,8 0.8 0,8
Izoleucină 1,1 0,9 1,5
Leucină 1,7 1,3 2
Lizină 2,3 2,2 2.0
Metionină 0,7 0,8 0,9
Fenilalanină 2,3 1,3 1,2
Treonină 0,6 1,5 1,5
Valină 1,4 1,4 1,5
Triptofan 0,2 0,3 0,4

Făina de soia şi concentratele proteice de soia sunt considerate surse proteice

inferioare, datorită deficienţei în aminoacizi esenţiali, slabei digestibilităţi,
prezenţei unor antimetaboliţi (inhibitorul tripsinei) şi a hemaglutininelor, atunci
când tratamentul termic al acestor produse este incomplet (Huet, 1980).

3.2.2.2.2. Necesarul de lipide

Lipidele din hrana peştilor servesc ca sursă primară de energie, având

eficienţă maximă în energogeneză. La păstrăvul curcubeu, energia metabolizabilă
rezultată din arderea unui gram de lipide este de 8 kcal, faţă de 3,9 kcal/g la
proteine şi 1,6 kcal/g la glucide. De asemenea, lipidele intră în compoziţia
membranelor celulare, au rol în permeabilitatea membranei, în funcţionarea
mitocondriei şi în activitatea enzimatică.
La peşti, seria acizilor graşi linoleici este considerată esenţială în hrana
acestora, spre deosebire de homeoterme unde esenţiali sunt acizii linolenici
(Castell, 1979). Salmonidele pot valorifica eficient cantităţi mai mari de lipide din
hrană (5-15%), digestibilitatea lipidelor ajungând până la 97%. La ciprinide,
necesarul de lipide este mai redus (5-8% din furaj), digestibilitatea lipidelor fiind
cuprinsă între 83% şi 95% (Watanabe et al., 1978).
În anumite limite, proteinele din hrană pot fi economisite prin suplimentarea
dietei cu lipide. Un furaj cu 50% proteine şi 5% lipide este la fel de bine
valorificat de salmonide ca unul cu 35% proteine şi 18% lipide (Watanabe et al.,
1978) În practică, suplimentarea lipidelor din furajele concentrate poate fi făcută
prin adaus de uleiuri vegetale şi ulei de peşte, produse ce au puncte de topire
scăzute.
Digestibilitatea lipidelor în tubul digestiv al peştilor este cuprinsă între 80%
şi 97%, în funcţie de natura lipidelor.
Digestibilitatea se reduce la scăderea temperaturii apei şi la creşterea raţiilor
alimentare şi rămâne neschimbată la creşterea conţinutului de lipide din hrană.

64
 În furajele concentrate echilibrate biochimic, utilizarea lipidelor ca surse de
energie determină o accelerare a ritmului de creştere a peştilor, economisind
proteinele din hrană, care astfel pot fi utilizate în sinteza proteinelor tisulare. Dacă
însă nivelul lipidelor din hrană depăşeşte 25% atunci are loc o creştere a cantităţii
de lipide din carne, iar hepatopancreasul se impregnează cu lipide, producându-se
o degenerare a lui.
Acizii graşi polinesaturaţi din furajele concentrate pentru peşti sunt uşor
oxidaţi şi devin toxici sau pot reacţiona cu alte substanţe din hrană precum
proteinele şi vitaminele, degradându-le.
Lipidele oxidate au efecte negative asupra peştilor, ducând la anemierea
acestora sau provocând afecţiuni ale ficatului şi rinichiului. Preîntâmpinarea
râncezirii grăsimilor din furaje se face prin utilizarea unor antioxidanţi. Compuşii
peroxidici din hrană, asociaţi cu grăsimile oxidate determină degenerescenţa grasă
a hepatopancreasului la salmonide.

3.2.2.2.3. Necesarul de glucide

În nutriţia peştilor, glucidele sunt cele mai ieftine surse de energie, dar
utilizarea lor este limitată de echipamentul enzimatic al tubului digestiv. Digestia
lor este asigurată de maltază, zaharază şi amilază, enzime secretate de mucoasa
intestinală, cecumurile pilorice şi pancreas. Necesarul de glucide din hrana
salmonidelor este relativ scăzut datorită slabei lor digestibilităţi. Amidonul
netratat este digerat numai în proporţie de 50-70%, restul fiind eliminat prin
excremente, în timp ce amidonul hidrolizat este valorificat în proporţie de 60-90%
(Luquet et Kanschit, 1978).
La salmonide, digestibilitatea glucidelor scade odată cu creşterea
concentraţiei lor în hrană. Creşterea concentraţiei de amidon de la 20% la 60% a
dus la scăderea digestibilităţii de la 69% la 26%. (Tiews, 1972).
Digestibilitatea hidraţilor de carbon este cu atât mai mare cu cât lanţul
polizaharidelor este mai scurt. Monozaharidele şi dizaharidele sunt bine
valorificate de către peşti, dar folosite în proporţii mari în hrana peştilor provoacă
procese de fermentaţie în tubul digestiv.
Ciprinidele utilizează mult mai eficient glucidele decât salmonidele, însă
concentraţia lor în hrană nu trebuie să depăşească 60%. Hrănirea crapului numai
cu hidraţi de carbon duce la leziuni hepatice, degenerescenţă lipidică şi
impregnarea ţesutului muscular cu o cantitate mare de lipide.
Digestibilitatea hidraţilor de carbon la ciprinide variază de la 48% la 90%, în
funcţie de tipul glucidelor, conţinutul furajului în proteină şi temperatura apei
(Kirchgessner, 1982). Celuloza este digerată de salmonide numai în proporţie de
10%, atât datorită rezistenţei ei la acţiunea HCl din stomac, cât şi lipsei unei flore
bacteriene specifice. Cantităţi de celuloză în hrană de 2-3% induc instalarea stării
de saţietate a animalului, reducând astfel consumul de furaj, iar de la 7% în sus are
loc o încetinire a tranzitului intestinal şi o reducere a valorificării proteinelor şi
lipidelor din furaj.

65
 La ciprinide, datorită vitezei mari de tranzit intestinal a hranei (4 ore, la
25OC) şi lipsei digestiei microbiene, celuloza nu este digerată. Creşterea
concentraţiei celulozei din furaje reduce digestibilitatea tuturor principiilor
alimentare, în proporţie mai mare pentru glucide şi mai mică pentru proteine
(Kirchgessner şi Schwartz, 1982).
Creşterea într-o anumită proporţie a cantităţii de energie neproteică din dietă
prin folosirea a diverse surse de glucide duce la economisirea proteinelor din
hrană, care astfel pot servi la sinteza proteinelor tisulare.

3.2.2.3. Necesarul de substanţe minerale

Substanţele minerale sunt luate de organismul peştelui, în cea mai mare

parte, din apă, prin branhii şi tegument şi mai puţin din hrană.
Studii făcute pe păstrăv curcubeu au arătat că la peştele crescut în ape bogate
în calciu, concentraţia acestui element în ser era de 21,6 mg/100 ml, iar la cel
crescut în ape sărace în calciu, de numai 13,2 mg Ca/100 ml ser (Gross, 1974).
Dublarea concentraţiei calciului şi fosforului din hrană nu a dus la creşterea
semnificativă a concentraţiei acestuia în serul sanguin.
Necesarul de minerale la peşti este mai redus decât la homeoterme şi datorită
faptului că ponderea greutăţii scheletului faţă de greutatea totală a organismului
este mai mică. Din cantitatea totală de calciu, în schelet se găseşte în proporţie de
80% la crap şi 90% la păstrăv.
Din fosforul total, la crap 17% se găseşte în musculatură şi circa 62% în
schelet, iar la păstrăv 40% în musculatură şi 42% în schelet (Tiews, 1972)
Salmonidele valorifică fosforul din hrana de origine animală în proporţie de
până la 90%, iar ciprinidele îl pot utiliza şi pe cel din făinurile vegetale. Furajele
concentrate pentru salmonide care au un conţinut ridicat de calciu trebuiesc
suplimentate cu magneziu pentru păstrarea raportului Ca/Mg din hrană (tabelul
3.3).

Tabelul 3.3. Necesarul de minerale pentru păstrăv şi crap

(grame pentru 1 Kg spor de creştere – după Pfeffer, 1987)
Mineralul Păstrăv Crap
Calciu 3,1 2,1
Fosfor 4,2 2,6
Magneziu 0,1 0,3
Sodiu 0,5 1.2
Potasiu 4,4 2,5

Prezenţa sodiului în cantităţi mari, în apă sau în furaje, influenţează negativ

creşterea peştilor, în special a puietului.

66
 Concentraţii mari de NaCl duc la apariţia de edeme datorită tulburării
echilibrului osmotic, urmat de pierderea echilibrului şi moartea peştelui (Hoar and
Randall, 1969).
Suplimentarea cantităţii de minerale din hrana peştilor se face prin
includerea în furajele concentrate a făinii de oase, a fosfatului dicalcic furajer, a
tufurilor vulcanice şi a premixurilor minerale, care conţin şi diferite substanţe cu
efect biostimulator.

3.2.2.4. Necesarul de vitamine

Vitaminele sunt biocatalizatori care intervin în metabolismul principalelor

substanţe nutritive, stimulează procesele metabolice şi reprezintă gruparea
funcţională a majorităţii enzimelor.
Sursele naturale de enzime sunt prezente în hrana naturală şi cea
suplimentară a peştilor dar în concentraţii foarte oscilante.
Din acest motiv, hrana peştilor este suplimentată cu vitamine, în cea mai
mare parte sintetice. Aceste vitamine nu se deosebesc ca structură şi acţiune de
cele naturale şi prezintă avantajul că pot fi dozate cu precizie şi sunt stabile o
perioadă mai mare de timp.
Suplimentarea vitaminelor din furajele concentrate poate fi făcută prin
amestecuri de vitamine (premixiuni vitaminice), amestecuri de vitamine şi
minerale (premixuri vitamino – minerale) sau amestecuri de proteine, vitamine şi
minerale (premixuri proteino – vitamino – minerale) (Gh. Melpomeni, 1985).
Prin studii de metabolism celular s-a ajuns la cunoaşterea exactă a rolului
fiecărei vitamine şi la stabilirea necesarului de vitamine pentru speciile de peşti
care fac obiectul acvaculturii. Nevoile organismului în vitamine depind de specie,
vârstă, valoarea biologică a hranei, condiţiile de mediu, tehnologia de creştere
(tabelul 3.4.).
Vitamina A protejează epiteliile şi influenţează fecunditatea peştilor. În
hipovitaminoza A stratul de mucus care protejează tegumentul se subţiază, astfel
că acesta devine o poartă de intrare pentru diferiţi germeni patogeni.
Necesarul de vitamina A depinde de concentraţia hranei în proteine şi este
stabilit la 15.000 UI la păstrăv şi 8.000 UI la crap.
Vitamina D intervine preponderent în absorbţia calciului la nivelul
intestinului. Deoarece peştii absorb calciul din apă, prin tegument şi branhii şi mai
puţin prin hrană, necesarul de vitamina D este mai redus (3.000 UI la păstrăv şi
1.800 UI la crap). Hipovitaminozele D3 apar în special la puiet şi se manifestă prin
rahitism şi modificări la nivelul operculilor şi tegumentului.
Vitamina E stimulează fecunditatea peştilor, stimulează absorbţia
nutrienţilor, depozitarea şi conservarea vitaminei A, previne degenerescenţa grasă
a hepatopancreasului şi împiedică oxidarea lipidelor din hrană. Necesarul de
vitamina E este de 80 mg/kg de furaj la păstrăv şi 40 mg/kg la crap (Poston,
1985).

67
 Vitamina A are rol în coagularea sângelui şi previne hemoragiile
subcutanate. Necesarul este de 8 mg/kg la păstrăv şi 3 mg/kg la crap.
Riboflavina este un activator al respiraţiei celulare, acidul pantotenic
stimulează activitatea unor glande cu secreţie internă iar biotina stimulează
creşterea.

Tabelul 3.4. Necesarul de vitamine pentru păstrăv şi crap

(după Ruhdel,1977, Friesecke,1984, Poston,1985)

Păstrăv Crap
Vitamina mg (U.I.)/Kg furaj mg (U.I.)/Kg furaj
Vitamina A 1.5000 U.I. 6.000-8.000 U.I.
Vitamina D3 2.000-3.000 U.I. 1.000-1.800 U.I.
Vitamina E 20-80 mg 20-40 mg
Vitamina K 5-8 mg 3-5 mg
Vitamina B1 10-15 mg 5-6 mg
Vitamina B6 10-15 mg 5-6 mg
Vitamina B12 0,05 mg 0,01 mg
Riboflavină 20-30 mg 10-25 mg
Niacină 125-185 mg 30-70 mg
Acid pantotenic 40-50 mg 50-60 mg
Biotină 1,5-2,5 mg 0,5-1 mg
Acid folic 5-10 mg 1-6 mg
Acid ascorbic 200-500 mg 100 mg
Inozitol 100-200 mg 150 mg
Cholină 1.800 mg 800 mg

Acidul folic asigură menţinerea unui tablou hematologic normal, intervine în

buna funcţionare a epiteliilor secretoare din tractusul digestiv şi influenţează
reacţiile imunologice.
Acidul ascorbic măreşte rezistenţa organismului la bolile infecţioase şi
stimulează creşterea.
La peşti hipovitaminozele şi avitaminozele se manifestă diferit, în funcţie de
specie şi vârstă, cu simptome nespecifice, precum reducerea ritmului de creştere şi
slaba valorificare a furajelor sau prin manifestări specifice fiecărei avitaminoze
(tab. 3.5).
Cauzele care determină apariţia unor carenţe în vitamine la peşti sunt foarte
diverse.
Cele mai frecvente sunt furajele cu valoare biologică redusă, cantităţi
insuficiente de hrană, tulburări de absorbţie, boli parazitare sau infecto –
contagioase, tratamente medicamentoase frecvente sau stări de stres induse de
densităţi prea mari de creştere sau alte greşeli tehnologice.

68
 Tabelul 3.5. Semne majore ale deficienţei de vitamine la peşti
( după H.A. Poston, 1985)

Vitamina Păstrăv Crap

creştere încetinită, exoftalmie, depigmentare, exoftalmie, răsucirea
A edeme, distrugerea retinei, ascită, operculilor, pete hemoragice pe
depigmentare tegumente;
creştere redusă, tulburări ale
D homeostaziei calciului, tetania
muşchilor albi scheletici;
creştere redusă, anemie, eritrocite creştere redusă, exoftalmie, lordoză,
E fragmentate, distrofie musculară, distrofie musculară, degenerări ale
edeme, depigmentare, mortalitate; rinichiului şi pancreasului;
prelungirea timpului de coagulare
K a sângelui, anemie, scăderea
hematocritului;
creştere redusă, anorexie, congestionarea înotătoarelor,
Tiamina convulsii hiperiritabilitate, depigmentare, pete hemoragice
pierderea echilibrului, mortalitate; subcutanate;
creştere redusă, anorexie, anorexie, hemoragii ale muşchiului
Riboflavina cataractă, reducerea activităţii cardiac, necroza rinichiului,
eritrocitelor; mortalitate;
creştere redusă, convulsii,
scăderea rezistenţei la manipulare, creştere redusă, anorexie, letargie,
Piridoxină
înot în spirală, îndoirea anemie, exoftalmie;
operculilor, mortalitate;
creştere redusă, scade eficienţa
hrănirii, degenerarea lamelelor
branhiale, leziuni ale pielii, reducerea creşterii, cresc numărul
Biotină
infiltrate lipidice în ficat, de celule mucoase din dermă;
degenerarea acinilor pancreatici,
mortalitate;
creştere redusă, scade eficienţa
hrănirii, anorexie, anemie, leziuni
Niacină creştere redusă;
ale pielii, înotătoarelor şi coloanei
vertebrale;
creştere slabă, scade eficienţa
Acid folic hranei, anemie, branhii palide,
eritrocite fragmentate;
B12 anemie, eritrocite fragmentate;
reducerea creşterii, anorexie,
lordoză, scolioză, letargie, anemie,
C reducerea creşterii;
exoftalmie hemoragică, hemoragii
intramusculare;
creştere redusă, infiltrate lipidice
Cholină creştere redusă, ficat gras;
în hepatopancreas;

69
 3.2.3. Hrana suplimentară a peştilor

În creşterea extensivă baza trofică naturală a bazinelor de creştere reprezintă

sursa principală de hrană pentru populaţiile de peşti, hrana suplimentară fiind
facultativă. În condiţii de creştere intensivă şi superintensivă practicate în
acvacultura modernă, cu densităţi foarte mari la unitatea de volum, hrana naturală
este repede epuizată şi trebuie distribuită hrană suplimentară.
Hrana suplimentară utilizată în acvacultură este cunoscută sub numele de
furaje concentrate sau combinate. După tehnologia de obţinere a acestora ele pot fi
furaje combinate vărsate (amestecuri de făinuri furajere), furaje granulate presate,
furaje combinate granulate extrudate – expandate, furaje combinate hidrolizate,
etc.
După vârsta peştelui căruia îi sunt destinate, furajele concentrate pot fi:
– furaje pentru larve şi alevini numite şi furaje prestarter;
– furaje pentru creşterea puietului în vara întâi sau furaje starter;
– furaje pentru peştele de consum sau furaje de creştere;
– furaje pentru întreţinerea reproducătorilor.

După complexitatea compoziţiei biochimice şi gradul de acoperire a

cerinţelor energetice şi plastice ale organismului peştelui, furajele concentrate pot
fi complementare şi complete.
Furajele complementare sunt furaje cu valoare biologică redusă, cu un nivel
al nutrienţilor sub necesarul speciei şi vârstei respective şi care se folosesc în
scopul suplimentării hranei naturale din bazinele de creştere. Aceste furaje pot fi
amestecuri furajere sau pot fi granulate. Sunt utilizate la creşterea crapului în
iazuri şi heleştee şi sunt destinate hrănirii puietului şi peştelui de consum.
Furajele concentrate complete sunt produse din materii prime furajere de
calitate superioară şi care acoperă necesarul de nutrienţi, vitamine şi minerale al
speciei, asigurând o creştere şi o dezvoltare normală, rentabilă din punct de vedere
economic. Aceste furaje sunt în majoritate granulate, mărimea particulelor fiind în
funcţie de mărimea peştilor la care sunt distribuite. Sunt destinate cu precădere
speciilor valoroase din punct de vedere economic: salmonide, acipenseride, etc.

3.2.3.1. Materii prime furajere

După rolul jucat în organism ca surse de nutrienţi, materiile prime furajere

utilizate în producerea furajelor pot fi preponderent surse proteice, de lipide, de
glucide, de minerale sau de vitamine.
Principalele surse de proteine folosite în producerea furajelor combinate
pentru peşti sunt făina de peşte, făina de carne şi sânge, făina şi srotul de soia,
srotul de floarea soarelui, drojdiile furajere.
Făina de peşte este sursa majoră de proteine ce intră în furajele pentru
salmonide, în proporţii de 25 – 50%, datorită înaltei ei valori nutritive şi gradului
mare de digestibilitate. În furajele pentru ciprinide, făina de peşte intră în proporţii

70
mai mici, deoarece aceste specii utilizează bine şi sursele de proteine vegetale,
mult mai ieftine şi mai uşor de găsit.
Făina de carne şi făina de sânge sunt considerate surse secundare de
proteine şi sunt utilizate în proporţii mai reduse (5 – 15% din reţetă).
Făina şi srotul de soia sunt bine valorificate de majoritatea speciilor de
peşti datorită valorii nutritive ridicate. În anumite limite, şrotul de soia poate
înlocui parţial făina de peşte din furajele pentru salmonide. Date din literatura de
specialitate arată că introducerea în cantităţi mari a srotului de soia în furaje
pentru salmonide nu este recomandabilă datorită deficienţei în aminoacizi
esenţiali, digestibilităţii scăzute şi mai ales a prezenţei unei hemaglutinide şi a
unor inhibatori ai tripsinei şi chemotripsinei (Dabrowski et al., 1989).
Seminţele unor oleaginoase precum rapiţa sau bumbacul trebuie utilizate cu
prudenţă în hrana peştilor datorită balanţei necorespunzătoare a aminoacizilor şi
prezenţei în compoziţia lor a unor substanţe toxice sau factori antinutriţionali.
Sursele de glucide folosite în producerea de furaje combinate pentru peşti
sunt făina de grâu, de porumb, de orz şi secară, tărâţele acestora. Proporţia în care
se folosesc aceste cereale depinde de specie şi de vârsta peştelui. Salmonidele
valorifică slab amidonul din aceste cereale, de aceea se impune prelucrarea
acestor materii prime prin fierbere, presare, expandare, extrudare, etc.
Pentru completarea necesarului de grăsimi din furaje sunt folosite uleiuri
vegetale de soia şi floarea soarelui. Uleiul de peşte, sursă excelentă de lipide
linolenice, este scump şi greu de găsit.
Mineralele din furaje sunt suplimentate prin premixiuni minerale, făină de
oase, fosfat dicalcic, în proporţii reduse. Un efect benefic asupra creşterii peştilor
şi valorificării hranei îl are tuful vulcanic, datorită suportului mineral şi acţiunii
zeoliţilor naturali care-i conţine.
Suplimentarea vitaminelor din furaje se face prin adăugarea de premixiuni
vitaminice sau vitamino – minerale, diferite pentru fiecare specie. O sursă
valoroasă de vitamine o reprezintă drojdia de bere, mai ales prin conţinutul ridicat
de vitamine din complexul B.

3.2.3.2. Furaje concentrate pentru peşti

Furajele concentrate pentru peşti, indiferent de specia şi vârsta cărora le sunt

destinate, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de bază:
- să acopere necesarul de nutrienţi, energie, minerale şi vitamine al speciei şi
categoriei de vârstă;
- materiile prime furajere să fie de bună calitate, libere de germeni patogeni
şi lipsite de substanţe toxice;
- ingredientele furajului să fie foarte bine măcinate, indiferent de mărimea
granulei care se produce, deoarece prin aceasta creşte considerabil gradul
de digestibilitate al furajului în ansamblu;
- mărimea granulei de furaj să fie adecvată dimensiunii peştelui, altfel
furajul nu este ingerat;

71
 - furajele pentru salmonide să aibă flotabilitate, deoarece furajele care cad
pe fundul bazinelor de creştere nu mai sunt consumate de peşti.
Producerea furajelor combinate pentru peşti presupune existenţa unor
instalaţii speciale care trebuie să cuprindă spaţii de depozitare a materiilor prime
şi produsului finit, cântare, mori de diferite tipuri, omogenizatoare, instalaţii de
granulare cu toate subansamblele lor.

3.2.3.2.1. Furaje concentrate pentru salmonide

Furajele concentrate pentru salmonide au caracteristici biologice specifice

fiecărei categorii de vârstă şi în funcţie de aceasta sunt furaje prestarter, furaje
starter, furaje de creştere sau furaje pentru întreţinerea reproducătorilor.
Furajele prestarter sunt destinate hrănirii alevinilor în primele 40 de zile de
hrănire activă. Sunt furaje complete, de foarte bună calitate, echilibrate biochimic,
cu un nivel energetic ridicat, cu o concentraţie a proteine brute cuprinse între 40 –
50%. Aceste furaje sunt produse sub formă de amestecuri de făinuri sau sub formă
granulată, cu mărimea particulelor adecvată dimensiunilor alevinilor.
Furajele starter sunt utilizate în hrănirii puietului în vara I-a şi au
caracteristici asemănătoare cu cele ale furajelor prestarter. Se prezintă sub formă
de granule cu diametrul de 1,5 – 2 mm. Dimensiunea granulei furajului creşte pe
măsura creşterii puietului.
Furajele de creştere sunt folosite în hrănirea puietului în vara a II-a şi a
peştelui de consum în vara a III-a. Concentraţia proteinei din aceste furaje este
cuprinsă între 35 – 40% iar sursele proteice sunt în cea mai mare parte de origine
animală. Furajele de creştere pentru salmonide sunt în exclusivitate granulate.
Făinurile desprinse din granule ca urmare a fabricării necorespunzătoare sau
manipulării şi depozitării defectuoase a furajelor, nu sunt consumate de peşti şi
reprezintă pierderi de hrană, care pot ajunge până la 5 – 10%.
Furajele pentru întreţinerea reproducătorilor sunt furaje complete, cu 40 –
45% proteină brută, în care făina de peşte intră în proporţie de 35 – 40% din
reţetă. Sunt furaje granulate în exclusivitate, cu diametrul granulei de 5 -6 mm şi o
lungime de 10 – 15 mm. Granulele mici sau sparte se pierd, cad pe fundul
bazinului sau în cazul creşterii în viviere flotabile ies din incinta de creştere,
datorită comportamentului alimentar agresiv al păstrăvului.

3.2.3.2.2. Furaje concentrate pentru ciprinide

În funcţie de fazele ciclului ontogenic cărora le sunt destinate furajele

concentrate pentru ciprinide se deosebesc prin calitate şi modul de prezentare.
Furajele prestarter sunt destinate hrănirii alevinilor în primele 3 săptămâni
de hrănire exogenă. Sunt furaje complete, echilibrate din punct de vedere
biochimic şi bogate energetic, uşor digerabile şi cu o granulaţie corespunzătoare
dimensiunii tractusului digestiv al alevinilor.

72
 Furajele starter sunt produse pentru hrănirea puietului în primul an de viaţă
şi se prezintă sub formă de amestec de făinuri, sub formă de brizură (granulă
spartă) sau granule cu diametrul de 2 – 3 mm.
Furajele de creştere se administrează puietului de crap în vara a II-a şi
peştelui de consum în vara a III-a, sub formă de furaje vrac (amestec de făinuri)
sau granulate. Granularea furajelor duce la o reducere a pierderilor de hrană de
circa 5 – 10% faţă de administrarea sub formă negranulată.
În creşterea ciprinidelor de consum în vara a III-a pot fi utilizate şi furaje
complementare, cu o valoare biologică redusă, cu o concentraţie a proteinei de 18
– 20%, cu surse proteice preponderent vegetale. Aceste furaje completează hrana
naturală din bazinele de creştere şi sunt folosite obligatoriu în creşterea intensivă a
crapului, când datorită densităţii mari de creştere baza trofică naturală a bazinelor
este rapid epuizată iar ritmul de creştere al peştilor se reduce.
Furajele de întreţinere a reproducătorilor de crap sunt furaje complete, cu
valoare biologică mare, în exclusivitate granulate, produse din materii prime de
foarte bună calitate. Se pot administra toamna, înainte de iernare şi primăvara,
înainte de reproducere.

3.2.3.3. Hrănirea peştilor în creşterea intensivă

3.2.3.3.1. Hrănirea salmonidelor

Hrănirea salmonidelor în sistem intensiv presupune administrarea de furaje

concentrate, în paralel cu hrănirea cu produse animale proaspete precum splină şi
ficat de vită, deşeuri de abator, peşte tocat, etc.
Trecerea alevinilor de la hrănirea endogenă la cea exogenă este perioada cea
mai critică în creşterea salmonidelor. La 15 – 20 de zile după eclozare, sacul
vitelin se resoarbe, alevinii se ridică în masa apei, înoată activ şi încep să se
hrănească. Această fază de creştere a alevinilor este denumită impropriu
“predezvoltare” şi durează la salmonide circa 40 de zile.
În creşterea extensivă a salmonidelor, hrana alevinilor este asigurată de
organisme zooplanctonice (rotiferi, cladocere, copepode), viermi acvatici şi larve
de insecte acvatice. Apele de munte, prin caracteristicile lor hidrochimice şi
termice, reprezintă un mediu mai puţin prielnic pentru dezvoltarea organismelor
planctonice. Din acest motiv, în crescătoriile salmonicole clasice se amenajează
spaţii speciale destinate creşterii zooplanctonului, de unde este colectat şi deversat
periodic în bazinele de creştere.
În păstrăvăriile clasice hrana naturală a alevinilor era suplimentată cu pastă
de splină de vită şi drojdie de bere. Fiecare din aceste alimente prezintă carenţe în
unul sau mai multe componente biochimice absolut necesare creşterii şi
dezvoltării alevinilor. Din acest motiv s-a recurs la producerea de furaje
concentrate prestarter în care substanţele plastice şi energice sunt la nivelul
cerinţelor acestei categorii de vârstă.

