Curs 1

joi, 6 octombrie 2016

16:04

Personalitatea juridică a Uniunii Europene

Înainte de Tratatul de la Lisabona

UE a apărut prin Tratatul de la Maastricht (1993) și avea la bază Comunitățile Europene, PESC
(Politica Externă și de Securitate Comună) și JAI (Jusitiție și Afaceri Interne). Uniunea Europeană era o
entitate sui generis.

Tratatul de la Maastricht nu a recunoscut în mod expres personalitatea juridică a Uniunii Europene.

Singurele care aveau personalitate juridică la acea vreme erau Comunitățile, personalitatea juridică
fiind instituită pentru fiecare dintre Comunități prin tratatele de la Paris (CECO) și Roma (CE, CEEA).

Nu era însă exclusă în totalitate ideea că Uniunea Europeană ar putea avea personalitate juridică. În
numele pilonilor PESC și JAI erau adoptate acțiuni și acte, dar pentru că UE nu avea personalitate
juridică acestea erau semnate de Comunități.

După Tratatul de la Lisabona (2009)

Art. 1 din Tratatul Uniunii Europene
• Alin. (1): Statele membre au instituit între ele o Uniune Europeană căreia i-au atribuit
competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune. Apare un nou subiect de drept
internațional, Uniunea Europeană.

• Alin. (2) ne duce cu gândul la integrare, uniformizare legislativă, care funcționează conform
principiului bulgărelui de zăpadă. Ne aflăm într-o nouă etapă a procesului de integrare.
Principiul transparenței – Parlamentul, care începuse să câștige putere, și Consiliul adopta
aceste acte cu ușile deschise.

„Cât mai aproape de cetățeni” se referă la principiul subsidiarității, care exclude intervenția UE
în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central,
regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care statele
membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni
preconizate.

• Conform alin. (3), noua organizație internațională se întemeiază pe 2 tratate (TUE și TFUE).
Acestea reprezintă o parte din ceea ce creează o organizație internațională.

O Organizație internațională presupune:

o Statele – membrii organizatiei;
o Acordul de voință exprimat de state prin actul contitutiv (tratat);
o O structură instituțională proprie;
o Personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor care o compun.

• Alin. (3) ne spune că Uniunea Europeană se substituie Comunității Europene și îi succede

acesteia. Nu se spune încă direct că Uniunea are personalitate juridică, dar se subînțelege,
pentru că Comunitatea Europeană avea personalitate juridică.
Art. 47 din TUE ne spune direct că Uniunea Europeană are personalitate juridică.

Declaratia 24 cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene - În primul rând, este

confirmată personalitatea juridică a UE. În al doilea rând, este pus în evidență principiul atribuirii de
competențe. UE îndeplinește numai atribuțiile care îi sunt stabilite expres prin tratate. Personalitatea
juridică a Uniunii Europene este specializată (capacitate de folosință specializată): organizația poate
face numai ceea ce statele i-au permis sa facă prin tratatele constitutive.

Consecințe ale personalității juridice a Uniunii Europene

1. Uniunea Europeană, singură sau împreună cu statele membre, după caz, este abilitată să
încheie acorduri internaționale cu țări sau organizații internaționale terțe, în domeniile sale de
competență.
2. Personalitatea juridică permite Uniunii Europene să aibă un buget, funcționari și sedii pentru
instituții. De asemenea, poate primi reprezentanțe diplomatice, poate semna contracte (de
muncă, de achiziții).
3. Dobândirea de către Uniunea Europeană a personalității juridice:
o Este rezultatul unei cerințe cu privire la stabilirea clară a statutului juridic al Uniunii
Europene pe plan internațional și european, în special;
o Contribuie la ameliorarea percepției Uniunii Europene și a capacității sale de acțiune;
o Contribuie la vizibilitatea Uniunii Europene și oferă cetățenilor statelor membre o
identitate în raport cu Uniunea;
o Constituie un element indispensabil în stabilirea unui sistem de protecție a
drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene;
o Contribuie la corectarea disfunctionalităților care rezultau din structura pe piloni.

Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene – Uniunea Europeană stabilește
relații cu alte subiecte de drept, precum și cu particularii.

Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice naționale – UE are cea mai largă capacitate juridică
recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne: poate dobândi și înstrăina bunuri
mobile și imobile, poate sta în justiție.

