Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs DUE II PDF
Curs DUE II PDF
Nu era însă exclusă în totalitate ideea că Uniunea Europeană ar putea avea personalitate juridică. În
numele pilonilor PESC și JAI erau adoptate acțiuni și acte, dar pentru că UE nu avea personalitate
juridică acestea erau semnate de Comunități.
• Alin. (2) ne duce cu gândul la integrare, uniformizare legislativă, care funcționează conform
principiului bulgărelui de zăpadă. Ne aflăm într-o nouă etapă a procesului de integrare.
Principiul transparenței – Parlamentul, care începuse să câștige putere, și Consiliul adopta
aceste acte cu ușile deschise.
„Cât mai aproape de cetățeni” se referă la principiul subsidiarității, care exclude intervenția UE
în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central,
regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care statele
membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni
preconizate.
• Conform alin. (3), noua organizație internațională se întemeiază pe 2 tratate (TUE și TFUE).
Acestea reprezintă o parte din ceea ce creează o organizație internațională.
Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene – Uniunea Europeană stabilește
relații cu alte subiecte de drept, precum și cu particularii.
Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice naționale – UE are cea mai largă capacitate juridică
recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne: poate dobândi și înstrăina bunuri
mobile și imobile, poate sta în justiție.
Prima frază constă în enumerarea valorilor: respectarea demnității umane, libertate, democrație,
egalitate și stat de drept, precum și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor aparținând minorităților (Ungaria a militat pentru adăugarea acestei sintagme,
redundantă din punct de vedere juridic).
A doua frază arată că valorile acestea sunt comune statelor membre, într-o societate caracterizată
prin: pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. A
doua frază contribuie la clarificarea aplicării și interpretării valorilor din paragraful precedent (când
Curtea face o verificare a respectării unei valori, va verifica având în vedere această interpretare).
Fraza a doua nu are o aplicabilitate juridică la fel de importantă la prima frază, neputând angaja
aplicarea art. 7 din Tratatul Uniunii Europene (angajarea răspunderii unui stat membru pentru o
încălcare gravă a valorilor UE).
Art. 2 anunța valorile pe care este fondată Uniunea și pe care statele membre trebuie să le respecte
și să le promoveze. Această dispoziție nu e doar declarativă, ci are un caracter concret. Respectarea
acestor valori și angajamentul de a le promova în comun constituie una dintre condițiile prealabile
aderării la Uniunea Europeană (art. 49 din TUE), iar incălcarea lor poate determina declanșarea
procedurii de alertă și/sau a sancțiunii prevăzute la art. 7 din TUE.
Procedura de alertă
Art. 7 alin. (1):
• propunere motivată de la 1/3 din statele membre sau din Parlamentul European sau din
Comisie;
• aprobarea Parlamentului European;
• Consiliul hotărăște cu o majoritate de 4/5 existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor
prevăzute la art. 2 de catre un stat membru.
Consecințe – Consiliul audiază statul mebmbru și îi poate adresa recomandări (majoritate de 4/5).
Cea mai gravă suspendare este suspendarea dreptului de vot în Consiliu. În Consiliu sunt apărate
interesele statelor membre. Când acesta adoptă acte normative derivate, statele membre sunt
interesate ca acel act normativ să reflecte interesele lor. De aceea este o sancțiune importantă.
În ambele cazuri, statul membru se poate adresa Curții de Justiție (art. 269 TFUE), dar numai în
privința dispozițiilor de procedură. Termenul de soluționare a actiunii de către Curte este de o lună,
întrucât suspendarea drepturilor statului poate afecta drepturile cetățenilor.
Acesta este un mecanism politic. Împotriva statului membru se poate recurge și la un sistem
jurisdicțional de sancționare, în cazul în care nu respectă valorile: acțiunea în neîndeplinirea
obligațiilor (infringement).
Dacă instituțiile nu respectă valorile, se poate introduce o acțiune în anulare (art. 263 TFUE) sau o
acțiune în carență (art. 265 TFUE).
Precizarea expresă a egalității dintre bărbați și femei a fost solicitată de mai multe asociații
feministe. Nici aceasta nu figura în prima versiune a tratatului, pe motiv că este deja inclusă în
conceptul de egalitate. Primul care a preluat acest principiu a fost T. Amsterdam, făcând din acesta o
normă juridică.
Astăzi, în Tratatul de la Lisabona avem trei articole cu caracter de dispoziție generală în care este
precizată egalitatea dintre bărbați și femei (art. 2, art. 3 TUE și art. 8 TFUE), precum și trei dispoziții
speciale, în urmatoarele materii:
• piata muncii și remunerația (art. 153 si art. 157 TFUE)
• asigurarea protecției specifice pentru femei (art. 79 si art. 83 TFUE)
• Declaratia nr. 19 (declarație politică care vizează lupta împotriva tuturor formelor de violență
domestică).
Respectarea drepturilor omului este o noțiune de drept internațional, în dreptul Uniunii Europene
fiind folosită sintagma de drepturi fundamentale. Cu privire la drepturile fundamentale, trebuie spus
că la început au fost consacrate doar prin jurisprudența Curții ca principii generale de drept. Apoi
respectarea drepturilor fundamentale au fost codificate ca principii generale de drept în tratate (art.
6 alin. (3) din TUE) – a doua poziție în ierarhia izvoarelor Dreptului Uniunii Europene, după tratate.
După Lisabona, art. 6 alin. (1) din Tratatul Uniunii Europene consacră respectarea drepturilor
fundamentale la nivel de drept primar, prin anexarea Cartei la Tratat. Drepturile fundamentale apar
deci în tratate în trei ipostaze: valoare, drept primar și principiu general.
Au existat propuneri să se introducă în art. 2 o prevedere cu privire la valorile religioase, dar această
propunere a fost respinsă pe motiv că ar putea fi inclusă in preambul.
Atâta timp cât sunt înscrise în tratat, valorile conțin, în sine, o obligație. Valorile pot constitui, la
rândul lor, obiective. Respectarea valorilor constituie unul din obiectivele Uniunii Europene.
Obiectivele UE
Obiectivele reprezintă scopurile pentru care statele membre s-au asociat – rațiunea de a fi a Uniunii
Europene.
Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute de art. 3 din Tratatul Uniunii Europene și se împart în 2
categorii:
Acest Art. 3 aduce pentru prima dată un echilibru între Europa politică și Europa economică. Acest
articol este criticat pentru că este foarte ramificat. Avantajul este că obiectivele specifice sunt
concret prevăzute. Pe de altă parte, aduce claritate. Încercând să enumere toate materiile de care se
ocupă Uniunea Europeană, ajută foarte mult când există conflicte cu privire la competențe.
Obiectivele specifice
1. Referitoare la interiorul UE – există trei mari subcategorii:
o Spațiul de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne –această denumire este
cea mai largă a domeniului pe care l-am numit JAI, apoi CPJMP (art. 3 alin. 2)
o Piața internă – este obiectivul principal cu care s-a început (art. 3 alin. 3)
o Uniunea economică și monetară – (art. 3 alin. 4)
2. Care privesc relațiile UE cu restul comunității internaționale – ex. Pacea, dezvoltarea durabilă,
comerțul liber și echitabil
Art. 3 din Tratatul Uniunii Europene răspunde clar și cât mai complet posibil la întrebarea "Ce face
Europa?". Precizarea obiectivelor Uniunii subliniază faptul că instituțiile Uniunii Europene sunt în
serviciul Uniunii Europene și nu invers. Obiectivele Uniunii Europene sunt aduse la îndeplinire de
statele membre și de instituțiile Uniunii Europene.
Analiza obiectivelor și valorilor Uniunii prezintă importanță mai ales din perspectiva evaluării exacte a
competențelor Uniunii. În funcție de aceste obiective pot fi conturate competențele Uniunii
Europene și ale statelor membre specifice în fiecare domeniu. Statele membre atribuie Uniunii
Europene competente in vederea realizarii obiectivelor lor comune (art. 1 TUE).
Curs 3
Sunday, February 5, 2017
7:05 PM
2. Art. 3 alin. (6) TUE - Uniunea își urmărește obiectivele (art. 3 TUE) prin mijloace
corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratat. Observăm că în
acest moment Uniunea dobândește obiective proprii, adică obiectivele statelor membre devin
obiectivele UE.
De ce prin tratate? Deoarece au cea mai mare forță juridică, iar competențele sunt o materie de
importanță vitală pentru dreptul Uniunii Europene. În plus, autoarele tratatelor sunt statele membre,
subiecte originare de drept, care reglementează activitatea subiectului derivat de drept – statele sunt
stăpânele competențelor Uniunii Europene.
Alin. (1) – ne interesează delimitarea competențelor (ce și cine are voie să facă) și exercitarea lor
(cum ai voie să faci).
5. Art. 13 alin. (2) TUE – deși la 1 - 3 este vorba despre Uniunea Europeană, la 4 este vorba
despre instituții – și instituțiile trebuie să respecte acest principiu. Fiecare instituție acționează
în limitele atribuțiilor conferite prin tratate.
Definiție
Uniunea Europeană poate acționa în vederea atingerii obiectivelor sale în limitele conferite de statele
membre prin tratat.
Domeniu de aplicare
Mai întâi se realizează atribuirea competențelor.
Apoi se realizează delimitarea competențelor: delimitarea s-a facut treptat, fiind guvernată de
principiul atribuirii.
Rolul
Din perspectiva statelor membre, acest principiu reprezintă un gardian al competențelor statelor
membre, care asigura statele membre ca Uniunea Europeană nu își depășește atribuțiile.
Uniunea Europeană reprezintă o asociere de state care are la bază adoptarea deciziilor în sistem de
integrare. Această caracteristică nu se poate manifesta decât în domeniile în care are competența
partajată sau exclusivă. În anumite domenii, deși funcționează integrarea, Uniunea Europeană nu
poate adopta acte cu caracter obligatoriu.
Sanctiuni
Dacă Uniunea Europeană adoptă un act cu încălcarea principiului atribuirii de competențe (ex. UE
adoptă un act în materia securității naționale – art. 4 alin. 2), se poate solicita anularea acestui act, în
temeiul art. 263. Nu poate fi introdusă o acțiune în carență deoarece aceasta sancționează
inacțiunea.
Daca un stat membru incalcă principiul atribuirii de competențe, Comisia poate sesiza CJUE, în
temeiul art. 258.
Principiul cooperării loiale
Acest principiu este un element constant în diferitele tratate ale Uniunii Europene, inclusiv în TCECO.
Formularea s-a schimbat foarte puțin din anii 50 încoace. Ceea ce s-a schimbat considerabil sunt însă
contextul și situațiile specifice în care loialitatea este plasată astăzi în tratate.
Loialitatea se aseamănă foarte mult cu principiul din DIP numit pacta sunt servanda, regăsit în art. 11
din Constitutie (statul roman se obligă sa respecte întocmai și cu bună-credință) și cu libertatea
federală din sistemul german.
Eliminarea pilonilor și transferarea conținutului fostului art. 10 CEE la art. 4 alin. (3) din TUE
determină aplicarea conceptului loialității întregului drept al Uniunii Europene. Această upgradare
poate fi considerată o recunoaștere în dreptul scris a jurisprudenței Curții (hotărârea Pupino, C-
105/03, 2005). În 2005 încă aveam cei 3 piloni, iar cooperarea se referea numai la comunitate. Acum
practic se recunoaște aplicarea conceptului loialității întregului DUE – pilonului I, fostului pilon III și,
teoretic, fostului pilon II.
Având în vedere că PESC avea un regim separat de reglementare, principiul loialității se traduce
pentru această materie în ceea ce se numește solidaritate.
În engleză avem sincere cooperation, iar acesta este identic ca semnificație cu cooperarea loială.
• Art. 13 alin. (2) propoziția a 2-a din TUE. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial. Se
adresează instituțiilor. Este logic că atâta timp cât UE în ansamblu trebuie să respecte
principiul, acesta să se aplice și instituțiilor. Prin această reglementare se consacră cooperarea
loială și pe orizontală, între instituțiile UE.