73
 Furajele prestarter se administrează “ad libitum”, în 8 – 10 mese pe zi.
Frecvenţa mare de hrănire este legată de comportamentul alimentar al
salmonidelor, care mănâncă numai hrana care stă în masa apei. Particulele de
hrană ce cad la fundul incintelor de creştere nu sunt consumate, se degradează şi
constituie un mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor şi ciupercilor.
În hrănirea alevinilor de salmonide de o mare importanţă este hrana umedă
formată din splină şi ficat de vită foarte fin tocate şi hrana semiumedă formată din
pastă de splină, ficat şi furaj prestarter. Pasta obţinută după omogenizare se
dispersează în masa apei sau se lipeşte pe un cadru metalic acoperit cu o plasă din
material plastic, cu ochi de 1 – 2 mm. După o perioadă scurtă de acomodare
puietul se adună în jurul hrănitorului şi consumă pasta aplicată pe acesta.
Granulaţia furajelor prestarter se măreşte odată cu creşterea dimensiunilor
peştelui. Particulele prea fine de hrană se depun pe branhii, favorizând apariţia de
micoze branhiale sau produc asfixia mecanică a alevinilor.
După perioada de “predezvoltare” de 40 de zile puietul de păstrăv, în funcţie
de tehnologia de creştere aplicată, este trecut în bazine de pământ, bazine betonate
sau plase de relon cu mărimea ochiului adecvată dimensiunii puietului. Puietul în
greutate medie de 0,8 – 1 g este foarte activ, consumă rapid hrana distribuită dar
este încă sensibil la schimbarea condiţiilor de mediu (turbiditate, temperatură,
oxigen).
În primele săptămâni se continuă hrănirea cu furaje prestarter şi hrană
umedă şi semiumedă, paralel cu introducerea în hrană a furajelor starter. Acestea
se distribuie la intervale scurte de timp, “ad libitum”. Granulaţia furajelor creşte
progresiv de la 1 – 2 mm la 2 – 3 mm, în funcţie de creşterea puietului. În toată
perioada de creştere în vara I-a se distribuie zilnic câte o masă de furaje umede
sau semiumede.
Hrănirea puietului în vara a II-a şi a peştelui de consum de vara a III-a se
face prin distribuirea alternativă de furaje granulate de creştere şi furaje umede
(tocătură de carne de vită şi de cal, ficat, splină şi plămân de vită). Furajele
granulate de creştere de distribuie în două mese pe zi, în cantitate de 3 – 5% din
greutatea lotului la puiet de vara a II-a şi 2 – 3% din greutatea lotului la peştele de
vara a III-a. hrănirea peştelui se face manual, şi în ritm lent, pentru ca granulele să
fie consumate în totalitate.
Distribuirea hranei granulată poate fi făcută şi cu dispozitive automate cu aer
comprimat sau cu diferite sisteme mecanice. Avantajul acestor dispozitive
automate de hrănire este acela că pot fi programate cantităţile de hrană ce
trebuiesc distribuite şi orele de hrănire. Prin aceasta se măreşte rentabilitatea
muncii în păstrăvării şi există certitudinea unei hrăniri corecte a peştilor.
Furajele de întreţinere a reproducătorilor se distribuie în 1 – 2 mese pe zi în
cantitate de 2% din greutatea lotului pe zi. Pentru obţinerea unor rezultate bune la
reproducere este necesar să se distribuie măcar o dată pe săptămână o masă cu
deşeuri de abator, din care să nu lipsească ficatul de vită.
Raţiile de hrană menţionate mai sus pentru fiecare categorie de vârstă se
distribuie în condiţii normale de temperatură a apei (15 – 180 C) şi de turbiditate.

74
La creşterea temperaturii apei peste 220 C furajarea este întreruptă. La o
turbiditate mare a apei păstrăvul curcubeu nu consumă furajul indiferent de talia
peştelui şi temperatura apei, chiar dacă această perioadă se prelungeşte o
săptămână.

3.2.3.3.2. Hrănirea ciprinidelor

La creşterea dirijată a ciprinidelor în iazuri şi heleştee raportul de hrană

naturală / hrană suplimentară trebuie să fie de 1:1. În sistemele de creştere
intensive şi superintensive hrana suplimentară devine preponderentă, cea
suplimentară având o importanţă redusă.
Densităţile mari din bazinele de creştere a alevinilor fac ca hrana naturală să
fie rapid consumată şi să apară fenomenul de înfometare a alevinilor, cu
repercursiuni asupra ritmului de creştere şi a supravieţuirii acestora. În aceste
condiţii se impune hrănirea alevinilor cu furaje prestarter. Acestea se
administrează manual, de 8 – 10 ori pe zi, în cantitate de 10 – 15 kg/ha/zi.
Distribuirea hranei se face în zonele de alimentare cu apă a bazinelor de creştere şi
în apropierea malurilor. Furajul se dispersează la suprafaţa apei unde este
consumat de alevini.
O metodă mai nouă este cea prin care se realizează stimularea bazei trofice a
bazinului în paralel cu distribuirea de furaje combinate. În acest scop, în bazinele
de creştere a alevinilor se introduce biomasă algală şi zooplanctonică din culturi şi
se continuă hrănirea cu furaje prestarter. Această metodă combinată a dat rezultate
bune atât la creşterea alevinilor de crap cât şi a celor de sânger şi novac.
După 21 de zile de creştere, alevinii în greutate de 0,5 – 1 g sunt pescuiţi şi
trecuţi în bazine de creştere a puietului cu o suprafaţă de 2,5 ha, bine îngrăşate, cu
o bază trofică bogată. În creşterea puietului în vara I-a un rol determinant îl are
hrana naturală, se distribuie însă şi furaje starter sub formă de făinuri, în locuri
speciale numite “mese de furajare”, în cantităţi de 2 – 3% din greutatea lotului pe
zi. La pescuitul de toamnă puietul atinge greutatea medie de 25 – 30 g, chiar mai
mult la speciile chinezeşti.
Trecerea puietului de la perioada de iernare, cu o inaniţie prelungită de
câteva luni, la hrănirea activă din primăvară reprezintă o altă perioadă dificilă în
creşterea crapului. După ierni grele puietul scade în greutate 20 – 30%, ajunge în
primăvară foarte slăbit. Pe acest fond, odată cu încălzirea apei, se declanşează
viremia de primăvară sau hidropizia crapului, boală ce uneori produce moarte
masivă.
Pentru contracararea efectelor iernării şi combaterea hidropiziei, odată cu
începerea hrănirii la temperaturi ale apei de 10 – 12 0 C, se distribuie furaje
concentrate bogate în proteine sau furaje medicamentoase ce conţin diverse
antibiotice şi chimioterapice (furazalidonă, oxitetraciclină, etc). După depăşirea
acestei perioade, odată cu sporirea bazei trofice a bazinelor se începe şi
distribuirea de furaje de creştere granulate sau brizurate pe mese de furajare
amplasate de obicei în mijlocul bazinelor.

75
 În ciprinicultură sunt utilizate frecvent şi furaje complementare formate din
gozuri şi spărturi de cereale din silozuri, produse ce sunt valorificate bine de crap.
În creşterea intensivă a crapului în viviere flotabile sunt folosite numai furaje
complete, granulate. Acestea se distribuie în două mese pe zi, pe mese de furajare
plasate în incintele de creştere, în cantităţi de 2 – 3% din greutatea lotului pe zi.

3.3. Reproducerea peştilor

Înmulţirea peştilor reprezintă complexul de procese care asigură formarea de

noi generaţii şi perpetuarea speciei şi cuprinde dezvoltarea elementelor sexuale,
depunerea pontei, fecundarea icrelor, dezvoltarea embrionară şi postembrionară.
Evoluţia organismului până la stadiul de adult şi participarea ciclică la
reproducere este grupată în două perioade mari. Prima perioadă este intervalul de
la formarea gonadelor până la maturizarea celulelor sexuale, adică dezvoltarea
organismului până la atingerea maturităţii sexuale şi participarea le reproducere.
Durata acestei perioade depinde de specie şi poate varia de la câteva luni la câţiva
zeci de ani. A doua perioadă cuprinde dezvoltarea celulelor sexuale între două
reproduceri consecutive, adică ciclul sexual al speciei respective.
După modalitatea de depunere a pontei, peştii pot avea o dezvoltare sincronă
sau asincronă a celulelor sexuale. Peşti cu dezvoltare sincronă a celulelor sexuale
îşi depun întreaga cantitate de icre într-un interval scurt de timp, precum sturionii,
somnul, şalăul, bibanul, etc. Peşti cu dezvoltare asincronă a elementelor sexuale
îşi depun icrele în mai multe porţii, cum sunt scrumbia, crapul, carasul, linul, etc.
După numărul de participări la reproducere, speciile de peşti pot fi monociclici
şi policiclici. Peşti monociclici sunt cei care participă o singură dată la
reproducere, după care mor, aşa cum sunt anghillele şi somonii. Peşti policiclici
sunt cei care participă de mai multe ori la reproducere în timpul vieţii, aceştia
fiind majoritatea speciilor de peşti.

3.3.1. Noţiuni de ecofiziologia reproducerii

La peşti, aparatul genital este reprezentat prin gonade, conducte şi uneori

aparat copulator.
Gonadele la mascul sunt reprezentate prin testicule, care se găsesc în
cavitatea generală, au formă de panglică şi o coloraţie albă permanentă. La
formele inferioare (ciclostomi, selacieni şi puţini teleosteeni) testiculele au o
structură foliculară veziculară. La majoritatea speciilor, foliculii testiculari se
alungesc şi formează tuburi contorte.
Aceste tuburi se divid în numeroase canalicule şi produc elemente sexuale.
În dezvoltarea lor celulele sexuale trec prin mai multe faze: spermatogonii,
spermatocite de ordinul 1, spermatocite de ordinul 2, spermatozoizi.
Spermatozoizii sunt eliminaţi din corp prin porul genital, prin vasele urinare sau
prin conducte proprii.

76
 Ovarele sunt de obicei perechi şi se întind de o parte şi de alta a cavităţii
generale. Iniţial au forma unor benzi înguste colorate în alb sau portocaliu, iar pe
măsura dezvoltării lor se îngroaşă, ocupând cea mai mare parte a cavităţii
generale. Masa ovarelor este separată prin ţesut conjunctiv în mai multe
compartimente, în interiorul cărora se găsesc mai multe folicule cu ovocite.
Acestea cresc, se dezvoltă şi se transformă în ovule care sunt eliberate în exterior
prin porul genital.
Organele copulatoare sunt prezente numai la peştii vivipari sau ovovivipari
(selacieni şi unii teleosteeni), la care fecundarea este internă.
Acestea provin fie din prelungirea papilei genitale fie din modificarea
înotătoarelor ventrale sau anală.
Icrele, la majoritatea peştilor sunt rotunde, cu dimensiuni cuprinse între 0,3
– 20 mm, în funcţie de specie. Dimensiunile icrelor prezintă un caracter constant
al speciei. În cursul sezonului de reproducere, dimensiunea medie a icrelor poate
să scadă, insă amplitudinea de variaţie a dimensiunilor rămâne aproape constantă.
Există o corelaţie strânsă între dimensiunile icrelor şi condiţiile de
dezvoltare a speciei. Diametrul icrelor este cu atât mai mare cu cât arealul de
răspândire a speciei este situat mai la nord sau la altitudine mai mare.
La formele nordice sau la cele care se reproduc la temperaturi mai scăzute,
creşterea dimensiunii icrelor este legată de sporirea cantităţii de rezerve viteline
acumulată. (tabelul 3. 6.).
La acipenseride, icrele sunt rotunde sau uşor alungite. Structura lor se
caracterizează prin repartizarea neuniformă a citoplasmei şi a incluziunilor
viteline şi pigmentare.
Polul animal ocupă circa o treime din icră şi conţine citoplasmă, material
nuclear, microgranule viteline şi incluziuni lipidice.
Porţiunea vegetativă cuprinde plachete viteline mari şi picături de grăsime,
printre care se repartizează puţină citoplasmă. După fecundare, segmentaţia icrei
este totală şi inegală (figura 3.6.).
La teleosteeni, icrele sunt în general alungite. Aproape întreaga masă a icrei
este ocupată de incluziuni iar citoplasma este împinsă la periferie. În centrul
polului animal, citoplasma formează o îngroşare, variabilă ca mărime în funcţie de
specie, care după fecundare devine blastodisc.
Pe membrana exterioară a icrei se găseşte o escavaţie numită micropil, care
iniţial permite pătrunderea spermatozoidului şi fecundarea icrei. Icra proaspăt
eliminată din corpul femelei este flască şi uşor adezivă.
În contact cu apa, peretele exterior al icrei, care iniţial este poros, absoarbe
apă care pătrunde în lichidul perivitelin şi icra devine turgescentă.
În momentul turgescenţei maxime micropilul se închide complet şi
pătrunderea spermatozoizilor în icră nu mai este posibilă.
Durata de păstrare a capacităţii de fecundare a icrelor depinde de specie, de
temperatură, de mediul în care sunt ţinute şi variază de la câteva minute la câteva
ore (tab. 3.6.).

77
 Tabelul 3. 6. Vârsta de reproducere şi caracteristicile icrelor la diferite specii de
peşti (după Voican, Rădulescu şi Lustun, 1975, modificat)
Perioada de Diametrul icrei
Vârsta Numărul de icre
Specia depunere a
(ani) depuse Locul de depunere
icrelor
1,5-1,8 mm
Crap 3-4 Aprilie-iunie 400.000-900.000 pe plante, în locuri puţin adânci din
zona malului, în ape stagnante
1.5-1,7 mm
Caracudă 3-4 Mai-iunie 10.000-85.000 pe plante , în ape stagnante,
mâloase
1,5-1,7 mm
Caras 2-3 Aprilie-august 254.000 pe vegetale, în ape stagnante de
mică adâncime
pe plante, în locuri adânci, în ape
Lin 2-3 Iunie-iulie 300.000-600.000
stagnante
1,6-1,8 mm
Plătică 4-5 Aprilie-iunie 90.000-340.000 sub plante, pe lângă mal, în ape
stagnante puţin adânci
1,4 mm
Morunaş 3-5 Mai-iunie 300.000 în ape curgătoare puţin adânci, cu
prundiş, icrele depuse în porţii
1,9 mm
Clean 3 Aprilie -iunie 50.000-100.000 pe plante sau pietre, în pâraie sau
râuri, la curent moderat
2 mm
Mreană 4-5 Mai-iunie 15.000-32.000
pe pietre, în vaduri cu curent de apă
1,2-1,4 mm
Scobar 3-4 Mai-iunie 10.000-17.000 pe faţa inferioară a pietrelor, în
curent de apă
2,1 mm

Babuşcă 4 Aprilie-mai 60.000-85.000 sub plante de anul trecut sau pe

buturugi, în ape stagnante puţin
adânci, bogate în vegetaţie
1,4 mm
Roşioară 4 Aprilie-iunie 100.000 pe vegetaţie tânără, în ape
stătătoare
Văduviţă 3-4 Aprilie-iunie 100.000-300.000 1,2-1,6 mm

78
 pe plante, în locuri proaspăt
inundate, cu fundul tare şi curent
slab
1,5 mm
Şalău 2-3 Aprilie-iunie 50.000-300.000 pe plante, în ape stagnante cu fund
tare, nisipos
2-2,5 mm
Biban 3 Martie-aprilie 30.000-100.000 pe plante, pe lângă maluri, în ape
stagnante
2-3,5 mm
Somn 2-4 Mai-iunie 500.000 pe plante, în ape curgătoare cu
curent slab
1,9-2 mm
Cegă 4-6 Aprilie-mai 10.000-30.000 în Dunăre, fixate pe prundiş, la 10
m adâncime şi la curent puternic
4,5-5 mm
Păstrăv Octombrie-
2-3 1.000-1.500 în pâraie de munte, în gropi săpate
de râu ianuarie
în prundiş
4,5 mm
Păstrăv Octombrie-
2-3 500-3.000 în pâraie de munte, aproape de
fântânel decembrie
izvoare, în curent puternic
3-3,5 mm
Lipan 3-4 Martie-mai 10.000 în ape curgătoare de munte, cu
prundiş, la adâncimi mici

Figura 3.6. Aspectul icrelor mature de nisetru (după Ghinzburg şi Detlaf, 1969)
a - văzută lateral; b - zona polului animal

79
 Tabelul 3.6. Păstrarea capacităţii de fecundare a icrelor la diverse specii de peşti,
menţinute în medii diferite (după Ghinzburg, 1968)

Timpul de păstrare a capacităţii de

fecundare
Temperatura
Specia (ore)
(o C)
în soluţie în lichid
în apă
fiziologică ovarian
Huso huso 12 – 13,5 - - 18
Acipenser ruthenus 19,4 – 21,2 6–8 8 – 16 8 – 16
Acipenser stellatus 23 – 25 10 - -
Salmo trutta 1,7 – 8,9 1,5 240 360
Oncorhynchus
1–5 - - 72
mykiss
Esox lucius 10 1 - 60 – 192
Carassius auratus 4 – 10 1 - -
Lucioperca
4 – 10 - - 8
lucioperca

Spermatozoizii la peşti sunt formaţi din 3 porţiuni distincte: cap, zona

intermediară şi coadă (figura 3.7.).

a
Figura 3.7.Diferite forme de spermatozoizi la peşti

80
 (a-caras; b-ştiucă; c-biban) (după Aurelia Nicolau şi colab., 1973)
Forma capului spermatozoidului poate fi variată (sferică, ovoidală, în formă
de pară, alungită), dar constantă şi caracteristică fiecărei specii. Cea mai mare
parte a capului este ocupată de nucleu, la care anterior este situat acrosomul.
Acesta este cunoscut şi sub denumirea de corpuscul apical sau perforator, este
caracteristic spermatozoizilor alungiţi şi are rol în procesul de unire a gameţilor.
El conţine o enzimă (lizină) care dizolvă învelişurile icrei la locul de contact cu
spermatozoidul.
Zona intermediară este formată din centrul celular şi mitocondrii. În această
zonă se află unul sau doi centrioli, de la care porneşte filamentul axial.
Coada este formată dintr-un mănunchi de fibrile, înconjurate de un strat de
citoplasmă, limitată la exterior de membrana plasmatică.
Acest plan general de organizare prezintă variaţii şi particularităţi specifice
diferitelor grupe. La sturioni, forma capului spermatozoidului este alungită iar
acrosomul are forma unui copăcel, rotunjit în afară. La teleosteeni, spermatozoizii
au o formă simplă: capul de formă variabilă, acrosomul lipeşte cele mai multe
specii, zona intermediară se află la baza capului şi are o formă rotundă sau plată
iar filamentul cozii trece excentric sau periferic. La toate speciile de peşti care
eliberează produsele seminale în apă, sperma este formată din spermatozoizi şi
lichid spermatic. Volumul de spermă secretat de masculi depinde de mai mulţi
factori: dimensiunile masculului, durata de participare la reproducere, cantitatea
de icre depuse o dată de o femelă, raportul numeric dintre masculi şi femele din
cârd (sex ratio), condiţiile de mediu în care se reproduc.
Concentraţia spermatozoizilor pe unitatea de volum de spermă depinde de
specie şi variază între 1- 5 miliarde / cm3 la sturioni şi 20 miliarde / cm3 la
salmonide (Billard, 1961).
În lichidul spermatic, spermatozoizii sunt imobili şi au un nivel scăzut al
metabolismului. Îndată ce vin în contact cu apa spermatozoizii se activează şi
încep să se mişte energic şi orientat.
Viteza de deplasare variază cu specia: 33 μ/s la clean, 5 μ/s la plătică, 100
μ/s la morun şi ştiucă, 180 μ/s la coregoni şi 160 μ/s la păstrăv (Turdakow, 1962).
Intensitatea mişcărilor spermatozoizilor şi durata acestora depinde de temperatură.
Cu cât aceasta creşte, intensitatea mişcărilor este mai mare.
Perioada în care spermatozoizii sunt activi este mai lungă la peştii care se
reproduc în apă sărată şi salmastră, decât la cei care se reproduc în apă dulce. La
salmonide, ciprinide şi percide spermatozoizii sunt activi în apă 2-3 minute iar la
acipenseride până la câteva ore.
Capacitatea de mişcare şi de deplasare a spermatozoizilor este corelată cu
posibilitatea lor de fecundare. Pentru a se realiza fecundarea spermatozoizii
trebuie să efectueze mişcări active, orientate, astfel că apropiindu-se de micropilul
icrei să pătrundă în interior.
Mişcările oscilatorii nu asigură fecundarea.
Mecanismele de unire a gameţilor prezintă variaţii specifice pentru fiecare
grup sistematic. La teleosteeni spermatozoizii nu au acrosom, ei pătrund prin

81
micropilul icrei, ating membrana plasmatică a icrei care se activează, plasmalema
spermatozoidului şi cea a icrei se contopesc şi astfel cei doi gameţi se reunesc
într-o singură celulă – zigotul.
Maturarea celulelor sexuale şi reproducerea sunt procese influenţate atât de
factori externi cât şi de factori interni.
Temperatura este factorul principal care declanşează reproducerea. Fiecare
specie are o anumită temperatură de reproducere şi în funcţie de aceasta are loc
depunerea pontei într-un anumit sezon. Scăderi ale temperaturii sub nivelul
temperaturii de reproducere determină încetarea depunerii pontei şi reluarea
procesului numai după ridicarea temperaturii.
Lumina acţionează ca un factor semnal activator al maturării celulelor
sexuale şi reproducerii. Influenţa luminii este corelată cu temperatura şi nu are
asupra tuturor speciilor un efect stimulator.
Curentul apei are, de asemenea, influentă asupra reproducerii. De exemplu,
sturionii şi somonii se reproduc numai în ape curgătoare. Menţinuţi în ape
stătătoare, adulţii de nisetru, morun, păstrugă şi cegă îşi întrerup procesul de
reproducere.
Speciile migratoare (sturioni, salmonide, clupeide), în perioada migraţiilor
de reproducere pătrund fluvii cu gonadele încă nematurate. Procesul maturării se
realizează în timpul migraţiei contra curentului apei.
Substratul pe care are loc reproducerea este caracteristic diferitelor grupuri
sistematice, ceea ce a determinat împărţirea speciilor în cinci categorii distincte:
pelagofile, fitofile, litofile, psamofile, ostracofile. Sunt specii care au o aşa de
mare exigenţă pentru substrat încât reproducerea nu are loc chiar dacă există toate
condiţiile de reproducere, cu excepţia substratului. De exemplu crapul, în condiţii
optime de temperatură nu se reproduce dacă plantele din heleşteu sunt acoperite
de mâl. Imediat după introducerea pe fundul apei de plante proaspete are loc
depunerea pontei.
Prezenţa indivizilor de sex opus este o altă condiţie necesară declanşării
reproducerii. În mediul natural, în locurile de reproducere sunt prezente şi active
ambele sexe.
Dintre factorii interni care acţionează asupra maturării celulelor sexuale şi
reproducerii, de o importanţă deosebită este activitatea glandelor endocrine, în
special a hipofizei.
Trecerea organismului la starea de reproducere are loc prin acţiunea celor
două categorii de factori.
Condiţiile optime create de factorii externi (temperatură, curentul apei,
substrat), acţionează prin organele de simţ asupra sistemului nervos central şi
stimulează activitatea hipofizei.
Aceasta secretă şi eliberează în sânge hormoni gonandotropi, care
stimulează maturarea ovocitelor şi eliberarea lor din foliculi.
La multe specii de peşti există un dimorfism sexual, mai evident în
perioadele de reproducere (boişte), evidenţiat în schimbarea culorii (mai vii la

82
masculi), proporţiile corpului (de obicei mai mari la femele), apariţia de
excrescenţe precum butonii nupţiali la masculii unor ciprinide (tabelul 3.7.).
Tabelul 3.7. Dimorfism sexual la unele specii de peşti dulcicoli
(după Voican, Rădulescu şi Lustun, 1975, modificat)

Caracterul sexual
Specia
Mascul Femelă
Păstrăv şi corpul viu colorat, capul alungit, falca botul rotunjit, cu
lostriţă inferioară mai lungă şi curbată în sus fălcile egale
înotătoarea dorsală înaltă, ventrala mai lungă,
Lipanul
botul mai alungit
în perioada de reproducere mici granulaţii pe de obicei mai mare
Crapul
cap, puţin numeroase decât masculul
înotătoarele ventrale
înotătoarele ventrale cu marginea externă mai
fără margine
Linul îngroşată, întinse ajung aproape de înotătoarea
îngroşată , întinse
anală
ajung până la anus
în epoca reproducerii are pe cap noduli iar pe înotătoarea anală mai
Mreana
corp linii mici, paralele, albicioase alungită
în epoca de reproducere, pe corp şi pe înotătoarele ventrale
Plătica
înotătoare noduli rugoşi alb-gălbui mai scurte
talie mai mică decât femela, înotătoarele talie mai mare decât
Caracuda
ventrale mai lungi masculul
în perioada reproducerii, pe cap mici noduli înotătoarele mai
Obleţul
albi, cu vârful ascuţit scurte
în epoca reproducerii, pe corp mici noduli
Babuşca
albicioşi
în perioada reproducerii, pe cap şi pe
Roşioara înotătoare mici granulaţii de culoare albă-
cenuşie
în epoca reproducerii, corpul cu luciu metalic,
Văduviţa nu are pe corp noduli
operculele aurii, înotătoarele roşii
în timpul reproducerii pe cap şi spate mici
tuberculi albicioşi, cu vârful
Scobarul
ascuţit;înotătoarele ventrală şi anală de culoare
roşie portocalii
o proeminenţă
în perioada reproducerii culori vii; pe bot şi
Boarţa genitală de culoare
deasupra ochilor mici granulaţii albicioase
roşie-portocalie
în epoca reproducerii abdomenul colorat în
Boişteanul
roşu
Stiuca talie mai mică decât femelele
Bibanul şi înotătoarele pectorale
înotătoarele pectorale şi ventrale mai lungi
şalăul şi ventrale mai scurte
Zvârluga la înotătoarele pectorale, baza celei de a doua

83
 radii este mult lăţită

În dezvoltarea individuală a peştilor se pot distinge următoarele etape ale

ciclului ontogenetic:
– stadiul de embrion, este intervalul de timp de la fecundare şi până la eclozarea
acestuia;
– stadiul de larvă, ţine de la eclozarea embrionului şi până la resorbţia sacului
vitelin;
– stadiul de alevin, perioada de la resorbţia sacului vitelin şi până la apariţia
solzilor;
– stadiul de pui, care ţine de la apariţia solzilor şi până la maturarea sexuală;
– stadiul de adult, odată cu prima reproducere.
Terminologia utilizată pentru diverse etape ale ciclului ontogenetic nu este
unitară. Cele mai multe controverse sunt pentru definirea noţiunii de alevini şi
larve. După Bănărescu (1964) denumirea de larvă sau alevin defineşte toate
stadiile de dezvoltare de la momentul eclozării şi până la apariţia solzilor, cu
specificaţia că denumirea de larvă trebuie folosită pentru stadiile planctonice ale
peştilor marini, mult diferite de adulţi (anghile), iar cea de alevini pentru stadiile
bentonice ale speciilor dulcicole şi marine litorale.
Dezvoltarea embrionară cuprinde intervalul de timp după fecundare, în care
zigotul parcurge o serie de etape: segmentarea şi formarea blastulei, gastrulaţia şi
formarea foiţelor embrionare, conturarea şi formarea embrionului, diferenţierea
principalelor sisteme şi organe. Perioada se încheie odată cu eclozarea
embrionului din icră sub acţiunea unei enzime produsă de glanda de eclozare, care
slăbeşte rezistenţa învelişurilor externe ale icrei şi micşorează efortul depus de
embrion (figura 3.8., figura 3.9.).