Personalitatea juridica internațională – Uniunea Europeană poate încheia acorduri

internaționale.
Curs 2
joi, 13 octombrie 2016
16:00
Valorile și obiectivele Uniunii Europene
Valorile Uniunii Europene
Baza legală se găsește în art. 2 din Tratatul Uniunii Europene. Acest articol este alcătuit din două
fraze.

Prima frază constă în enumerarea valorilor: respectarea demnității umane, libertate, democrație,
egalitate și stat de drept, precum și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor aparținând minorităților (Ungaria a militat pentru adăugarea acestei sintagme,
redundantă din punct de vedere juridic).

A doua frază arată că valorile acestea sunt comune statelor membre, într-o societate caracterizată
prin: pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. A
doua frază contribuie la clarificarea aplicării și interpretării valorilor din paragraful precedent (când
Curtea face o verificare a respectării unei valori, va verifica având în vedere această interpretare).

Fraza a doua nu are o aplicabilitate juridică la fel de importantă la prima frază, neputând angaja
aplicarea art. 7 din Tratatul Uniunii Europene (angajarea răspunderii unui stat membru pentru o
încălcare gravă a valorilor UE).

Art. 2 anunța valorile pe care este fondată Uniunea și pe care statele membre trebuie să le respecte
și să le promoveze. Această dispoziție nu e doar declarativă, ci are un caracter concret. Respectarea
acestor valori și angajamentul de a le promova în comun constituie una dintre condițiile prealabile
aderării la Uniunea Europeană (art. 49 din TUE), iar incălcarea lor poate determina declanșarea
procedurii de alertă și/sau a sancțiunii prevăzute la art. 7 din TUE.

Condiții prealabile – stat european + respectarea valorilor și principiilor Uniunii Europene

Condiții de aderare – conditii de eligibilitate (politice, economice, juridice)

Procedura de alertă
Art. 7 alin. (1):
• propunere motivată de la 1/3 din statele membre sau din Parlamentul European sau din
Comisie;
• aprobarea Parlamentului European;
• Consiliul hotărăște cu o majoritate de 4/5 existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor
prevăzute la art. 2 de catre un stat membru.

Consecințe – Consiliul audiază statul mebmbru și îi poate adresa recomandări (majoritate de 4/5).

Art. 7 alin. (2):

• propunere motivată de la 1/3 din statele membre sau din Comisie;
• aprobarea Parlamentului European;
• Consiliul European poate constata în unanimitate existența unei încălcări grave și persistente a
valorilor de la art. 2 de catre un stat membru;
• anterior pronunțării statul membru este invitat să își prezinte observațiile.
Sancțiunea – Consiliul poate hotărî cu majoritate calificată suspendarea anumitor drepturi prevăzute
în tratat. Tot cu majoritate calificată Consiliul poate decide modificarea sau revocarea acestor măsuri.

Cea mai gravă suspendare este suspendarea dreptului de vot în Consiliu. În Consiliu sunt apărate
interesele statelor membre. Când acesta adoptă acte normative derivate, statele membre sunt
interesate ca acel act normativ să reflecte interesele lor. De aceea este o sancțiune importantă.

În ambele cazuri, statul membru se poate adresa Curții de Justiție (art. 269 TFUE), dar numai în
privința dispozițiilor de procedură. Termenul de soluționare a actiunii de către Curte este de o lună,
întrucât suspendarea drepturilor statului poate afecta drepturile cetățenilor.

Acesta este un mecanism politic. Împotriva statului membru se poate recurge și la un sistem
jurisdicțional de sancționare, în cazul în care nu respectă valorile: acțiunea în neîndeplinirea
obligațiilor (infringement).

Dacă instituțiile nu respectă valorile, se poate introduce o acțiune în anulare (art. 263 TFUE) sau o
acțiune în carență (art. 265 TFUE).

Deminitatea este prevazută de Carta Drepturilor Fundamentale, în art. 1.

Cu privire la egalitate, în prima versiune a art. 2 aceasta valoare nu apărea, fiind adaugată ulterior.

Precizarea expresă a egalității dintre bărbați și femei a fost solicitată de mai multe asociații
feministe. Nici aceasta nu figura în prima versiune a tratatului, pe motiv că este deja inclusă în
conceptul de egalitate. Primul care a preluat acest principiu a fost T. Amsterdam, făcând din acesta o
normă juridică.