Această cooperare nu este una virtuală, ci se poate observa în practică. Ex.: în cazul trimiterilor
preliminare, judecătorul de la Luxemburg cooperează cu cel național.
Definiție
Statele membre și Uniunea Europeană se sprijină și se ajută reciproc în vederea îndeplinirii
obiectivelor și misiunilor lor.
Trebuie să avem în vedere două aspecte:
• Statele membre trebuie să acționeze, la cererea Uniunii Europene, ca mandatari ai Uniunii
Europene (ex. la nivelul Organziației Internaționale a Muncii nu poate acționa Uniunea
Europeană și se bazează pe statele membre).
• Acțiunile internaționale ale unui stat membru nu pot să pună în pericol realizarea obiectivelor
Uniunii Europene.
Domeniul de aplicare
Cuprinde cele două tipuri de obligații: pozitive și negative.
Baza: pacta sunt servanda, buona fides, principiul echității.
Rolul
Stabilește cadrul relațiilor de sprijinire reciprocă între statele membre și Uniunea Europeană.
Pentru Uniunea Europeană importanța se regăsește în faptul că statele membre nu vor adopta
măsuri care să împiedice îndeplinirea obiectivelor sale și vor adopta măsuri care să susțină
îndeplinirea obiectivelor sale.
Sancțiuni
În ipotezele în care Uniunea Europeană intervine cu acte juridice obligatorii (art. 288), încălcarea
principiului de către un stat membru poate conduce la introducerea acțiunii în neîndeplinirea
obligațiilor, care debutează cu procedura de infringement (art. 258 TFUE).
În ipotezele în care Uniunea Europeană nu intervine cu acte juridice obligatorii (ex. recomandări),
ipoteze în care statul membru are obligația de facilita îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene,
statul membru are totuși obligația de a ține cont și de aceste acte juridice dacă urmăresc îndeplinirea
unui obiectiv al Uniunii Europene, astfel încât se poate declanșa totuși procedura de infringement în
baza art. 4 alin. (3) din TUE.
Uniunea Europeană are și ea obligația de a respecta statele membre. Dacă adoptă un act cu
încălcarea principiului cooperării loiale (ex. s-a adoptat un act la nivelul Uniunii Europene fără
consultarea statului membru, cerută de Protocolul nr. 1 art. 1), se poate introduce o acțiune în
anulare. Dacă o inacțiune a Uniunii Europene a dus la încălcarea principiului cooperării loiale, se
poate introduce o acțiune în carență.
Curs 4
Sunday, February 5, 2017
9:18 PM
Exemple:
1. Datoria statelor membre de a lua toate măsurile pentru transpunerea directivelor.
2. Art. 291 TFUE – afirmație mai generală decât cea legată de directive, în care ni se spune că
toate actele juridice cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene trebuie să fie puse în aplicare
de statele membre (cooperare loială vertical ascendentă).
3. Art. 197 TFUE – punerea în aplicare efectivă a dreptului Uniunii Europene de către statele
membre, aplicare care este esențială pentru buna funcționare a Uniunii Europene, constituie o
problemă de interes comun.
4. Art. 114 TFUE alin. (4) și (6): obligația statelor membre de a notifica măsurile adoptate către
Comisie
5. Cererea sau trimiterea preliminară – cooperare loială jurisdicțională pe verticală, cu scopul
interpretării și aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene.
6. Art. 260 alin. (1) TFUE – ipoteza este cea a încălcării dreptului Uniunii Europene de către un
stat membru. Comisia are dreptul să monitorizeze aplicarea dreptului Uniunii Europene și își
dă seama de încălcarea care a avut loc. Comisia sesizează Curtea, care adoptă o hotărâre prin
care recomandă statului membru ce să facă pentru a intra în legalitate. În caz de neexecutare a
hotărârii, se pot aplica două tipuri de sancțiuni: o sumă forfetară sau penalități pe zile de
întârziere. În speța C 304/02 Comisia vs. Franța, pentru prima dată, Curtea a cumulat cele
două tipuri de sancțiuni, deși acestea par să fie alternative, nu cumulative (în tratat este folosit
cuvântul sau). Cooperarea loială presupune că statele membre se obligă să execute hotărârile
CJUE.
7. Art. 344 TFUE referitor la rezolvarea diferendelor – statele membre sunt obligate, atunci când
există un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor Uniunii Europene, să nu
supună acest diferend altei curți decât CJUE.
8. Art. 92 TFUE referitor la domeniul transportului – obligație de abținere pentru statul membru
de la a da un tratament diferit transportatorilor din statul membru față de cei naționali
(aceleași taxe sau taxe mai mici).
9. Art. 325 TFUE în domeniul combaterii fraudei (trebuie corelat cu art. 287 referitor la Curtea de
Conturi).
10. Cooperare loială în cadrul dialogului interinstituțional: procedura codeciziei (Lisabona –
procedura legislativă) – cooperarea între Comisie și Consiliu, Parlament.
11. Cooperare loială în contextul conflictelor de putere între instituții (conflicte legate de bazele
legale din tratat) – există anumite acte aplicabile pentru două domenii sau chiar mai multe. În
trecut aceste domenii erau guvernate de reguli procedurale diferite. Unele implicau
participarea Parlamentului pe o pozitie dezavantajată față de Consiliu, altele prevedeau
participarea parlamentului pe picior de relativă egalitate cu Consiliul. Uneori se întâmpla să se
pună ca bază legală principală acel articol care prevedea neparticiparea Parlamentului
European, pentru a se scurta timpul de adoptare a actului. Parlamentul s-a adresat Curții.
Curtea a decis alegerea acelei baze legale care promova participarea Parlamentului.
3 exemple:
• Comisia vs. Consiliul C-45/86 (politica comercială comună și politica de dezvoltare) – alegerea
bazei legale trebuie să se facă pe niște elemente obiective susceptibile de un control
instituțional (obiectul sau scopul actului).
• Comisia vs. Consiliul 300/99 (protecția mediului – competenta partajată și concurenta și piața
comună – competență exclusivă).
• Regatul Unit al MB vs. Consiliul 84/94 (sănătatea și securitatea muncitorilor și durata muncii).
3 ipoteze: catastrofa naturală, catastrofa provocată de om, act terorist. În aceste ipoteze
funcționează clauza de solidaritate. Este un concept politic, nu juridic, neputând sa fie invocat în fața
CJUE. În hotărârea Comisia vs. Franța cu nr. 6 și 11/69 (două cauze conexate), Curtea a afirmat că
solidaritatea este baza întregului sistem comunitar.
Principiul subsidiarității
Clasificarea competențelor:
• Competențe exclusive (domenii în care doar Uniunea Europeană poate lua măsuri).
• Competente partajate sau concurente (domeniile în care și UE și statele membre, împreună
sau paralel, separat, au competența să adopte măsuri – reprezintă regula).
Uniunea Europeană are un drept de preempțiune, deoarece scopul este armonizarea
legislațiilor statelor membre. Dacă Uniunea Europeană nu legiferează, intervine competența
statelor membre. Se poate observa deci un transfer reversibil de competențe: statele membre
(prin tratate) à competențe à Uniunea Europeană (are dreptul primordial de a legifera) à dacă
UE nu legiferează à vor legifera statele membre.
Uniunea Europeană nu poate interveni în domeniile de competență exclusivă a statelor
membre decât dacă acestea nu legiferează sau dacă nu pot aduce la îndeplinire obiectivele
Uniunii Europene, Uniunea Europeană poate să intervină.
Atunci când este vorba despre o competență partajată, Uniunea Europeană trebuie să se
abțină de la a interveni atunci când se pot atinge obiectivele sale prin legiferarea la nivelul
statelor membre.
Principiul subsidiarității ne arată în ce moment trebuie să intervină Uniunea Europeană.
• Competențele reziduale (domenii aflate în competența exclusivă a statelor membre la nivel
național – sunt cele mai puține).
• Competențele de coordonare ale Uniunii Europene.
• Competența complementară a Uniunii Europene (sprijin, coordonare și completare).
Exemplu fictiv: exista 3 state membre, A, B si C, care sunt plasate unul sub altul în această ordine și
sunt străbătute de un fluviu foarte poluat. Există următoarele 3 variante de solutionare a acestei
situații:
• B vrea să curețe râul din zona sa. Guvernul dă un act normativ pentru a aloca buget și se pune
în executare acțiunea de curățare. Apa se va murdări la loc.
• Statele, concomitent, se corelează la nivel intern și depun eforturi pentru curățarea acestuia –
puțin probabil.
• Statele nu se pun de acord, iar Comisia adoptă un act la nivel supranațional pentru a rezolva
problema.
Ce tip de act ar adopta Comisia? Dacă poți sa folosești o formă mai puțin constrângătoare, este
util să o faci – directiva este cea mai potrivită, pentru a se respecta principiul proporționalității
(în raport cu decizia, care ar rezolva mai rapid problema, dar ar putea fi atacată pe motive de
proporționalitate).
Instituția Uniunii Europene trebuie să arate ca prin actul său supranațional ar duce la efecte mai
bune, mai eficiente, decât cele care se pot adopta la nivel național.
Istoric
Principiul subsidiarității a fost consacrat prima oară în Actul Unic European, doar în domeniul
mediului. Prin tratatul de la Maastricht principiul e ridicat la rang constituțional.
Baza legală
• Art. 5 alin. (3) din Tratatul Uniunii Europene
• Protocoalele nr. 1 și nr. 2
• Carta drepturilor fundamentale (preambul + art. 51)
• Preambulul TUE
• art. 1 din TUE („cât mai aproape de cetățeni”)
Domeniul de aplicare
Subsidiaritatea are aplicabilitate limitată, numai la domeniile partajate, iar proporționalitatea are
aplicabilitate generală.
Rolul
Acest principiu ajută Uniunea Europeană și implicit statele membre să atingă obiectivele stabilite
prin tratat.
Principiul proporționalității
Istoric
Acest principiu a fost fundamentat pe cale jurisprudențială și ulterior a fost codificat prin Tratatul de
la Maastricht.
Baza legală
Art. 5 alin. (4) din TUE spune că în temeiul acestui principiu, acțiunea Uniunii Europene, în conținut și
formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatelor – când există
posibilitatea de a alege între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin
constrângătoare.
Mai este reglementat in Protocoalele nr. 1 si 2.
Un alt articol care menționează proporționalitatea în mod expres este art. 296 alin. (1) TFUE – dacă
Tratatele nu prevăd tipul de act ce trebuie adoptat, instituțiile aleg, respectând principiul
proportionalității (ex. este de preferat adoptarea unei directive – presupune un act național de
transpunere – în locul unui regulament – nu e nevoie de transpunere, se aplică direct).
În Cartă avem reglementată proporționalitatea în art. 49 si 52. În aplicarea unei competențe,
Uniunea, dacă are de ales între mai multe moduri de a acționa, trebuie să îl rețină pe acela care lasă
statelor, particularilor și întreprinderilor cea mai mare libertate.
Jurisprudența prevede condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un act al Uniunii Europene
pentru a fi proporțional. Sunt trei condiții cumulative consacrate de Curte în diferite spețe:
1. Măsura să fie adecvată;
2. Măsura să fie necesară – să nu existe o alternativă mai puțin restrictivă;
3. Să existe proporționalitate între dezavantajul cauzat de măsura și beneficiile scopului urmărit.
Domeniul de aplicare
Proporționalitatea trebuie să se regasească în:
• Continut
• Forma (ex. regulament vs. directivă)
Rolul
a. Se asigură că nu se adoptă măsuri care să aducă atingere competențelor statului membru.
b. Regulator al competențelor Uniunii Europene.
c. Se aplică la toate domeniile de competențe (și la cele exclusive ale Uniunii Europene).
d. Veghează la respectarea competențelor statelor membre.
e. Proporționalitatea face implicit o ierarhie a actelor.
Proiectele de acte legislative trebuie motivate sub aspectul respectării principiilor subsidiarității și
proportionalității – vor fi insoțite de o fișă tehnică cu privire la impactul financiar (este mai costisitor
să intervină Uniunea Europeană sau statele membre), impactul legislativ (pentru directive – ce se
modifică prin transpunerea acesteia) și elemente pentru evaluarea obiectivă a impactului intervenției
UE (indicatori cantitativi și calitativi).