84
 Figura 3.8. Dezvoltarea embrionară la nisetru (după Aurelia Nicolau şi colab., 1975)
a - prima linie de segmentare; b - 4 blastomere; c - morula; d - blastula; e, h - epibolia blastodiscului; i - continuarea
invaginării, alungirea zonei embrionare şi apariţia lamei medulare; j - zona cefalică şi schiţarea tubului nervos; k 1, k2 - se
diferenţiază veziculele cerebrale şi somitele (6 perechi); l 1, l2 - la suprafaţa sacului vitelin se disting corpul embrionului cu
zona cefalică şi un număr mare de somite; m - inima este formată şi se observă sistemul vascular vitelin, apar primordiile
a două perechi de arcuri viscerale; n - începe pulsarea inimii, iar coada ajunge până în dreptul acesteia; apare membrana
înotătoare, iar în zona ventrală a corpului se distinge porţiunea posterioară a intestinului; o 1, o2 - corpul embrionului este
bine format cu zona codală până la nivelul capului

86
 Figura 3.9. Dezvoltarea embrionara la pastravul curcubeu (după
Leitritz, 1969)
a - 1 zi după fecundare; b - 2 zile după fecundare; c - 3 zile după fecundare; d - 6 zile după
fecundare; e - 7 zile după fecundare; f - 8 zile după fecundare; g - 9 zile după fecundare; h - 10 zile
după fecundare; i - 11 zile după fecundare; k - 13 zile după fecundare; l - 14 zile după fecundare;
m, n - 16 zile după fecundare; o - 18 zile după fecundare; p - 26 zile după
fecundare; q - 30 zile după fecundare;
88
 Dezvoltarea postembrionară începe odată cu eliberarea embrionului din
icră. Larva eclozată poate fi puţin mobilă, ca la sturioni, sau chiar imobilă ca la
salmonide şi ciprinide. Larvele au o hrănire endogenă, din rezervele nutritive
interne aflate în sacul vitelin. Respiraţia este asigurată de reţeaua sanguină de la
suprafaţa sacului vitelin şi de vasele segmentare. Treptat sacul vitelin se resoarbe,
larva trece la o hrănire mixtă (endogen – exogenă), apoi la o hrănire exogenă şi
ajunge la stadiul alevin (figura 3.10.).

Figura 3.10. Larve de crap in diferite etape de dezvoltare

(după Aurelia Nicolau şi colab., 1975)

Larvele capătă treptat trăsături caracteristice adulţilor şi încep să manifeste

un comportament caracteristic speciei. Odată cu apariţia solzilor, individul trece în
stadiul de pui, apoi într-un interval variabil în funcţie de specie, are loc
dezvoltarea aparatului reproducător. Din momentul primei reproduceri individul a
intrat în stadiul de adult.

3.3.2. Reproducerea artificială a peştilor

Prin reproducere artificială la peşti se înţelege complexul de condiţii şi

mijloace create de om în vederea realizării procesului de înmulţire şi dezvoltare a
descendenţilor.
Reproducerea artificială nu modifică fenomenele naturale esenţiale ale
înmulţirii (maturarea elementelor sexuale, fecundare, dezvoltare embrionară şi
postembrionară), ci le asigură o desfăşurare normală, în condiţiile special create.
Scopul final este mărirea efectivului piscicol al bazinelor naturale şi amenajate,
afectate tot mai puternic de schimbarea condiţiilor naturale de mediu.
 Cunoaşterea însuşirilor gameţilor la diverse specii de peşti cu importanţă
economică a permis practicienilor elaborarea unor metode care să permită
realizarea fecundării în condiţii artificiale. Metodele au la bază aceleaşi principii,
indiferent de specie: colectarea icrelor şi a spermei în condiţiile păstrării
însuşirilor lor biologice specifice şi plasarea lor în condiţii care să asigure unirea
lor normală şi formarea zigotului.
După modalităţile de colectare şi amestecare a gameţilor, se disting trei
metode principale, denumite în piscicultură metode de fecundare (Aurelia
Nicolau şi colab., 1975):
- metoda umedă, după care colectarea icrelor şi spermei se face direct în apă,
concomitent, apoi se amestecă şi se lasă câteva minute pentru fecundare;
- metoda uscată, comform căreia peste icrele colectate în vase uscate se
toarnă direct sperma recoltată de la masculi, iar după amestecarea lor uniformă se
adaugă apă şi se lasă timpul pentru fecundare;
- metoda semiuscată (semiumedă), după care icrele şi sperma se colectează în
vase uscate, separat, dar înainte de amestecare sperma este diluată cu apă într-un
anumit raport, în funcţie de specie.
În toate cele trei categorii de metode, deosebit de importantă este
cantitatea de spermă folosită pentru fecundarea icrelor. O cantitate prea mică, cu
un număr mic de spermatozoizi, duce la un indice de fecundare redus, în timp ce o
cantitate mare provoacă fenomenul de polispermie şi o viabilitate scăzută a
embrionilor.

3.3.2.1. Reproducerea artificială a ciprinidelor

La crap, reproducerea artificială se face fie în scopul păstrării

caracteristicilor genetice a unor linii şi rase valoroase, fie în lucrări de selecţie şi
ameliorare, pentru obţinerea de rase noi, cu ritm de creştere mai rapid sau mai
rezistente la boli. La ciprinidele sud-est asiatice (sânger, novac, cosaş, scoicar)
reproducerea artificială este obligatorie, aceste specii nou introduse în crescătorii
nu se pot reproduce în condiţiile naturale din ţara noastră.
În general, etapele reproducerii artificiale a ciprinidelor sunt asemănătoare,
cu mici deosebiri de la o specie la alta.
O primă etapă o constituie selecţia reproducătorilor. Se aleg din bazinele de
creştere reproducători sănătoşi, viguroşi, fără traumatisme, cu o coloraţie
strălucitoare. La crap, prolificitatea maximă este atinsă la femele de 5-6 ani şi
masculi de 4-7 ani. Reproducătorii prea tineri (2-3 ani) sau prea bătrâni (8-10 ani)
au o fecunditate scăzută, iar descendenţii lor prezintă deseori caractere de
degenerare.
Cu 5-6 zile înainte de reproducere, reproducătorii sunt transportaţi la staţia
de reproducere şi parcaţi în bazine de acomodare, alimentate cu apă curată, de
bună calitate. Iniţial, temperatura apei este apropiată de cea din bazinele de iernare
(10-12O), apoi treptat temperatura creşte, ajungând după 24 de ore la 18-19OC.

90
 După 1-2 zile de acomodare, reproducătorii sunt introduşi în bazine de
maturare, cu o temperatură a apei de 18-19 OC, unde sunt ţinuţi 4-5 zile. Sub
influenţa apei calde se produce o accelerare a maturării gonadelor.
Pentru stimularea maturării elementelor sexuale, cu aproximativ 15-16 ore
înainte de momentul în care se preconizează colectarea produselor seminale şi
fecundarea artificială, reproducătorii sunt scoşi din bazinele de maturare şi
injectaţi cu un extract de hipofiză, în doze variabile în funcţie de sex. După
injectare, reproducătorii sunt reintroduşi în bazinele de maturare dar în spaţii mai
restrânse (juvelnice din plasă). După 10-15 ore de la injectarea cu extract de
hipofiză se controlează evoluţia maturării. Exemplarele la care procesul de
maturare nu este terminat se reintroduc în bazin şi se controlează din nou după
două zile. Dacă nici după această perioadă nu ajung la maturare sexuală,
reproducătorii sunt introduşi în heleşteiele de creştere spre a fi daţi în consum.
Pentru recoltarea icrelor, femele mature sexual sunt imobilizate într-o
poziţie relativ oblică, cu capul în sus şi cu orificiul genital spre vasul de colectare.
Printr-o masare uşoară a abdomenului icrele sunt eliberate şi colectate în vase de
material plastic de 1-2 l. În acelaşi fel se procedează cu masculii. Sperma este
eliminată peste icre, apoi se amestecă uşor cu o baghetă sau lingură de plastic.
Această metodă de fecundare este cunoscută ca fecundarea uscată sau metoda
Vraski.
După ce amestecul de icre şi spermă s-a omogenizat, se toarnă în vas, puţin
câte puţin, o soluţie fecundantă formată din NaCl 4‰ şi uree 3‰. După 10
minute cantitatea de lichid fecundant este de 1,5 l pentru 250 g de icre. În acest
amestec icrele se ţin o oră, timp în care se amestecă uşor.
Lichidul fecundant omogenizează amestecul de icre şi lichid spermatic, nu
afectează viabilitatea şi mobilitatea spermatozoizilor şi contribuie la dizolvarea
substanţelor cleioase de pe suprafaţa icrelor. După o oră icrele se spală de 2-3 ori
cu acelaşi lichid pentru a elimina substanţa cleioasă desprinsă de pe icre (Aurelia
Nicolau şi colab., 1975).
Procesul de descleiere a icrelor continuă încă o oră în vase mai mari, de 8-
10 l, în care se adaugă o soluţie dizolvantă ce conţine 8,5‰ uree. După o oră
icrele se spală cu apă multă pentru eliminarea soluţiei dizolvante şi a substanţei
cleioase. Membrana icrelor se subţiază şi se transparentizează, fără ca aceasta să
aibă un efect nefavorabil asupra dezvoltării embrionului.
Incubaţia icrelor are loc în incubatoare Zug-Weiss de 6,5 l cu o circulaţie
continuă a apei, cu un debit de 1,5 l/min. Apa din incubatoare trebuie să fie lipsită
de organisme planctonice, atât datorită consumului de oxigen cât şi faptului că
unele specii de cladocere şi copepode mari pot ataca icrele şi larvele abia eclozate.
După circa 80 de ore de incubaţie ia sfârşit dezvoltarea embrionară şi
embrionii încep să eclozeze. În momentul în care au eclozat 60-70% din embrioni,
pentru a preveni asfixia larvelor, conţinutul incubatorului se toarnă în vase
deschise cu o capacitate de 10 l, alimentate cu un curent continuu de apă. După
circa o oră întreg lotul de icre a eclozat.

91
 Larvele sunt apoi trecute în bazine mai mici sau în juvelnice, la o densitate
de 150.000-250.000 / m3 de apă. Pentru acomodarea la noile condiţii de mediu şi
dezvoltarea larvelor până la un stadiu în care organismul poate suporta transportul
şi transferul în heleşteie de creştere, larvele sunt ţinute în juvelnice încă 1-2 zile.
Timpul optim de transport şi de populare a heleşteielor de creştere cu alevini este
în ziua a treia sau a patra de la eclozare, adică stadiul în care larvele se mai
hrănesc încă cu rezervele viteline dar sunt în stadiul de trecere la etapa hrănirii
mixte.
Un factor dăunător în timpul dezvoltării embrionare este infestarea icrelor
din incubatoare cu ciuperca Saprolegnia. Ciuperca se fixează şi se dezvoltă pe
membrana icrei, acoperindu-i întreaga suprafaţă. Sunt atacate icrele cu embrioni
morţi, dar sunt infestate şi cele cu embrioni vii. Acţiunea dăunătoare se manifestă
prin aceea că împiedică respiraţia normală a embrionilor din icre, provocând
asfixia acestora. Combaterea ciupercii se face prin eliminarea icrelor infestate cu
ajutorul unor pipete speciale şi prin tratamente cu soluţii de verde de Malachit în
anumite concentraţii. Aceste soluţii antifungice se folosesc atât pentru combaterea
ciupercii cât şi pentru prevenirea infestării.

3.3.2.2. Reproducerea artificială la salmonide

La speciile de salmonide prezente în ecosistemele naturale (păstrăv de râu,

lostriţă, lipan) reproducătorii sunt prinşi din mediul lor natural, în perioada de
reproducere. La păstrăvul curcubeu, păstrăvul fântânel şi de lac, reproducătorii
sunt selecţionaţi şi crescuţi în condiţii deosebite faţă de peştele de consum.
Cu circa două săptămâni înainte de reproducere, reproducătorii se separă pe
sexe şi se introduc în bazine mai mici. Cel puţin o dată pe săptămână se verifică
stadiul de maturitate a gonadelor. Femelele ajunse la maturitate sexuală au
abdomenul mai mărit, rotunjit şi moale, iar orificiul genital proeminent şi
congestionat. La o presare uşoară pe abdomen icrele sunt expulzate. Masculii
maturi au un colorit mai intens, iar la exemplarele mai în vârstă maxilarul inferior
este mai proeminent şi întors în sus ca un cioc. La o uşoară palpare a abdomenului
masculii ajunşi la maturitate elimină spermă de culoare albă-vâscoasă. Pentru a fi
folosite la reproducere icrele se recoltează la maximum 8 zile de la maturarea
femelelor. După această perioadă icrele devin supramaturate şi deşi unele pot fi
fecundate ele dau naştere la pui cu malformaţii sau la un număr foarte mare de
masculi.
Colectarea produselor seminale în vederea reproducerii este cunoscută în
practică sub numele de “mulgere”. Înainte de a începe operaţiunea de mulgere
trebuie stabilită metoda de fecundare pe care dorim să o utilizăm. Cea mai veche
este cea pusă la punct de Jacobi (1765): icrele mulse într-un vas cu apă sunt
amestecate cu lapţi. Metoda are eficienţă scăzută datorită reducerii viabilităţii
spermatozoizilor în mediu apos şi închiderii rapide a micropilului icrei la
contactul cu apa.

92
 O altă metodă este fecundarea uscată pusă la punct de Wrasskij (1857) După
această metodă, icrele sunt mulse într-un vas uscat şi apoi amestecate cu lapţi, fără
apă. În practică, în păstrăvării se utilizează metoda semiumedă, care este de fapt o
combinare a celor două metode descrise anterior: icrele sunt mulse într-un vas
uscat, peste ele se pun lapţii, se lasă câteva minute apoi se acoperă cu un strat de
apă. După 10 minute se consideră că fecundarea s-a sfârşit şi icrele se spală.
Mulgerea femelelor se face în vase din material plastic, după ce au fost
şterse cu o cârpă curată şi uscată, prin presare uşoară pe abdomen. Icrele normal
maturate şi de bună calitate se elimină în jet continuu şi uniform. Se evită masările
puternice, care pot produce hemoragii prin spargerea vaselor de sânge. Într-un vas
se mulg astfel 3-4 femele, în funcţie de fecunditatea acestora. Prin acelaşi
procedeu se mulge sperma de la 1-2 masculi, prin presarea flancurilor dinspre cap
spre coadă.
Se amestecă icrele cu o pană moale de gâscă, prin mişcări uşoare, până se
realizează o repartiţie uniformă a spermatozoizilor. Se lasă în repaus 5 minute
după care se adaugă apă, până când nivelul ei depăşeşte icrele cu 1,5-2 cm. Se
amestecă din nou, se acoperă şi se lasă în repaus 10-15 min., cu tot cu vas, în
incubator pentru egalizarea temperaturii. După 10-15 minute se spală icrele cu apă
multă pentru a îndepărta resturile de lapţi, icrele sparte sau eventualele impurităţi.
Icrele se introduc apoi în incubatoare, repartizându-se uniform cu o pană cu vârful
rotunjit.
Incubarea icrelor se face în incubatoare de diferite tipuri (verticale,
longitudinale, etc.) irigate cu un curent continuu de apă. Perioada de incubaţie
depinde de specie şi de temperatura apei (3.8.). Până la eclozare, embrionii trebuie
să acumuleze o anumită cantitate de căldură, exprimată în grade zile (1 grad /zi =
cu temperatura apei de 1 o C, pe o durată de 24 ore).
În timpul incubării icrelor se efectuează o serie de lucrări de întreţinere. Se
controlează cantitatea de oxigen din incubatoare şi se corectează prin reglarea
debitului apei, se înregistrează temperatura apei pentru a şti exact faza de
dezvoltare embrionară.

Tabelul 3.8. Perioada de incubaţie la diferite specii de salmonide

(după E. Leitritz, 1969)

Temperatura Păstrăv curcubeu Păstrăv de râu Păstrăv fântânel

o
apei ( C) zile grade-zile zile grade-zile zile grade-zile
2 - - 156 312 144 228
5 80 400 100 500 103 515
7 48 336 64 448 68 476
10 31 310 41 410 44 440
13 24 312 - - 35 405
16 19 304 - - - -
Periodic se scot icrele moarte din incubator, se combate ciuperca
Saprolegnia prin tratamente antifungice, se îndepărtează depunerile de mâl din

93
incubatoare şi de pe icre. Incintele de incubatoare se acoperă cu capace închise la
culoare, pentru ca embrionul să se dezvolte în obscuritate. Aceste lucrări trebuie
făcute cu deosebită grijă, deoarece în anumite faze ale dezvoltării embrionare
icrele sunt deosebit de sensibile şi pot fi omorâte de şocurile mecanice. În primele
24-48 de ore icrele sunt mai rezistente şi pot fi mutate dintr-un incubator în altul.
După 48 de ore de la fecundare icrele intră în “perioada de sensibilitate” până în a
16-a zi de la fecundare, când apar petele oculare. Perioada de maximă sensibilitate
la păstrăvul curcubeu este între a 7-a şi a 9-a zi de la fecundare, când se închide
complet ectodermul deasupra vitelusului. La apariţia petelor oculare icrele se
numesc “icre embrionate”, nu mai sunt aşa sensibile, pot fi curăţate de
Saprolegnia sau pot fi transportate în condiţii speciale dintr-o păstrăvărie în alta.
După acumularea a 320-330 grade-zile icrele de păstrăv curcubeu eclozează.
Embrionii nu eclozează în masă, ci treptat, în circa o săptămână, corespunzător cu
o acumulare de 50 grade-zile. În timpul eclozării temperatura se menţine
constantă. Scăderea temperaturii prelungeşte procesul, cu influenţă negativă
asupra embrionului.
După eclozare larvele stau culcate lateral pe fundul incubatorului, din cauza
sacului vitelin voluminos. În această perioadă larvele au o hrănire endogenă (din
sacul vitelin). Treptat sacul vitelin se resoarbe, larvele se ridică în masa apei şi
încep să înoate activ. În funcţie de temperatura apei, perioada în care se resoarbe
sacul vitelin este de 150-170 grade-zile.
După resorbţia sacului vitelin larvele trec la hrănirea exogenă. Sunt hrănite
cu pastă de ficat şi splină, apoi cu furaje concentrate prestarter. În primele 40 de
zile creşterea se face în incinte mai mici, sub o atentă supraveghere a condiţiilor
de mediu (oxigen, temperatură) şi a posibilităţii apariţiei unor boli.

3.3.3. Crioconservarea elementelor seminale la peşti

Păstrarea materialului seminal de la indivizi şi linii valoroase de peşti,

pentru un timp mai îndelungat, este o preocupare importantă în practica selecţiei şi
ameliorării speciilor. Deoarece diferite specii de peşti ajung la maturitate sexuală
în perioade diferite ale anului, tehnica conservării materialului seminal este
singura modalitate de lucru în obţinerea de hibrizi cu caracteristici bioproductive
superioare genitorilor. În funcţie de tehnica folosită, materialul seminal poate fi
conservat de la câteva ore la câţiva ani şi folosit la momentul şi locul dorit.
Tehnica crioconservării spermei la peşti este diferită de cea de la mamifere,
datorită unor caracteristici deosebite ale acestora. În primul rând, spermatozoizii
de peşti au o structură şi fiziologie diferită de cei de la mamifere, iar cantitatea de
lichid spermatic de la peşti este redusă, unele specii fiind foarte rare. Datorită
ciclurilor sezoniere de reproducere, sperma poate fi recoltată şi utilizată o
perioadă relativ scurtă de timp într-un an. Din aceste motive, crioconservarea
spermei de la peşti se face în condiţii diferite faţă de mamifere.

94
 3.3.3.1. Tehnica conservării materialului seminal

Etapele conservării materialului seminal la peşti sunt similare pentru

majoritatea speciilor. Apar diferenţe specifice în compoziţia chimică a lichidelor
de diluţie (medii crioprotectoare), a soluţiilor folosite la decongelarea materialului
seminal şi a timpilor de lucru.
Colectarea materialului seminal se face de la reproducători după o
prealabilă anesteziere. Masculii anesteziaţi sunt mulşi în eprubete de colectare
având grijă ca în acestea să nu pătrundă apă, urină, conţinut intestinal sau sânge.
După colectare, sperma poate fi păstrată în frigider până la diluare. Păstrarea
viabilităţii spermatozoizilor în aceste condiţii depinde de temperatură şi de
regimul de gaze din incintă. La o temperatură de 4-5 OC viabilitatea poate fi
păstrată 4-15 zile, în timp ce la 10-13OC fecunditate se păstrează doar două zile.
Într-o atmosferă umedă, la 4OC, sperma nediluată îşi păstrează calităţile un timp
mai îndelungat decât într-o atmosferă cu azot sau bioxid de carbon.
Diluarea materialului seminal în medii crioprotectoare este a doua etapă a
tehnicii de conservare. Mediile de diluţie trebuie să fie izoosmotice cu sperma.
Compoziţia diluantului depinde de regimul de congelare. Pentru conservarea
spermei de salmonide se folosesc medii acide, apropiate de compoziţia plasmei
spermatice.
Ca mediu de diluţie se poate folosi soluţia tris-HCl-bufer, soluţii Olt,
Norton, etc. Pentru unele specii de peşti, în compoziţia mediilor crioprotectoare
intră gălbenuş de ou, fosfolipide (asigură protecţie osmotică şi termică), lecitină,
zaharuri (micşorează aglutinarea spermei şi au rol de antioxidanţi), glicerină, etc.
În operaţiunea de diluare a materialului seminal, durata de viaţă a
spermatozoizilor este influenţată de viteza de diluare, temperatură şi raportul
componentelor. La spermatozoizii de crap, foarte sensibili la şocul osmotic,
diluantul trebuie turnat încet pe pereţii flaconului, cu o amestecare atentă şi
permanentă. Un amestec brusc duce la moartea majorităţii celulelor prin şoc
osmotic. Nivelul de diluţie al spermei depinde de compoziţia diluantului şi
concentraţia celulelor. Dacă se folosesc medii compuse din soluţii tampon (zahăr,
gălbenuş şi crioprotectoare) sperma se diluează în raport 1:1. Dacă mediul are o
compoziţie ionică apropiată de a plasmei spermatice, diluţia este mai mare.
Congelarea materialului seminal care a fost diluat se face în două etape. În
prima etapă are loc o răcire a suspensiei de la 5 OC la –10OC, prin congelarea
spermei în granule, pe gheaţă carbonică, cu ajutorul unor dispozitive speciale. În
etapa a doua se produce congelarea până la –196OC, în containere cu azot lichid.
Regimul de congelare depinde de compoziţia calitativă şi cantitativă a
mediului crioprotector, de nivelul de diluţie, de durata de echilibrare, de modul de
congelare.
Decongelarea materialului seminal se face în momentul în care se foloseşte
pentru fecundarea icrelor. Pentru decongelare se folosesc diferite metode:
încălzire pe aburi de apă, în aer sau în apă. Decongelarea se face într-o soluţie de
1% de NaHCO3, în cutii Petri sau pahare Berzelius.

95
 Prin criocoservarea spermei se modifică şi o serie de caracteristici ale
spermatozoizilor: scade numărul celulelor mobile, se reduce durata de mobilitate
şi viteza de mişcare. Din acest motiv trebuie schimbată şi tehnica reproducerii. Se
recomandă fecundarea prin metoda uscată sau semiumedă. O diluare prea mare a
mediului în care se produce fecundarea duce la moartea rapidă a spermatozoizilor.

3.3.3.2. Crioconservarea elementelor seminale la salmonide

Crioconservarea spermei la salmonide poate fi făcută după metoda descrisă

de J. Stoss (1979), adaptată la condiţiile concrete din fermele salmonicole (figura
3.11).
Recoltarea materialului seminal se face de la masculi de 3-4 ani maturi
sexual, sănătoşi şi viguroşi. Colectarea se face în eprubete uscate şi sterile, care au
fost răcite în băi cu gheaţă, în spaţii ferite de lumina directă a soarelui. După
recoltare, se procedează la controlul microscopic al mobilităţii spermatozoizilor.
O picătură de spermă se amestecă cu una de apă şi se urmăreşte mobilitatea
spermatozoizilor. Dacă 80-90% dintre ei sunt mobili respectivul eşantion poate fi
folosit pentru crioconservare, sub 80% mobilitate, materialul seminal se aruncă. În
tot acest timp eprubetele cu spermă stau în baie cu gheaţă pentru răcire.
Materialul seminal de la mai mulţi reproducători se amestecă într-un vas
Erlenmeyer pe gheaţă, în aşa fel încât stratul de spermă din vas să nu depăşească 5
mm.
Se trece la diluarea spermei cu o soluţie crioprotectoare, în proporţie de 1:3.
Diluarea materialului seminal se face într-un vas conic uscat şi steril. Amestecarea
se face prin mişcări de rotire a vasului până la omogenizarea conţinutului.
Congelarea materialului seminal se face în două faze. Prima etapă este
peletizarea (granularea) rapidă a amestecului spermă-soluţie diluantă. Operaţia se
poate face pe un dispozitiv alcătuit din două cutii Petri în care se află zăpadă
carbonică. Prin pipetarea amestecului pe cutia Petri astfel răcită se realizează o
îngheţare aproape instantanee a picăturilor şi obţinerea unor granule aproximativ
rotunde.
În etapa a doua, granulele se desprind, se introduc în eprubete uscate şi
răcite în zăpadă carbonică. Eprubetele umplute cu aceste granule se introduc în
flacoane de material plastic cu gura largă şi apoi sunt introduse în containerul cu
azot lichid, unde are loc răcirea rapidă la –1960 C.

96
Figura 3.11. Crioconservarea materialului seminal la păstrăvul curcubeu

97
 Decongelarea granulelor de material seminal se face într-o soluţie de
decongelare de NaHCO3 1%, la 8-100 C. Proporţia granule-soluţie de decongelare
este de 1 ml soluţie pentru fiecare granulă, timpul de decongelare trebuie să nu
depăşească 30-40 secunde.
Materialul seminal decongelat poate fi utilizat imediat la fecundarea icrelor
prin metoda semiumedă. Trebuie ţinut cont că 10 granule sunt suficiente pentru
fecundarea a 200 de icre. Icrele fecundate sunt spălate şi puse la incubare.
Pentru obţinerea de rezultate bune în aplicarea metodei de conservare în azot
lichid a materialului seminal la peşti este obligatorie respectarea strictă a fazelor
de lucru, a timpilor de execuţie şi a condiţiilor stabilite de această tehnică.
Temperatura în camerele de lucru trebuie să fie apropiată de 40 C, temperatură la
care spermatozoizii îşi păstrează mai mult timp viabilitatea. O temperatură de
lucru de 10-120 C compromite reuşita conservării, chiar dacă condiţiile de
desfăşurare a tuturor fazelor de lucru au fost strict respectate.