Astăzi, în Tratatul de la Lisabona avem trei articole cu caracter de dispoziție generală în care este
precizată egalitatea dintre bărbați și femei (art. 2, art. 3 TUE și art. 8 TFUE), precum și trei dispoziții
speciale, în urmatoarele materii:
• piata muncii și remunerația (art. 153 si art. 157 TFUE)
• asigurarea protecției specifice pentru femei (art. 79 si art. 83 TFUE)
• Declaratia nr. 19 (declarație politică care vizează lupta împotriva tuturor formelor de violență
domestică).

Respectarea drepturilor omului este o noțiune de drept internațional, în dreptul Uniunii Europene
fiind folosită sintagma de drepturi fundamentale. Cu privire la drepturile fundamentale, trebuie spus
că la început au fost consacrate doar prin jurisprudența Curții ca principii generale de drept. Apoi
respectarea drepturilor fundamentale au fost codificate ca principii generale de drept în tratate (art.
6 alin. (3) din TUE) – a doua poziție în ierarhia izvoarelor Dreptului Uniunii Europene, după tratate.

După Lisabona, art. 6 alin. (1) din Tratatul Uniunii Europene consacră respectarea drepturilor
fundamentale la nivel de drept primar, prin anexarea Cartei la Tratat. Drepturile fundamentale apar
deci în tratate în trei ipostaze: valoare, drept primar și principiu general.

Au existat propuneri să se introducă în art. 2 o prevedere cu privire la valorile religioase, dar această
propunere a fost respinsă pe motiv că ar putea fi inclusă in preambul.

Atâta timp cât sunt înscrise în tratat, valorile conțin, în sine, o obligație. Valorile pot constitui, la
rândul lor, obiective. Respectarea valorilor constituie unul din obiectivele Uniunii Europene.
Obiectivele UE
Obiectivele reprezintă scopurile pentru care statele membre s-au asociat – rațiunea de a fi a Uniunii
Europene.
Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute de art. 3 din Tratatul Uniunii Europene și se împart în 2
categorii:

Obiectivele generale – Art. 3 alin. (1)

1. Pacea (obiectiv politic – a se vedea Planul Schumann)
2. Promovarea valorilor sale (art. 2 din TUE)
3. Bunăstarea popoarelor sale (este obiectivul economic)

Acest Art. 3 aduce pentru prima dată un echilibru între Europa politică și Europa economică. Acest
articol este criticat pentru că este foarte ramificat. Avantajul este că obiectivele specifice sunt
concret prevăzute. Pe de altă parte, aduce claritate. Încercând să enumere toate materiile de care se
ocupă Uniunea Europeană, ajută foarte mult când există conflicte cu privire la competențe.

Obiectivele specifice
1. Referitoare la interiorul UE – există trei mari subcategorii:
o Spațiul de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne –această denumire este
cea mai largă a domeniului pe care l-am numit JAI, apoi CPJMP (art. 3 alin. 2)
o Piața internă – este obiectivul principal cu care s-a început (art. 3 alin. 3)
o Uniunea economică și monetară – (art. 3 alin. 4)

2. Care privesc relațiile UE cu restul comunității internaționale – ex. Pacea, dezvoltarea durabilă,
comerțul liber și echitabil

Art. 3 din Tratatul Uniunii Europene răspunde clar și cât mai complet posibil la întrebarea "Ce face
Europa?". Precizarea obiectivelor Uniunii subliniază faptul că instituțiile Uniunii Europene sunt în
serviciul Uniunii Europene și nu invers. Obiectivele Uniunii Europene sunt aduse la îndeplinire de
statele membre și de instituțiile Uniunii Europene.

Analiza obiectivelor și valorilor Uniunii prezintă importanță mai ales din perspectiva evaluării exacte a
competențelor Uniunii. În funcție de aceste obiective pot fi conturate competențele Uniunii
Europene și ale statelor membre specifice în fiecare domeniu. Statele membre atribuie Uniunii
Europene competente in vederea realizarii obiectivelor lor comune (art. 1 TUE).
Curs 3
Sunday, February 5, 2017
7:05 PM

Principiile Dreptului Uniunii Europene

Principiile sunt un izvor de drept al Uniunii Europene aflat pe treapta a doua, sub tratate și deasupra
acordurilor internaționale.

Principiul atribuirii de competențe

Baza legală
1. Art. 1 TUE – în momentul instituirii Uniunii Europene, statele membre au atribuit competențe
Uniunii pentru realizarea obiectivelor lor comune.