Se poate hotărî motivat menținerea, modificarea sau retragerea proiectului. Nu exista un drept de
veto al statului membru (e nevoie de mai multe state membre si propunerea poate fi mentinuta).
Comisia à proiect act legislativ + fișă tehnică (impact financiar, impact legislativ si elemente pentru
evaluarea obiectiva a impactului interventiei UE)à Cs/PE/PN
PN (8 săpt.) à aviz motivat de nerespectare a proportionalitatii/subsidiaritatii à presedintele
PE/Cs/Comisiei
Necesar un numar de voturi pentru reexaminare (1 PN – 2 voturi)
Variante – mentinere, modificare, retragere
Daca actul este adoptat iar un stat membru nu este mulțumit, mai există și un control ulterior, dar nu
este un control politic, ci jurisdicțional (art. 8 din Protocolul nr. 2 si art. 263 din TFUE).
Statul membru, în numele parlamentului național, poate ataca actul legislativ în fata Curtii de la
Luxemburg prin acțiunea în anulare.
Deși proporționalitatea nu este menționată în art. 8 din Protocolul nr. 2, acțiunea în anulare poate fi
introdusă în condițiile generale prevăzute de art. 263 TFUE, având în vedere că este vorba despre
nerespectarea unei norme din tratat. Titularii sunt mult mai numeroși (orice persoană fizică sau
juridică).
Vezi C-133/93, C-84/94, C-194/04, C-491/01, C-58/08
Tabel recapitulativ de comparație între subsidiaritate și proporționalitate
Principiul subsidiarității Principiul proporționalității
"este competentă Uniunea "Cum pune Uniunea Europeană în
Europeană?" practică o competență?"
Exercitarea competențelor Nu Da
(„Dacă” – verificăm dacă UE Proporționalitatea implică ideea de
a fost competentă) ierarhie între acte (regulament vs.
NU repartizarea Directivă sau directivă-cadru vs.
competențelor (principiul Directivă detaliată)
atribuirii de competențe) Numai dacă și în măsura în care
exercitarea acestei competențe este
necesară
Motivarea actelor în Da Da
preambul
Controlul jurisdicțional Da Da
(ulterior intrării în vigoare a
actului, acțiune în anulare)
În prezent, nu mai există niciun domeniu la nivelele statelor membre care să nu fie atins direct sau
indirect.
Reglementarea competențelor
Baze legale explicite sau exprese – prevăzute expres în tratate (articole din TUE și TFUE)
• Art. 1 paragraful 1 din TUE – principiul atribuirii;
• Art. 4 alin. (1) TUE – orice competență care nu este atribuită Uniunii Europene prin tratate
aparține statelor membre;
• Art. 5 TUE – atribuire, subsidiaritate și proporționalitate;
• Art. 1 alin. (1) TFUE;
• Art. 7 TFUE;
• Declarația nr. 18 cu privire la delimitarea competențelor, anexată T. Lisabona;
! D18 Nu e o sursa din tratate
Baze legale implicite (în relația cu state sau organizații terțe) – sunt creații jurisprudențiale
CJUE a folosit metoda finalistă sau teleologică pentru a deduce competențe implicite ale Uniunii
Europene, atunci când tratatele aveau lacune și ea trebuia să se pronunțe în domeniile respective.
Are la bază principiul paralelismului: dacă CJUE găsea domenii în care Uniunea Europeană este
competentă să se implice la nivel intern, rezultă că implicit putea adopta acorduri internaționale și
măsuri la nivel extern în acele domenii.
Baze legale subsidiare – art. 352 TFUE (ex 308 TCE) – clauza de flexibilitate, rezervorul de
competență
Trebuie citit împreună cu art. 40 alin. (2) din TUE. Articolul 352 poate fi folosit atunci când Uniunea
Europeană nu are competența expresă conform tratatelor sau jurisprudenței Curții, iar acest articol
poate fi folosit ca bază pentru recunoașterea acestei competențe.
Articolul 40 alin. (2) reia obligația de a nu încălca competențele stabilite prin tratate. Art. 352 poate fi
deci folosit ca bază legală în anumite limite prevăzute de art. 40.
Potrivit art. 48 TUE e nevoie de unanimitate pentru revizuirea tratatelor. Statele membre sunt și
rămân stăpânii competențelor în dreptul Uniunii Europene.
Clasificarea competențelor
Criteriul intensității normative (gradul de armonizare prin intermediul legislației UE permis de
tratate) –
Competenta partajata reprezinta regula, cele mai multe domenii fiind in competenta partajata.
Clasificare:
• Competența partajată „concurentă” – se aplică principiul occupying the field și este vorba
despre niște domenii enumerate exemplificativ și rezidual. Competențele partajate concurente
sunt definite în art. 2 alin. (2) TFUE, iar domeniile sunt enumerate exemplificativ, prin
excludere, în art. 4 alin. (1) și alin. (2). În cazul în care tratatele (statele membre conferă prin
tratate competențe Uniunii Europene) atribuie Uniunii Europene o competență partajată cu
statele membre într-un domeniu determinat (idee prezentă și în planul Schuman), Uniunea
Europeană și statele membre pot face două lucruri:
o pot legifera (în cazul Uniunii Europene – drept derivat, actele legislative adaptate prin
procedura codeciziei de Consiliu și Parlament, regulament, decizie, directivă – nu act
delegat sau de punere în aplicare, adică să fie făcut de Comisie);
o pot adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic (acte delegate sau de punere în
aplicare).
Apare problema că nu pot legifera simultan în același domeniu, așa că sunt stabilite regulile conform
cărora se va exercita competența:
• Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea Europeană nu își exercită
competența. Uniunea Europeană are prioritate în legiferare. Statele membre pot legifera doar
dacă Uniunea Europeană nu a făcut acest lucru. Rezultă că această competență a statelor
membre este una reziduală. Acest principiu se numeste occupying the field – cel care
legiferează primul deține monopolul asupra domeniului reglementat.
Potrivit jurisprudentei și protocolului nr. 25, dacă Uniunea Europeană a apucat să legifereze
într-un domeniu foarte punctual, asta nu înseamnă că ocupă domeniul în întregime, ci numai
acea bucățică din domeniu.
Uniunea Europeană și statele membre nu sunt competente de fapt să legifereze în același
domeniu și în același timp. Acolo unde există suprapunere legislativă care duce la conflict
normativ, întotdeauna drepul Uniunii Europene va prevala, făcând dreptul național inaplicabil.
Această competență este numită concurentă pentru că pe aceeași temă nu pot interveni
Uniunea Europeană și statele membre în același timp.
• Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea Europeană a
hotărât să înceteze să și-o mai exercite. Domeniile din categoria competențelor partajate
concurente sunt enumerate exemplificativ în art. 4 alin. (2) și sunt definite prin excludere,
având caracter rezidual. Competența Uniunii Europene este partajată cu statul membru în
cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la art.
3 (competențe exclusive – lista exhaustivă) și art. 6 (competențele complementare –
enumerare exhaustivă).
Exemple din tratat sunt: piața internă, politica socială, coeziunea economică, socială și
teritorială, agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării,
mediul, protecția consumatorului, transporturile, rețelele transeuropene, energia, spațiul de
libertate, securitate și justiție, obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.
Competența de coordonare
• Art. 5 alin. (1) - aceste liste de coordonare sunt rezultatul lipsei consensului politic în sensul
încadrării la competențele partajate sau la cele complementare. Tratatul nu le definește foarte
clar. Ca intensitate normativă sunt între competențele partajate și cele complementare.
Domeniile exhaustiv prezente în acest tip de competență sunt cele de la art. 5 și art. 2 alin. (3) din
TFUE.
• Art. 2 alin. (3) – politici economice și ocuparea forței de muncă: statele coordonează aceste
politici și Uniunea Europeană le definește
• Art. 5 – statele membre își coordonează politicile economice (parte din uniunea economică și
monetară) la nivelul Uniunii Europene, în Consiliu. Uniunea Europeană adoptă linii directoare
și inițiative de asigurare a coordonării
Politica de ocupare a forței de muncă – Uniunea Europeană poate să adopte măsuri și să definească
orientările acestei politici a ocupării forței de muncă.
Politica socială se află enumerată expres printre domeniile partajate. În același timp este pusă
competența Uniunii Europene de a coordona politicele statelor membre în aceste domenii. De ce
este nevoie să adauge coordonarea pe lângă competența partajată. Este o prevedere redundantă,
inutilă, care generează neclarități.
Competența „complementară”
În tratat se folosesc cuvintele sprijinire, coordonare și completare (coordonarea se repetă – lipsa de
concordanță).
• Art. 2 alin. (5) din TFUE – UE este competentă să întreprindă acțiuni de sprijinire, coordonare și
completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competența lor în
aceste domenii.
• Art. 6 trebuie citit alături de art. 4 pentru a ne da seama că lista este exhaustivă (având în
vedere caracterul rezidual al competențelor partajate) – Uniunea Europeană e competentă să
ofere acțiuni de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea
lor europeană, aceste acțiuni au următoarele domenii: protecția și îmbunătățirea sănătății
umane, industria, cultura, turismul (introdus de Lisabona), educația, formarea profesională,
tineret și sport, protecția civilă și cooperarea administrativă.
Domeniul sănătății umane l-am mai întalnit la competențele partajate.
În doctrină se sugerează că atunci când instituțiile se hotărăsc să adopte un act normativ trebuie să
facă testul centrului de gravitate – dacă sunt permise numai măsuri de sprijin și doar excepțional
măsuri legislative, domeniul va intra în competența complementară, iar dacă măsurile legislative
reprezintă regula, va fi vorba de competența partajată (se aplică principiul subsidiarității)
PESC si PAC
Art. 2 alin. (4) spune că Uniunea Europeană este competentă, în conformitate cu TUE, să definească
și să pună în aplicare o politică externă de securitate comună și să definească treptat o politică de
apărare comună.
Curs 7
12 februarie 2017
22:03
Actiunea in carență
Titulari neprivilegiati:
1. Resortisantii (orice persoana fizica sau juridica) – dar numai pentru carente in
adoptarea unor acte obligatorii (nu recomandari si avize). Sunt titulari neprivilegiati
pentru ca trebuie sa demonstreze un interes direct sau indirect in legătura cu actul
obligatoriu care nu a fost adoptat de o instituție.
Subiectele impotriva carora se poate formula o actiune in carenta (legitimarea procesuala
pasiva)
• PE
• Consiliul
• Comisia
• Consiliul European
• BCE
• organele, oficiile si agențiile
Nu poate fi introdusa o actiune in carenta impotriva unei institutii jurisdictionale.
Cererea preliminara
Sediul materiei este reprezentat de art. 19 alin. 3 din TUE si art. 267 din TFUE.
CJUE se pronunta cu titlu preliminar, la solicitarea instantelor judecatoresti nationale, cu
privire la:
1. interpretarea tratatelor
2. validitatea actelor adoptate de institutii, organe, oficii sau agentii ale UE
Trimiterea in interpretare
Regula: instanta națională poate adresa Curții o cerere de decizie preliminară referitoare la
intepretarea unei norme de drept al UE, daca apreciază că îi este necesară pentru
soluționarea unui litigiu în derulare; nu există o obligație în acest sens.
Excepția de la acesta regulă: daca decizia instanței naționale nu este supusă vreunei căi de
atac în dreptul intern, instanta nationale are obligația de a sesiza Curtea. Se poate deroga de
la acestă obligație numai daca există o jurisprudență în acea materie care este evident
aplicabilă în speță sau dacă interpretarea corectă este evidentă.
Cererea cu privire la o decizie preliminară nu se justifică atunci cand:
• nu este relevantă pentru cauza în derulare pe rolul instanței naționale;
• nu exista o disputa reala pendinte (procesul este unul fictiv);
• există o hotărâre anterioară a Curții de Justiție pe o problemă identică de drept;
• se solicita o opinie cu privire la o problema generala sau ipotetica;
• răspunsul poate fi dedus dintr-o hotărâre anterioară, chiar dacă nu exista o identitate
strictă cu această hotărâre a Curții;
• când răspunsul la întrebarea formulată este unul evident – teoria actului clar (nu
exista indoiala rezonabila cu privire la raspuns, trebuie verificate mai multe forme
lingvistice ale actului respectiv si trebuie avut in vedere ca intrebarea este formulata in
contextul DUE si nu al dreptului national)
• in caz de abuz de procedura.