98
 4. SISTEME DE CREŞTERE A PEŞTILOR ÎN ACVACULTURĂ

Creşterea peştilor este o îndeletnicire veche a omului ce pare a-şi avea

originea în Egiptul Antic (2.500 Î.Ch.), de unde avem primele informaţii despre
creşterea speciilor de Tilapia. Primele date despre creşterea crapului sunt din
China (Tan-Li, 475 Î.Ch.) apoi de la fenicieni, etrusci şi romani, care creşteau
aceşti peşti în canale şi lagune (Ghittino, 1983).
În Europa, primele indicii despre creşterea peştilor provin de pe vremea
regelui francilor, Carol cel Mare (812 D.Ch.). În regiunea Dunării de Jos,
ciprinicultura este atestată documentar din perioada 533-537, iar mai târziu s-au
descris amenajări de iazuri pentru creşterea crapului în Bavaria şi Bohemia. În ţara
noastră, cronicile amintesc numeroase iazuri de peşte în timpul lui Ştefan cel Mare
şi Petru Rareş, peştele fiind un produs de bază în comerţul cu vecinii.
Dacă preocuparea pentru creşterea crapului are o vechime foarte mare,
creşterea păstrăvului este de dată relativ recentă. Se pare că începutul acestei
activităţi ar fi în secolul al XV-lea când, călugărul italian Dom Pinchon, a incubat
artificial icre de păstrăv. În 1765, S.L.Jacobi redescoperă şi îmbunătăţeşte metoda
reproducerii artificiale a păstrăvului şi o publică în revista Hannoverschen
Magasin. Abia în 1842, doi pescari francezi, Remy şi Gehin, reiau experienţele lui
Jacobi şi informează în anul 1848 Academia Franceză de rezultatele obţinute.
Descoperirea şi punerea la punct a metodei fecundaţiei uscate la păstrăv de către
rusul Wrasskij, în perioada 1856-1870, dă un nou impuls dezvoltării
salmoniculturii ( Decei, 1978).
Prima staţiune de creştere a păstrăvului a fost înfiinţată în 1854, în Alsacia,
de profesorul J.V. Coste. În Italia, în 1860, Filippo de Filippi amenajează o staţie
de incubaţie a icrelor de păstrăv, iar în 1870, guvernul italian finanţează
construirea unei staţiuni salmonicole în Brescia. Creşterea industrială a
păstrăvului curcubeu începe în Danemarca, în 1890 (Gall şi Crandell, 1992). În
America de Nord, primele date privind creşterea păstrăvului curcubeu sunt din
1874 şi se referă la un transfer de icre embrionate între două păstrăvării (Wales,
1939).
În ţara noastră, primele păstrăvării s-au înfiinţat la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea, în Bucovina la Valea Putnei (1890) şi în
Moldova la Barnar şi Tarcău (1902). Ele aveau ca scop principal producerea
puietului de păstrăv pentru repopularea apelor de munte.
După majoritatea autorilor, sistemele de creştere a peştilor au trei nivele de
intensitate: extensiv, intensiv şi superintensiv. Aceste nivele se deosebesc prin
densităţile de creştere practicate şi implicit prin nivelul recoltei obţinute, prin
gradul de intervenţie a omului în sistemul de creştere şi prin gradul de
independenţă a sistemului de creştere faţă de factorii de mediu.
Alţi autori (Friesecke, 1984), după aceleaşi criterii, consideră că ar exista
următoarele nivele de intensitate a creşterii: extensivă, semiintensivă şi intensivă,
socotind că nivelul superintensiv ca o treaptă superioară a creşterii intensive.

99
 4.1. Creşterea extensivă a peştilor

Sistemul de creşterea extensivă a peştilor se caracterizează printr-o

intervenţie redusă a omului asupra mediului de creştere, a hrănirii peştilor şi
asupra agenţilor patogeni ai acestora, prin costuri iniţiale reduse, un nivel
tehnologic slab şi o productivitate scăzută. Sistemele de creştere extensive sunt
puternic dependente de condiţiile climatice locale şi de calitatea apei şi se bazează
pe utilizarea întinderilor naturale de apă şi a hranei naturale (Kinne şi Rosenthal,
1977).
Sunt considerate extensive toate sistemele de creştere care nu solicită un
aport suplimentar de hrană pentru creşterea şi dezvoltarea unei anumite specii.
Creşterea extensivă se bazează exclusiv pe productivitatea naturală a bazinelor de
creştere.
În zonele temperate, în acest sistem este crescut crapul, ca specie
conducătoare şi speciile însoţitoare, cu importanţă economică secundară, precum
carasul, linul, ştiuca. Creşterea acestora se face în iazuri de pământ sau în bălţi, cu
hrană naturală, densităţile de creştere fiind de 0,02-0,8 kg /m3 iar producţiile
obţinute sunt de până la 200 kg de peşte la hectar (Lukowicz, 1980, Friesecke,
1984).
În ultimii ani, pentru ridicarea producţiei de peşte, în sistemul extensiv de
creştere în iazuri, se practică intervenţia omului prin administrare de îngrăşăminte
în scopul creşterii productivităţii naturale a bazinelor şi prin distribuirea de furaje
complementare, bogate în hidraţi de carbon, utilizate de peşte ca sursă energetică,
economisind astfel proteinele din hrana naturală ce sunt folosite în scopuri
plastice.

4.2. Creşterea intensivă a peştilor

La începutul secolului al XX-lea, ca urmare a progreselor înregistrate în

biologia nutriţiei şi reproducerii peştilor şi legat de reducerea continuă a
suprafeţelor de luciu de apă datorită dezvoltării agriculturii, se stabileşte o
adevărată tehnologie de creştere a peştilor, bazată pe folosirea de rase selecţionate,
hrănirea suplimentară a peştilor, prelucrarea fundului bazinelor şi administrarea de
îngrăşăminte (Liebmann, 1972). Acest sistem tehnologic este cunoscut sub
numele de creştere intensivă dirijată şi a fost generalizat în toate ţările europene.
Creşterea intensivă se caracterizează printr-un grad înalt de intervenţie a
omului în procesele creşterii, prin costuri iniţiale ridicate, un înalt nivel
tehnologic, o productivitate ridicată, precum şi prin tendinţa accentuată de
independenţă faţă de condiţiile climatice locale şi de calitatea apei (Kinne şi
Rosenthal, 1977).
În general, creşterea intensivă în acvacultură reprezintă creşterea
organismelor acvatice la densităţi mari, cu grad mediu de intervenţie a omului
(Stickney, 1979), iar aceste sisteme de creştere nu depind în totalitate de un lanţ
trofic natural.

100
 Creşterea peştilor în sisteme intensive se face în bazine de pământ sau
canale, cu tranzit continuu de apă şi o eventuală aerare.
Hrana administrată constă din furaje concentrate complete, hrana
suplimentară având un rol secundar. Densităţile de creştere sunt de 1-2 kg de peşte
la m3 la crap şi speciile însoţitoare şi de 2-20 kg /m3 la păstrăv (Lukowicz, 1980).
Creşterea intensivă a peştilor se practică în condiţiile existenţei unei cantităţi
mari de apă disponibilă.
Cu toate că parametrii calitativi ai apei în care se realizează creşterea peştilor
pot fi menţinuţi, într-o oarecare măsură, la cote normale prin aerare, totuşi
coeficientul hidric (cantitatea de apă necesară obţinerii unui kilogram de peşte)
este destul de mare: 10-20 m3 pentru ciprinide crescute în iazuri şi heleşteie şi mult
mai mare pentru păstrăv.
Sistemul de creştere intensivă a peştilor în iazuri şi heleşteie îşi are originea
în cercetările lui Bruno Hoffer şi este cunoscut şi sub numele de creştere dirijată
clasică. Principiile de bază ale acestui sistem de creştere au fost stabilite de W.
Schaperclaus în perioada 1920-1950.
În creşterea intensivă a peştilor, mărimea producţiei este determinată de
caracteristicile factorilor de mediu, de baza trofică a bazinelor şi de structura
populaţiilor piscicole. Intervenţia omului în aceste sisteme de creştere constă în
controlul şi ameliorarea parametrilor fizico-chimici ai apei, în stimularea
productivităţii naturale a bazinelor, în hrănirea suplimentară a peştilor cu furaje
concentrate şi modificarea structurii populaţiei piscicole prin utilizarea de formule
de populare care să permită utilizarea tuturor verigilor lanţurilor trofice din
ecosistem.
Astfel, în creşterea ciprinidelor în iazuri şi heleşteie, s-a trecut de la
monocultura crapului la policultură, fie cu specii însoţitoare autohtone, fie cu
specii noi aclimatizate precum ciprinidele sud-est asiatice.
În cultura crapului în iazuri şi heleştee, Friesecke (1984) apreciază că există
două sisteme de creştere: semiintensiv şi intensiv.
Sistemul semiintensiv are două nivele de intensitate: unul bazat exclusiv pe
hrana naturală din bazin, stimulată prin îngrăşarea bazinelor şi în care se obţin
producţii de până la 600 kg de peşte pe hectar şi un nivel în care hrana naturală
este suplimentată cu furaje complementare şi în care se obţin producţii de până la
1.500 kg de peşte la hectar. Sistemul intensiv se bazează pe hrănirea peştilor cu
furaje concentrate complete iar producţiile obţinute sunt de peste 1.500 kg de
peşte la hectar.
Creşterea păstrăvului se face fie în sistem semiintensiv, în păstrăvării clasice,
cu bazine de pământ şi topliţe, cu o productivitate sub 1 kg / m2 luciu de apă, fie în
sistem intensiv, în păstrăvării moderne, cu bazine betonate în care productivitatea
este de 5-10 kg de peşte de consum la 1 m 2 de luciu de apă (Decei, 1978). În
ambele cazuri, este necesară o cantitate mare de apă care tranzitează continuu
spaţiile de creştere iar hrănirea se face în exclusivitate cu furaje concentrate
complete şi cu produse deşeu de abator.

101
 4.2.1. Creşterea în iazuri şi heleşteie

În creşterea în heleşteie, mediul asigură în cea mai mare parte suportul

trofic necesar dezvoltării peştilor. Peştii sunt hrăniţi cu cantităţi reduse de furaje,
iar bazinul se îngraşă cu dejecţii şi deşeuri animaliere.
Este cea mai răspândită modalitate de creştere în China, India, Europa
centrală şi de est, asigurând 2/3 din producţia de peşte obţinută prin piscicultură
clasică. În acest sistem de creştere se realizează o producţie medie de circa 3 t
peşte / ha / an. Cel mai mare producător de peşte în acest sistem este China, care
are o producţie anuală de 2,25 milioane tone.

4.2.1.1. Particularităţi ale producţiei biologice din iazuri

Iazurile şi heleşteiele au adâncimi medii cuprinse între 1,5 şi 3- 4m, cu

suprafaţe de 10 până la 100 ha. Sunt vidabile, prezintă de regulă, marginal o zonă
nisipoasă, iar central o zonă cu sedimente mâloase. Temperatura apei este similară
cu a aerului, cu o stratificare termică vara, când se înregistrează o scădere a
concentraţiei oxigenului la fundul bazinului, cu acumulare de hidrogen sulfurat şi
amoniac. La sfârşitul verii se produce un amestec al apelor prin răcirea stratului
superficial de apă, care coboară în profundal. Conţinutul în CO 2 şi O2 al apei este
în echilibru cu aceste gaze din aer, astfel încât pH-ul este cuprins între 7,5 şi 10
unităţi. În condiţii normale, în iazuri şi heleşteie concentraţia oxigenului este peste
3,5 mg/l, iar cea de amoniac sub 0,02 mg/l, ceea ce asigiră un indice de conversie
optim pentru hrană. Golirea anulă a acestor bazine face posibil controlul
populaţiilor utilizate, ca şi ameliorarea factorilor de mediu din sedimente prin
aerare şi mineralizare.
Producţia primară în iazuri şi heleşteie oscilează în limite foarte largi,
influentând nivelul de O2 din apă, care poate varia de la 10 mg/l la ora 18 h până
la 1-3 mg/l noaptea. Productivitatea zilnică a fitoplanctonului, măsurată prin
nivelul clorofilei, poate oscila între 1-100 μg/l.
Producţia secundară este condiţionată de densitatea peştilor la populare. La
densităţi reduse, domină cladocerele, precum Daphnia, care poate ajunge la o
densitate medie cca. 100 ex./l., astfel încât pe perioada mai-octombrie, cladocerele
pot realiza o producţie de 5,0 t biomasă proaspătă / ha. Alături de cladocere, în
iazuri şi heleşteie se mai dezvoltă şi alţi zooplancteri precum copepode cyclopide
din genurile Cyclops, Eudiaptomus, precum şi rotifere din genurile Brachionus şi
Kerattela.
La densitate mare a peştilor în bazinele de creştere, zooplanctonul este
reprezentat de specii cu talie mică, precum cladocerele Bosmina şi Ceriodaphnia,
copepodele ciclopide din genul Mesocyclops, reprezentate prin stadii naupliale,
adulţii fiind consumaţi de peşti.
Fauna bentonică este dominată de oligochete (tubificide şi naidide,
nematodele, moluştele şi crustaceele fiind în cantităţi reduse. Fauna temporară
este reprezentată de larvele de insecte şi chironomide, constituind 60-80% din

102
biomasa totală. Biomasa maximă se dezvoltă toamna şi scade primăvara după
eclozarea masivă a larvelor de insecte.
Pentru a menţine în limite optime parametrii fizico-chimici şi biologici din
bazinele piscicole se impune monitorizarea calităţii mediului şi un management
adecvat tehnologiei de creştere.

4.2.1.2. Controlul factorilor abiotici

În bazinele piscicole un rol foarte important îl au cationii bivalenţi (Ca++ în

special şi Mg++). Cantitatea totală de Ca++ are valori optime la 80 – 1000 mg/l.
Valorile ridicate în Ca asigură o stabilitate a pH-ului mediului. În cazul unei
fotosinteze foarte intense, când consumul de CO 2 este foarte mare se produce o
creştere a pH-ului până la valori de peste 9,0 unităţi în apele dulci şi la peste 10,0
unitîţi în ape marine. Calciul creşte pH-ul sedimentelor şi asigură recircularea
fosforului din acestea. În doze de 400 – 800 mg/l Ca ++ este un activ floculant al
microalgelor.
În bazinele acvatice închise pH-ul este crescut în sezonul de vară, datorită
dezvoltării puternice a algelor şi vegetaţiei acvatice care epuizează rezervele de
CO2 din apă. Creşterea peste anumite limite a pH-ului duce la eliminarea faunei
planctonice din bazin. Din aceste motive pH-ul trebuie ţinut sub control în limite
rezonabile.
Pentru reducerea pH-ului din bazinele acvatice pot fi utilizate diverse
substanţe. De exeplu, (NH4)2SO4 în doze de circa 20 kg/ha reduce pH-ul cu 2-3
unităţi în 24 h. De asemenea, Al2(SO4)3 poate fi folosit pentru reducerea rapidă a
pH-ul mare.
Odată cu peştii scoşi din bazin în monentul recoltării şi cu planctonul
deversat prin evacuarea apei şi vidare, se pierd cantităţi mari de săruri nutritive,
care sunt refăcute prin îngrăşarea bazinelor.
Bazinele piscicole sunt sisteme deschise care pierd anual cantităţi importante
de C, N, P, K, Ca++, Mg++. Se estimează că anual se pierd 0,5 g P/m2/an, azot
amoniacal în proporţie de 200-300 μg/l, cantităţi mari de nitraţi şi fosfaţi.
Hrana suplimentară administrată în bazinele de creştere şi neconsumată de
peşti este descompusă de bacterii, mineralizată şi astfel este reciclată prin
producţia primară din bazin. De asemenea, produşii de metabolism ai peştilor şi
produşii de excreţie ai acestora (fecale şi urină) au efecte stimulatoare asupra
bazei trofice naturale a bazinelor prin datorită cantităţilor mari de săruri de azot şi
fosfor conţinute.
Creşterea producţiei primare prin îngrăşare se face prin eutrofizarea
intenţionată a bazinelor. În acest scop sunt introduse în apă diverse cantităţi de
îngrăşăminte organice şi minerale. Pentru stimularea bazei trofice naturale a
bazinelor de creştere a peştilor se administrează îngrăşămintele organice lichide,
gunoi de grajd proaspăt, fermentat sau deshidratat, precum şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi cu azot. Cantităţile administrate sunt în funcţie de

103
concentraţia acesora în apa bazinului şi de scopul utilizării acestora. De exemplu,
Cl K în doze de 30 – 40 kg/ha/an stimulează dezvoltarea fitoplanctonului.
Prelucrarea fundului bazinului se efectuează pe timpul vidării, pentru o
bună mineralizare şi oxigenare a sedimentelor, combaterea vegetaţiei macrofite, a
paraziţilor, prădătorilor şi reînsămânţării cu Tubifex.

4.2.1.3. Creşterea pestilor în monocultură şi în policultură

Creşterea pestilor în monocultură este metoda de creştere a unei singure

specii într-un bazin, la un moment dat.
Durata de creşterea poate varia în limite largi, în funcţie de climă şi specia
utilizată, de la 6-9 luni, în zonele tropicale la Tilapia şi Chanos sp., la 2-3 ani în
zona temperată, la crap. În România, creştere în monocultură se practică în special
la crap.
În creşterea clasică a crapului (Cyprinus carpio L) în prima vară puii cresc la
dimensiuni de 25 – 80 g/ex., în funcţie de latitudine. În al doilea an – creşterile
individuale sunt de 250 – 400 g/ex. (Germania) şi 600 – 1200 g/ex. (Bulgaria).
Popularea bazinului cu puiet se face în funcţie de creşterile individuale şi
depinde de baza trofică naturală existentă. Numărul de exemplare populate se
calculează după formula următoare:
N – număr exemplare populate
R 100
N * R – randament mediu al bazinului (Kg/ha/an)
P 100  X
P – greutatea medie individuală a peştilor recoltaţi
X – pierderi prin mortalitate (în %)

De exemplu, la crap, în vara I – ia, la un randament de 1000 kg/ha/an, la

greutate individuală de 70 g/ex., la mortalităţi de 20% sunt necesari 17.857 ex./ha
pentru a obţine la finele anului 14.285 peşti/ha. În anul al doilea de creştere,
pentru greutăţi individuale de 500 g/ex., cu pierderi de 20% sunt necesari 2500 de
peşti / ha.
Creşterea peştilor în iazuri şi heleşteie are eficienţă scăzută în zonele reci,
unde uneori apa îngheaţă până la fundul bazinului, iar perioada de îngheţ ete de
foarte lungă durată, ceea ce duce la moartea peştilor prinşi în gheaţă sau sub
gheaţă. Fenomenul este cunoscut sub numele de zamor de iarnă. Astfel, la
latitudini şi altitudini foarte mari, ciclul de creştere este de peste 3 ani, greutatea
finală a exemplarelor de crap putând atinge 3,0 kg, dar cu mortalităţi
semnificative.
Creşterea peştilor în policultura constă în creşterea mai multor specii în
acelaşi bazin, cu exploatarea unor nişe ecologice diferite. Numărul de specii este
diferit de la o zonă la alta, în funcţie de structura bazei trofice naturale a bazinului:
4-5 specii în China, 2-3 specii în Europa. Fiecare specie se hrăneşte cu altă
categorie de organisme din biocenoza bazinului : fitoplancton, zooplancton,
bentos, macrofite, etc.

104
 De exemplu, fitoplanctonul este consumat preponderent de sânger,
zooplanctonul de novac, macrofitele de cosaş, iar bentosul de crap şi de caras.
Alături de aceste specii se utilizează şi altele cu spectru trofic complementar.
Formulele de populare şi tehnologiile de exploatare variază în limite relativ largi.
Metoda creşterii în policultură este utilizată frecvent în China, India, Asia
de Sud-Est şi ţările din Europa centrală şi de sud-est, se practică în bazine de
mărimi reduse 0,5-1ha, cu adâncimi de 2-2,5m, în care se obţin producţii de 4,5 –
7,5 t/ha/an.

4.3. Creşterea superintensivă a peştilor

Începând cu jumătatea secolului al XX-lea, datorită progreselor înregistrate

în fiziologia şi nutriţia peştilor, în cunoaşterea bolilor principalelor specii de peşti
de cultură, în cuantificarea interrelaţiei peşte-mediu de viaţă, se trece la un sistem
de creştere de mare randament numit creştere dirijată superintensivă. Această
tehnologie are la bază administrarea de furaje complete, mecanizarea şi
automatizarea lucrărilor efectuate în ferme, realizarea controlului asupra factorilor
de mediu care afectează creşterea. Trecerea de la creşterea intensivă a peştilor la
cea superintensivă s-a impus ca o necesitate determinată şi de reducerea treptată a
suprafeţelor de luciu de apă ca urmare a dezvoltării agriculturii şi de scăderea
cantităţii de apă convenţional curată, datorită poluării apei cu produşi toxici
rezultaţi din industrie.
Avantajele creşterii superintensive a peştilor sunt numeroase. Prin acest
sistem se obţin producţii mari la unitatea de suprafaţă şi volum, creşte gradul de
mecanizare şi automatizare a lucrărilor, ceea ce duce la reducerea forţei de muncă
şi la creşterea productivităţii muncii.
În sistemele superintensive creşte posibilitatea de control şi dirijare a
factorilor limitativi ai creşterii, se reduce coeficientul hidric de la 10 -70 m 3 de apă
pentru 1 kg de peşte din creşterea clasică, la 1-2 m3 în sistemele superintensive
închise. Acest sistem permite valorificarea superioară a unor bazine acvatice cu
productivitate piscicolă slabă şi cu posibilităţi reduse de pescuit şi relizează
reducerea perioadei de creştere a peştilor până la dimensiunea de comercializare,
chiar la jumătate în cazul creşterii peştilor termofili în ape calde.
Dezavantajele acestui sistem de creştere constau în investiţiile iniţiale mari,
în pierderile în masă în cazul apariţiei unor boli infecto-contagioase şi parazitare
şi în cazul unor greşeli de nutriţie, precum şi în necesitatea asigurării de asistenţă
continuă, cu personal de înaltă calificare profesională.
În funcţie de modul de folosire a apei, sistemele superintensive de creştere a
peştilor se pot încadra în două grupe mari: sisteme deschise şi sisteme închise.

4.3.1. Sisteme superintensive deschise

În sistemele de creştere superintensive deschise apa are o curgere continuă şi

este înlăturată după o singură traversare a suprafeţei sau instalaţiei de creştere

105
(Stickney, 1979). Cele mai cunoscute sisteme deschise de creştere superintensivă
a peştilor sunt sistemul Tanaka, creşterea în heleştee mici, creşterea în ape calde,
creşterea în bazine siloz, creşterea în viviere flotabile.
În sistemul Tanaka, creşterea se realizează în bazine betonate de formă
triunghiulară, cu suprafaţa de 50m2, alimentate cu un debit mare de apă, de 100-
300 l /s. Peştele este hrănit cu furaje concentrate complete, crisalide, viermi de ape
dulci şi zooplancton, densităţile de creştere fiind de 50-100 kg de peşte pe m 3 de
apă (Pojoga şi Negriu, 1988);
Creşterea în heleştee mici, s-a realizat în bazine cu suprafaţă de până la 0,5
ha, cu o hrănire suplimentară intensă, însoţită de controlul permanent al
parametrilor de mediu. Producţiile obţinute în acest sistem au fost de 9-15 t /ha
(Lukowicz, 1974);
Creşterea în ape calde geotermale, uzinale sau termostatate este un alt sistem
deschis de creştere superintensivă a peştilor. Creşterea se realizează în canale
betonate, căzi din fibră de sticlă sau viviere flotabile şi se obţin producţii de până
la 200 kg de peşte la 1 m3 de apă (Steffens, 1979);
Creşterea în bazine siloz, cu circulaţie continuă a apei este însoţită de aerare şi
oxigenare continuă a apei. Hrana distribuită este formată din furaje concentrate
complete, producţiile obţinute fiind de 40-70 kg de păstrăv /m 3 de apă (Lukowicz,
1980);
Creşterea în viviere flotabile în lacuri naturale sau de acumulare este cel mai
uzitat sistem deschis de creştere superintensivă a peştilor. Hrana administrată
peştilor este în exclusivitate constituită din furaje concentrate complete,
producţiile obţinute fiind de 40-50 kg de crap / m3 de apă şi de 40-70 kg de
păstrăv de consum /m3 (Bertram, 1979, Lukowicz, 1980).

4.3.1.1. Creşterea în viviere flotabile a peştilor

Creşterea în viviere a fost descrisă prima dată de Lafont şi Saveun în 1951,

dar ea se aplică de mai mult de un secol în Asia de sud-est. Această tehnologie
provine din ameliorarea progresivă a metodelor de stocare a peştilor vii în cuşti de
bambus de pe fluviul Makong.
Speciile de peşti utilizate în creştere în viviere flotabile trebuie să
îndeplinească câteva condiţii indispensabile. Din punct de vedere biologic aceste
specii trebuie să aibă o creştere rapidă, să consume hrana concentrată administrată
în viviere, să aibă un coeficient de conversie a hranei eficient, să suporte densităţi
de creştere ridicate, să tolereze nivelele scăzute în oxigen şi să aibă o bună
rezistenţă la îmbolnăvire.
Din punct de vedere economic speciile crescute în viviere trebuie să aibă o
valoare comercială ridicată şi o comercializare facilă şi să existe o piaţă de
desfacere pentru aceste specii. Dintre sistemele superintensive deschise în ţara
noastră s-a abordat cu succes creşterea în viviere flotabile în lacuri de acumulare a
crapului şi a păstrăvului.

106
 Primele teste experimentale de creştere a crapului în viviere flotabile au fost
efectuate în 1973 în lacul Brateş, de un colectiv de specialişti de la Universitatea
din Galaţi.
Începând din 1976 s-au efectuat cercetări sistematice de creştere a crapului
în viviere flotabile în lacuri colinare de către cercetători de la Staţiunea de
Cercetări "Stejarul" Pângăraţi.
Din 1979, un colectiv de cercetători de la Institutul de Ştiinţe Biologice
Bucureşti, Staţiunea de Cercetări Orşova şi Staţiunea de Cercetări Pângăraţi a
lucrat la o tehnologie de creştere a crapului în viviere flotabile în lacul de
acumulare Porţile de Fier, obţinând producţii de 5,5 kg de peşte /m 3 (Brezeanu şi
colab., 1980).
Creşterea salmonidelor în viviere flotabile a fost începută în anul 1969 pe
lacul de acumulare Izvoru Muntelui-Bicaz, de către cercetători de la Staţiunea de
Cercetări Pângăraţi, punându-se bazele unui puternic centru de cercetare şi
producţie a salmonidelor. Din 1982, cercetările privind creşterea salmonidelor în
viviere flotabile au continuat la Staţiunea Salmonicolă Potoci şi la Laboratorul de
Acvacultură şi Ecologie Acvatică Piatra Neamţ.
În lacul Bicaz, productivitatea realizată în cadrul tehnologiei de creştere în
viviere flotabile a păstrăvului a fost de 8-8,5 kg de păstrăv de consum /m 3 de apă
(Miron şi colab., 1984, 1986).
Condiţiile deosebite de mediu din lacul Vaduri au permis abordarea cu
succes a tehnologiei de creştere intensivă a păstrăvului curcubeu în viviere
flotabile. Temperatura medie multianuală a apei din acest lac este de 7,7 0C, iar
vara se menţine în jurul valorii de 15-170C. Rata mare de schimb a apei (în 24 de
ore apa din cuveta lacului este înlocuită în întregime) face ca oxigenarea să fie la
cote optime, iar ca urmare a aportului de apă din zona profundală a lacului Izvoru
Muntelui- Bicaz, în perioada de iarnă, fenomenele de îngheţ au o dezvoltare foarte
redusă, iar vara temperatura apei este mai scăzută. În aceste condiţii s-a realizat o
productivitate medie de 5-7 kg de păstrăv de consum la m.c., ajungând în mod
excepţional până la 15-18 kg/m3 (Battes şi colab, 1991).

4.3.1.1.1. Creşterea în viviere flotabile în ape dulci

Creşterea în viviere flotabile a peştilor în apă dulce, comparativ cu alte

sisteme de creştere, are numeroase avantaje.
Prin acest sistem de creştere se poate utiliza la maximum a resurselor acvatice
disponibile, precum lacurile de baraj şi de acumulare care sunt mai greu utilizate
pentru piscicultură prin alte tehnologii de creştere a peştilor. În acest sistem de
creştere se realizează o economie substanţială de apa pentru realizarea producţiei
de peşte, reflectată într-un coeficient hidric redus.
Folosirea pentru creşterea peştilor în viviere flotabile a lacurilor de baraj
permite reducerea utilizării suprafeţelor terestre pentru amenajări piscicole. În
acest sistem de creştere se obţin producţii mari, prin creşterea la densităţi foarte
mari, cu un ritm de creştere rapid şi în periode scurte de timp.