2. Art. 3 alin. (6) TUE - Uniunea își urmărește obiectivele (art. 3 TUE) prin mijloace
corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratat. Observăm că în
acest moment Uniunea dobândește obiective proprii, adică obiectivele statelor membre devin
obiectivele UE.

Mijloacele corespunzătoare se referă la:

a. Fond – este vorba despre competențele atribuite de tratat (trebuie respectate
obiectivele tratatului);
b. Formă – trebuie sa fie adecvată – unde e nevoie de regulament să fie regulament, dacă e
nevoie de un act mai soft să se folosească o directiva (principiul proporționalității).

De ce prin tratate? Deoarece au cea mai mare forță juridică, iar competențele sunt o materie de
importanță vitală pentru dreptul Uniunii Europene. În plus, autoarele tratatelor sunt statele membre,
subiecte originare de drept, care reglementează activitatea subiectului derivat de drept – statele sunt
stăpânele competențelor Uniunii Europene.

3. Declarația 24 privind personalitatea juridică a Uniunii Europene – în temeiul personalității

juridice, Uniunea Europeană nu are voie să acționeze sau să legifereze în afara competențelor
care îi sunt conferite de statul membru prin tratat.

4. Art. 5 din TUE

Alin. (1) – ne interesează delimitarea competențelor (ce și cine are voie să facă) și exercitarea lor
(cum ai voie să faci).

Delimitarea competențelor Uniunii de competențele statelor membre este guvernată de principiul

atribuirii (ex. tratatul zice că domeniul X este atribuit statului membru si domeniul Y e atribuit Uniunii
Europene). Exercitarea este guvernată de proporționalitate și subsidiaritate.
Potrivit acestui principiu, Uniunea Europeană nu poate avea competențe deduse sau subînțelese.
Există jurisprudență a Curții care acceptă competențe implicite (dacă exista o competență la nivel
intern, aceasta poate fi exercitată și la nivel extern – AETR 22/70).
Alin. (2) – În temeiul principiului atribuirii, Uniunea Europeană acționează numai în limitele
competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
din art. 3. Orice competență care nu este atribuită Uniunii Europene prin tratate aparține statelor
membre.
Avem deci o definiție prin excludere. Este mai simplu să se reglementeze ce poate face Uniunea
Europeană, iar prin excludere să aflăm ce aparține statelor membre. Nu există o listă negativă cu
privire la ce poate face (decizie a Curții – Kreil, 2000).
Art. 4 alin. (2) TUE – securitatea națională, ordinea publică și asigurarea integrității teritoriale țin
exclusiv de competența statelor membre – singura precizare de acest gen. Rezultă de aici caracterul
rezidual al competențelor statelor membre.

5. Art. 13 alin. (2) TUE – deși la 1 - 3 este vorba despre Uniunea Europeană, la 4 este vorba
despre instituții – și instituțiile trebuie să respecte acest principiu. Fiecare instituție acționează
în limitele atribuțiilor conferite prin tratate.

6. Art. 2 si 6 TFUE reglementeaza competentele, Declaratia 18 privind delimitarea competentelor

si Declaratia 42 cu privire la art. 352 TFUE (rezervor de competente – in domeniile in care nu
are competente, UE poate lua masuri pentru a-si realuza obiectivele, dar are nevoie de acordul
tuturor statelor – competenta subsidiara)

Definiție
Uniunea Europeană poate acționa în vederea atingerii obiectivelor sale în limitele conferite de statele
membre prin tratat.

Domeniu de aplicare
Mai întâi se realizează atribuirea competențelor.
Apoi se realizează delimitarea competențelor: delimitarea s-a facut treptat, fiind guvernată de
principiul atribuirii.

Rolul
Din perspectiva statelor membre, acest principiu reprezintă un gardian al competențelor statelor
membre, care asigura statele membre ca Uniunea Europeană nu își depășește atribuțiile.
Uniunea Europeană reprezintă o asociere de state care are la bază adoptarea deciziilor în sistem de
integrare. Această caracteristică nu se poate manifesta decât în domeniile în care are competența
partajată sau exclusivă. În anumite domenii, deși funcționează integrarea, Uniunea Europeană nu
poate adopta acte cu caracter obligatoriu.