Desi instanța naționala nu poate declara actul invalid, poate suspenda aplicarea acestuia
daca are dubii serioase cu privire la conformitatea actului juridic european cu DUE sau exista
urgentă in repararea unui prejudiciu ireparabil
Actiunea in anulare
Dreptul derivat (opera institutiilor):
A. Acte juridice cu forta juridica obligatorie
A1. Acte legislative
• baza legala in tratate
• adoptate de Cs+PE (procedura legislativa ordinara) sau de Cs cu participarea PE (proceduri
legislative speciale)
a. regulament
• aplicabilitate generala
• obligatoriu scop, forma si mijloace
• aplicabilitate directa
b. decizie
• caracter individual
• obligatorie scop, forma si mijloace
• necesara transpunerea
c. directiva
• caracter individual
• obligatorie numai in privinta scopului
• necesara transpunerea
A2. Acte delegate – nelegislative
• baza legala in acte legislative
• completeaza sau modifica elemente neesentiale ale actelor legislative
• adoptate de Com (Cs in domeniul PESC)
a. regulament delegat
b. decizie delegata
c. directiva delegata
A1 + A2 = acte de baza
A3. Acte de punere in aplicare a actelor de baza (de executare) – tot nelegislative
• acte la nivel supranațional – adoptate de Comisie (Cs in domeniul PESC):
a. regulament de punere in aplicare
b. decizie de punere in aplicare
c. directiva de executare
• acte la nivel naționale – emitenții lor sunt SM, prin parlament si guvern; dupa cum pun in
aplicare actele UE, pot fi:
• acte de transpunere – pentru directive
• acte de implementare – decizii si regulamente
Conditia introducerii actiunii in anulare este ca actul atacat sa produca efecte juridice fata de
terti, adica sa fie obligatoriu.
Sediul materiei
• art. 263 TFUE (fostul art. 230 T.CE)
• art. 264 TFUE (fostul art. 231 T.CE)
• art. 278, 279 TFUE
Titularii actiunii in anulare (Cine poate formula o actiune in anulare?)
• titularii superprivilegiati interesul este prezumat, nu mai trebuie demonstrat
a. statele membre
b. triunghiul institutional PE, Com, Cs.
• titularii semiprivilegiati nu pot pur si simplu, ci doar pentru salvgardarea prerogativelor
lor:
a. Banca Centrala Europeana
b. Curtea de Conturi
c. Comitetul Regiunilor (! nu si Comitetul Economic si Social)
• titularii neprivilegiati - resortisantii, particularii, persoanele fizice si juridice, regiunile
trebuie sa demonstreze interesul
• acte normative, care nu li se adreseaza, DAR care ii privesc direct (!nu si “individual”) si
care nu presupun masuri de executare
! Cazul T-18/10 – „actele normative sunt actele cu aplicabilitate generala, cu exceptia celor
legislative” => nu e vorba de acte legislative si de acte cu caracter individual (decizii/directive)
• regulamente delegate (Com/Cs-PESC)
• regulamente de punere in aplicare (Com/Cs-PESC)
• acte obligatorii adoptate de BCE (mereu nelegislative)
• acte adoptate de PE, CsEean, organe, oficii, agenții destinate sa producă efecte
juridice fata de terți
Ce acte pot fi atacate printr-o actiune in anulare?
• actele legislative = actele adoptate de Cs si PE prin procedura legislatiav ordinara sau prin
procedurile legislative speciale
• acte fara caracter legislativ = actele delegate si actele de punere in aplicare:
a. actele Cs, Com si BCE, altele decat avizele si recomandarile
b. actele PE sau ale CsEan menite sa produca efecte juridice fata de terti
c. actele organelor, agentiilor si oficiilor UE destinate sa produca efecte juridice fata de
terti
Potrivit Curtii, un act este atacabil sau nu in functie de natura si continutul actului, si nu de
forma acestuia sau numele pe care il poarta.
De ex., daca Com emite un aviz, dar CJUE considera ca este obligatoriu (produce efecte
juridice de natura sa afecteze interesele reclamantului), actiunea in anulare poate fi
acceptata.
Motivele care pot fi invocate in susținerea unei acțiuni in anulare (patru categorii):
• Necompetenta – fie a UE, fie a instituțiilor sale, care nu au o baza juridica pentru a adopta
actul respectiv
• Încălcarea unor norme fundamentale de procedura
- nerespectarea normelor cu privire la procesul de elaborare si adoptare a actelor juridice
ale UE (ex. modalitatea de vot)
- neindeplinirea obligatiei referitoare la motivarea actelor juridice (nemotivarea
actului/motivarea insuficienta sau contradictorie a actului/invocarea unor motive care nu
pot fi acceptate – PE a recurs nejustificat la o procedura de urgenta)
- lipsa avizelor sau lipsa autentificării in toate limbile oficiale a textului înainte de publicarea
in JO
• Încălcarea tratatelor sau a oricărei norme de punere in aplicare a acestora – orice tip de
încălcare (tratate, protocoale, Carta etc.)
- nu au fost luate in considerare încălcarile unor norme naționale sau dificultățile de
aplicare a actului
- nu poate fi invocata încălcarea principiului reciprocității
- eroare de drept (interpretare gresita a normei sau lipsa temeiului legal) sau eroare de fapt
(cu privire la aprecierea faptelor cu privire la care se aplica norma)
• Abuzul de putere – pe baza unor indicii obiective, pertinente si concordante, actul apare ca
fiind adoptat in scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât
cele prevăzute de tratate sau pentru a eluda o procedura speciala
Excepția de ilegalitate
Sediul materiei este art. 277 din TFUE.
In cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o
agenție a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la art. 263 paragraful 2
[necompetență, încălcare a unor norme fundamentale de procedură, încălcare a tratatelor sau a
oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori abuz de putere] pentru a invoca în fața CJUE
inaplicabilitatea respectivului act.
Ipoteza este aceea a existentei unui litigiu in care se contesta legalitatea unei masuri de aplicare a
unui act cu caracter general. Curtea va avea posibilitatea sa exercite un control asupra acestui act.
In cazul in care partea dispune de posibilitatea de a introduce o actiune in anulare (ex. este vorba de
o decizie a carei destinatara este), exceptia de ilegalitate poate fi formulata numai dupa expirarea
termenului de 2 luni pentru introducerea actiunii in anulare. Inseamna ca dupa ce anularea actului nu
mai este posibila este deschisa calea declararii acestui act ca inaplicabil.
Exceptia de ilegalitate poate fi ridicata in orice moment.
Exceptia de ilegalitate nu reprezinta o actiune de sine statatoare, ci depinde de o actiune principala,
in cadrul careia poate fi exercitata => este o actiune cu caracter accesoriu, iar respingerea actiunii
principale atrage inadmisibilitatea exceptiei.
Ilegalitatea poate fi invocata atat prin actiunea principala, cat si pe cale de exceptie.
Continutul unei exceptii de ilegalitate trebuie sa se limiteze la ceea ce este indispensabil solutionarii
litigiului.
Subiectele de drept care pot formula exceptia de ilegalitate sunt:
• persoanele fizice – exista acte juridice ale UE pe care acestea nu le pot ataca printr-o actiune in
anulare (ex. regulamentele legislative care nu le privesc direct si individual)
• s-a recunoscut uneori posibilitatea SM de a ridica si ele exceptia de ilegalitate
Admiterea exceptiei nu duce la anularea actului, ci la declararea actului ca inaplicabil in
situatia respectiva. Decizia individuala care a fost adoptata in temeiul acestui act va fi
anulata. Inaplicabilitatea are efect obligatoriu numai intre partile litigiului.
Daca s-a înlăturat un anumit act, se va înlătura si actul subsecvent adoptat pe baza lui.
Hotărârea Simmenthal– in cazul regulamentelor, se poate admite o excepție de la
excepția introducerii unei acțiuni in anulare, pe cale de excepție, in cadrul unui alt recurs,
la expirarea termenului de 2 luni.
Procedura de infringement si acțiunea in constatarea neîndeplinirii
obligațiilor de către statele membre
1. Instrumente prealabile procedurii de infringement
a. SOLVIT
Creat in 2002, înființat in 2007 in Romania. Este o rețea de soluționare, in fiecare stat membru, a
situațiilor cu privire la care exista plângeri de la resortisanți, situații care îndeplinesc următoarele
condiții:
• Sa conțină un element transfrontalier
• Sa nu existe o acțiune cu privire la acea situație pe rolul Curții de la Luxemburg
• Sa privească aplicarea necorespunzătoare a dreptului UE de către administrația statelor
membre
b. CHAP
A apărut in 2009. Statele membre nu au acces la aceasta baza de date. Comisia înregistrează plângeri
si cereri trimise de particulari.
c. NIF
Aceasta baza de date conține cazurile in care Comisia a adoptat masuri.
d. EU PILOT
A apărut in 2008. Este o baza de date confidențială, la care publicul nu are acces. Precededeclanșarea
procedurii de infringement si are ca scop corectarea problemelor încă de la o etapa incipienta
(remediere timpurie).
e. INFR
A apărut in 2009. Comisia ține toate procedurile de infringement declanșate, inclusiv cele clasate.
f. MNE
Nu este accesibila publicului, dar fiecare instituție publica are o parolă. Statele membre uploadeaza
scanările din Monitorul Oficial ale legislației naționale de transpunere sau implementare.
g. ARES (NOMCOM)
Sistem intern al Comisiei de gestionare a documentelor; acolo Comisia tine reclamațiile venite din
partea particularilor.
7. Saisine
Daca răspunsul statului membru nu exista sau trece termenul sau statul membru spune ca nu va
adopta măsurile necesare.
Etape:
1. cerere introductivă a COM.
2. SM.răspunde acestei cereri cu un act numit întâmpinare
3. COM.răspunde cu o replică
4. SM.dacă mai are ceva de adăugat răsp.cu o Duplică.
Aceste 4 etape formează faza scrisă a procedurii instanței de la Louxemburg- prima fază.
Faza a doua - faza orală - a susținerii acestor documente scrise și verbal în fața Curții.
Faza a treia - Opinia Avocatului general - judecătorul nu e ținut, dar o ia în considerare cu mare
atenție; intervine în cauzele în care sunt probleme noi de drept al Uniunii;
Faza a IV-a: etapa deliberărilor (secrete); nu este acceptată opinia separată - autoritate de lucru
judecat a hotărârii.
Faza a V-a: adoptarea HJ., se publică în JO.
Ultima etapă - punerea în aplicare a HJ.;
După o lună de la publicarea în JO., COM.trimite o scrisoare SM.prin care obligă SM.la punerea în
aplicare a HJ. În 3 luni SM.are obligația să raporteze măsurile luate.
Ultima etapă- în măsura în care după acest termen de 3 luni executarea HJ.nu are loc, COM.dă în
judecată SM.printr-o nouă acțiune introdusă la Curte- acțiunea ptr.neexecutarea hotărârii respective-
art.260 TFUE. Curtea poate să constate neexecutarea și să aplice sanțiuni- penlități pe zile de
întârziere și/sau o sumă forfetară.
Chiar dacă hotărârea are autoritate de lucru judecat numai între părțile la proces, potrivit principiului
priorității care este aplicabil în dreptul Uniuni (Simmenthal) jurisdicțiile naționale vor avea obligația
de a lăsa neaplicată orice legislație națională contrară dreptului Uniunii. De asemenea, constatarea
încălcării prin hotărârea Curții permite resortisanților UE să angajeze răspunderea statului în fața
unui judecător național (răspunderea extracontractuală a statelor membre pentru încălcarea
dreptului Uniunii: răspunderea este atașată în fața instanțelor naționale și acest tip de răspundere
este consacrată pe cale jurisprudențială de către Curtea de la Louxemburg).
Am încheiat procedura de infrigement și acțiunea în constatare.