107
 Creşterea în viviere permite utilizarea optimă a furajelor de creştere cu un
indice de conversie scăzut, observarea facilă a peştilor, controlul şi tratarea foarte
rapidă a îmbolnăvirilor, ceea ce determină reducerea mortalităţii. Prin această
modalitate de creştere se realizează recoltarea totală şi facilă a producţiei, se obţin
peşti uniformi dimensionali care pot fi stocaţi sau transportaţi în stare vie spre
pieţele de desfacere.
Tehnologia de creştere a peştilor în viviere flotabile prezintă şi unele
dezavantaje. Datorită densităţilor mari de creştere, calitatea apei trebuie menţinută
la nivele optime, fiind necesar un schimb al apei suficient de mare pentru
diminuarea produşilor de metabolism şi refacerea conţinutului în oxigen.
Plasele de relon în care sunt crescuţi peştii, după o anumită perioadă de
imersie, sunt acoperite de perifiton, care modifică circulaţia apei în incintele de
creştere. Eliminarea acestuia este obligatorie, ceea ce înseamnă creşterea
necesarului de mână de lucru şi implicit creşterea costurilor de producţie.
Dacă în sistemele intensive de creştere pot fi utilizate şi furaje
complementare, care nu asigură în totalitate necesarul de nutrienţi şi energie a
speciei respective, în creşterea în viviere flotabile sunt folosite numai furaje
concentrate complete, echilibrate biochimic şi prin urmare mai scumpe.
Datorită faptului că impactul creşterii în viviere asupra calităţii mediului
acvatic este foarte mare (de exemplu, creşterea unei tone de păstrăv poluează cât o
localitate de 1500 locuitori), cu toate avantajele arătate mai sus, astăzi această
tehnologie este limitat aplicată.
De regulă se practică în bazine acvatice cu volume mari de apă, precum
lacurile naturale sau lacurile de baraj de mari dimensiuni Cele mai importante
specii crescute în viviere sunt crapul (Cyprinus carpio), păstrăvul curcubeu
(Onchorhynchus mykiss) şi peştele pisică (Ictalurus punctatus) (tabelul 4.1., figura
4.1.).

Figura 4.1. Crapul de cultură (Cyprinul carpio) şi păstrăvul curcubeu

(Onchorhynchus mykiss) crescuţi în viviere flotabile

108
 Tabelul 4.1. Principalele specii de peşti crescuţi în viviere flotabile
(Battes K.W., 1991)

Mediu de
Familia Specia Locaţia Anul
creştere
SUA, Porto 1968
Tilapia aurea Iazuri
Rico
Cichlidae Africa, Lacuri
Tilapia nilotica 1974
Filipine acumulare
Tilapia morsambia Filipine iazuri 1974
Râuri, canale, 1950
Cyprinus carpio Europa, Asia
lacuri
Ctenopharyncodon Canale apă 1975
Olanda
idella caldă
Hypophtalmichthys 1975
Europa est Lacuri
Cyprinidae molitrix
Europa est, Lacuri 1971
Aristichthys nobilis Asia sud–est acumulare
Râuri + 1958
Barbus altus Vietnam
canale
Tinca tinca Polonia Lacuri 1977
Ictaluridae Iazuri,
Ictalurus punctatus SUA orezării, 1964
lacuri
Silurus glanis Europa Râu 1975
Siluridae
Pangasius sp. Asia sud est Râuri, canale 1975
Râuri + 1976
Clariidae Clarias batracus Asia sud est
canale
India, Asia 1967
Ophiocephalus sp. -
Channidae sud est
Channa sp. Vietnam Râu 1976
Anabantidae India, Asia 1973
Anabes testudi Râu
sud est
Eleotridae Oxydeotris marmoratus Malaezia Iazuri 1971
Centrardridae Micropterus salmoides SUA Iazuri 1971
America de 1972
Nord, Lacuri
Onchorhynchus mykiss
Salmonidae Europa, Asia naturale
est
Salvelinus fontinalis Canada Râu, lac 1970
Coregonidae Coregonus sp. Europa Lac 1970
Plecogoroidae Plecoglorsus altinelis Japonia Lac 1968

109
 4.3.1.1.1.1. Tipuri de viviere flotabile

Vivierele de creştere, în funcţie de locul unde sunt amplasate, pot fi flotabile

la suprafaţa apei, plasate pe fundul bazinului, la adâncime mică, imersate la
adâncime mare sau plasate la mică distanţă de fund. Modul de construcţie a
bateriilor de viviere este diferit. Acestea pot fi rigide sau pot fi flexibile, cu
articulaţii mobile, ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la curenţi şi valuri. Ele
pot fi fixate, legate de mal prin pasarele sau pot fi ancorate liber în larg,
ajungându-se la ele numai cu ajutorul ambarcaţiunilor.
Plasele din care sunt confecţionate cuştile pot fi din fir de nylon, relon sau
alt produs sintetic. Acestea au o durată de exploatare de numai 3-5 ani, fiind uşor
degradate de lumină şi radiaţii UV şi se încarcă uşor cu perifiton, fapt ce
obturează ochiurile plasei.
Astfel de plase trebuie schimbate la câţiva ani şi curăţate periodic, ceea ce
ridică costurile de producţie. Pentru reducerea încărcării cu perifiton plasele se pot
trata cu diverse substanţe algicide precum verde malachit, gudroane, etc.
Dimensiunile ochilor plasei sunt alese în funcţie de dimensiunea peştilor crescuţi
şi pot varia de la 7-10 mm pentru peştii de dimensiuni mici până la 70-80 mm, în
cazul peştilor de talie mare.
Plasele din fire metalice (plase elastice din fir de oţel inox) sunt mult mai
rezistente şi se curăţă mult mai uşor. Preţul acestora, deşi foarte ridicat, se
amortizează mai repede decât la plasele de material sintetic. Astfel de plase au
neajunsul că pot produce rănirea peştilor, în cazul unor defecte de fabricaţie.
Dimensiunile vivierelor sunt şi ele foarte variabile, de la 2 mc pentru loturi
experimentale şi puiet până la 100-1500 mc pentru creşterea speciilor de talie
mare, precum somonul de Atlantic.
În medie, volumul util este de circa 30 mc.
Forma vivierelor poate fi foarte diferită: cub, paralelipiped, hexagon,
cilindru, octogon, decagon, dodecagon, ultimele trei tipuri fiind utilizate în
maricultura industrială (figura 4.2, figura 4.3., figura 4.4).

Fig. 4.2.
Vivieră paralelipipedică
flotabilă la suprafaţa apei, de
dimensiuni reduse, pentru
teste experimentale

110
 Fig. 4.3. Viviere flotabile, paralelipipedice aranjate în baterii de
creştere, cu punţi de acces

Fig. 4.4. Vivieră flotabilă hexagonală, fără punţi de acces, pentru creşterea
industrială a peştilor

111
 Materialele utilizate în construcţia vivierelor (flotori, ancore, punţi, etc.) pot
fi din metal, mase plastice sau lemn. De regulă vivierele sunt grupate în baterii,
infrastructura de susţinere fiind mai ieftină (figura 4.5., figura 4.6)

Fig. 4.5. Baterii de viviere flotabile pentru creşterea industrială a peştilor

Fig. 4.6. Modul de creştere a peştilor în viviere flotabile

112
 Se evită construcţiile masive, metalice, care sunt foarte scumpe, sunt
preferate schelete asamblate elastic, din mase plastice rezistente, uşoare şi
durabile în timp.
Sistemele de viviere de suprafaţă trebuie să dispună şi de un sistem de
protecţie împotriva atacurilor păsărilor de apă. Pentru a reduce dezvoltarea
perifitonului vivierele pot fi acoperite, astfel ca lumina care stimulează
dezvoltarea algelor să fie semnificativ redusă.

4.3.1.1.1.2. Hrănirea peştilor crescuţi în viviere

Hrănirea peştilor în viviere flotabile este făcută cu furaje concentrate

fiziologice granulate care asigură integral necesarul în principii alimentare
(proteine, glucide, lipide), vitamine (în special cele liposolubile – A, ,D, E, K şi
cele din complexul B) şi minerale (în special oligominerale). Pentru o dezvoltare
armonioasă şi creştere rapidă a peştilor trebuie asigurat aportul de aminoacizi
esenţiali lizină, metionină şi triptofan.

Tabelul 4.2. Creşterea individuală, creştere specifică zilnică şi densităţile de

creştere la unele specii din cultură crescute în viviere flotabile (Battes, 1991)

Creşteri Densitatea Creştere

Durata
Specia individuale creşterii (kg/mc) specifică Ţara
(zile)
iniţial final iniţial final zilnică
86,0 429,0 14,0 66,0 1,98 79 Germania
Cyprinus 284,0 1144,0 28,4 113,0 1,52 109 Germania
carpio 90,0 500,0 2,5 21,0 - 150 Japonia
40,0 440,0 7,0 70,0 - 105 Rusia
15,4 268,0 5,4 66,6 2,21 115 SUA
Ictalurus
25,0 383,0 9,0 135,0 1,18 230 SUA
punctatus
64,3 563,0 23,1 196,4 0,93 230 SUA
56,7 245,0 15,1 65,3 1,28 115 Sua
Onchorhyn 68,0 222,0 6,4 15,7 - 224 Germania
chus mykiss 7,0 175,0 0,4 4,6 - 360 Chile
18,5 56,0 10,0 26,6 0,79 125 California
Micropteru 15,1 50,2 13,7 42,7 15,9 72 SUA
s salmoides 43,4 87,7 14,9 26,2 0,39 144 iarna
Porto
Tilapia 12,5 50,0 4,0 20,0 - 70
Rico
aurea 25,5 150,0 12,4 85,5 2,24 87
SUA
Tilapia Coasta de
29,0 210 10,5 67,6 1,55 121
nilotica Fildeş

Dimensiunea granulelor este adaptată mărimii peştilor şi variază de la 1-2

mm pentru larve până la 8-10 cm la cele pentru reproducători.

113
Raţiile alimentare zilnice variază între 1 şi 6 % din greutatea corporală a peştelui
şi se administrează în raţii, cu atât mai dese cu cât vârsta este mai mică (8-10
raţii / zi la larve până la 1-2 raţii / zi la adulţi). Mărimea raţiei diferă în funcţie de
specie. De exemplu, la Cyprinus carpio este de 2 – 4% din greutatea lotului/zi, la
Ictalurus punctatus de 2 – 6%, la Onchorhynchus mykiss de 1 – 3%, la Tilapia
aurea de 3 – 5%, la Tilapia nilotica de 2 – 6% din greutatea lotului/zi.
Plasarea vivierelor în afluenţi ai centralelor termoelectrice, aşa numitele ape
calde reziduale, asigură o temperatură optimă a apei de peste 20ºC pe toată
perioada de creştere şi prin aceasta măreşte randamentul creşterii individuale
foarte mult.
În creşterile în regim semiintensiv a peştilor, densităţile din bazine nu
depăşesc 1-3 kg/mc la crap. În creşterile intensive şi superintensive, cu furaje
concentrate fiziologice, aceste densităţi cresc la zeci de kg peşte la 1 mc/apă.
Densităţile maxime de creştere testate experimental în sistem superintensiv
sunt mult mai mari decât cele comerciale. Astfel, la Ictalurus punctatus s-a ajuns
până la 220 kg/mc, la Cyprinus carpio la 189 kg/mc, la Onchorhynchus mykiss la
140 kg/mc, la Tilapia aurea la 149 kg/mc.

4.3.1.1.2.Creşterea în viviere flotabile în ape marine

Numărul de specii de peşti crescute în viviere în ape marine este relativ

redus (tabelul 4.3 ). Viviere utilizate pentru creşterea peştilor în ape marine pot fi
emerse şi submerse. Vivierele emerse pot fi flexibile, formate din mai mulete
module articulate sau pot fi viviere rigide cilindrice, orizontale sau verticale.
Vivierele submerse pot fi flexibile sau rigide, prevăzute cu flotori pentru
susţinerea flotabilităţii întregii platforme.

Tab. 4.3. Principalele specii de peşti crescute în viviere flotabile în ape marine
(Battes, 1991)

Nr.
Specia Tipul de creştere
crt.
1 Seriola quinqueradiata creştere industrială
2 Salmo salar creştere industrială
3 Sparus major creştere industrială
4 Scophtalmus maximus creştere experimentală
5 Sprotus ameta creştere experimentală
6 Epinephelus taurina creştere experimentală
7 Trachinatus carolinus creştere experimentală
8 Onchorynchus kisutch creştere experimentală
9 Onchorynchus mykiss creştere experimentală

Caracteristicile constructive ale vivierelor utilizate pentru creşterea peştilor

marini sunt diferite: pot avea sau nu punţi de acces, plasele sunt din fir de nylon

114
sau din fire metalice, etc. Dimensiunea ochiurilor plasei variază de la 20mm la
90 mm, funcţie de dimensiunea peştilor crescuţi. Pentru creşteri industriale
dimensiunile vivierelor asigură un volum de util de creştere de 50-100 mc.
Amplasarea vivierelor emerse şi submerse în mare constituie o problemă tehnică
delicată, fiind necesară cunoaşterea exactă a topografiei fundului apei, adâncimea
apei, direcţia şi viteza curenţilor marini, mărimea mareelor, intensitatea şi direcţia
vântului, în special la mare agitată şi furtuni. Amplasarea vivierelor acolo unde
apa este staţionară sau se deplasează foarte puţin, face ca la densităţi foarte mari
de creştere şi la amplasarea unor platforme formate din mai multe viviere, să se
producă o reducere a nivelului O2, cu efect direct asupra scăderii randamentului în
creştere. Frecvenţa şi direcţia curenţilor cei mai slabi determină limitele maxime
ale densităţilor de creştere ale peştilor în aceste viviere. Optimul densităţii de
creştere depinde foarte mult de circumstanţele individuale de creştere, de specie şi
are o importanţă economică foarte mare. Densităţile optime în condiţii favorabile
adecvate, în studii experimentale, sunt în jur de 35 kg peşte/mc apă, la o creştere
de lungă durată. În condiţii comerciale, aceste densităţi oscilează între 10 – 20
kg/mc.

4.3.2. Sisteme superintensive închise

În sistemele superintensive închise apa este folosită de mai multe ori în

ciclul de producţie, după o prealabilă oxigenare şi purificare prin traversarea de
camere secundare de decantare, filtre mecanice şi biologice (Stickney, 1979). Cele
mai cunoscute sisteme închise de creştere superintensivă a peştilor sunt sistemul
Ahrrensburg, sistemul Bechtel, creşterea în silozuri verticale, creşterea în ape
recirculate cu mediu climatizat.În sistemul Ahrrensburg creşterea se face în acvarii
termostatate, cu purificarea continuă a apei, ajungându-se la densităţi de creştere
de 250 kg de peşte la m3 de apă (Meske, 1973).
Sistemul Bechtel se bazează pe creştereapeştilor în bazine termostatate de
masă plastică, cu un control permanent al parametrilor de calitate ai apei,
densităţile de creştere realizate fiind de 100 kg /m3 (Proske, 1974);
Creşterea în silozuri verticale se realizează în bazine cu un volum util de 40-
50 m3, în care apa recirculată este oxigenată în contracurent, producţiile obţinute
fiind de 40-50 kg /m3 la crap (Friesecke şi Coltz, 1978) şi 40-80 kg / m 3 la anghilă
(Lukowicz, 1980);
Creşterea în ape recirculate cu mediu climatizat reprezintă un sistem actual de
creştere a peştilor în care se realizează producţii de 40-80 kg de peşte la m 3 de
apă. Sistemele de recirculare pot fi simple, atunci când în incinta de creştere se
introduce suplimentar o anumită cantitate de apă, care se combină cu apa
recirculată sau sisteme complexe, în care apa evacuată din incinta de creştere este
tratată de mai multe ori, până la obţinerea unei calităţi corespunzătoare,
reducându-se astfel necesarul de apă din sistem.
4.3.2.1. Creşterea în sisteme cu recircularea şi recondiţionarea apei

115
 Sistemele de producţie cu recircularea şi recondiţionarea apei constituie o
alternativă la acvacultura tradiţională. Avantajele practicării acvaculturii în
sistemele cu recircularea apei sunt multiple: cerinţă redusă pentru resursa de apă,
suprafeţe relativ reduse pentru amplasarea unor astfel de unităţi de creştere,
controlul complet al condiţiilor din mediul de creştere, controlul riguros al calităţii
produsului realizat, livrarea ritmică, pe tot parcursul anului, în stare proaspătă a
produsului realizat. (Cristea V. şi colab., 2003):
Aceste sisteme de creştere sunt diferite prin echipamentele şi tehnologiile
aplicate, încât nu se poate vorbi de o configuraţie standard a sistemelor cu
recirculare din acvacultură.
Bazinele de creştere sunt de forme şi mărimi diferite, astfel încât să asigure
orientarea eficientă a solidelor spre filtru şi amestecarea completă a apei în
unităţile de creştere. Sunt utilizate frecvent bazinele „raceways” şi bazinele
circulare.
Sistemele de filtre biologice asigură eliminarea amoniacului ce rezultă din
digestiei proteinelor. Concentraţia azotaţilor din bazinele de creştere este
menţinută în limite rezonabile prin înlocuirea periodică a apei din sistemul de
cultură cu apă proaspătă. Rata înlocuirii este în funcţie de densitatea peştilor din
bazinele de creştere şi de cantitatea de hrană administrată acestora.
Nivelul de oxigen din bazinele de creştere trebuie să nu scadă sub 4 mg/l.
Menţinerea oxigenului la concentraţii compatibile cu o creştere eficientă se
realizează prin diferite sisteme de aerare şi oxigenare a apei. Menţinerea
concentraţiei de substanţă organică în bazinele de creştere se realizează prin
diferite procedee de limpezire a apei.
În bazinele de creştere se acumulează cantităţi importante de
macroparticule. Acestea sunt resturi de fecale şi hrana neconsumată şi sunt
concentrate în bazine decantoare, de unde sunt eliminate periodic.
Bioxidul de carbon, rezultat din respiraţia peştilor, trebuie menţinut sub
30mg/l prin aerarea energică a apei sau prin utilizarea unor echipamentele
specifice de degazare, care asigură pomparea apei prin coloane aeratoare cu
umplutură, numite coloane de degazare (Cristea V. şi colab., 2003).
Deşi peştii pot tolera variaţii relativ mari ale pH-ului, cuprins între 6 şi 9
unităţi, este necesară menţinerea acestuia la valori de 7-8 unităţi, prin diferite
procedee de tamponare a apei.
Eficienţa creşterii în sisteme recirculante depinde de specia de cultură, de
numărul şi mărimea exemplarelor, de densitatea de creştere şi starea sanitară a
peştilor. Materialul biologic folosit la populare trebuie să aibă o stare sanitară
bună, să nu aibă boli infecţioase sau parazitare şi să prezinte o condiţie fiziologică
corespunzătoare.
Transportul şi manipularea materilului piscicol, impuse de diferite faze ale
tehnologiei de creştere (pescuit, sortare, cântărire, etc.), trebuie făcute în condiţii
optime, încât stresul suportat de peşte să fie minim. Densităţile de populare
trebuie alese în funcţie de specie şi categoria de vârstă, în aşa fel încât să nu fie
afectat ritmul de creştere al peştilor.

116
 Rentabilitatea creşterii peştilor în sisteme recirculante este condiţionată şi de
cantitatea şi calitatea hranei administrate. Sunt utilizate furaje complete care
asigură în totalitate cerinţele energetice şi nutriţionale ale peştilor. Hrana utilizată
trebuie să aibă o digestibilitate crescută, să fie granulată, iar procentul de particule
fine din furaj să fie cât mai redus.
În funcţie de eficienţa sistemului de condiţionare a calităţii apei se stabilesc
intensitatea hrănirii, raţiile alimentare, rata sau frecvenţa administrării hranei.
Intensitatea hrănirii (raportul procentual dintre cantitatea de hrană
administrată zilnic şi cantitatea de biomasă de cultură existentă) variază în funcţie
de vârsta peştilor, fiind mai ridicată la puiet (5-8%) şi mai redusă la peştele de
consum (1-3%) (Cristea V. şi colab., 2003).
Raţia alimentară (cea mai mare cantitate de hrană ce poate fi ingerată cu
uşurinţă de peşti, într-o anumită perioadă de timp) trebuie stabilită în aşa fel încât
să se reducă la minim cantitatea de hrană neconsumată.
Frecvenţa administrării hranei influenţează gradul de valorificare a acesteia.
Se recomandă ca hrana să fie administrată continuu sau cu o frecvenţă ridicată.
Acest lucru se realizează prin utilizarea de distribuitoare la cerere (distribuitoare
„tip reflex”) şi prin distribuitoare automate.
Performanţa tehnologică şi economică a unui sistem recirculant depind, în
foarte mare măsură, de eficienţa controlului stărilor de îmbolnăvire şi al stresului.
Cerinţele privind managementul stării sanitare a peştilor implică excluderea
oricărei posibilităţi de pătrundere a agenţilor patogeni în interiorul sistemului de
creştere, obligativitatea aplicării măsurilor profilactice privind bolile infecţioase şi
parazitare, efectuarea unor tratamente eficiente şi energice la apariţia bolilor,
respectarea măsurilor de igienă în toate fazele procesului tehnologic şi menţinerea
unor condiţii mediale optime, în mod special cele privind nivelul încărcării
organice şi conţinutul în amoniac şi nitriţi (Cristea V. şi colab., 2003).

4.4. Acvacultura integrată

Creşterea peştilor în iazuri şi heleşteie poate fi integrată unor activităţi foarte

diferite precum creşterea puilor şi raţelor, porcinelor şi bovinelor pe digurile şi
marginile bazinului acvatic.
De exemplu, în Filipine, se practică creşterea combinată porc – peşte, pui –
peşte, raţe – peşte. Aceste animale sunt crescute pe platforme deasupra bazinelor
populate cu Tilapia, Clarias batrachurus şi Channa striata. S-au obţinut producţii
de 5,5 t/ha/an de tilapia şi 1,5 t/ha/an de Clarias şi Channa. Datorită dejecţiilor de
la animale, se obţin importante sporuri zilnice de creştere.
În China se practică creşterea în comun a peştilor şi palmipedelor:
Producţile obţinute au fost de 9 t peşte /ha/an şi 30 t de raţe. Apa îmbogăţită în
nutrienţi este utilizată la irigarea câmpurilor de orez, care au producţii
semnificativ crescute.
4.5. Sistemul sea – ranching

117
 Sistemul sea – ranching este practicat pe larg de japonezi, canadieni şi
americani, pentru exploatarea stocurilor de somon. În fiecare an se eliberează cca.
2 miliarde de pui în râuri, iar rata recapturii este între 1-5%.
Prin această tehnică se controlează reproducerea şi dezvoltarea larvară.
Indivizii sunt eliberaţi în mediul natural unde se dezvoltă prin consumul bazei
trofice din acesta. Recaptura se face prin tehnici de colectare cunoscute sau prin
capturare la sosirea în fluviul de origine pentru reproducere (somonii de pacific).
Repopularea este practicată pe larg în râuri, în vederea exploatării prin pescuit
sportiv.
Alte specii sedentare fac obiectul repopulărilor sunt acipenseridele şi
coregonidele în Europa şi crevetele, în Japonia.
Un loc important în economia piscicolă îl reprezintă creşterea speciilor
ornamentale. Se produc anual circa 350 milioane de indivizi de peşti exotici de
acvariu (Gupies, Platies, Molies) cu o valoare de circa 4 milioane de dolari.

5. ANALIZA CREŞTERII ŞI SUPRAVIEŢUIRII MATERIALULUI

PISCICOL

118
 5.1. Determinarea ritmului de creştere a peştilor şi a supravieţuirii
5.1.1. Determinarea parametrilor biometrici

În scopul evidenţierii ritmului de creştere a peştilor trebuie efectuate o serie

de măsurători biometrice. Prelucrarea biometrică a peştilor constă în determinarea
variabilităţii caracterelor la indivizi izolaţi sau la grupe de indivizi, pe baza
măsurării, cântăririi şi prelucrării statistice a datelor obţinute.
Caracterele determinate prin studii de biometrie sunt:
- caractere metrice: lungimi, grosimi;
- caractere gravimetrice: greutatea;
- caractere meristice: numărarea de solzi, radii, spini branhiali;
Materialele necesare acestor operaţiuni sunt : riglă gradată , şubler sau
compas, balanţă tehnică. Pentru efectuarea de măsurători mai rapide ale lungimii
şi grosimii peştelui se utilizează un dispozitiv special numit ihtiometru (figura
5.1). Acest instrument este construit dintr-o scândură cu lungimea de circa 1m şi
lăţimea de 40-60 cm. Pe lungimea şi pe lăţimea scândurii se prind cap în cap două
scânduri de 30-45cm înălţime. Peştele conservat în alcool sau formol sau în stare
vie, dar anesteziat cu diferite soluţii, este cântărit şi măsurat.

Figura 5.1. Măsurarea peştilor cu ihtiometru

a-ihtiometru pentru peşti mari, b-ihtiometru pentru puiet,
c-modalitatea de măsurare
Prin măsurători directe se determină următorii parametri biometrici (figura
5.2):

119
 - lungimea totală a corpului (L) – este distanţa de la vârful botului până la
vârful înotătoarei caudale (cm) ;
- lungimea standard a corpului (l) – distanţa de la vârful botului la baza
înotătoarei caudale (cm);
- lungimea capului(lc)- distanţa de la vârful botului la marginea
posterioară a osului opercular (cm);
- înălţimea (H) – distanţa de la marginea spatelui până la linia
abdomenului ,în regiunea cea mai lată a corpului (cm) ;
- grosimea corpului (G) – distanţa cea mai mare dintre flancurile
peştelui(cm) ;
- circumferinţa corpului(C)– măsurată în zona grosimii maxime a peştelui
(cm) ;

Figura 5.2. Schema măsurătorilor biometrice la peşti

I-înotătoare dorsală, II-înotătoare codală, III-înotătoare pectorală, IV-înotătoare ventrale, V-

înotătoare codală, VI-înotătoare adipoasă, 9-20 linia laterală, 1-2 lungimea totală-absolută a
corpului, 1-3 lungimea corpului până la scobitura lobului înotătoarei codale, 1-4 lungimea corpului
până la înotătoarea codală, 1-5 lungimea capului, 28-15 lungimea între ochi şi opercul, 1-12
lungimea botului, 13-14 diametrul ochiului, 17-22 înălţimea maximă a corpului, 26-27 înălţimea
minimă a corpului, 1-17 distanţa anti-dorsală, 1-18 distanţa anti-ventrală, distanţa anti-anală, 10-20
lungimea postdorsală, 16-18 distanţa între înotătoarele pectorale şi ventrale, 18-19 distanţa între
înotătoarele ventrale şi anală, 17-29 lungimea bazei înotătoarei dorsale, 19-25 lungimea bazei
înotătoarei, 17-23 lungimea bazei laterale a înotătoarei dorsale, 19-25 înălţimea înotătoarei anale,
16-24 lungimea înotătoarei pectorale, 18-6 înălţimea înotătoarei ventrale

În studiile de sistematică a peştilor, pentru identificarea exactă a unei specii,

subspecii, linii sau populaţii se realizează o serie de măsurători specifice
(biometrie taxonomică) cum sunt:

120
- lungimea botului (lb) – distanţa de la vârful botului la marginea anterioară a
orbitei, pe linia mediană a capului;
- înălţimea capului (hc) – se măsoară pe linia verticală ce porneşte de la
extremitatea posterioară a deschiderii branhiale;
- înălţimea frunţii (hf) – se măsoară pe verticală, de la marginea superioară a
orbitei până la linia dorsală a capului;
- lungimea pedunculului caudal (lp) - distanţa de la extremitatea posterioară a
înotătoarei anale la baza înotătoarei caudale;
- distanţa predorsală (D)- se măsoară de la vârful botului la baza primei radii a
înotătoarei dorsale;
- distanţa postdorsală (Dl )- se măsoară de la baza primei radii a înotătoarei
dorsale la baza înotătoarei caudale;
- distanţa preventrală (Dv)- se măsoară de la vârful botului la baza înotătoarei
ventrale;
- distanţa preanală (Da)- distanţa de la vârful botului la extremitatea anterioară a
înotătoarei anale;
- înălţimea pectoralei (hp)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii
din înotătoarea pectorală;
- înălţimea ventralei (hv)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii
din înotătoarea ventrală;
- distanţa dintre pectorală şi ventrală (Dpv)- se măsoară de la baza pectoralei la
baza ventralei;
- diametrul ochiului (do) – se măsoară de la extremitatea anterioară la cea
posterioară a orbitei pe linia mediană ;
Caracterele gravimetrice se determină cu ajutorul balanţelor tehnice sau
analitice, în funcţie de precizia dorită. Greutatea totală (g) este masa peştelui
exprimată în grame. Greutatea individuală se determină pe exemplare vii (normale
sau anesteziate), pe exemplare moarte de curând sau pe exemplare congelate.
Greutatea exemplarelor moarte scade foarte rapid, în funcţie de specie şi de
condiţiile de păstrare a probelor.
Pot fi înregistrate scăderi de 20-30% în numai 4 ore de la captură. Din acest
motiv, la aprecierea greutăţii pe material conservat se fac anumite corecţii în
funcţie de modalitatea de conservare.
Caracterele meristice care pot fi determinate sunt:
- numărul solzilor de pe linia laterală;
- rândurile transversale de solzi ( se numără în regiunea cea mai înaltă a
corpului);
- numărul radiilor din înotătoare;
- formula dinţilor faringieni;
- numărul spinilor branhiali;

5.1.2. Calcularea unor indici şi coeficienţi biometrici

121
 Pe baza parametrilor biometrici determinaţi anterior pot fi calculaţi o serie
de indici şi coeficienţi biometrici precum: indicele de profil, indicele de grosime,
indicele de circumferinţă, coeficientul de îngrăşare.
Indicele de profil este raportul dintre lungimea totală a corpului (L) şi
înălţimea corpului (H).
La crapul de cultură selecţionat pentru formarea loturilor de reproducători
acest indice trebuie să fie mai mare de 3.
Indicele de grosime este raportul dintre grosimea maximă a corpului (G) şi
lungimea totală a corpului (L) înmulţit cu 100. Cu cât acest indice este mai mare
cu atât peştele este mai valoros din punct de vedere economic.
Indicele de circumferinţă ( Kiselev ) reprezintă raportul dintre lungimea
standard a corpului (l) şi circumferinţa corpului (C).
Coeficientul de îngrăşare (Fulton) este raportul dintre greutatea peştelui şi
lungimea standard a corpului la cub, înmulţit cu 100. Acest coeficient se mai
numeşte şi coeficient de întreţinere. Cu cât peştele este mai bine hrănit cu atât
acest coeficient est mai mare.