Sanctiuni
Dacă Uniunea Europeană adoptă un act cu încălcarea principiului atribuirii de competențe (ex. UE
adoptă un act în materia securității naționale – art. 4 alin. 2), se poate solicita anularea acestui act, în
temeiul art. 263. Nu poate fi introdusă o acțiune în carență deoarece aceasta sancționează
inacțiunea.
Daca un stat membru incalcă principiul atribuirii de competențe, Comisia poate sesiza CJUE, în
temeiul art. 258.
Principiul cooperării loiale
Acest principiu este un element constant în diferitele tratate ale Uniunii Europene, inclusiv în TCECO.
Formularea s-a schimbat foarte puțin din anii 50 încoace. Ceea ce s-a schimbat considerabil sunt însă
contextul și situațiile specifice în care loialitatea este plasată astăzi în tratate.
Loialitatea se aseamănă foarte mult cu principiul din DIP numit pacta sunt servanda, regăsit în art. 11
din Constitutie (statul roman se obligă sa respecte întocmai și cu bună-credință) și cu libertatea
federală din sistemul german.

Loialitatea inainte de Tratatul de la Lisabona

În TCECO prevederea cea mai importantă cu privire la loialitate era în art. 86, azi abrogat, dar cu
privire la care jurisprudența este încă parțial valabilă. Acest articol se adresa statelor membre –
loialitatea avea caracter vertical ascendent, adică de la stat membru la Comunitate.
Existau două tipuri de obligații: pozitive (să adopte măsurile generale și specifice pe care tratatele le
cer) și negative (de a se abține de la orice măsuri incompatibile cu piața comună).
În TCEE Germania a propus introducerea art. 5. Acesta se adresa tot statelor membre. Avem aceleași
două tipuri de obligații.
După Maastricht art. 5 TCEE a devenit art. 10 CE. Pe fond a rămas neschimbat. Destinatarii erau în
primul rând statele membre. Cu toate acestea, Curtea a extins prin jurisprudența sa principiul și la
relatia vertical descendentă (hotărârea C-2/88 din 1990, Imm Zwartveld). Acest principiu consacrat
de h. Zwartveld apare consacrat expres în art. 4 alin. 3 din TUE.

Loialitatea dupa Tratatul de la Lisabona

Reglementarea generală a principiului cooperării loiale (Baza legală):
• Art. 4 alin. (3) din TUE. Vorbește despre Uniune și statele membre. Ambele nivele se respectă
și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Cooperarea loială funcționează în ambele sensuri. Destinatarii obligației sunt statele membre. Apar și
cele trei tipuri de obligații:
o Obligația pozitivă de a adopta măsuri generale sau, după caz, speciale pentru asigurarea
îndeplinirii obiectivelor care decurg din Tratate. Scopul este asigurarea îndeplinirii
obligatiilor care decurg din tratate și din actele instituțiilor Uniunii Europene (drept
primar + drept derivat).
o Obligația pozitivă de a facilita îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale (tot negativă,
de fapt).
o Obligația negativă de a se abține de la orice măsură (act, acțiune, măsură a unui
judecător) care poate pune în pericol realizarea obiectivelor UE definite în art. 3 TUE.

Eliminarea pilonilor și transferarea conținutului fostului art. 10 CEE la art. 4 alin. (3) din TUE
determină aplicarea conceptului loialității întregului drept al Uniunii Europene. Această upgradare
poate fi considerată o recunoaștere în dreptul scris a jurisprudenței Curții (hotărârea Pupino, C-
105/03, 2005). În 2005 încă aveam cei 3 piloni, iar cooperarea se referea numai la comunitate. Acum
practic se recunoaște aplicarea conceptului loialității întregului DUE – pilonului I, fostului pilon III și,
teoretic, fostului pilon II.
Având în vedere că PESC avea un regim separat de reglementare, principiul loialității se traduce
pentru această materie în ceea ce se numește solidaritate.
În engleză avem sincere cooperation, iar acesta este identic ca semnificație cu cooperarea loială.

• Art. 13 alin. (2) propoziția a 2-a din TUE. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial. Se
adresează instituțiilor. Este logic că atâta timp cât UE în ansamblu trebuie să respecte
principiul, acesta să se aplice și instituțiilor. Prin această reglementare se consacră cooperarea
loială și pe orizontală, între instituțiile UE.
Această cooperare nu este una virtuală, ci se poate observa în practică. Ex.: în cazul trimiterilor
preliminare, judecătorul de la Luxemburg cooperează cu cel național.