Ultima acțiune:
Răspunderea (extracontractuală) a statelor membre (în fața instanțelor naționale) ptr.încălcarea
dr.Uniunii:
Construcția europeană devenind din ce în ce mai integrată s-a admis și faptul că SM.pot să producă
prejudicii particularilor prin încălcarea dreptului UE.(dr.primar, dr.derivat, orice act oblig.). Astfel s-a
considerat că în vederea avansării construcției unionale, este necesar să existe obligația SM.de a
repara prejudiciile cauzate resortisanților provenite din încălcarea dr.Uniunii. Astfel că începând cu
90, Curtea de la Louxemburg a conturat progresiv prin jurisp.sa condițiile ptr.introducerea unei
acțiuni în răspunderea statelor europene ptr.încălcarea dr.Uniunii(pe vremea aceea dr.comunitar).
Fundamentul juridic pe care s-a bazat Curtea ptr.crearea unei astfel de răspunderi a statelor
europene:
• Ordinea europeană- ordine juridică atipică în care fcț.pp.integrării directe în ordinea juridică
internă a statelor membre;
• Necesitatea asigurării unui efect util al dreptului Uniunii și a deplinei efectivități a acestuia,
acestea fiind consecințe ale efectului direct al normelor UE.;
• Pp.cooperării loiale- art.4 TUE.care pp.ca SM.să nu încalce dr.Uniunii, iar dacă o fac să
răspundă ptr.asta și prejudiciile față de resortisanții săi.
• Având în vedere că marea maj.a dispozițiilor dr.Uniunii au drept consecință crearea de drepturi
ptr.justițiabilii statelor membre, apare astfel evidentă necesitatea ca particularii să poată
obține repararea unui prejudiciu cauzat de nerespectarea de către statele membre a acestor
drepturi sau de netranspunerea ori neimplementarea măsurilor relevante ptr.aceste drepturi
sau de orice încălcare a dreptului Uniunii imputabilă SM.și care le produce o pagubă.
Răspunderea extracontractuală a SM.a fost creată prin analogie cu răspunderea extracontractuală a
UE.reglementată în 341 TFUE.
La aceste argumente invocate de Curte + surse interne de legislație care vin în susținerea acestei
răspunderi + surse după Lisabona: art.291 TFUE. prin care SM.se obligă să adopte toate măsurile
interne- pp.cooperării loiale; art.148 Constit.(4) + legea 157/2005 de ratificare a Tr.de aderare;
Cine poate încălca dr.Uniunii?
• Instituțiile Uniunii- funcționarii și agenții care acționând în ex.funcției aduc un prejudiciu.
• Statele membre: acțiunea în constatare; răspunderea statului în fața instanțelor naționale
potrivit regulilor create de jurisprudența Curții (SM.răspunde indiferent de autoritatea
vinovată- executiv, legislativ, judecătoresc).
• Statele membre, cu cele 2 tipuri de răspundere
• Paticulari- pers.fiz./jur., care răspund în fața instanțelor naționale;
Daca o autoritate publica nationala dispune de o marja larga de apreciere pentru transpunere, marja
larga care este permisa de directva, trebuie facut testul incalcarii manifeste sau evidente si grave sau
serioase, pe langa celelalte conditii pe care trebuie sa le indeplineasca raspunderea. Pe langa aceasta
noua chestiune adugata la celelate 3 conditii, instanta de la Luxembourg mai face o precizare: ca
instanta nationala poate sa aprecieze, sa ia in considerare claritatea si precizia normei unionale
incalcate, de exemplu, daca norma fusese deja intrepretata de catre jurisprudenta Curtii de la
Luxembourg.
Cea de a doua ipoteza – in care exista marja redusa de apreciere sau chiar inexistenta. In aceasta
situatie, simpla incalcare a dreptului Uniunii este considerata in sine, per se, o incalcare grava, pentru
ca este vorba, in general, de o obligatie de rezultat, iar testul celor trei conditii este suficient.
Dreptul la despagubire pe care il are resortisantul se bazeaza direct pe dreptul Uniunii si trebuie sa
prevaleze oricaror altor norme juridice nationale (procedurale sau substantiale), indiferent de
importanta acestor norme nationale si indiferent de autoritatea nationala care le-a adoptat sau le-a
aplicat, dupa caz, odata ce cele 3, respectiv 4 conditii pentru raspunderea extracontractuala au fost
indeplinite in cauza nationala respectiva.
LIBERTATILE DE CIRCULATIE
In cazul politicii comerciale comune, avem relatii ale Uniunii cu statele terte, adica cu restul lumii, pe
cand, in cazul libertatilor de circulatie, avem relatii intre statele din Uniune.
Importurile si exporturile de bunuri dintre statele membre poarta denumirea de circulatie a
marfurilor.
Un alt concept al liberei circulatii a marfurilor este spatiul uniunii vamale. Libera circulatie a
marfurilor se desfasoara in interiorul limitelor geografice in care statele membre isi exercita
autoritatea, ceea ce poarta denumirea de teritoriu vamal.
Ce este marfa? Marfa este orice bun transportat peste o frontiera in scopul unor tranzactii
comerciale.
Sediul materiei = art. 49 TFUE – pentru PF; art. 54 TFUE pentru PJ.
= „restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru
sunt interzise. Interdicţia se extinde şi asupra restricţiilor care se referă la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau
filiale de către cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire implică:
- accesul la activităţile care nu sunt salariate/independente şi la exercitarea lor;
- constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în special, a societăţilor, în condiţiile prevăzute
pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea.”
Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei
structuri permanente, chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită mobilitate (de ex. în cazul
operaţiunilor de transport).
Excepţie de la libertatea de stabilire: interpretare strictă; activitatea care implică o legătură specifică şi
directă cu exercitarea autorităţii publice.
Lucrătorii independenţi
Directiva nr. 2004/38:
Persoana care a desfăşurat o activitate independentă poate să rămână, după încheierea acesteia, pe
teritoriul statului respectiv dacă:
- la momentul la care a încetat activitatea sa, lucrătorul este îndreptăţit, corespunzător legii ţării
de primire, să obţină pensie pentru limită de vârstă, dacă şi-a desfăşurat activitatea în ultimele
12 luni în ţara respectivă şi a avut reşedinţa în acea ţară, fără întrerupere, mai mult de 3 ani;
- lucrătorul a avut reşedinţa în statul de primire, fără întrerupere, mai mult de 2 ani şi a încetat
activitatea sa din cauza unei incapacităţi permanente de muncă;
- persoana în cauză şi-a desfăşurat activitatea într-un alt stat membru, după ce a fost 3 ani
lucrător şi a avut, fără întrerupere, reşedinţa în ţara din Uniune unde doreşte să rămână, şi-a
menţinut reşedinţa în respectiva ţară şi a revenit pe teritoriul ei în fiecare zi sau cel puţin o dată
pe săptămână.
Sediul materiei: 56, 57 TFUE; art. 62 + 52 – derogări, 62+51 – excepţii, 62+53 – diplome, reguli
profesionale.
Caracteristici:
- temporar/ocazional (nu exclude însă existenţa unei infrastructuri)
- element transfrontalier
- în schimbul unei plăţi
- servicii care nu intră în categoria altei libertăţi – de aici, caracterul rezidual (pentru a se asigura
că toate activităţile economice sunt acoperite de una dintre cele 4 libertăţi, Fidium Finanz,
2006).
- PF, PJ
Art. 56 (referitor la servicii) = restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii sunt
interzise în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii statelor membre stabiliţi în alt stat al Uniunii decât cel al
destinatarului prestaţiei.
Prestările de serviciu au un caracter temporar (spre deosebire la dreptul de stabilire).
Serviciile = prestaţiile furnizate, în mod obişnuit, în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
- activităţi cu caracter industrial;
- cu caracter comercial;
- activităţi artizanate;
- cele care ţin de profesiile liberale.
Persoanele fizice se pot stabili în ţara de primire :
- cu titlu principal = persoana îşi începe activitate sa profesională în acea ţară ori îşi transferă
activitatea dintr-un stat membru în altul;
- cu titlul secundar = persoana, fiind instalată într-un stat membru, înfiinţează un stabiliment
dependent de primul într-o altă ţară din Uniune.
În cazul liberei prestări a serviciilor
- se deplasează:
• persoana care prestează serviciul sau
• beneficiarul
- sau este posibil să nu se deplaseze:
• nici prestatorul serviciului,
• nici clientul său.
Transporturile sunt servicii supuse unor reguli speciale, reglementate în altă parte în tratat.
Directiva servicii – simplificare administrativă binevenită.
Beneficiarii serviciilor
- aceste persoane pot să beneficieze de servicii în alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o au, în
condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de primire.
- resortisanţii statelor membre pot să se bucure de orice serviciu oferit naţionalilor ţării de primire, fără
să se facă discriminare în funcţie de criteriul cetăţeniei sau al reşedinţei.
III. Membrii familiei lucrătorilor salariaţi sau independenţi, precum şi membrii familiei persoanelor care sunt
destinatare ale unui serviciu
Raţiunea acestei prevederi = lucrătorii salariaţi sau independenţi ori persoanele care doresc să
beneficieze de un serviciu determinat ar putea renunţa la proiectul lor de a se deplasa în alt stat membru,
ştiind că va trebuie să se separe de membrii familiei.
Sediul materiei:
- Regulamentul nr. 492/2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii: art. 10 =
membrii familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe teritoriul ţării din Uniune unde
lucrătorul respectiv îşi desfăşoară activitatea;
- Directiva 2004/38 – cuprinde dispoziţii similare referitoare la membrii familiei lucrătorului
independent şi la membrii familiei persoanei care este destinatară a unui serviciu.
Membrii familiei sunt:
- Soţul;
- partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei
unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate
sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de
legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
- descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa, precum şi
descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului;
- ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului.
Soţul şi descendenţii sub 21 de ani sau aflaţi în întreţinerea lucrătorului salariat ori independent pot să
desfăşoare o activitate salariată în ţara de primire, chiar dacă nu au cetăţenia unui stat al UE.
Membrii familiei lucrătorilor salariaţi sau independenţi beneficiază de avantajele sociale şi fiscale
acordate naţionalilor ţării de primire.
Descendenţii salariatului sunt admişi în instituţiile de învăţământ în condiţiile prevăzute pentru naţionalii
ţării de primire, în cazul în care ei au reşedinţa în respectivul stat.
Note de curs
Introducere in dreptul european al concurenţei
Concurenţa este mecanismul de bază al economiei de piaţă, ce implică oferta (producători, comercianţi) și cererea
(clienţi intermediari, consumatori). Producătorii oferă mărfuri sau servicii pe piaţă, în efortul de a corespunde
cereinţelor. Cerinţe care caută să realizeze cel mai corect echilibru între calitate și preţ pentru produsele pe care le
solicită. Reacţia cea mai eficientă are loc datorită concurenţei care se creează între ofertanţi. Astfel, concurenţa îi
face pe toţi cei implicaţi să caute să ajungă la o valoare de echilibru între calitate și preţ, pentru a acoperi cererea la
cel mai înalt grad cu putinţă. În concluzie, concurenţa este o metodă simplă și eficientă de a garanta consumatorilor
un nivel de excelenţă în ceea ce privește calitatea și preţul produselor și serviciilor. De asemenea, obligă firmele să
depună eforturi pentru a deveni competitive și eficiente din punct de vedere economic. Acest lucru duce la
consolidarea componenţei industriale și comerciale a Uniunii Europene, care poate astfel să se confrunte cu
concurenţa impusă de ceilalti agenti comerciali internationali, iar firmele europene pot să-și asigure o poziţe de
succes pe piaţa mondială.
Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei este menită să asigure că nu există distorsiuni ale concurenţei
pe piaţa internă, prin aplicarea unor norme similare tuturor societăţilor care îşi desfăşoară activitatea pe această
piaţă. Titlul VII Capitolul 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) stabileşte fundamentele
normelor comunitare în materie de concurenţă. Comisia, in calitate de gardian al tratatelor este cea care are
competenta exclusiva in aplicarea normelor de concurenta la nivel european.