5.1.3. Calcularea unor coeficienţi de creştere şi supravieţuire

Cu ajutorul indicilor şi coeficienţilor biometrici determinaţi sau calculaţi

anterior se poate aprecia ritmul de creştere a peştilor într-un anumit interval de
timp, prin calcularea unor coeficienţi de creştere (tabelul 5.1):
- sporul de creştere (creştere absolută) - este diferenţa dintre greutatea
peştelui la finalul testului (G) şi greutatea la începutul acestuia (g);
- indicele de creştere sau indicele de multiplicare a greutăţii iniţiale – este
raportul dintre greutatea peştelui la final de test şi cea de la începutul testului şi
arată de câte ori a crescut peştele în intervalul cercetat;
- creşterea specifică zilnică, este cel mai sintetic mod de apreciere a
creşterii şi se calculează după formula din tabelul 6.3.
Aprecierea gradului de supravieţuire a unor loturi de peşti pe parcursul
desfăşurării unui experiment se face prin calcularea următorilor indici:
- indicele de supravieţuire (%) – este raportul dintre numărul de exemplare
vii de la finalul testului şi numărul de exemplare de la începutul testului înmulţit
cu 100;
- indicele de mortalitate (%) – este raportul dintre exemplare moarte până
la finalul testului şi numărul de exemplare de la începutul testului.

Tabelul 5.1. Principalii indici biometrici şi coeficienţi de creştere la peşti

Denumirea indicelui Relaţia de calcul a indicelui

122
 desfăşurată prescurtată
Lungimea totală a corpului
Indice de profil L/H
Înălţimea maximă a corpului
Indice de grosime Grosimea maximă a corpului G x 100
Lungimea maximă a corpului L
Lungimea standard a corpului l
Indice de circumferinţă
Circumferinţa corpului C
Greutatea x 100 g x100
Coeficient de îngrăşare 3
Lungimea standard l3
Spor de creştere Greutatea finală – greutatea iniţială G–g
Greutatea finală G
Indice de creştere
greutatea iniţială g
(ln gr. finală – ln gr. initială)x100 (ln G – ln g) 100
Creştere specifică zilnică număr zile de test nr. zile

5.2. Aprecierea gradului de valorificare a hranei

Pentru aprecierea gradului de valorificare a diferitelor reţete de furaje

concentrate utilizate în creşterea intensivă a peştilor se calculează o serie de
coeficienţi de valorificare a hranei.
Coeficientul de conversie a hranei (CCH) este raportul dintre cantitatea de
hrană consumată într-o anumită perioadă de timp şi sporul de creştere realizat în
aceeaşi perioadă. Cu cât valoarea coeficientului de conversie este mai mică cu atât
hrana este mai bine valorificată de către peşte. În cadrul experimentelor de nutriţie
acest coeficient se calculează periodic, la intervale de 30-40 de zile şi pe întreaga
perioadă experimentală.
Cantitatea de hrană consumată ( g )
CCH = --------------------------------------------
Sporul de creştere ( g )

Coeficientul de eficacitate proteică (CEP) este raportul dintre sporul de

greutate realizat de peşti într-o anumită perioadă de timp şi cantitatea de proteină
din furaje consumată de peşti în aceeaşi perioadă de timp. Acest coeficient se
calculează în special când se compară reţete de hrană cu acelaşi conţinut de
proteine dar de natură diferită. Cu cât CEP este mai mare cu atât proteina din
hrană este mai bine valorificată de peşte. Pentru calcularea CEP se impune
cunoaştere compoziţiei biochimice a hranei, în special a concentraţiei proteinei.
Sporul în greutate ( g )
CEP = ---------------------------------------------
Cantitatea de proteina consumată ( g )

Indicele de umplere a intestinului (IU) este raportul dintre greutatea

conţinutului intestinal şi greutatea peştelui eviscerat înmulţit cu 10 000.

123
 Greutatea conţinutului intestinal ( g )
IU = -------------------------------------------- x 10 000
Greutatea peştelui eviscerat ( g )

Acest indice arată gradul de intensitate a hrănirii. Indicele de umplere a

intestinului se determină pe minimum 15 exemplare, se calculează lunar sau de
minimum 3 ori într-o perioadă de creştere.

5.3. Aprecierea stării de îngrăşare a peştilor

Aprecierea gradului de îngrăşare a peştilor poate fi făcută prin mai multe

metode:
- metode chimice, prin care se analizează conţinutul de lipide din carnea de peşte
prin extracţie la un aparat Soxhlet;
- metode gravimetrice, bazate pe faptul că o mare parte din grăsimea peştilor se
depune pe organele interne. Aceasta poate fi îndepărtată relativ uşor şi cântărită.
Se calulează coeficientul de îngrăşare, care este procentul cantităţii de grăsime
din greutatea totală a corpului.
- metode morfometrice, bazate pe aprecierea cantităţii de grăsime depuse de-a
lungul intestinului.
Această ultimă categorie de metode a fost pusă la punct de
M.L.Prozorovskaia(1952) pentru vobla din Marea Caspică, dar poate fi cu
uşurinţă aplicată şi la ciprinidele din zona noastră. Această cercetătoare a imaginat
o scară cu 6 grade, de la gradul 0, la care grăsimea de pe tubul digestiv lipseşte, la
gradul 5 la care tot tubul digestiv este acoperit cu un strat gros de grăsime (figura
5.3. şi tabelul 5.2.).

Tabelul 5.2. Scara conţinutului în grăsime la peşti (după G. V. Nikolski,

1962)

Gradul
de Caracteristici
îngrăşare
- grăsimea lipseşte pe tubul digestiv;
- uneori tubul digestiv este acoperit cu o peliculă albă şi subţire de ţesut
0
conjunctiv;
- între ansele tubului digestiv sunt prelungiri filiforme ale ţesutului conjunctiv;
- între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o dungă subţire de grăsime;
1 - uneori pe marginea de sus a porţiunii a doua a tubului digestiv o zonă foarte
îngustă şi întreruptă de grăsime;
- între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o zonă de grăsime îngustă şi
destul de compactă;
2 - pe marginea de sus a porţiunii a doua, o zonă de grăsime îngustă şi continuă;
- pe marginea interioară a porţiunii a treia a tubului digestiv, din loc în loc mici
porţiuni izolate de grăsime;

124
 - între porţiunea a doua şi a treia a tubului digestiv o zonă îngustă de grăsime;
- pe marginea superioară a porţiunii a doua şi pe cea inferioară a porţiunii a
treia se întind zone late de grăsime;
3
- la extremitatea cefalică a tubului digestiv o proeminenţă de grăsime de formă
triunghiulară;
- capătul anal al tubului digestiv acoperit de un strat subţire de grăsime;
- tubul digestiv acoperit aproape în întregime cu grăsime, cu excepţia unor mici
4 spaţii liberesituate pe ansa a doua şi pe porţiunea a treia a tubului digestiv;
- straturile de grăsime de pe ambele anse sunt foarte dezvoltate;
- tot tubul digestiv este acoperit cu un strat gros de grăsime;
- pe tubul digestiv nu există spaţii libere de grăsime;
5
- pe ambele anse ale tubului digestiv există straturi foarte dezvoltate de
grăsime;

Figura 5.3. Aprecierea îngrăşării la voblă (după Prozorovskaia, 1952)

5.4. Determinarea raportului dintre sexe

Stabilirea raportului dintre sexe la peşti (sex ratio) are o importanţă teoretică
şi practică în stabilirea capacităţii de reproducere a populaţiilor naturale sau în
estimarea numărului de reproducători în cadrul unităţilor piscicole.
Pentru determinarea sexului peştilor se studiază gonadele. La stadiile mature
de dezvoltare determinarea sexului este uşor de realizat: la femelele adulte ovulele
se disting uşor în ovare iar la masculi testiculele sunt netede, albicioase, în
aparenţă negranulate.
La multe specii de peşti există dimorfism sexual, mai evident în perioadele
de reproducere (boişte), evidenţiat în schimbarea culorii (mai vii la masculi),
proporţiile corpului (de obicei mai mari la femele), apariţia de excrescenţe (butoni
nupţiali la masculii unor ciprinide) (tabelul 3.7.).
La indivizii imaturi forma, culoarea şi consistenţa gonadelor indică sexul
peştilor. Pentru a uşura stabilirea diferitelor stadii ale ciclului sexual au fost

125
întocmite diferite scale ale gradului de maturare a gonadelor. La baza acestora stă
evidenţierea maturaţiei gonadelor în diferite stadii ontogenetice ( tabelul 5.3.).

Tabelul 5.3. Stadiile de maturare a gonadelor (scara Meyer corelată după

Holden-Raitt)

Stadii Caracteristici
gonadele (ovarele şi testiculele) foarte mici, ocupă o treime din cavitatea
I abdominală
Imatur gonadele situate aproape de coloana vertebrală
ovarele de culoare roz-deschis spre alb, nu se disting elementele sexuale
gonadele ocupă jumătate din cavitatea abdominală, au culoare cenuşie –
roz, sunt mai mult sau mai puţin simetrice
II
la indivizii adulţi, acesta este stadiul de repaus ce se instalează după
Început de maturare
depunerea elementelor sexuale
la o viitoare maturare dezvoltarea gonadelor începe de la stadiul II
gonadele ocupă aproape două treimi din cavitatea abdominală
III ovarele au culoare roşie-portacalie, icrele se disting cu ochiul liber
Dezvoltare
testiculele au culoare albă-cremoasă, la apăsare nu lasă lapţi
gonadele ocupă toată cavitatea abdominală
IV testiculele au culoare alb-lăptoasă, la presare emit lapţi
Maturare au culoare portocalie-roşiatică, icrele sunt de formă sferică şi sunt vizibile
cu ochiul liber
V produsele sexuale sunt eliminate la o uşoară presare a abdomenului
Reproducere icrele sunt transparente şi mari, în ovare se disting şi icre opace, imature
VI gonadele moi şi zbârcite acupă circa jumătate din cavitatea abdominală
Atrezie ovarele sunt puternic vascularizate, mai pot conţine icre degenerate
(după reproducere) testiculele cu resturi de spermă neeliminate

Deoarece între greutatea gonadelor, numărul de icre şi greutatea corpului

există o strânsă corelaţie, pentru stabilirea prolificităţii femelelor pot fi calculaţi
diferiţi coeficienţi precum coeficientul de fertilitate şi raportul gonosomatic.
Coeficientul de fertilitate (Cf) sau indicele Behning se determină la
reproducători femele după sacrificarea acestora şi numărarea icrelor existente în
ovare. Calculul se face după formula: lxg
Cf = ---------- unde:
N
l – lungimea standard a corpului;
g - greutatea corpului;
N- numărul total de icre existente;
Raportul gonosomatic (Rgs) are la bază corelaţia dintre greutatea ovarelor
şi greutatea corpului femelei şi se calculează după relaţia:
Go x 100
Rgs = ------------ unde:
g

126
 - Go- greutatea ovarelor;
- g - greutatea peştelui;

5.5. Determinarea vârstei peştilor

Determinarea vârstei peştilor dintr-un ecosistem acvatic natural sau antropic

are o importanţă teoretică şi practică deosebită. În studiile asupra ihtiofaunei dintr-
un bazin acvatic se impune cunoaşterea exactă a vârstei peştilor pentru a putea
stabili structura pe vârste a populaţiilor din fiecare specie. Aceste date indică
capacitatea de reproducere a populaţiei şi arată dacă populaţia este stabilă în acel
ecosistem. Importanţa practică constă în faptul că în cadrul crescătoriilor
piscicole, la formarea loturilor de reproducători, trebuie aleşi peşti de o anumită
vârstă, care să aibă o prolificitate maximă iar elementele seminale să aibă o
viabilitate maximă.
Pentru determinarea vârstei peştilor pot fi utilizate mai multe metode:
- metoda empirică care se bazează pe observarea directă a indivizilor aflaţi în
captivitate sau a indivizilor marcaţi şi recapturaţi;
- metoda statistică (metoda Peterson) care are la bază determinarea frecvenţei
distribuţiei dimensionale a peştilor în populaţie;
- metoda anatomică – bazată pe analiza solzilor, a oaselor şi a altor organe
dure.
Principiul metodei anatomice constă în faptul că la peşti, impregnarea cu
calciu a unor organe osoase (solzi, otolite, radii, vertebre) nu este uniformă în
cursul anului, ceea ce determină apariţia unor inele de creştere la nivelul acestor
organe.
Apariţia inelelor de creştere este mai evidentă la speciile de peşti din zonele
temperate. În zonele tropicale apariţia inelelor de creştere este indusă de
modificări ale regimului de hrană, modificări ale bazei trofice naturale a bazinelor
acvatice sau de anumite faze ale ciclului ontogenetic al peştilor (dezvoltarea
gonadelor, reproducere).

5.5.1. Determinarea vârstei după solzi

Determinarea vârstei peştilor după solzi poartă denumirea de scalimetrie.

Materiale necesare: lupă binoculară, pense, lame de microscop, soluţie de
amoniac 5%, soluţie de albastru de metil 5 %, peşti de diferite vârste.
Modul de lucru: de la fiecare peşte se prelevează câte 10-20 de solzi de
deasupra şi de sub linia laterală, din dreptul înotătoarei dorsale (figura 5.4).
Numărul solzilor trebuie să fie mai mare pentru a putea alege solzii la care
inelele de creştere sunt bine evidenţiate. Se introduc solzii în soluţia de amoniac
2-3 minute apoi se scot şi se îndepărtează mucusul cu o bucata de tifon. Se
introduc solzii apoi într-un vas cu soluţie de albastru de metil, se ţin 1-2 minute
pentru colorare, se spală cu apă distilată după care se pun pe lame de sticlă pentru

127
a fi examinaţi la lupa binoculară sau la microscop. Aceştia vor fi orientaţi cu
suprafaţa ornamentată spre sursa de lumină şi cu partea anterioară în sus.
În câmpul optic al lupei se disting straturi concentrice de sclerite, mai
opace, care alternează cu zone mai transparente, dispuse în jurul centrului solzului
numit şi focar. În timpul iernii când metabolismul peştelui este redus, scleritele
sunt mai apropiate şi mai puţin calcifiate, apărând mai transparente în imagine. În
sezonul cald, odată cu accelerarea metabolismului, scleritele se distanţează, se
îngroaşă, se impregnează puternic cu calciu şi apar în imagine ca zone mai
întunecate. Numărarea acestor zone mai opace arată numărul de veri (ani) pe care
le are peştele respectiv. Fiecare specie de peşte are o formă şi un desen
caracteristic al solzului, fapt ce poate constitui un caracter de determinare
sistematică a acestora.

Figura 5. 4. Zonele de prelevare a solzilor la diferite specii de peşti

Solzii cicloizi, cum sunt cei de la cod, somon, păstrăv, au striuri care
înconjoară complet focarul cât timp durează creşterea (figura 5.5). La solzii
ctenoizi , de la biban sau ghiborţ, în partea posterioară a focarului striurile nu sunt
clar definite şi pot fi ascunse de spini proeminenţi. Din această cauză se
examinează partea anterioară a solzului (figura 5.6 şi figura 5.7).

128
 Figura 5.5. Inele anuale pe un solz de păstrăv

Figura 5.6. Solz de crap de 3 ani Figura 5.7. Solz de biban

Solzii
de 6 aniregeneraţi, care se formează în urma pierderii solzilor primari, nu vor
fi folosiţi la determinarea vârstei peştilor deoarece aceştia nu prezintă toate
striurile solzilor primari. Focarul lor prezintă o zonă clară înconjurată de striuri
neregulate.

5.5.2. Determinarea vârstei după otolite

Otolitele sunt formaţiuni calcaroase de formă oval-turtită până la fuziformă,

de dimensiuni diferite, prezente în veziculele urechii la peşti. La teleosteeni sunt
în număr de trei: sagitta, aflat în saculă, care fiind cel mai mare este preferat
pentru determinarea vârstei, lapillus, în utricolă şi asteriscus, în lagenă. Pe faţa
concavă a otolitului se observă o depresiune centrală, numită sulcus acusticus,
care se întinde de la capătul anterior la cel posterior şi care este foarte utilă pentru
localizarea centrului otolitului (figura 5.8).

129
 Figura 5.8. Otolit de cambulă de 5 ani

După prelevarea otolitelor aceştia se păstrează în alcool, glicerină sau

amestec de alcool şi glicerină în proporţie de 2:3, pentru clarificare. Nu se
foloseşte formol sau acizi deoarece aceşti conservanţi dizolvă otolitele..
Pentru o bună evidenţiere a inelelor de creştere sunt necesare şi unele
operaţiuni speciale. De exemplu, otolitele de dimensiuni mici cum sunt cele de la
hering şi scrumbie, sunt fixate în răşină pentru a deveni mai clare. Răşina măreşte
contrastul dintre zonele întunecate şi cele luminoase. La speciile cu otolite mari se
impune examinarea acestora în secţiune transversală, după ce acestea au fost
şlefuite fin până când toate inelele devin vizibile.
Straturile depuse în timpul creşterii active din perioadele calde apar ca zone
luminoase, iar cele depuse în perioadele de creştere lentă (toamna şi iarna) apar ca
zone întunecate sau hialin-translucide. O zonă întunecată şi una luminoasă
reprezintă împreună un an de creştere. Vârsta în ani se stabileşte prin numărarea
zonelor întunecate.
Avantajul folosirii otolitelor la determinarea vârstei peştilor constă în faptul
că această metodă reflectă cu precizie toate momentele dezvoltării ontogenetice,
deoarece acestea se formează în timpul dezvoltării embrionare. Dezavantajul
major este că prelevarea otolitelor presupune sacrificarea peştelui, ceea ce devine
o problemă pentru speciile cu mare valoare economică, pentru trofee şi pentru
speciile ameninţate.

5.5.3. Determinarea vârstei după alte structuri osoase

La peştii osoşi fără solzi sau otolite nesatisfăcătoare pentru determinarea

vârstei se folosesc alte structuri osoase: radiile înotătoarelor dorsale, vertebrele,
oasele operculare, cleitrum (figura 5.9 şi figura 5.10).
Radiile înotătoarelor sunt preferate vertebrelor deoarece prelevarea lor nu
necesită sacrificarea animalului, operaţiunea se realizează uşor atât în teren cât şi
în laborator, prepararea lor este rapidă iar inelele false apar mai rar decât în cazul

130
solzilor. În radii, inelele anuale de creştere apar concentrice în jurul cavităţii
centrale iar la vertebre în jurul corpului central. La oasele operculare striurile de
creştere se găsesc de-a lungul marginii lor de creştere.

Figura 5.9. Secţiune transversală Figura 5.10. Opercul de babuşcă

printr-o radie din aripioara dorsală a de 9 ani
unui biban de 7 ani

La elasmobranhi determinarea vârstei nu se poate face după structurile

folosite la teleosteeni deoarece scheletul este în cea mai mare parte cartilaginos iar
dinţii se reînoiesc. Singura structură care poate fi folosită este centrul vertebral,
care este însă incomplet mineralizat. La această structură inelele anuale sunt
dispuse concentric şi reflectă perioadele de creştere lentă sau rapidă. O bandă
luminoasă şi una întunecoasă constituie o zonă anuală de creştere.
Determinarea vârstei peştilor cu ajutorul inelelor de creştere este uneori
dificil de efectuat datorită apariţiei unor inele suplimentare (de pui, de
reproducere) care îngreunează aprecierea exactă a vârstei. La multe specii inelele
de creştere nu apar clar delimitate şi prin urmare este greu de apreciat corect
vârsta peştelui. Forma, mărimea şi claritatea inelelor de creştere depinde de
ecologia speciei, de condiţiile concrete de creştere a fiecărei populaţii.
Pe unele structuri osoase analizate în vederea determinării vârstei peştilor
apar o serie de inele aberante, fie întrerupte, fie inele false de creştere. Acestea pot
apare ca urmare a unor modificări fiziologice normale din timpul vieţii peştilor
sau ca o consecinţă a stresului suportat de peşte în condiţiile concrete de mediu,
procese ce încetinesc creşterea. De obicei, inelele întrerupte apar în perioadele de
creştere rapidă iar inelele false în perioadele de creştere lentă. Aceste anomalii se
deosebesc greu de inelele adevărate şi pot conduce la estimări greşite ale vârstei
peştilor.

5.6. Determinarea productivităţii piscicole

Producţia piscicolă este cantitatea totală de peşte dintr-un anumit bazin

acvatic şi este numită uneori şi producţie terţiară, termen ce nu cuprinde însă toate
grupele ecologice de peşti existente într-un bazin acvatic (omnivori, carnivori,

131
detritivori, erbivori, etc.). Productivitatea piscicolă a bazinelor acvatice poate fi
încadrată în categoria productivităţii economice şi poate fi determinată prin
metode directe şi prin metode indirecte. Metodele indirecte de calcul a
productivităţii piscicole au fost iniţiate de Leger (1910) şi apoi completate de
Huet.
Modalitatea de calcul a productivităţii piscicole a apelor naturale a fost
elaborată iniţial de Leger (1910, 1937, 1945) care stabileşte formule de calcul
diferite pentru apele curgătoare şi pentru cele stătătoare.
Pentru apele curgătoare, formula de calcul a productivităţii piscicole este:
K = B x L x h unde:
K = productivitatea anuală , în Kg /Km de râu;
B = capacitatea biogenică;
L = lăţimea albiei râului;
h = coeficient în funcţie de pH-ul apei (ape acide = 1; ape alcaline = 1,5)

Pentru apele stătătoare, relaţia de calcul a productivităţii piscicole este:

K = S / 10 x B x h unde:
K = productivitatea piscicilă, în Kg /ha;
S = suprafaţa bazinului, în ha;
B = capacitatea biogenică;
h = coeficient în funcţie de pH-ul apei (ape acide = 3; ape alcaline = 4,5)

Capacitatea biogenică este definită ca expresia valorii nutritive a unui curs

de apă, analizat din punct de vedere al bogăţiei lui în componente vegetale şi
animale ce constituie hrana peştilor. Pe baza analizei caracteristicilor fizico-
chimice, fizio-geografice şi biologice, Leger încadrează bazinele acvatice în 10
clase de capacitate biogenică, fiecare cu un anumit punctaj, începând de la clasa I
cu 56 de puncte şi până la clasa X cu 140 de puncte (tabelul 5.4.).

Tabelul 5.4. Clasele de capacitate biogenică şi punctajul corespunzător

Clasa de Clasa de
capacitate Punctajul capacitate Punctajul
biogenică biogenică
I 56.00 VI 102,66
II 65.33 VII 112.00
III 74,66 VIII 121,33
IV 84,00 IX 130,66
V 93,33 X 140,00

M. Huet (1949, 1964) căutând să generalizeze aplicarea relaţiei lui Leger la

diferite categorii de bazine acvatice situate în zone geografice diferite,
completează formula de calcul a productivităţii piscicole adăugând coeficientul

132
de productivitate (K) şi astfel se ajunge la relaţia cunoscută ca formula lui Leger-
Huet.
Pentru ape curgătoare aceasta este: Pn = L x B x K unde:
Pn = productivitatea naturală, în Kg / Km de râu;
L = lăţimea albiei râului, în metri;
B = capacitatea biogenică; K = coeficientul de productivitate;
Pentru bazinele acvatice amenajate, formula de calcul a productivităţii
piscicole naturale este:
Na
Pn= xBxK
10
unde: Pn  productivitatea piscicolă naturală totală (kg);
Na  suprafaţa bazinului (ari)
B  capacitatea biogenică a bazinului
K  coeficientul de productivitate

Coeficientul de productivitate (K) este produsul a patru coeficienţi

secundari fiecare corespunzând unui anumit factor ce influenţează mărimea
productivităţii piscicole a bazinului sau cursului de apă: temperatura apei (K 1),
reacţia apei (K2), speciile de peşti (K3), vârsta acestora (K4). Ca valoare,
coeficientul de productivitate variază între 1-15,75 (tabelul 5.5.).

K = k1 x k2 x k3 x k4
Productivitatea lacurilor naturale depinde de încadrarea lor într-un anumit
grad de trofie (eutrof, oligotrof, distrof) şi este corelată cu aşa numitul “coeficient
al malului” prin care se înţelege raportul dintre lungimea malului şi suprafaţa
bazinului. Bazinele cu o linie a malului mai sinuoasă au o productivitate piscicolă
mai crescută.

Tabelul 5.5. Valoarea coeficienţilor secundari de productivitate

k1 k2 k3 k4
Temperatura medie Reacţia Specii de peşti Vârsta peştilor
anuală a apei ionică a apei
Regiuni temperate Ape acide Salmonide Peste 6 luni
10o C – K1 = 1 K2 = 1 K3 = 1 K4 = 1
Reg.temperate calde Ciprinide de ape
16 o C – K1 = 2 Ape alcaline curgătoare Sub 6 luni
Reg. intertropicale K2 = 2 K3 = 1.5 K4 = 1,5
22 o C – K1 = 3 Ciprinide de ape
Reg. ecuatoriale stătătoare
24 o C – K1 = 4 K3 = 2

133
 O apreciere mai exactă a capacităţii biogenice a iazurilor şi heleşteielor
ciprinicole poate fi făcută prin analiza principalilor indicatori ce condiţionează
productivitatea piscicolă a acestor bazine acvatice (Gheracopol şi colab. 1977).
În funcţie de valoarea acestor indicatori bazinele acvatice amenajate sunt
încadrate în 3 categorii: ape productive – notate cu 10; ape cu productivitate
medie – notate cu 7; ape slab productive – notate cu 4.
La fiecare bazin sunt determinaţi 14 parametrii (temperatura apei, oxigen,
pH, transparenţă, raport Ca/Mg, duritate, alcalinitate, azotaţi, fosfaţi, azotiţi,
fitoplancton, zooplancton, zoobentos, vegetaţie submersă) cărora li se acordă o
notă ( 4, 7 sau 10) în funcţie de încadrarea într-una din cele trei categorii (se pot
acorda note lunare sau trimestriale şi se calculează media lor aritmetică).
Suma acestor note determină încadrarea bazinului într-una din cele 10 clase
ale capacităţii biogenice (de la clasa I  60 puncte până la clasa X  140 puncte).
Se calculează apoi productivitatea piscicolă naturală a bazinului respectiv prin
aplicarea formulei lui Leger-Huet, modificată:

Pn = 10 x B x K unde: Pn = productivitatea piscicolă naturală, în

Kg / hectar;
B = capacitatea biogenică (I- X);
K = coeficientul de productivitate;

Modul de calcul a productivităţii piscicole naturale a unui iaz din care s-au
recoltat probe hidrochimice şi biologice în lunile aprilie, iulie şi septembrie,
folosind metoda arătată anterior este prezentat în tabelul 5.7.