Definiție
Statele membre și Uniunea Europeană se sprijină și se ajută reciproc în vederea îndeplinirii
obiectivelor și misiunilor lor.
Trebuie să avem în vedere două aspecte:
• Statele membre trebuie să acționeze, la cererea Uniunii Europene, ca mandatari ai Uniunii
Europene (ex. la nivelul Organziației Internaționale a Muncii nu poate acționa Uniunea
Europeană și se bazează pe statele membre).
• Acțiunile internaționale ale unui stat membru nu pot să pună în pericol realizarea obiectivelor
Uniunii Europene.

Domeniul de aplicare
Cuprinde cele două tipuri de obligații: pozitive și negative.
Baza: pacta sunt servanda, buona fides, principiul echității.

Rolul
Stabilește cadrul relațiilor de sprijinire reciprocă între statele membre și Uniunea Europeană.
Pentru Uniunea Europeană importanța se regăsește în faptul că statele membre nu vor adopta
măsuri care să împiedice îndeplinirea obiectivelor sale și vor adopta măsuri care să susțină
îndeplinirea obiectivelor sale.

Sancțiuni
În ipotezele în care Uniunea Europeană intervine cu acte juridice obligatorii (art. 288), încălcarea
principiului de către un stat membru poate conduce la introducerea acțiunii în neîndeplinirea
obligațiilor, care debutează cu procedura de infringement (art. 258 TFUE).

În ipotezele în care Uniunea Europeană nu intervine cu acte juridice obligatorii (ex. recomandări),
ipoteze în care statul membru are obligația de facilita îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene,
statul membru are totuși obligația de a ține cont și de aceste acte juridice dacă urmăresc îndeplinirea
unui obiectiv al Uniunii Europene, astfel încât se poate declanșa totuși procedura de infringement în
baza art. 4 alin. (3) din TUE.

Uniunea Europeană are și ea obligația de a respecta statele membre. Dacă adoptă un act cu
încălcarea principiului cooperării loiale (ex. s-a adoptat un act la nivelul Uniunii Europene fără
consultarea statului membru, cerută de Protocolul nr. 1 art. 1), se poate introduce o acțiune în
anulare. Dacă o inacțiune a Uniunii Europene a dus la încălcarea principiului cooperării loiale, se
poate introduce o acțiune în carență.
Curs 4
Sunday, February 5, 2017
9:18 PM

Contexte speciale în care apare principiul cooperării loiale în Tratatul de la Lisabona

Potrivit jurisprudenței Curții, principiul general al cooperării loiale are o aplicare subsidiară față de
prevederile speciale din tratat. Există exemple concrete în care apare cooperarea loială într-o formă
care nu e numită ca atare.
Într-o hotărâre a Curții s-a specificat că dacă într-un context special se vorbește despre cooperare
loială, vom aplica acele prevederi cu prioritate.