În cadrul Comisiei, competenţele executive în domeniu îi revin în principal Direcţiei Generale (DG) Concurenţă.
DG Concurenţă intervine dacă deţine dovezi ale încălcării normelor în materie de concurenţă, iar deciziile sale pot
fi contestate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Acţiunile sale pot viza diferite tipuri de activităţi
anticoncurenţiale, dacă acestea afectează comerţul transfrontalier.
Pe baza prevederilor TFUE si ale legislatiei secondare, politicile concurenţiale se concentrează pe patru domenii
principale de acţiune:
• Eliminarea acordurilor resrictive ale concurenţei și a abuzulrllor de poziţie dominantă de exemplu înţelegeri
încheiate între Intrprinderi concurente pentru a fixa anumite preţuri).
• Controlul fuziunii firmelor (de exemplu, o fuziune între două grupuri mari va duce la poziţia dominantă pe piaţă a
acestora).
• Liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol ( de exemplu deschiderea pentru concurenţă a
sectorului de telecomunicaţii/servicii postale )
• Monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat (de exemplu interzicerea acordării de împrumuturi
nerambursabile de către stat, menite să menţină în activitate firme deficitare fără perspectivă de redresare).
Legea comunitară urmarește să protejeze piaţa internă și să stimuleze concurenţa în cadrul acestui vast spaţiu
economic. Ea nu intră în acţiune decât atunci când comerţul dintre ţările membre este afectat de practicile
respective. De exemplu, o întelegere prin care se stabilesc anumite preţuri, încheiată între brutării dintr-un anumit
oraș nu va avea un impact substantial asupra pieţei europene. În consecinţă, legislaţia europeană nu se va aplica în
1
acest gen de situaţii. Totuși, cadrul legislativ în vigoare într-o anumită ţară s-ar putea să acopere și astfel de situaţii.
3. Acordurile anticoncurentiale
a) Principiu
Anumite înţelegeri încheiate între firme prejudiciază concurenţa. Exemplul cel mai simplu este o înţelegere
încheiată privind preţurile practicate de carteluri, în care firmele fixează nivelul preţurilor de comun acord, astfel
încât consumatorii nu pot beneficia de concurenţa dintre firmele producătoare pentru a obţine preţuri competitive.
Pentru consumatorul final, rezultatul este creșterea preţurilor pe piaţă. Alte întelegeri au drept scop sau efect
stabilirea altor condiţii pentru funcţionarea pieţelor: de exemplu, firmele își pot aloca anumite cote de producţie sau
își pot împărţi piaţa între ele. În Uniunea Europeană încheierea acestui tip de înţelegeri este interzisă pentru că
deformează concurenţa și prejudiciază diverșii operatori de pe piaţă.
De exemplu, dacă există o înţelegere de fixare a preţului, firmele nu mai încearcă să ofere produse sau servicii noi
de calitate bună, la preţuri competitive. Ele nu fac altceva decât să exploateze o situaţie pe care au creat-o tot ele, în
care consumatorii nu mai au libertate de decizie între preţuri sau diferite forme de produse sau de distribuire a
acestora. În ultimii trei ani, Comisia Europeană s-a ocupat în medie cu aproximativ 400 de cazuri referitoare la
înţelegeri restrictive ale concurenţei.
b) Cadrul legal
Înţelegerile restrictive ale concurenţei sunt interzise prin Articolul 101 al TFUE. Dacă o inţelegere respectă
condiţiile următoare ea este declarată nulă:
1. Acordul s-a încheiat între intreprinderi;
2. Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea preţurilor de
cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiţii comerciale; poate limita producţia, pieţele,
dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la impărţirea pieţelor sau a surselor de furnizare
între concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii discriminatorii firmelor care nu au încheiat
inţelegerea respectivă, plasându-le într-o poziţie competiţională dezavantajoasă. Se consideră că o
înţelegere restrânge concurenţa dacă interferează în mod deliberat cu variaţiile normale ale pieţei privind
cererea și oferta.
Totuși, anumite înţelegeri pot încuraja concurenţa, pentru că promovează progresul tehnic sau îmbunătăţesc
distribuţia. Conform legilor comunitare, aceste înţelegeri pot face excepţie de la interdicţie pentru că efectul lor
final asupra pieţei este benefic. Trei cerinţe trebuie respectate pentru ca o înţelegere să poată face excepţie:
• Acordul îmbunătăţește producţia sau distribuţia de bunuri sau promovează progresul economic;
• trebuie să permită consumatorilor intermediari sau finali să beneficieze substanţial de avantajele
rezultate;
• Concurenţa nu este eliminată pentru un procentaj substanţial al bunurilor sau serviciilor în
chestiune.
c) Aspecte procedurale
În vederea simplificării formalităţilor administrative pentru întreprinderi şi pentru a permite Comisiei să ia măsuri
2
mai eficiente împotriva încălcărilor grave ale normelor de concurenţă, Comisia a lansat un lung proces de reformă
care a dus la publicarea Regulamentului (CE) 1/2003.
Acest regulament introduce trecerea de la un sistem de autorizare centralizată de către Comisie, pe baza notificării
prealabile, la un sistem juridic de exceptări pe categorii. El este bazat pe aplicarea descentralizată a normelor de
concurenţă UE (firmele sunt cele care, analizandu-si comportamentul, trebuie sa previna o incalcare a prevederilor
Art. 101 – responsabilizarea agentilor economici) şi pe o consolidare a controlului a posteriori (Comisia se
sesizeaza din oficiu daca exista dovezi ca Art. 101 este incalcat, investigheaza si aplica amenzi daca acuzatiile sunt
confirmate). Agentii economici au la dispozitie jurisprudenta ECJ si legislatia secundara publicata de Comisie (e.g.
privind regimul de exceptari al intelegerilor verticale/orizontale) pentru a determina care sunt tipurile de
comportamente care risca sa fie sanctionate si care sunt cele exceptate.
d) Exemple
Doi producători și doi comercianţi de zahăr din Marea Britanie au adoptat o strategie concertată pentru a crește
preţurile pe piaţa zahărului. Pentru consumatorul final, această înţelegere a dus la creșterea preţului de cumpărare
mai mult decât s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat concurenţa. În 1998, Comisia a interzis înţelegerea și a aplicat
firmelor amenzi în valoare de peste 50 milioane euro.
Firmele Thyssen-Krupp, Otis, Schindler si Kone au format un cartel si au facut intelegeri ilegale pentru a fixa
pretul si acapara piata de lifturi si scari rulante in Germania, Olanda, Luxembourg si Belgia. Acest cartel a ridicat
artificial costurile instalarii si intretinerii lifturilor si scarilor rulante pentru cladiri de birouri, scoli si spitale. Una
din particularitatile acestui cartel este ca efectele pot dura intre 20 si 50 de ani, pentru ca multe din firmele
respective castiga substantial de pe urma contractelor de intretinere. Valoarea ridicata a amenzii (1 mld de Euro) se
datoreaza valorii pietei, duratei indelungate a efectelor anticomeptitve si marimii firmelor implicate. Clientii
firmelor respective pot cere renegocierea contractele de intretinere si pot actiona in judecata societatile invocand
decizia Comisiei Europene.
a) Principiu
Afacerile eficiente se desfășoară cu scopul de a cuceri pieţele, pînă în punctul în care se pot stabili poziţii cu
adevărat puternice. Deţinerea unei poziţii dominante nu este greșită în sine. Acesta este rezultatul eficienţei
activităţii desfășurate de intrprinderi. Dacă însă intrprinderea își folosește puterea acumulata pentru a impiedica
concurenţa pe piata, aceasta este o practică anti-concurenţială, calificată ca abuz.
O intreprindere are o poziţie dominantă, cînd puterea sa economică îi permite să opereze pe piaţă fară să ţină cont
de reacţia concurenţilor săi, a consumatorilor intermediari și finali. În aceste condiţii, o intrprindere care are o
poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de poziţia respectivă pentru a-și crește veniturile și pentru a-și
consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor cît și prin interzicerea accesului pe piaţă a
unor firme noi. Aceasta ar putea desfășura acţiuni care pot prejudicia alţi operatori ai pieţei, de exemplu, prin
practicarea de tarife foarte ridicate la preţurile de vânzare sau de cumpărare, sau prin acordarea unor avantaje
discriminatorii anumitor clienţi, pentru a le controla acţiunile. Aceste activitati duc la practicarea unor preţuri
ridicate, la limitarea ofertei de bunuri și servicii și la practici comerciale inechitabile.
b) Cadrul legal
3
Articolul 102 TFEU interzice firmelor să abuzeze de poziţiile lor dominante. Pentru ca articolul să fie aplicabil,
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
• Firma deţine o poziţie dominantă. În evaluarea puterii economice a unei firme, Comisia Europeană ia în
considerare cota ei de piaţă, alături de alţi factori cum ar fi dacă pe piaţă mai există concurenţi credibili, dacă firma
respectivă își are propria ei reţea de distribuţie, dacă are acces corespunzător la materii prime etc. Toţi acești factori
permit firmei să fie deasupra condiţiilor de concurenţă existente pe piaţă la un moment dat.
• Firma domină piaţa comună sau doar o 'parte importantă' a pieţei comune.
• Firma abuzează de poziţia sa. Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o
firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă, chiar şi în situaţia în care un asemenea
comportament este rezultatul anumitor dispoziţii legislative.
Printre posibilele abuzuri de poziţie dominantă se pot enumera:
1. faptul de a impune în mod direct sau indirect preţul sau alte condiţii de tranzacţie neechitabile;
2. limitarea producţiei sau a pieţelor de desfacere în detrimentul
consumatorului;
3. aplicarea, în raport cu anumiţi parteneri comerciali, a unor condiţii inegale, pentru prestaţii echivalente;
4. condiţionarea încheierii unui contract, de către acceptarea unor prestaţii suplimentare, fără legătură cu
obiectul contractului.
Nu există nici o excepţie în vigoare referitoare la abuzul de poziţie dominantă.
Comisia Europeană poate emite o decizie care să interzică abuzul și să amendeze intrprinderile care au comis
aceste abuzuri. Regulamentul (EC) 1/2003 este aplicabil si in cazul abuzului de pozitie dominanta.
c) Exemple
Ca rezultat al unei reclamaţii făcute de Mars, Comisia Europeană a descoperit că Unilever abuzase de poziţia sa
dominantă. Unilever furniza congelatoare distribuitorilor din Irlanda complet gratuit, cu condiţia ca aceștia să
depoziteze în ele numai produse Unilever. În consecinţă, consumatorii irlandezi aveau o posibilitate extrem de
restrânsă de a alege între diverse sortimente de înghteţată. Comisia Europeană a considerat această cerinţă de
folosire exclusivă drept un abuz al firmei Unilever, care a profitat de poziţia sa dominantă pe piaţă.
Folosirea abuzivă a poziţiei dominante deţinute pe piaţă a serviciilor de transport aerian, oferite de agenţiile de
voiaj. Acţionînd în urma unei reclamaţii făcute de Virgin Airways, în iulie 1999, Comisia Europeană a descoperit
că British Airways abuzase de poziţia sa dominantă. Abuzul a constat în stabilirea unui sistem de răsplătire a
fidelităţii faţă de marcă. Aceasta însemnă că piaţa serviciilor de transport aeriene asigurate de anumite agenţii de
voiaj britanice era închisă pentru concurenţii firmei British Airways. British Airways oferea anumitor agenţii de
voiaj britanice un comision suplimentar dacă ele aveau același volum de vânzări ca în anul precedent, sau dacă îl
depășeau, la biletele vândute pentru British Airways. Acest sistem dorea să ducă la creșterea fidelităţii ,care se
termina prin închiderea altor pieţe ale serviciilor de transport aerian oferite de agenţiile de voiaj pentru concurenţii
British Airways și să le descurajeze intenţiile de a-și oferi serviciile altor linii aeriene. British Airways deţinea o
poziţie dominantă, astfel încât acest sistem era o adevărată barieră în calea liniilor aeriene concurente,
împiedicându-le accesul pe piaţă. Deoarece agenţiile favorizau linia aeriană care plătea cel mai mare comision,
consumatorilor li se ofereau întotdeauna bilete pentru British Airways, chiar dacă serviciile oferite de liniile aeriene
4
concurente erau mai avantajoase. În consecinţă, Comisia Europeană a considerat că această practică, ce afecta piaţa
serviciilor oferite de liniile de transport aerian prin intermediul agenţiilor de voiaj, era un caz de abuz exercitat într-
o poziţie dominantă.