Tabelul 5.6. Valorile indicatorilor de apreciere a capacităţii biogenice a

iazurilor şi heleşteielor ciprinicole

Ape slab Ape medii

Ape productive
Indicatori productive productive
(nota 10)
(nota 4) (nota 7)
Temperatura ( o C) 10-15
15-20 10-25
25-30
Oxigen ( mg/l) 0-4 4-7
7-12
> 14 12-14
pH <5 5-7,2
7,2-7,6
>8 7,6-8
Transparenţa (cm) 0-15
30-100 15-30
> 100
Ca /Mg 1-3 3-4 4-5
1 1 1
Duritate totală (o G) 1-10
10-15 15-20
> 20
Alcalinitate 0 –0,5 0,5-1,8
1,8-4
( ml HCl/l) >6 4-6

134
Azotiţi ( mg/l) > 0,3 0,005-0,3 < 0,005
Azotaţi (mg/l) 0-1
3-30 1-3
> 30
Fosfaţi (mg/l) < 0,005 0,005
0,05-1,5
>7 1,5-3
Cianoficee- Cloroficee + Cloroficee
Fitoplancton dominante diatomee dominante
Rotiferi – prezent Crustacee Crustacee +
Zooplancton Crustacei- +rotiferi copepode
lipsă/slab
Tubifex- prezent Tubifex + Chironomide
Bentos Chironomide- chironomide dominante
lipsă/slab
Vegetaţie submersă Lipsă Slab dezvoltată Dezvoltată

Tabelul 5.7. Productivitatea piscicolă naturală a unui iaz pentru creşterea

ciprinidelor – studiu de caz

Aprilie Iulie Septembrie

Indicatori Media
Val. nota Val. nota Val. nota
Temperatura (o C) 15.5 7 26 4 22 10 7
Oxigenul (mg/l) 14,9 4 5,24 7 5,30 7 6
pH 7.8 7 7,7 7 7,60 7 7
Transparenţă (cm) 30 10 20 10 20 10 10
Ca / Mg 4,9 4 1,3 4 1,18 4 4
Duritate tot. (0 G) 15,7 10 19,4 10 20,3 7 9
Alcalinitate 3,16 10 5,3 7 7,49 4 7
Azotiţi (mg/l) 0,024 7 0,097 7 0,024 7 7
Azotaţi (mg/l) 0,299 4 0,605 4 0,310 4 4
Fosfaţi (mg/l) 0,46 10 1,80 7 0,60 10 9
Fitoplancton (frecv) Cloroficee Cianoficee Cloroficee
7 4 7 6
Cianoficee Cianoficee
Zooplancton (frecv) Rotifere Rotifere
Crustacee 10 7 7 8
Crustacee Crustacee
Bentos (frecv) Chironomi 10 Tubifex 7 Chironom. 10 9
Vegetaţie submersă Lipsă 4 Dezvoltată 10 Slab dezv. 7 7
Clasa de capacitate 100
104 95 98
biogenică VI
k1 1
k2 2
k3 2
k4 1
K 4
Productivitatea
piscicolă naturală Pn = 10 x 6 x 4 = 240 Kg de peşte / hectar
( Kg / ha)

135
 6. Glosar

Acvacultura – ştiinţa care se ocupă cu creşterea şi cultivarea diferitelor

specii de organisme acvatice, care au valoare economică sau intră în hrana
naturală a acestor vieţuitoare;
Aerofagie – boală ce apare la puietul de peşte în primele stadii de viaţă,
datorită introducerii în bazinele de creştere de apă sau aer la presiune de peste 3
atmosfere; bulele de aer formate sunt înghiţite de peşti, abdomenul se balonează,
puietul stă în poziţie verticală, cu gura deschisă;
Afital – zona profundală a unui lac, în care vegetaţia acvatică lipseşte;
Afotic – zonă a pelagialului marin care începe de la 300-400 m şi până la
cele mai mari adâncimi, caracterizat prin lipsa luminii şi a organismelor autotrofe;
populat numai cu organisme heterotrofe;
Ahalobionte – organisme acvatice care trăiesc exclusiv în apele dulci (sin.
organisme dulcicole);
Albie – porţiunea patului văii ocupată permanent sau temporar de o apă
curgătoare;
Albie majoră – porţiunea patului văii acoperită de apă numai în timpul
viiturilor;
Albie minoră – porţiunea de vale acoperită în cea mai mare parte a anului
sau permanent de un curs de apă;
Alevin – stadiul ontogenetic în dezvoltarea peştilor cuprins între resorbţia
sacului vitelin şi apariţia solzilor (sin. prepui);
Alge – plante inferioare, cu cromatofori în celule, care în ciclul evolutiv sunt
strâns legate de prezenţa apei;
Alge fotofile – alge care se dezvoltă în zona cu luminozitate intensă;
Alge sciafile – alge care se dezvoltă la adâncimi mari, cu luminozitate foarte
redusă;
Algicid – substanţe care provoacă moarte uneia sau a mai multor specii de
alge; utilizate în prevenirea înfloririlor algale;
Algistatic – substanţe naturale sau de sinteză care inhibă dezvoltarea algelor;
Aluviuni – depozite solide formate din bolovani, pietriş, nisip sau mâl,
cărate de apele curgătoare şi care se depun pe fundul albiei sau în cuveta lacurilor;
Amenajări piscicole – lucrări de terasament şi construcţii efectuate în
vederea amenajării de iazuri şi heleşteie, destinate creşterii peştilor;
Anafore – vârtejuri puternice de apă care se formează în zone adânci de pe
cursul râurilor mari şi al fluviilor;
Anadromi – peşti care migrează contra curentului apei, din mări în fluvii şi
râuri (sin. potamotoci);
Aparat opercular – grup de patru oase sau piese cartilaginoase, acoperite cu
tegument, care acoperă cavitatea branhială la peşti;

136
 Ape ahaline – ape la care concentraţia de săruri este până la 0,5 g/l (sin.ape
dulci);
Ape euhaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 30 şi 40 g ‰ (sin. ape
marine);
Ape hiperhaline – ape cu salinitate peste 40 ‰ ;
Ape mezohaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 5-18 ‰ ;
Ape mixohaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 0,5-30 ‰ (sin. ape
salmastre);
Ape oligohaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 0,5-5 ‰ ;
Ape polihaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 18-30 ‰ ;
Ape salmastre de tip marin – ape marine îndulcite prin aport exterior de ape
cu conţinut redus de săruri minerale; scăderea salinităţii are loc prin aport de ape
fluviale, ape de precipitaţii sau provenite din izvoare freatice;
Ape siderotrofe – bazine acvatice cu cantităţi mari de săruri de fier;
Autoepurarea biologică a apelor – ansamblu de procese fizice, chimice şi
biologice prin care substanţele care impurifică un bazin acvatic îşi reduc treptat
concentraţia, prin diferite mecanisme biologice, prin acţiunea bacteriilor, algelor,
ciupercilor sau a unor organisme animale filtratoare;

Bahnă – o fostă japşă sau un braţ mort a unei ape curgătoare, colmatate
treptat, în care s-a fixat stuful şi unde solul a rămas semifluid;
Baltă – ecosistem acvatic natural cu adâncime sub 2 m, cu suprafaţă
variabilă şi formă neregulată, formată în depresiuni naturale din zonele
inundabile; poate avea comunicare permanentă sau temporară cu o apă curgătoare;
Baraje – construcţii hidrotehnice din pământ, lemn, fascine sau beton
ridicate pentru amenajarea unor ecosisteme acvatice antropogene(iazuri, heleşteie,
lacuri de baraj şi de acumulare); construirea lor are drept scop reţinerea apei la un
anumit nivel pe o vale naturală sau devierea unui curs de apă;
Batibentonici – peşti marini care trăiesc pe substratul bazinului, la adâncimi
mai mari de 200 m;
Batipelagial – domeniul acvatic care se întinde de la adâncimea de 200 m
până la 2.500 m şi izoterma de 4 0C;
Batimetru – aparat cu ajutorul căruia se iau probe de apă de la diverse
adâncimi; format dintr-un cilindru metalic sau din masă plastică şi două capace,
care închid etanş cilindrul la adâncimea dorită, prin acţionarea unui mecanism
produsă de o piesă metalică numită mesager şi care alunecă pe frânghia cu care
este legat batimetru;
Bazin hidrografic – zona de pe cuprinsul căreia îşi strânge apele o apă
curgătoare sau stătătoare;
Bazin piscicol – ecosistem acvatic delimitat de maluri naturale sau
artificiale, unde trăiesc, cresc şi se reproduc peştii;

137
 Bental – domeniul care cuprinde fundul marin de la linia de demarcaţie cu
uscatul şi până la cele mai mari adâncimi; cuprinde 7 etaje: supralitoral,
mediolitoral, infralitoral, circalitoral, bathial, abisal şi ultraabisal; în sens larg
defineşte substratul unui bazin acvatic;
Bentos – populaţii de organisme vegetale şi animale a căror existenţă este
legată tot ciclul ontogenetic sau numai o parte a acestuia de substratul bazinului;
Biodebit – cantitatea de substanţă organică, exprimată în grame, care trece
printr-un punct al unui curs de apă, în timp de o secundă;
Biodermă – organisme vegetale sau animale care trăiesc în apă, lipite de
diferite suporturi solide vii sau moarte (sin. biotecton);
Biomasă – cantitatea de materie vie, exprimată în unităţi de masă sau de
volum, raportată la unitatea de suprafaţă sau volum a bazinului acvatic (mg /l ; g /
m 2 ; g / m 3);
Biomasă planctonică – cantitate totală de organisme planctonice dintr-un
bazin acvatic, exprimată în g / m 3 sau mg/l;
Boişte – denumire populară pentru reproducerea naturală a peştilor (sin.
bătaie);
Bonitarea apelor piscicole – stabilirea productivităţii naturale a bazinelor
acvatice pe baza determinării caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale
acestora, în vederea creşterii, dezvoltării şi reproducerii peştilor;

Capacitate biogenică – valoarea nutritivă a unei ape, analizată din punct de

vedere a bogăţiei ei în organisme vegetale şi animale ce constituie hrana naturală a
peştilor;
Catadromi – specii de peşti care migrează în sensul curentului apei, din râuri
şi fluvii în mări (sin. thalasotoci);
Coeficient de fertilitate (al lui Behning) – serveşte la calcularea
prolificităţii unei femele de peşte;
Coeficient de mal – raportul dintre lungimea malului unui lac şi suprafaţa
lui; cu cât este mai mare cu atât productivitatea biologică a lacului este mai
ridicată;
Coeficientul de productivitate piscicolă (K) - utilizat la stabilirea
productivităţii piscicole a unui bazin acvatic; este produsul a patru coeficienţi
secundari fiecare corespunzând unui anumit factor ce influenţează mărimea
productivităţii piscicole a bazinului sau cursului de apă: temperatura apei (K 1),
reacţia apei (K2), speciile de peşti (K3), vârsta acestora (K4). Ca valoare,
coeficientul de productivitate variază între 1-15,75. K = k1 x k2 x k3 x k4
Coeficientul de transparenţa – raportul dintre cantitatea de lumină căzută
pe suprafaţa apei şi cantitatea de energie luminoasă absorbită de apă; se determină
cu ajutorul unui fotometru;
Coeficientul adâncimii specifice – raportul dintre adâncimea medie şi
adâncimea maximă a unui bazin acvatic;

138
 Coeficientul de troficitate – raportul dintre biomasa consumatorilor şi
biomasa componentelor nutritive dintr-un bazin acvatic;
Coeficientul F/B al lui Alm – caracterizează productivitatea unui bazin
acvatic; este raportul dintre cantitatea de peşte prins anual şi biomasa bentosului,
ambele exprimate în Kg/ha;
Coeficientul lui Lundbeck – se utilizează pentru determinarea producţiei
piscicole a unui bazin acvatic, ţinând cont de faptul că producţia piscicolă
reprezintă 10% din biomasa totală din bazin;
Colmatare – proces de depunere a materialului solid purtat de ape, având ca
rezultat ridicarea fundului bazinului sau umplerea cuvetei lacului;
Colorit bentonic – specific peştilor bentonici: spatele cu nuanţe întunecate,
pe laturi cu pete mai închise, abdomenul în culori deschise;
Colorit nupţial – coloraţie vie pe care o au peştii în perioada reproducerii;
este mai evidentă la masculi;
Colorit pelagic – specific peştilor pelagici: spatele cu nuanţe verzui sau
albăstrui, abdomenul şi laturile argintii;
Consum mediu specific de hrană – raportul dintre cantitatea de hrană
consumată de peşte şi creşterea lui în greutate (sin. coeficient de conversie a
hranei);

Debitul apei – volumul de apă care se scurge într-o unitate de timp, printr-o
secţiune dată din albia unei ape curgătoare; se exprimă în l / s sau m3 /s;
Debit lichid – cantitatea de lichid transportată de o apă curgătoare în unitatea
de timp; se exprimă în m 3 / s;
Debit lichid global – cantitatea totală de apă pe care o transportă apele
curgătoare de toate categoriile în cursul unui an; estimat între 37.000 şi 41.000
Km3 /an;
Debit solid – cantitatea totală de suspensii transportate sau târâte pe fund, de
o apă curgătoare; se exprimă în t /an ;
Debit solid global – debitul solid al tuturor apelor curgătoare de pe Terra;
estimat la 0,13 x 10 8 t / an;
Deficit momentan de oxigen – diferenţa dintre concentraţia oxigenului în
momentul recoltării probei de apă şi concentraţia oxigenului la saturaţie, la
temperatura apei din acel moment;
Deficit real de oxigen – suma dintre deficitul momentan de oxigen şi
cantitatea de oxigen care ar trebui să existe pentru oxidarea totală a substanţelor
oxidabile (metan, azotiţi) din acel bazin acvatic;
Deltă – despletirea în braţe a unui fluviu la vărsarea în mare; etimologia
cuvântului vine de la a patra literă a alfabetului grecesc (Δ), legat de faptul că în
antichitate cea mai cunoscută deltă era cea a Nilului, cu formă de triunghi cu baza
pe coastele M. Mediterane;

139
 Delta fluvială a Dunării – porţiunea de deltă situată la vest de grindurile
Letea, Caraorman şi Crasnicol; ocupă circa 65% din suprafaţa totală a Deltei;
Delta maritimă a Dunării – zona deltei care cuprinde grindurile Letea,
Caraorman, Crasnicol şi zonele de la est de acestea (sin. delta fluvio-marină);
Demersale – organisme acvatice care trăiesc în zona litorală şi vin în contact
direct cu fundul apei (de exemplu, madreporarii, echinodermele, algele Zostera,
Posidonia);
Densitatea apei – raportul dintre volum şi greutate; variază în funcţie de
temperatură, salinitate, presiune, concentraţie de substanţe aflate în suspensie;
apele dulci au densitatea maximă, egală cu 1, la 4 0C;
Denitrificare – procesul de reducere a azotaţilor şi azotiţilor până la oxizi de
azot, care apoi pot fi reduşi la azot molecular şi eliminat în atmosferă;
Desalinizare – proces de reducere a concentraţiei de săruri din apa marină
de la circa 35 g/l la 1 g/l; procedeu utilizat pentru obţinerea apei potabile din apa
de mare;
Detritofage – organisme animale care se hrănesc cu detritus (sin.
detritivore);
Detritus – particule de resturi vegetale şi animale care se depun pe fundul
bazinelor acvatice, pe obiectele din apă sau pe vegetaţie;
Discul lui Secchi – instrument care serveşte la măsurarea transparenţei apei;
este un disc de culoare albă cu diametru de 20-25 cm, legat cu o sfoară de câţiva
metri;
Dimorfism sexual – fenomen prin care în cadrul aceleaşi specii, indivizii de
sexe diferite se deosebesc între ei printr-un ansamblu de caractere distincte;
prezent şi la peşti şi amfibieni, mai ales în perioada de reproducere;
Dolie – locuri adânci şi liniştite, dispuse în lungul albiei apelor curgătoare;
Duritatea apei – suma concentraţiilor cationilor prezenţi în apă, cu excepţia
celor de hidrogen şi a metalelor alcaline; este dată practic de suma concentraţiilor
ionilor de calciu şi magneziu; se exprimă în grade de duritate franceze sau
germane: 1 0G =10 mg CaO /l iar 1 0F=10 mg CaCO3 / l;
Duritate temporară – suma concentraţiei bicarbonaţilor de calciu şi
magneziu prezenţi în apă şi care pot fi eliminaţi prin fierbere;
Duritate permanentă – cantitatea totală de cloruri, sulfaţi şi nitraţi, care se
menţin în apă după precipitarea carbonaţilor;
Duritatea totală – suma dintre duritatea permanentă şi cea temporară;
E
Epilimnion – stratul de apă de la suprafaţa bazinelor acvatice stătătoare,
bine luminat şi oxigenat, populat abundent cu organisme planctonice (sin. zona
trofogenă);

140
 Erupţie nupţială – mici noduli cornoşi, de culoare albă, dispuşi în serii pe
cap, corp şi înotătoare; apar în special la masculii de ciprinide în perioada de
reproducere;
Euribate – organisme acvatice care pot trăi la diverse adâncimi în masa apei
deoarece suportă variaţii mari ale presiunii hidrostatice;
Eurifage – organisme animale care se hrănesc cu un număr mare de specii
vegetale şi animale;
Eurihaline – organisme care trăiesc în ape cu o salinitate foarte variabilă;
Eurione – organisme care pot trăi atât în ape acide cât şi în ape alcaline;
Eurioxibionte – organisme care vieţuiesc în ape cu variaţii mari ale
concentraţiei oxigenului;
Euriterme – organisme care suportă variaţii mari de temperatură;
Eutrofizarea apelor – proces de creştere a fertilităţii apelor prin îmbogăţirea
lor în elemente biogene, în special azotaţi şi fosfaţi, fenomen ce are ca urmare
proliferarea fitoplanctonului şi a macrofitelor acvatice, accelerarea sedimentării
suspensiilor în apă, colmatarea lacurilor şi succesiunea lor spre mlaştini;

Factor limitant – factor de mediu, biotic sau abiotic, care intervine în

oprirea dezvoltării unei specii sau populaţii;
Factorul rhopic – raportul în care se găsesc diferiţi ioni în apă şi care
acţionează sinergic sau antagonic asupra parametrilor funcţionali ai arganismului
(sin. rhopie);
Fileu planctonic – instrument pentru colectat organismele planctonice din
masa apei; se compune dintr-un cerc metalic de care se fixează un sac conic din
sită deasă de mătase, la vârful căruia se leagă etanş un pahar metalic prevăzut cu
un robinet (sin. ciorpac limnologic);
Fitofage – organisme care se hrănesc cu vegetale;
Fitoplancton – organisme planctonice de origine vegetală, prezente în zona
luminată a pelagialului, de regulă monocelulare;
Fixativ Stockard – reactiv utilizat pentru evidenţierea icrelor embrionate;
este format din 5 ml acid acetic, 5 ml glicerol, 5 ml formalină şi 85 ml apă
distilată;
Fizoclişti – peşti care nu au vezica înotătoare în legătură cu tubul digestiv;
Fizostomi – peşti care au vezica înotătoare în legătură cu tubul digestiv
printr-un canal numit ductus pneumaticus;

141
 Furaje granulate – amestecuri de produse vegetale şi animale, în proporţii
bine stabilite, încât să asigure necesarul de nutrienţi, minerale şi vitamine specific
fiecărei specii şi categorii de vârstă; ingredientele sunt amestecate cu un liant, sunt
presate cu un dispozitiv special, rezultând granule stabile, accesibile dimensional
peştilor, uşor de digerat şi nu provoacă intoxicaţii;

Gamodromi – peşti care întreprind migraţii pentru reproducere;

Ginogeneză – diviziunea şi formarea embrionului în icră, prin stimularea
spermatozoidului, fără a avea loc o fecundare propriu-zisă (contopirea nucleului
icrei cu nucleul spermatozoidului); procesul se întâlneşte la Carassius auratus
gibelio;
Gonopodium – partea anterioară a înotătoarei anale, transformată în organ
de acuplare; prezent la unele specii de peşti osoşi vivipari;
Grade- zi – echivalentul expunerii icrelor la o temperatură de 10 C, timp de
24 de ore;
Grupe de vârstă – categorii de indivizi din aceeaşi populaţie, apăruţi în
aceeaşi perioadă de timp; într-o populaţie poate exista: vârsta prereproducătoare
sau tineretul (indivizi de la naştere şi până la prima reproducere), vârsta
reproducătoare sau adulţii (indivizii reproducători) şi vârsta postreproducătoare
(indivizi în perioada de la ultima reproducere şi până la moarte);

Haină nupţială – colorit viu sau erupţii nodulare, care apar pe cap şi pe
corp; în special la peştii masculi în perioada de reproducere;
Heleoplancton – planctonul specific iazurilor;
Heleşteu – bazin piscicol artificial cu diferite folosinţe (de creştere a
puietului, de reproducere, de creştere a alevinilor, etc), de suprafaţă relativ redusă,
care se poate vida; este amenajat prin îndiguire şi săpătură, este prevăzut cu canale
de alimentare şi evacuare a apei;
Hemimetabole – organisme a căror evoluţie ontogenetică de la ou la adult
decurge progresiv, fără a se înregistra o histoliză şi o histogeneză accentuată; se
evidenţiază la peşti;
Heterozis – obţinerea în prima generaţie a unor caractere valoroase,
superioare genitorilor, prin metisare sau hibridare;
Hibridare – încrucişare unei femele cu un mascul din specii diferite, din
acelaşi gen sau genuri diferite; procesul poate avea loc pe cale naturală sau
artificială iar hibrizii rezultaţi sunt de regulă sterili;
Hidrobion – recipient de forme şi mărimi diferite, din tablă, material plastic,
fibră de sticlă sau lemn, care serveşte la transportul în stare vie a organismelor
acvatice;

142
 Hidrobionţi – nume generic dat tuturor organismelor vegetale şi animale
care populează mediul acvatic;
Hidroserie – succesiunea unei biocenoze de la un teren umed spre unul uscat
(de exemplu, secarea unei bălţi, transformarea ei în mlaştină şi apoi în câmpie);
Hidrosfera – totalitatea apelor circulante de pe Pământ; are un volum de
circa 1,5 miliarde Km 3 şi o greutate de 13.660 Gg (1 Gg = 10 20 g);
Hifalmirobiont – organism acvatic a cărui dezvoltare se petrece în mediul
salmastru iar în cel dulcicol sau marin apar sporadic (de exemplu, turbelariatul
Macrostomum, moluştele Dreissena şi Teadoxus, sturionii, guvizii);
Hipolimnion – zona de fund a pelagialului unui bazin acvatic, lipsită de
lumină solară şi de plante şi unde temperatura este aproximativ constantă;
Holobiotici – peşti care migrează în acelaşi mediu: pot fi thalasobi
(migratori marini) sau potamobii (migratori dulcicoli);
Hrană naturală – organismele vegetale şi animale din apă, care servesc ca
hrană pentru peşti; poate fi de bază, secundară, ocazională sau impusă;
Hrană suplimentară – furaje simple sau combinate, care se distribuie
peştilor în creşterea dirijată şi care contribuie esenţial la obţinerea unor producţii
economic rentabile;

Iaz – ecosistem acvatic antropogen amenajat în albia unei ape curgătoare sau
în depresiuni, în scopul creşterii peştilor, ca sursă de apă pentru irigaţii, etc;
prezintă două maluri naturale şi un baraj construit pentru reţinerea apei; este
alimentat din apă de precipitaţii şi izvoare ori din canale deviate din apele
curgătoare;
Icre demersale – icre mai grele decât apa; evacuate în apă cad la fund şi se
lipesc de substrat (la crap) sau sunt libere (la păstrăv);
Icre pelagice – icre mai uşoare decât apa; plutesc datorită prezenţei
picăturilor de ulei în icră sau datorită măririi volumului în contact cu apa;
Ihtiologie – ştiinţa care se ocupă cu sistematica, ecologia şi răspândirea
geografică a peştilor;
Ihtiomasă – cantitatea de peşte, indiferent de specie, dintr-un bazin acvatic;
se exprimă în kg ;
Ihtiometru – instrument care serveşte la determinarea parametrilor
biometrici ai peştilor;
Ihtiopatologia – ramură a patologiei animale, care are ca obiect de studiu
stările de boală ale peştilor; se ocupă cu depistare bolilor, studiază efectul lor
patogen, ciclul evolutiv al agenţilor patogeni şi stabileşte metodologia curativă şi
preventivă a îmbolnăvirilor;
Incubator – dispozitiv în care se ţin icrele fecundate în timpul dezvoltării
embrionare, până la eclozare; apa care alimentează incubatorul este nepoluată, cu
un anumit debit şi o temperatură aproximativ constantă, caracteristică speciei date;

143
 Indice planctonic – cantitatea globală de organisme planctonice, exprimată
în cm3 şi raportată la 1 m3 de apă, dintr-un bazin acvatic;

Înflorirea apelor – dezvoltarea excesivă a fitoplanctonului în ecosistemele

acvatice; fenomen periculos care afectează în special peştii: în timpul zilei datorită
cantităţilor mari de oxigen produs prin fotosinteză are loc o suprasaturaţie a apei
în oxigen care determină apariţia bolii bulelor de gaz (embolie gazoasă) iar
noaptea datorită consumului mare de oxigen prin respiraţie apar fenomene de
hipoxie sau anoxie;
Împotmolire – procesul de invadare cu plante şi sedimente a unui bazin
acvatic, având drept consecinţă ridicarea substratului solid pe care curge sau stă
apa;

Japşă – baltă de dimensiuni reduse, specifică Deltei Dunării, care în

perioadele secetoase poate seca; caracterizată prin adâncime mică, oscilaţii
sezoniere ale nivelului apei; luciul apei este acoperit în întregime de populaţii de
lintiţă, peniţa apei, brădiş iar pe margine se dezvoltă stuf; poate proveni din
colmatarea ghiolurilor sau a bălţilor;

Lac - ecosistem acvatic localizat în depresiuni relativ adânci ale scoarţei

terestre ocupate permanent de apă şi care întreţin sau nu legătura cu oceanul
planetar; sub raport topografic prezintă două zone distincte: o zonă litorală, bine
limitată, acoperită cu vegetaţie emersă şi submersă, numită şi zonă fotică sau
trofogenă şi o zonă profundă, lipsită de lumină, fără plante, populată cu numeroşi
consumatori şi descompunători, acoperită cu mâl fin numită adesea şi zona
trofolitică;
Lacuri de acumulare – ecosisteme acvatice antropogene, formate prin
bararea unei ape curgătoare şi în care durata de staţionare a apei este de ordinul
lunilor sau anilor(de exemplu, lacul Porţile de Fier, lacul Izvorul Muntelui -
Bicaz);
Lacuri de baraj – lacuri artificiale, formate prin bararea unei ape curgătoare,
la care timpul de retenţie a apei durează ore sau zile;
Lagună – ecosistem acvatic format dintr-o porţiune de mare sau de lac de
mari dimensiuni, aproape complet separată de restul bazinului, fie prin cordoane
litorale nisipoase, fie printr-un recif de corali (de exemplu, complexul lagunar
Razim - Sinoe);