Exemple:
1. Datoria statelor membre de a lua toate măsurile pentru transpunerea directivelor.
2. Art. 291 TFUE – afirmație mai generală decât cea legată de directive, în care ni se spune că
toate actele juridice cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene trebuie să fie puse în aplicare
de statele membre (cooperare loială vertical ascendentă).
3. Art. 197 TFUE – punerea în aplicare efectivă a dreptului Uniunii Europene de către statele
membre, aplicare care este esențială pentru buna funcționare a Uniunii Europene, constituie o
problemă de interes comun.
4. Art. 114 TFUE alin. (4) și (6): obligația statelor membre de a notifica măsurile adoptate către
Comisie
5. Cererea sau trimiterea preliminară – cooperare loială jurisdicțională pe verticală, cu scopul
interpretării și aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene.
6. Art. 260 alin. (1) TFUE – ipoteza este cea a încălcării dreptului Uniunii Europene de către un
stat membru. Comisia are dreptul să monitorizeze aplicarea dreptului Uniunii Europene și își
dă seama de încălcarea care a avut loc. Comisia sesizează Curtea, care adoptă o hotărâre prin
care recomandă statului membru ce să facă pentru a intra în legalitate. În caz de neexecutare a
hotărârii, se pot aplica două tipuri de sancțiuni: o sumă forfetară sau penalități pe zile de
întârziere. În speța C 304/02 Comisia vs. Franța, pentru prima dată, Curtea a cumulat cele
două tipuri de sancțiuni, deși acestea par să fie alternative, nu cumulative (în tratat este folosit
cuvântul sau). Cooperarea loială presupune că statele membre se obligă să execute hotărârile
CJUE.
7. Art. 344 TFUE referitor la rezolvarea diferendelor – statele membre sunt obligate, atunci când
există un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor Uniunii Europene, să nu
supună acest diferend altei curți decât CJUE.
8. Art. 92 TFUE referitor la domeniul transportului – obligație de abținere pentru statul membru
de la a da un tratament diferit transportatorilor din statul membru față de cei naționali
(aceleași taxe sau taxe mai mici).
9. Art. 325 TFUE în domeniul combaterii fraudei (trebuie corelat cu art. 287 referitor la Curtea de
Conturi).
10. Cooperare loială în cadrul dialogului interinstituțional: procedura codeciziei (Lisabona –
procedura legislativă) – cooperarea între Comisie și Consiliu, Parlament.
11. Cooperare loială în contextul conflictelor de putere între instituții (conflicte legate de bazele
legale din tratat) – există anumite acte aplicabile pentru două domenii sau chiar mai multe. În
trecut aceste domenii erau guvernate de reguli procedurale diferite. Unele implicau
participarea Parlamentului pe o pozitie dezavantajată față de Consiliu, altele prevedeau
participarea parlamentului pe picior de relativă egalitate cu Consiliul. Uneori se întâmpla să se
pună ca bază legală principală acel articol care prevedea neparticiparea Parlamentului
European, pentru a se scurta timpul de adoptare a actului. Parlamentul s-a adresat Curții.
Curtea a decis alegerea acelei baze legale care promova participarea Parlamentului.
3 exemple:
• Comisia vs. Consiliul C-45/86 (politica comercială comună și politica de dezvoltare) – alegerea
bazei legale trebuie să se facă pe niște elemente obiective susceptibile de un control
instituțional (obiectul sau scopul actului).
• Comisia vs. Consiliul 300/99 (protecția mediului – competenta partajată și concurenta și piața
comună – competență exclusivă).
• Regatul Unit al MB vs. Consiliul 84/94 (sănătatea și securitatea muncitorilor și durata muncii).

12. Răspunderea extracontractuală a statelor membre – creație pur jurisprudențială.

13. Motivarea actelor – art. 296 TFUE – în preambulul actelor trebuie motivat dacă se încadrează
în obiectivele de la art. 3 TUE, cum se respectă valorile Uniunii Europene, dacă s-au cerut
avizele consultative ale Comitetului Economic și Social și Comitetul Regiunilor.
14. Efectul indirect sau interpretarea conformă – instanța națională s-a confruntat cu o lege de
transpunere care nu era conformă cu directiva. Judecătorul național trebuie să interpreteze
legea națională astfel încât să corecteze neajunsurile transpunerii, în lumina directivei. S-ar
putea să existe un alt judecător național care să nu aprecieze la fel și să se ajungă la aplicare
neunitară, deci trebuie să se ducă cooperarea loială până la capăt.
15. Art. 34 TFUE – interzice restrictii cantitative si a masurile cu efect echivalent in materie de
circulatie libera a mărfurilor.
16. Aplicarea efectivă a directivei – actul de transpunere trebuie să facă ca directiva să funcționeze
efectiv (necesară forța juridică, natura juridică suficientă).
17. Cooperarea loială în materia politicii externe și de securitate (PESC) – art. 222 TFUE – se
traduce prin conceptul de solidaritate.

3 ipoteze: catastrofa naturală, catastrofa provocată de om, act terorist. În aceste ipoteze
funcționează clauza de solidaritate. Este un concept politic, nu juridic, neputând sa fie invocat în fața
CJUE. În hotărârea Comisia vs. Franța cu nr. 6 și 11/69 (două cauze conexate), Curtea a afirmat că
solidaritatea este baza întregului sistem comunitar.

Principiul cooperării loiale în legislația internă a României

Constituția României art. 148 alin. (4) și (2):
• Parlamentul, Guvernul, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a
obligațiilor din alin. (2) (pacta sunt servanda) – respectarea cu prioritate a prevederilor
dreptului Uniunii Europene.
Legea nr. 157/2005 – ratificarea tratatului de aderare:
• Dispoziții similare cu cele constituționale (cooperarea loială asumată la nivelul legislației
interne)