Conform unei decizii a Uniunii Europene, confirmata de Tribunalului Primei Instante Europene. Microsoft a fost
acuzata de abuz de pozitie dominanta. Abuzul s-a manifestat in in forma refuzului de a furniza informatii privind
interoperabilitatea sistemului de operare (Windows) cu alte software-uri si ca a distribuit Windows Media Player
cu platforma Windows. Disputa a inceput in anul 1998, cand Sun Microsystems a depus o plangere la Comisia
Europeana, acuzand Microsoft ca nu ii permite accesul la interfetele tehnice ale sistemului de operare pentru
Windows, Sun neputand sa dezvolte astfel produse compatibile cu sistemul de operare Windows. Comisia
Europeană a considerat, la inceputul anului 2008, că această practică restrictioneaza piaţa produselor software si a
aplicat Microsoft o amenda de 500 milioane de Euro.
2. Dobândirea controlului asupra altui agent economic sau asupra unei părţi a acestuia, fie prin particiapre la
capital, fie prin cumpărarea de elemente de activ, printr-un contract sau prin alte mijloace;
3. Crearea de entităţi economice comune (joint ventures); Atunci când noua entitate economică comună este o
nouă persoană juridică autonomă, operaţiunea este o concentrare, atunci cînd asocierea are ca efect
coordonarae comportamentului concurenţail între agenţi economici independenţi, acţiunea se înscrie mai
degrabă în cadrul controlului înţelegerilor anticoncurenţiale.
Sunt interzise concentrările economice care, avînd ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominate, conduc
sau pot conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţă.
b) Cadrul legal
Baza juridică privind controlul concentrărilor se află în Regulamentul 139/2004 privind concentrarile si fuziunile
dintre agenti economici.
Pentru a putea fi implementate, concentrările trebuie notificate Comisiei, în vederea evaluării compatibilităţii lor cu
dispoziţiile legale, din perspectiva efectelor generate pe piaţa pe care se realizează concentrarea şi, eventual, pe
pieţele conexe.
În mod concret, Regulamentul oferă Comisiei dreptul de a examina concentrările înainte de realizarea acestora
astfel încât să poată fi examinată compatibilitatea cu piaţa internă în timp util. Acest lucru implică două aspecte:
ñ se verifică dacă operaţia respectivă intră în câmpul de aplicare al reglementării, prin determinarea pieţei
5
produsului şi a pieţei geografice în cauză;
ñ se apreciază compatibilitatea între respectiva concentrare şi piaţa internă, folosindu-se drept criteriu poziţia
dominantă (se verifică dacă această concentrare „creează sau întăreşte o poziţie dominantă având drept
consecinţă faptul că s-a produs o limitare semnificativă a concurenţei în interiorul pietei interne).
Este important de remarcat faptul ca Comisia emite decizii in ceea ce priveste concentrarile care au efecte la
nivelul pietei interne. Pentru a produce efecte la nivelul pietei interne, partile implicate intr-o concentrare trebuie sa
indeplineasca anumite conditii privind cifra de afaceri realizata la nivel global si european, cat si cota de piata pe
care o detin in tarile din UE.
c) Exemplu
Deţinătorii de poliţe de asigurare și investitorii, mai ales cei din Italia, sunt avantajati de soluţiile propuse de firme,
mai ales în contextul în care INA a fost achiziţionată de Generali; ambele sunt firme internaţionale importante pe
piaţa asigurărilor. Analiza iniţială a preluării a ridicat îndoieli serioase în cadrul Comisiei Europene referitoare la
compatibilitatea acestui proces cu legislaţia comunitară. Fuziunea ar fi dat firmei nou create segmente importante
de pe piaţa italiană a poliţelor de asigurare de viaţă. În plus, investigaţia a scos la iveală legăturile existente între
cele două firme și principalii lor concurenţi, care ar fi putut să le facă să-și coordoneze acţiunile în domeniul
asigurărilor și investiţiilor. În ianuarie 2000 Comisia Europeană a autorizat desfășurarea procesului de preluare
planificat, cu condiţia ca cele două părţi implicate să pună în aplicare propunerea de a-și vinde acţiunile deţinute la
anumite filiale și astfel să-și reducă segmentul de piaţă la mai puţin de 30 %. Cele două firme urmau să înceteze
toate legăturile cu firmele concurente. În acest mod s-a reinstaurat o concurenţă eficientă pe piaţa italiană, într-un
sector financiar de interes deosebit pentru cetăţeni.
6. Liberalizarea
a) Principiu
În mod frecvent, monopolul a fost prezent în industriile de reţea - transport, energie și telecomunicaţii. În aceste
sectoare, trebuie să se facă distincţie între infrastructură și serviciile oferite prin intermediul acestei infrastructuri.
În timp ce adesea este greu să se creeze o a doua infrastructură, care poate concura cu prima, din motive de costuri
ale investiţilor și ale eficienţei economice, este posibil și este de dorit să se creeze condiţii de concurenţă în
domeniul serviciilor oferite.
În consecinţă, Comisia Europeană a dezvoltat conceptul de separare a infrastructurii de activităţile comerciale.
Astfel, infrastructura devine numai mijlocul care face posibilă concurenţa, în timp ce dreptul la proprietate
exclusivă poate ramâne în vigoare.
În ceea ce privește infrastructura (de exemplu reţelele telefonice sau electrice), cei care deţin monopolul trebuie să
garanteze accesul terţelor părţi care doresc să intre în procesul competiţional în ceea ce privește serviciile oferite
prin intermediul acestor reţele (comunicaţii telefonice sau consum de electricitate).
Procesul de deschidere a acestor sectoare spre concurenţă antrenează un impact pozitiv atât pentru utilizatorii
intermediari cât și pentru consumatorii finali.
b) Cadrul legal
Comisia utilizează diferite metode pentru a aplica principiul deschiderii pieţelor supuse monopolului:
ñ Comisia Europeană verifică, aplicand prevederile art. 106 TFEU dacă ţările membre, atunci când acordă
drepturi
speciale sau exclusive, respectă regulile privind concurenţa care sunt în vigoare în spaţiul european.
Comisia Europeană se asigura că autorităţile publice, atunci când stabilesc condiţiile în care intrprinderile
6
vor presta servicii de interes general, urmăresc ca acestea să nu depășească limitele necesare prestării
serviciilor respective.
ñ În final, Comisia verifică, in conformitate cu Art. 106 TFEU, dacă antreprenorii respectă întocmai regulile
comunitare referitoare la concurenţă, atunci când autorităţile publice le conferă posibilitatea de a presta
servicii de interes economic general. Comisia Europeană trebuie să ţină cont de obiectivele specifice care
sunt în sarcina fiecărei intrprinderi. Aplicarea legilor concurenţei nu trebuie să împiedice aducerea la
îndeplinire a obiectivelor respective.
c) Exemplu
Cel mai bun exemplu îl constituie deschiderea sectorului de telecomunicaţii pentru concurenţă. Acest lucru
demonstrează succesul procesului de liberalizare. Expunerea operatorilor publici, care deţineau monopolul asupra
infrastructurii și serviciilor, la concurenţa de pe piaţă, datorită prezenţei unor noi firme de telecomunicaţii, a dus la
scăderea considerabilă a tarifelor (mergând până la 35 % pentru anumite tipuri de telecomunicaţii). Într-un sector al
economiei care se dezvoltă într-un ritm alert, impulsionat de apariţia Internetului și a comerţului electronic,
liberalizarea industriei telecomunicaţiilor este o sursă pentru promovarea competiţiei și de creare de noi locuri de
muncă.
7. Ajutorul de stat
a) Cadrul legislativ
TFEU consacră acestei probleme trei articole, de la 107 la 109.
Articolul 87, în cadrul primului paragraf, precizează: „cu excepţia derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt
incompatibile cu piaţa interna, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent
de forma îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile între ţările membre sau ameninţă să altereze
concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau activităţi.”
Dispoziţia vizează în egală măsură întreprinderile publice şi private.
Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, paragraful al doilea al Art. 107 menţionează trei
situaţii în care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieţei comune, respectiv:
1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanţia nediscriminării legate de
originea produselor în cauză;
2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau evenimente excepţionale;
3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea ţării (după reunificarea acesteia).
De asemenea, al treilea paragraf menţionează situaţiile în care ajutoarele pot fi considerate drept compatibile cu
7
piaţa internă:
1. ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de viaţă este anormal
de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat;
2. ajutoarele menite să promoveze realizarea unui proiect important, de interes european comun sau să
remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;
3. ajutoarele pentru facilitarea dezvoltării anumitor activităţi sau anumitor regiuni economice, atunci când nu
alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în uniune;
4. ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, atunci când nu alterează condiţiile
comerciale şi de concurenţă în Uniune.
De fapt, distincţia între „ajutorul acordat de stat” şi „ajutorul acordat din resursele statului” are rolul de a face
explicit faptul că nu numai ajutorul acordat de guvernul central, ci şi ajutorul acordat de autorităţile de stat
regionale şi locale, precum şi de organismele publice şi private ce acţionează în numele statului intră în sfera
exclusivă de control a Comisiei.
În ceea ce priveşte forma efectivă în care ajutorul de stat este acordat, faptul că ajutorul de stat nu se referă numai
la cheltuielile directe făcute din buzunarul statului (adică subvenţiile de la buget), ci şi la transferurile indirecte de
resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) ţine de jurisprudenţa general acceptată. Într-adevăr,
o pierdere de venituri din impozitare este considerată echivalentă cu consum de resurse ale statului, indiferent de
nivelul, regional sau local, la care este suportată pierderea.
Mai mult, chiar şi măsurile fiscale care nu echivalează în ultimă instanţă cu o pierdere de venit pentru stat, precum
amânările de plăţi fiscale şi la bugetul asigurărilor sociale, intră de asemenea în categoria ajutorului de stat în
măsura în care facilităţile de acest tip conferă firmelor beneficiare un avantaj prin aceea că le permite să utilizeze
sume de bani care nu s- ar afla altfel la dispoziţia lor.
Este selectivă
Art. 107(1) TFEU se aplică doar măsurilor care au o natură selectivă, adică acelora care „favorizează anumite
activităţi sau producerea anumitor bunuri”. Aplicarea criteriului selectivităţii atrage după sine trasarea unei
distincţii între măsurile cu aplicabilitate generală, cu alte cuvinte acele măsuri care se aplică tuturor firmelor şi
sectoarelor fără deosebire, şi măsurile care generează avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare.
In multe situatii, este extrem de dificila trasarea unei graniţe clarae între măsurile de sprijin generale şi cele
selective. Măsurile fiscale sunt, în plus, dificil de evaluat pe baza acestui criteriu şi din cauza faptului că dreptul
comunitar consideră că selectivitatea anumitor măsuri fiscale poate fi totuşi justificată prin „natura sau schema
generală a sistemului” (asemenea măsuri nefiind acoperite de reglementările UE privitoare la ajutorul de stat).
d) Proceduri
Comisia are obligaţia să vegheze asupra modului în care sunt respectate reglementările în domeniul concurenţei. Ea
poate acţiona din proprie iniţiativă, în urma unei plângeri făcute de un stat membru, în urma unei notificări a
acordurilor realizate de către diferite firme sau urmare a notificării ajutorului de stat.
Tratatul prevede că statele membre au obligaţia să informeze, în timp util, Comisia asupra proiectelor care tind să
instituie sau să modifice ajutoarele. Acest lucru se traduce în mod concret prin notificarea prealabilă a proiectului.