144
 Linia laterala – organ senzorial, caracteristic peştilor, constituit dintr-un
canal lateral sub tegument, ramificat în canalicule care străbat solzii şi în care sunt
dispuse celule mucoase şi senzoriale, care sunt în legătură cu nervul lateral;
Lotică – specie care trăieşte în apele curgătoare (sin. reobiontă);

Maricultură – creşterea dirijată a organismelor marine de interes economic

(de exemplu, alge, moluşte, crustacee, peşti) (sin. acvacultură marină);
Mediu marin – format din totalitatea mărilor şi oceanelor planetei care au ca
trăsătură comună salinitatea cuprinsă între 35-37 g ‰ ;
Mediu salmastru – totalitatea apelor mixohaline, cu o salinitate cuprinsă
între 0,5-30‰ ; etimologic, de la cuvântul latin salmacidus care defineşte un gust
apropiat de al apei de mare;
Metabolismul curent al peştilor – consumul mediu de oxigen în stare de
activitate moderată;
Metaximioste – oase mici sub formă de Y sau baghete, izolate în masa
musculară a peştilor;
Monofage – organisme care se hrănesc cu o singură specie vegetală sau
animală;
Musură – sectorul de mare situat între gurile a două braţe ale unui fluviu (de
exemplu, Golful Musura între braţul Chilia şi braţul Sfântu Gheorghe); (sin.
melea);

Năvod – instrument de pescuit activ, confecţionat din plasă cu ochiuri de

diferite dimensiuni, folosit la pescuitul în larg sau pe lângă maluri; este format
dintr-un sac (matiţă) şi două plase laterale (aripi) de care se leagă câte o frânghie
lungă care serveşte la tras năvodul după ce a fost întins în apă;
Necton – organisme animale acvatice care au organe de locomoţie bine
dezvoltate şi se deplasează activ în masa apei în căutarea de locuri de hrănire,
iernare sau reproducere;
Neritice – organisme care trăiesc în zona platoului continental al mărilor şi
oceanelor;
Neritice bentale – organisme marine care trăiesc pe substratul platoului
continental, până la adâncimea de 200 m;
Neritice pelagiale – organisme marine care trăiesc în masa apei, deasupra
platoului continental;
Nitrificare – procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale
azotului organic ce iau naştere prin amonificare sunt oxidate la nitriţi;
Nod marin – unitate de măsură pentru viteza navelor; este egală cu viteza
unei nave care se deplasează cu o milă marină (1853 m) pe oră;

145
 Nutrienţi – elemente chimice prezente în apă, necesare dezvoltării
organismelor vegetale acvatice; în principal, azotaţi şi fosfaţi (sin. elemente
biogene);

Oceanodrom – specii de peşti care migrează numai în interiorul mediului

marin (de exemplu, scrumbia albastră, pălămida, tonul, etc.);
Organe suprabranhiale – formaţiuni generate prin transformarea primului
arc branhial într-un ţesut spongios; prezente la unele specii de peşti din familia
Anabantidae şi servesc la captarea aerului atmosferic în actul respiraţiei;
Organul lui Weber – formaţiune prezentă la peşti din grupul Cypriniformes;
format dintr-un şir de oscioare (claustrum, scaphium, intercalarium, tripus) care
leagă vezica înotătoare de urechea internă;
Ostracofili – denumire dată peştilor care depun icre în cavitatea paleală a
scoicilor;
Ostreicultură – ramură a acvaculturii care se ocupă cu creşterea, protejarea
şi comercializarea stridiilor;
Osul amar – nume impropriu dat plăcii cornoase dispuse pe partea ventrală
a bazioccipitalului, la craniul ciprinidelor; împreună cu dinţii faringieni, serveşte
la triturarea hranei;
Overfishing – fenomen ce apare atunci când după un efort de pescuit sporit
urmează o perioadă cu un randament mai scăzut (sin. suprapescuit);
Ovopari – peşti la care fecundarea este internă iar dezvoltarea embrionară
este externă (de exemplu, la vatos);
Ovovivipari – peşti la care fecundarea şi dezvoltarea embrionară este internă
(de exemplu, la câinele de mare);
Ovulipari – peşti la care fecundarea şi dezvoltarea embrionară sunt externe
(majoritatea speciilor);

Pepinieră piscicolă – amenajare piscicolă destinată producerii de puiet de

peşte în vederea creşterii intensive sau repopulării bazinelor acvatice naturale;
Peşti cu evoluţie asincronă a celulelor sexuale – peşti la care depunerea
icrelor se face în câteva porţii, distanţate în timp, în cursul unui an;
Peşti cu evoluţie sincronă a celulelor sexuale – peşti la care, în cursul
anului, depunerea icrelor se face într-o singură porţie;
Peşti litorali – peşti marini care trăiesc în prejma ţărmului, în zona de
influenţă a valurilor, până la adâncimea de 20 m;
Peşti monociclici – specii de peşti care în timpul vieţii se reproduc o singură
dată şi mor după depunerea elementelor seminale (de exemplu, anghilele şi
somonii);
Peşti policiclici – peşti care în timpul vieţii se reproduc de mai multe ori;

146
 Peşti potamodromi – peşti care migrează dintr-o zonă în alta a apelor dulci
(din zona colinară în cea de şes sau invers) sau dintr-un râu în altul (de exemplu,
cleanul, mreana, ştiuca, etc.);
Peşti reofili – peşti care depun icrele în curentul apei;
Piscicultură – ramură a acvaculturii, care se ocupă cu creşterea,
reproducerea şi îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a populaţiilor piscicole, prin
amenajarea apelor, selecţia, furajarea şi exploatarea peştilor, reglementarea
pescuitului etc;
Placă hipurală – arc hemal puternic dezvoltat, situat la vertebrele de la
extremitatea coloanei vertebrale de la peşti; se găseşte la baza înotătoarei caudale
homocercă;
Planctonofage – organisme animale care se hrănesc cu plancton;
Potamotoci – peşti care migrează împotriva curentului apei, adică din mare
în fluvii (sin. anadromi);
Productivitatea biologică – capacitatea unui bazin acvatic de a reproduce
substanţa organică în organisme vii;
Productivitate economică – capacitatea unui bazin acvatic de a produce
organisme ce au importanţă economică;
Productivitatea piscicolă – capacitatea unei ape de a întreţine o anumită
cantitate de peşte;
Producţie biologică – cantitatea de materie vie şi excrete produsă în unitatea
de timp în cadrul unui ecosistem, prin utilizarea unei anumite cantităţi de energie
potenţială, exterioară sau interioară ecosistemului dat;
Prolificitate absolută – numărul total de icre din ovarele unui peşte femel;
Prolificitate relativă –numărul de icre raportat la unitatea de greutate (kg);
Pterigopodii – organe de acuplare provenite din transformarea regiunii
anterioare a înotătoarelor ventrale (la rechinii Batoidei);
Puiet – etapă în dezvoltarea ontogenetică a peştilor, care ţine de la apariţia
solzilor şi până la dezvoltarea elementelor sexuale;
Pungă incubatoare – formaţiune tegumentară situată pe partea ventrală la
masculii de Syngnathus şi Hippocampus; serveşte la incubarea icrelor depuse de
femelă şi fecundate de mascul;

Ranicultură – ramură a acvaculturii care se ocupă cu creşterea, protejarea şi

valorificarea broaştelor verzi de apă, comestibile (la noi interesează, în special,
Rana ridibunda);
Râmnic – iaz primitiv, cu suprafaţă mică, fără scurgere;
Reacţia ionică – logaritm cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de
hidrogen dintr-o soluţie (sin. pH);
Regimul unui râu – totalitatea caracteristicilor hidraulice ale unei ape
curgătoare: debit, nivel, viteză de curgere, perioadă de îngheţ, transport de

147
aluviuni, etc.; determină structura şi diversitatea biocenozelor acvatice, producţia
şi productivitatea ecosistemului;
Regula pantelor a lui Huet – în aceeaşi regiune biogeografică, apele
curgătoare cu aceeaşi lăţime, adâncime şi pantă, au o faună piscicolă
asemănătoare;
Reobionte – organisme adaptate la apă curgătoare;
Reofile – organisme iubitoare de apă cu viteză mare de curgere;
Reotactice – organisme care se deplasează contra curentului de curgere al
apei;
Ritron – ansamblul speciilor adaptate să trăiască în torenţi, pâraie şi râuri
mici de munte;

Salmonicultură – ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea,

reproducerea, furajarea şi comercializarea diferitelor specii de păstrăv;
Sandrocultură – ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea,
reproducerea şi comercializarea şalăului precum şi cu repopularea apelor naturale
cu această specie;
Scalimetrie – studiul determinării vârstei peştilor după solzi;
Scară colorimetrică Forel – Uhle – instrument folosit pentru aprecierea
culorii apei dintr-un bazin acvatic; este un stativ cu 22 de tuburi colorimetrice,
pline cu soluţii colorate, rezultate din combinarea în diferite proporţii a unor
soluţiilor de sulfat de cupru şi cromat de potasiu;
Sedentare – animale bentonice care trăiesc pe substrat dar pot efectua
deplasări pe distanţe scurte(de exemplu, unele gasteropode de talie mare,
echinodermele şi unii peşti bentonici precum gobiidele şi pleuronectidele);
Semimigratori – peşti care fac migraţii de hrănire, reproducere sau iernare,
pe distanţe scurte, în acelaşi fel de ape din punct de vedere al salinităţii (de
exemplu, din Dunăre în bălţi sau râuri şi invers);
Setci – instrumente de pescuit pasiv, formate din una sau două reţele de aţă
fină, cu dimensiuni diferite ale ochiurilor, suprapuse; marginea de sus a reţelelor
este prinsă de o frânghie pe care sunt înşirate plute iar marginea de jos de o
frânghie cu bucăţi de plumb;
Solzi cicloizi – solzi elasmoizi, cu marginea rotunjită şi lipsiţi posterior de
ţepi (spinuli); prezenţi la clupeide şi ciprinide;
Solzi cosmoizi – formaţiuni dermice din pielea crosopterigienilor;
Solzi ctenoizi – solzi elasmoizi, prevăzuţi la partea posterioară cu spinuli;
prezenţi la peşti din ordinul Perciformes;
Solzi elasmoizi – formaţiuni dermice, subţiri şi transparente din pielea
peştilor osoşi;
Solzi ganoizi – formaţiuni dermice, romboidale, din tegumentul unor specii
de peşti; prezenţi la Amia, Lepidosteus, Polypterus;
Solzi placoizi – formaţiuni dermice din pielea rechinilor;

148
 Specii ponto-caspice – specii de animale acvatice care trăiesc în M.Caspică,
M. de Azov şi în limanurile salmastre ale M. Negre (de exemplu, sturionii, unele
clupeide, guvizii marini, căluţul-de-mare, etc); îşi au originea în M. Sarmatică, un
braţ al M. Tethys care în miocen a pierdut legătura cu marea, devedind o apă
izolată şi uşor salmastră;
Specie reotactică – specie care trăieşte în ape curgătoare, având tendinţa de
a înainta împotriva curentului apei (de exemplu, mreana, cleanul, etc);
reotactismul scade odată cu creşterea pantei şi a gradului de poluare a apei;
Spor de creştere – diferenţa dintre greutatea medie individuală iniţială şi
greutatea medie individuală, după un anumit interval de timp;
Stadiu de prepui – etapă ontogenetică în dezvoltarea peştilor, de la
ecloziune şi până la apariţia solzilor;
Stadiul larvar – etapa de dezvoltare a peştilor de la ecloziune şi până la
resorbţia sacului vitelin;
Sturionicultură – ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea şi
reproducerea sturionilor precum şi cu repopularea apelor curgătoare cu puiet de
acipenseride;

Thalasotoci – peşti care migrează în sensul curentului apei, din fluvii în

mare (sin. catadromi);
Topliţe – bazine mici, realizate prin bararea pâraielor de munte, destinate
creşterii păstrăvului;
Toxicologie acvatică – disciplina care se ocupă cu studiul acţiunii diferitelor
substanţe toxice asupra organismelor acvatice;
Turn-over – raportul dintre producţie (P) şi biomasa (B) produsă în unitatea
de timp într-un ecosistem; exprimă rata de înlocuire a biomasei din ecosistem (sin.
valoarea de reânoire a biomasei);

Ultraplancton – organisme planctonice cu dimensiuni sub 5 µ;

Valvulă spirală – cută a mucoasei intestinului mediu, dispusă sub formă de

spirală; prezentă la sturioni şi rechini;
Vibrator – aparat electric care serveşte la aerarea apei în acvarii sau bazine
de mici dimensiuni;
Viitură – creşterea nivelului apelor curgătoare ca urmare a precipitaţiilor
abundente sau a topirii zăpezii; are drept consecinţă acoperire cu apă a unor
întinse suprafeţe de terenuri uscate (sin. inundaţie);

149
 Voloc – instrument de pescuit confecţionat dintr-o plasă de 10-50 m lungime
şi 1-2 m lăţime, însforat pe margini cu câte o frânghie iar la capăt are ataşat câte
un băţ; pe funia de sus sunt înşirate plute iar pe cea de jos plumbi;

Zamor – mortalitate în masă a peştilor datorată scăderii concentraţiei

oxigenului dizolvat în apă (hipoxie), sub necesarul speciei; poate avea loc iarna
(zamor de iarnă), datorită întreruperii difuziei oxigenului atmosferic în apă, prin
formarea podului de gheaţă la suprafaţa bazinelor şi consumului ridicat de oxigen,
necesar oxidării substanţelor organice din apă sau poate avea loc vara (zamor de
vară), din cauza proliferării algelor planctonice, care în timpul nopţii consumă
mare parte din oxigenul dizolvat, prin procesul de respiraţie;
Zăpor – aglomerări de sloiuri în albia apelor curgătoare; generate de bararea
albiei cu sloiuri îngrămădite pe porţiuni de apă încă îngheţată;
Zăton – canal natural sau artificial, închis la unul din capete, din preajma
unui ostrov;
Zile- grade – durata de incubare a icrelor fecundate până la eclozare, la o
anumită temperatură a apei; reprezintă suma temperaturilor medii zilnice dintre
fecundarea icrelor şi eclozare;
Zonare piscicolă – distribuţia speciilor de peşti în lungul unei ape
curgătoare în funcţie de viteza apei şi de factorii ecologici care îi determină
(temperatură, oxigen, etc.); în România pot fi distinse următoarele zone piscicole
principale: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei, zona
crapului;

150
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ALBRECHT MARIE-LUISE, 1977 – Unteranchunger zur kalteadaptation von

warm wasser karpfen (Czprinus carpio), Zeit. zur Binn. fisch. der DDR, 4,
103-114;
2. ANTIPA GR., 1909 – Fauna ihtiologică a României , Ed. Carol Gobel,
Bucureşti;
3. ANTONESCU C. S., 1963 – Biologia apelor, Ed. Did. Ped. Bucureşti;
4. AMLACHER E., 1976 – Kranheiter und Lesionem von der umweldfaktoren
vernsacht;
5. BARNABE G., 1991- Bases biologiques et ecologiques de l'accvaculture, Ed.
Lavoisier TEC & DOC , Paris
6. BATTES K.W., LUCA C., 1980 – Cercetări şi rezultate moderne în creşterea
superintensivă a crapului de cultură, Trav. St. Stejarul, Limn. 8,11-16;
7. BATTES K.W., MINCIU DOINA, PRICOPE F., APETROAIE MARIA,
ŢĂRUŞ TATIANA, 1985 – Stresul în sindromul de adaptare al crapului în
creşterea dirijată ţn viviere, Aquac. Limn. I (X), 63-90;
8. BATTES K.W., 1991 – Acvacultura, prezent şi perspectivă, Ecologia et Aquac.
Limn. 2 (11), 337-425;
9. BATTES K., MĂZĂREANU, C., PRICOPE, F.,CĂRĂUŞ, I., MARINESCU
VIRGINIA, RUJINSCHI RODICA, 2003- Producţia şi productivitatea
ecosistemelor acvatice, Ed. Ion Borcea, Bacău
10. BĂNĂRESCU P., 1964 – Fauna R.P.R. Pisces-Osteichthyes, Vol XIII, Ed.
Acad., Bucureşti
11. BILLARD R., JAQUELIN MARCEL, MATEI D., 1981 – Survie in vitro et
post mortem des gamets de truit fario (Salmo trutta fario), Journal canadian de
zoologie, vol. 59, nr.1, p. 29-33;
12. BILLARD R., GILLET C., 1984 – Influence des quelques facteurs de
l'environment sur la fonction de reproduction chez les poisson, Cahier de Lab.
de Montreau, 45-54 ;
13. BOUCHE G., CREACH Y., GAS N., 1970 – Le jeune et la realimentation
chez carpe. influence sur les acides nucleiques du folie, Arch. Sc. Physiol. 24,
243-251 ;
14. BURA M., 2002 – Acvacultură specială. Broaşte, crustacee şi moluşte, Ed.
Orizonturi Universitare, Timişoara;
15. BURA M., 2005 – Acvacultură specială. Tehnologia creşterii şi valorificării
broaştelor şi racilor, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara;
16. BURA M., MUSCALU R., 2005 – Acvacultură specială. Tehnologia creşterii
şi valorificării broaştelor şi racilor. Lucrări practice, Ed. Orizonturi
Universitare, Timişoara;
17. CASTELL J.D., 1979 – Review of requirement of finfish, Proc. World. Symp.
Finfish Nutrition on Fishfeed Tech., Berlin;
18. CĂRĂUŞU S., 1952 – Tratat de ihtiologie, Ed. Acad. R.P.R., Bucureşti

151
19. CIOLAC A., 1997 – Elemente de ecologie acvatică, Ed. Pax Aura Mundi,
Galaţi;
20. CRISTEA V., RĂUŢĂ M., ŞTEFĂNESCU V., 1998 – Oportunitatea şi
condiţiile introducerii sistemelor superintensive în acvacultura României,
Proceedings of „Aquarom. 98” Simposium, Galati, Romania, May 18-22, 196-
200;
21. CRISTEA V., GRECU IULIA, SFETCU LORENA, DOCAN ANGELA, 2003
– Ingineria şi managementul tehnologic al sistemelor recirculante din
acvacultură, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi;
22. DABROWSKI K., KOCK G., BERGER B., 1989 – Effect of partially or
totally replacing fish meal protein by soybean meal protein on growth food
utiliyation and proteolytic enzyme activities in rainbow trout, Aquaculture 77,
29-49;
23. DECEI P., 1978 – Creşterea păstrăvului, Ed. Ceres, Bucureşti;
24. DIUDEA M., TODOR ŞTEFANIA, IGNA AURELIA, 1986 – Toxicologia
acvatică, Ed.Dacia, Cuj-Napoca
25. FRIESECKE H., 1984 – Handbuch de praktischen futterrung von Rind,
Scahft, Phard. Schwein Geflugel und Susswasser fischen in Verlagsanion,
Agros, 480-519;
26. GALL G.A.E., CRANDELL P.A., 1992 – The rainbow trout, Aquaculture 100,
1-10;
27. GHERACOPOL OCTAVIA, BOGATU D., MUNTEANU G., 1977 –
Valorificarea unor indicatori fizico-chimici şi biologici pentru aprecierea
capacităţii biogenice a heleşteielor ciprinicole, Tehnică. Piscicolă. Vol v, 51-
58, Univ. Galaţi
28. GHITTINO P., 1983 – Technologia e patologia in aquacultura, vol I, Roma;
29. GODEANU S., 1980 – Pentru o acvacultură complexă în România, Trav.
Station „ Stejarul”, Limnol. 8, 3-10;
30. HOAR W.S., RANDALL D.J., 1969 – Fish physiology, Academic Press, New
York and London;
31. HOFFER P., 1969 – Die Praxis der Forellenyucht, Verlag, Paul Parey,
Hamburg und Berlin;
32. HUET M., 1980 – Qualite’s de eaux a exiger pour le poisson, Hydrobiologie
Groenendael, 1-11 ;
33. KINNE O., ROSENTHAL h., 1977 – Cultivation of animals, Marine ecology,
vol 3, 1321-1389;
34. LEITRITZ E., 1969 – Die praxis der Forellenzucht, Verlag, Paul Parey,
Hamburg und Berlin ;
35. LIEBERMAN H., 1972- Probleme der Er. und Halt von Susswasser fisch in
Intensive, Munchen ;
36. LOVATELLI A., HOLTHUS P.F., 2008 - Capture-based aquaculture. Global
overview, FAO, Document technique sur les pêches n° 508. Rome.

152
37. LUQUET P., 1971 – Efficacite de proteines en relation avec leur taux
d'incorporation dans l'alimentation de la truite arc en ciel, Ann. Hydrbiol. 2,
176-186 ;
38. LUQUET P., KANSCHIT S., 1978 – Les progress en domaine d'alimentation
proteique des salmonides, La Pisciculture Francaise, 2, 53-54 ;
39. LUQUET P., FAUCONNEAU B., 1979 – Influence de la temperature sur
quelques de l'alimentation des poissons, Bull. Cent. Etud. Rech.. SCI, Bioritz.
12(3), 475-492 ;
40. LUSTUN L., RĂDULESCU I., VOICAN V., 1978- Dicţionar piscicol, Ed.
Ceres, Bucureşti
41. MANEA GH.,1985- Aclimatizarea de noi peşti şi alte organisme acvatice, Ed.
Ceres, Bucureşti;
42. MĂZĂREANU C., PRICOPE F., 2007 – Ecologie generală, Universitatea
Bacău;
43. MC CAULEY R.W., CASSELMAN J.M., 1980 – The final preferendum as an
index of the temperature for optimum growth in fish, Proc. Symp. on Aquac.
in Head Effl. and Recirc. Syst., vol. II, 81-93;
44. MELPOMENI GH., 1985 – Premixurile în nutriţia animalelor, Ed. Ceres,
Bucureşti;
45. MIRON I., MISĂILĂ C., MISĂILĂ RODICA, 1984 – Biotehnologia creşterii
păstrăvului curcubeu în viviere flotabile;
46. MIRON I., RUŞTI C.F., 1986 – Date noi privin creşterea păstrăvului curcubeu
în viviere flotabile pe lacul Bicaz, Ses. şt. a Staţiunii de Cercetări şi amenajări
Silvice Hemeiuşi, Bacău;
47. MONTALENBERT G., BRY C., BILLARD R., 1979 – Control of
reproduction in norhern pike, Amst. Fish. Soc. Spec. Publ., 11, 217-225;
48. MUSTAŢĂ GH., 1998 – Hidrobiologie, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi
49. NICOLAU AURELIA, BREZEANU GH., MARIA CALOIANU., BUŞNIŢĂ
A., 1973 - Reproducerea artificială şi dezvoltarea la peşti, Ed. Academiei
RSR, Bucureşti;
50. NIKOLSKI G.V., 1962 – Ecologia peştilor, Ed. Acad. R. P.R, Bucureşti
51. OPREA L., GEORGESCU RODICA , 2000 - Nutriţia şi alimentaţia
peştilor, Ed. Tehnică, Bucureşti;
52. OŢEL V., BĂNĂRESCU P., NALBANT T., BACALU P., COCIAŞ S., 1992 –
Investigaţii asupra ihtiofaunei dulcicole a Deltei Dunării – Rezervaţia
Biosferei în 1991, Ann. Şt. ale I.C.P.D.D., 141-153;
53. OŢEL V., 1996 – Strategia evaluării genofondului de specii sălbatice pe
teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, Ann. Şt. ale I.C.P.D.D, p. 3-13;
54. PERRONE S., MEADE T.L., 1977 – Prospective effect of chloride on nitrite
toxicity to coho salmon, J. Fish. Res. Board, Canada, 34(4), 486-492;
55. PETERS G., DEVENTHAL H., KLINGER H., 1980 – Stress diagnosis for
fish in intensive culture systems, Proc. World Aquac. in Heated, Efl. vol II,
Berlin;

153
56. PHILLIPS A.M., 1972 – Calorie and energie requirement, Fish. Nutrition,
Academic Press, New York;
57. PISOTA I., BURTĂ I., 1975 – Hidrologie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti
58. POJOGA I., NEGRIU R., 1988 – Piscicultura practică, Ed. Ceres , Bucureşti
59. PORA A.E., 1969 – Le facteur rapique et la metabolism mineral, Rev. Roum.
Biol. Serie Zool., 11, 2, 77-110;
60. POSTON H.A., 1985 – Vitamin requierement of finfishes a review,
Infirmation Service, Animal Nutrition Departament, New York, p. 1-37;
61. PRICOPE F., SIMALCSIK FLORICA, RUSU M., COMAN V., 1991 -
Influenţa microtoxinelor din furajele alterate asupra crapului, Ecologia et
Aquacultura Limnica 2(11), 231-237;
62. PRICOPE F., BATTES K.W., MINCIU DOINA, 1996 - Crioconservarea
materialului seminal la păstrăv ca metodă de obţinere a hibrizilor, Studii şi
Cercetări Ştiinţifice-Biologie 1, Universitatea din Bacău, 227-230;
63. PRICOPE F., BATTES K., PETROVICI MILCA , 2007- Hidrobiologie.
Lucrări practice, Editura Alma Mater, Bacău, 143 p.
64. PRICOPE F., PRICOPE LAURA, 2007 – Poluarea mediului şi conservarea
naturii, , Editura Rovimed Publishers, Bacău, 189 p.
65. PRICOPE F., 2007 - Hidrobiologie, Editura Rovimed Publishers, Bacău,
204p.
66. RAMADE FR., 1991 – Elements d’ecologie. Ecologie appliquee. Action
de l’homme sur la biosfphere, Ed. IV, Paris;
67. SCHAPERCLAUS W., 1967 – Lehrbuch der Tiechwirschaft, Verlag, Paul
Parey, Hamburg und Berlin;
68. SIMPSON T.H., 1976 – Endocrine aspects of salmonid culture, Proc. R. Soc.
Edinburg, 75, 241-252;
69. STARAŞ M., NĂVODARU I., 1995 – Schimbarea în structură a ihtiofaunei
ca efect al modificării caracteristicilor biotopului, în Ann. Şt. ale I. C. P. D.
D., 233-239;
70. STEFFENS W., 1979 – Industriemassige Fischproduktion, Die Deutsch
Landwirtsch, Berlin;
71. STEFFENS W., 1989 – Protein digestion, Principles of Fish Nutrition,
Chichester, 47-51;
72. STOSS J., 1979 – Spermekonservierung bei der regenbogenforelle, Gottingen;
73. SUMPTER P.J., 1992 – Control of growth of rainbow trout (Onchorhynchus
mykiss), Aquacultura, 100, 299-320;
74. TALPEŞ MARILENA, TENCIU MAGDALENA, JECU ELENA, SAVIN C.,
2011 – Poziţionarea strategică a sectorului acvaculturii în cadrul economiei
româneşti, Ed. Zigotto, Galaţi;
75. TIEWS J., GROPP J., TIEWS K., 1972 – Zeit fur Tierephysiologie
Tiernahrung und Futtermittelkunde, 28, 6, 267-275;
76. VOICAN V., RĂDULESCU I., LUSTUN L., 1975 – Practica selecţiei şi
reproducerii la peşti, Ed. Ceres, Bucureşti;

154
77. WATANABE T.T., OGINO T., 1978 - L'efect d'epargne des lipides sur les
proteines alimentaires chez la truite arc-en-ciel, Symp. finfish. nutrition and
feed tech., Hamburg;
78. WEDEMEYER G.A., 1973 – Some physiological aspects of sublethal heat
stress in juvenile steelhead trout and coho salmon, j. Fish. Res. Board Canada,
35, 822-827;
79. WEDEMEYER G.A., 1980 – The physiological response of fishes to the
stress intensive aquaculture in recirculation systems, Proc. Symp. on Aquac. in
Heated Effl. and Recirc. Syst., vol. II, Berlin;
80. WOOTTON, R.J. – 1998- Ecology of Teleost Fish, , Fish and Fisheries,
Series 24, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht/Boston/London
81. Planul Naţional Strategic pentru Pescuit – 2007 – 2013.
82. FAO. 2007. - Logiciel universel pour les séries chronologiques de données
statistiques sur les pêches. Département des pêches et de l’aquaculture de la
FAO, Unité de l’information, des données et des statistiques sur les pêches.
FishStat Plus ;

155