Comisia poate autoriza ajutorul, poate cere modificarea sau suspendarea acestuia. În cazul în care Comisia
consideră că un anumit tip de ajutor nu este compatibil cu piaţa comună şi nici cu excepţiile acceptate, acesta cere
statului membru să comenteze acest lucru în cel mult o lună. Dacă justificările respective nu sunt convingătoare,
Comisia poate decide modificarea sau eliminarea ajutorului de stat respectiv, într-o perioadă determinată (de
regulă, două luni). În cazul în care statul membru nu se conformează deciziei până la termenul stabilit, Comisia sau
oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul în faţa CEJ.
Prin Regulamentul nr. 800/2008, Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat, de tip orizontal, de la
obligaţia notificării, respectiv: ajutoarele pentru IMM-uri, pentru cercetare-dezvoltare, protejarea mediului,
ocuparea forţei de muncă şi formare, ajutoare regionale, în conformitate cu harta ajutoarelor regionale aprobată de
Comisie.
De asemenea, Comisia poate decide că în cazul anumitor ajutoare care nu depăşesc un anumit plafon, notificarea
către Comisie nu mai este necesară (regula „de minimis”). În plus, regulamentul conţine prevederi privind
transparenţa şi controlul ajutoarelor, durata de validitate şi modul de modificare a regulamentelor emise de
Comisie.
9
POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ (P.C.C.) A UE – PREZENTARE GENERALĂ
Note de curs
Încă de la crearea C.E.E., politica comercială comună a fost inclusă în categoria “politicilor comune”,
alături de Politica agricolă comună şi Politica comună a transporturilor. Tratatul C.E.E. din 1958
prevedea dreptul Consiliului de a decide, cu majoritate calificată, autorizarea Comisiei de a reprezenta
Comunitatea în negocierile comerciale şi de a-şi stabili singură mandatul de negociere în acest
domeniu.
(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte
modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii
şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se
adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica comercială comună se desfăşoară în cadrul
principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.
(3) În cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori
organizaţii internaţionale, se aplică articolul 218, sub rezerva dispoziţiilor speciale ale prezentului articol.
Aceste negocieri sunt desfăşurate de Comisie, în consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu
pentru a o asista în această misiune şi cu respectarea directivelor pe care Consiliul i le-ar putea adresa.
Comisia raportează periodic comitetului special şi Parlamentului European cu privire la stadiul
negocierilor.
(4) Pentru negocierea şi încheierea acordurilor prevăzute la alineatul (3), Consiliul hotărăşte cu
majoritate calificată.
Pentru negocierea şi încheierea unui acord în domeniul comerţului cu servicii şi al aspectelor comerciale
ale proprietăţii intelectuale, precum şi în cel al investiţiilor străine directe, Consiliul hotărăşte în
1
Conform art. 207 TFUE, P.C.C. este fondată pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte:
- modificările tarifare,
- încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi
aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale,
- investiţiile străine directe,
- uniformizarea măsurilor de liberalizare,
- politica exporturilor, precum şi
- măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de
subvenţii.
Comisia europeană este instituţia însărcinată cu asigurarea executării măsurilor de politică comercială
comună. Astfel:
- Comisia este cea care recomandă statelor membre metodele optime de cooperare între ele,
astfel încât să se evite apariţia unor dificultăţi economice pentru unele dintre ele;
- autorizează, dacă este cazul, adoptarea unor măsuri de protecţie naţională, stabilind, în aceste
situaţii, condiţiile şi modalităţile concrete de aplicare.
Tratatul menţionează, însă, că, în caz de urgenţă, statele membre pot cere Comisiei autorizaţia
de a lua ele însele măsurile pe care le consideră necesare în vederea remedierii disparităţilor create de
aplicarea P.C.C., cu condiţia ca aceste măsuri să nu perturbe semnificativ funcţionarea Pieţei Interne.
Potrivit Curţii de justiţie a C.E., “o politică comercială este edificată prin concursul şi interacţiunea
măsurilor interne şi externe, fără să existe prioritate pentru unele sau altele, când … acordurile
constituie executarea unei politici prealabile fixate … O astfel de politică este concepută prin art. 113
CE, în perspectiva funcţionării Pieţei comune, pentru apărarea interesului global al Comunităţii, în
unanimitate în cazul în care acest acord cuprinde dispoziţii pentru care este necesară unanimitatea
pentru adoptarea de norme interne.
(a) în domeniul comerţului cu servicii culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă
să aducă atingere diversităţii culturale şi lingvistice a Uniunii;
(b) în domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, în situaţia în care aceste
acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi să aducă
atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii.
(6) Exercitarea competenţelor atribuite prin prezentul articol în domeniul politicii comerciale comune
nu aduce atingere delimitării competenţelor între Uniune şi statele membre şi nu implică armonizarea
dispoziţiilor actelor cu putere de lege şi ale normelor administrative ale statelor membre în măsura în
care tratatele exclud o astfel de armonizare.
2
interiorul căreia interesele particulare ale statelor membre trebuie să fie considerate în adaptare
reciprocă…”.
Uniunea are competenţa exclusivă în privinţa politicii comerciale, întrucât statele membre i-au transferat
în întregime responsabilitatea în domeniu acesteia. Măsurile având caracter naţional sunt permise în
virtutea unei autorizaţii speciale din partea Uniunii. În acest context, menţionăm că România a trebuit să
abroge, înainte de aderare, toate acordurile internaţionale bilaterale cu statele terţe în domeniul
comercial şi să modifice acordurile bilaterale economice în sensul înlăturării prevederilor cu referire la
domeniul comercial.
A. Importurile în cadrul Uniunii Europene au fost supuse unei reglementări după criteriul liberalizării sau
al contingentării lor.
Atunci când consideră că este necesar, Comisia poate lua măsuri de supraveghere sau de salvgardare.
Măsuri de salvgardare pot fi luate atunci când:
- un produs este importat în Uniune într-o cantitate mult sporită;
- când se cauzează, în condiţiile de mai sus, prejudicii grave producătorilor UE.
În aceste condiţii, Comisia poate:
- să limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import;
- să modifice regimul de import pentru produsul în cauză, prevăzându-se că el poate fi pus în
libera circulaţie numai la producerea unei autorizaţii de import, care va fi acordată potrivit modalităţilor şi
limitelor pe care le defineşte Comisia.
B. Regimul exporturilor
În principiu, exporturile produselor din Uniune către statele terţe sunt libere, adică ele nu vor fi supuse
vreunei restricţii cantitative. Sunt exceptate acele restricţii care sunt aplicate cu prevederile
Regulamentului.
Exista o procedură de informare şi consultare când, ca urmare a unei evoluţii neobişnuite pe piaţă, un
stat membru consideră că ar putea fi necesare măsuri de protecţie.
Măsurile de protecţie pot fi luate, în primul rând, de către Comisie. Măsurile luate pot fi limitate la
exporturile spre anumite ţări ori la exporturile din anumite regiuni ale Uniunii. Ele nu vor afecta produsele
care sunt deja în circulaţie spre frontierele UE.
De asemenea, un stat membru poate lua măsuri unilaterale de protecţie, atunci când consideră că
există pe teritoriul său o situaţie critică. Măsurile vor avea un caracter provizoriu şi vor consta în cerinţa
producerii unei autorizaţii de export.
Este posibila adoptarea sau aplicarea de către un stat membru a unor restricţii cantitative la export pe
motiv de:
- moralitate publică;
- ordine publică;
- securitate publică;
- protecţia sănătăţii şi a vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor;
- protecţia tezaurelor naţionale care au valoare artistică, istorică şi arheologică;
- protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.
3
3. Regimul de protecţie împotriva practicilor comerciale neloiale
Practicile neloiale care se pot întâlni în cadrul relaţiilor comerciale externe ale Uniunii sunt:
- Practicile de dumping şi subvenţiile;
- Obstacolele la comerţ;
- Contrafacerea.
a) Un produs va fi considerat că face obiectul practicii de dumping dacă preţul său de export spre
Uniune este mai mic decât un preţ comparabil pentru produsul similar, în cursul obişnuit al comerţului
cum este stabilit pentru ţara exportatoare.
După ce valoarea normală şi preţul la export sunt determinate, se procedează la compararea lor. În
scopul asigurării unei comparări corecte vor fi avute în vedere următoarele aspecte:
- caracteristicile fixe ale produsului;
- taxele la import şi taxele indirecte;
- reducerile, rabaturile, cantităţile;
- transportul, asigurarea, manipularea, încărcarea şi cheltuielile subsidiare;
- ambalarea;
- creditul;
- costurile după vânzare;
- comisioanele;
- conversiile monetare (înainte de Euro (?)
- nivelul comerţului.
Rezultatul comparării se concretizează într-o limită (marjă) de dumping care este definită ca suma cu
care valoarea normală depăşeşte preţul de export. Când limitele de dumping variază, pot fi stabilite
medii ponderate.
Condiţia esenţială pentru aplicarea taxelor de protecţie faţă de practicile de dumping este cauzarea de
prejudicii. Noţiunea de “prejudiciu” presupune un prejudiciu material adus industriei UE, ameninţarea cu
aducerea unui prejudiciu material pentru industria UE sau întârzierea materială a creării unei astfel de
industrii. Nu intră în această categorie prejudiciile cauzate de alţi factori, precum:
- volumul şi preţurile importurilor care nu sunt supuse practicilor de dumping;
- diminuările privind cererea;
- schimbările în modelele de consum;
- practicile comerciale restrictive;
- concurenţa dintre producătorii străini şi cei ai UE;
- dezvoltări în tehnologie şi în productivitatea industriei UE.
b)
Subvenţiile pot fi acordate de guvernul ţării de origine a produsului importat sau guvernul unei ţări
intermediare din care produsul este exportat spre Uniune, cunoscută sub numele de “ţară de export”.
4
- subvenţiile care nu sunt specifice;
- subvenţiile care nu sunt specifice, dar care nu întrunesc condiţiile prevăzute în par. 7-9 ale art.
3 din regulament;
- elementele de subvenţii care pot exista în orice măsuri enunţate în anexa IV la regulament.
B. Obstacolele la comerţ
Sunt considerate “obstacole la comerţ” orice practici comerciale adoptate şi menţinute de o ţară terţă în
privinţa cărora regulile internaţionale de comerţ stabilesc un drept de acţiune. Un astfel de drept la
acţiune există când aceste reguli fie interzic cu desăvârşire o practică, fie dau celeilalte părţi afectate de
practică un drept de a cere eliminarea efectului practicii în discuţie.
C. Contrafacerea
Sediul materiei îl constituie Regulamentul (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind
intervenţia autorităţilor vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de
proprietate intelectuală, precum şi măsurile care trebuie aplicate mărfurilor care aduc atingere anumitor
drepturi de proprietate intelectuală.
Regulamentul reglementează condiţiile potrivit cărora autorităţile vamale vor interveni în cazul mărfurilor
admise în libera circulaţie, când ele sunt susceptibile de a fi contrafăcute.
Regulamentul nu se aplică:
- mărfurilor care poartă o marcă de comerţ cu consimţământul titularului acesteia, dar care este
admisă în liberă circulaţie fără consimţământul acestuia;
- mărfurilor admise în liberă circulaţie care poartă o marcă de comerţ potrivit altor condiţii decât
cele convenite cu titularul acelei mărci comerciale;
- mărfurilor aflate în bagajul personal al călătorilor sau trimise în partide mici de natură
necomercială în limitele stabilite de exceptările de la plata taxelor vamale.
Regulamentul interzice punerea în liberă circulaţie a mărfurilor în legătură cu care s-a făcut constatarea
că sunt contrafăcute.
Fără a fi încălcate celelalte drepturi la acţiune aflate la dispoziţia titularului mărcii de comerţ despre care
s-a constatat a fi fost încălcată, statele membre vor adopta măsurile necesare pentru a permite
autorităţilor competente:
- să distrugă mărfurile constatate a fi contrafăcute ori să dispună de ele în afara canalelor
comerciale, în aşa fel încât să se reducă la minimum păgubirea titularului mărcii de comerţ, fără nici un
fel de compensare;
- să ia cu privire la aceste mărfuri orice alte măsuri având consecinţa de a-l lipsi efectiv pe cel
răspunzător de importantele beneficii economice ale tranzacţiei şi de a constitui un factor de reţinere
eficient pentru tranzacţii viitoare de acelaşi gen.