Principiul subsidiarității
Clasificarea competențelor:
• Competențe exclusive (domenii în care doar Uniunea Europeană poate lua măsuri).
• Competente partajate sau concurente (domeniile în care și UE și statele membre, împreună
sau paralel, separat, au competența să adopte măsuri – reprezintă regula).
Uniunea Europeană are un drept de preempțiune, deoarece scopul este armonizarea
legislațiilor statelor membre. Dacă Uniunea Europeană nu legiferează, intervine competența
statelor membre. Se poate observa deci un transfer reversibil de competențe: statele membre
(prin tratate) à competențe à Uniunea Europeană (are dreptul primordial de a legifera) à dacă
UE nu legiferează à vor legifera statele membre.
Uniunea Europeană nu poate interveni în domeniile de competență exclusivă a statelor
membre decât dacă acestea nu legiferează sau dacă nu pot aduce la îndeplinire obiectivele
Uniunii Europene, Uniunea Europeană poate să intervină.
 Atunci când este vorba despre o competență partajată, Uniunea Europeană trebuie să se
abțină de la a interveni atunci când se pot atinge obiectivele sale prin legiferarea la nivelul
statelor membre.
Principiul subsidiarității ne arată în ce moment trebuie să intervină Uniunea Europeană.
• Competențele reziduale (domenii aflate în competența exclusivă a statelor membre la nivel
național – sunt cele mai puține).
• Competențele de coordonare ale Uniunii Europene.
• Competența complementară a Uniunii Europene (sprijin, coordonare și completare).

Exemplu fictiv: exista 3 state membre, A, B si C, care sunt plasate unul sub altul în această ordine și
sunt străbătute de un fluviu foarte poluat. Există următoarele 3 variante de solutionare a acestei
situații:
• B vrea să curețe râul din zona sa. Guvernul dă un act normativ pentru a aloca buget și se pune
în executare acțiunea de curățare. Apa se va murdări la loc.
• Statele, concomitent, se corelează la nivel intern și depun eforturi pentru curățarea acestuia –
puțin probabil.
• Statele nu se pun de acord, iar Comisia adoptă un act la nivel supranațional pentru a rezolva
problema.
Ce tip de act ar adopta Comisia? Dacă poți sa folosești o formă mai puțin constrângătoare, este
util să o faci – directiva este cea mai potrivită, pentru a se respecta principiul proporționalității
(în raport cu decizia, care ar rezolva mai rapid problema, dar ar putea fi atacată pe motive de
proporționalitate).
Instituția Uniunii Europene trebuie să arate ca prin actul său supranațional ar duce la efecte mai
bune, mai eficiente, decât cele care se pot adopta la nivel național.

Istoric
Principiul subsidiarității a fost consacrat prima oară în Actul Unic European, doar în domeniul
mediului. Prin tratatul de la Maastricht principiul e ridicat la rang constituțional.

Baza legală
• Art. 5 alin. (3) din Tratatul Uniunii Europene
• Protocoalele nr. 1 și nr. 2
• Carta drepturilor fundamentale (preambul + art. 51)
• Preambulul TUE
• art. 1 din TUE („cât mai aproape de cetățeni”)

Definiția principiului subsidiarității

Art. 5 alin. (3) TUE prevede că în domeniile care NU sunt de competenta exclusiva, Uniunea
Europeană intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele (art. 3) acțiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de catre statele membre (la nivel național), prin acte de la nivel central,
regional sau local, însă datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, aceste obiective pot fi
realizate mai bine la nivelul Uniunii.
• Nu sunt de competența exclusiva – trebuie sa fie vorba de o competență partajată (art. 2 alin.
(2) TFUE)
• Numai dacă = este vorba de repartizarea competențelor
• În măsura în care = este vorba despre proporționalitate – pe fond și pe formă actul este
potrivit? Să nu fie mai restrictiv decat ar trebui.

Domeniul de aplicare
Subsidiaritatea are aplicabilitate limitată, numai la domeniile partajate, iar proporționalitatea are
aplicabilitate generală.
Rolul
Acest principiu ajută Uniunea Europeană și implicit statele membre să atingă obiectivele stabilite
prin tratat.

Controlul respectării principiului subsidiarității

Vezi cursul 5

Art. 352 din TFUE

Regula este că dacă o competență nu este atribuită expres Uniunii Europene, atunci o exercită
statele membre. Art. 352 instituie o excepție. Aplicarea art. 352 atribuie Uniunii Europene o serie de
competențe subsidiare, pe care și le poate exercita în domenii de acțiune în care tratatele nu
precizează o anumită competență, dar care sunt necesare pentru atingerea obiectivelor Uniunii
Europene.
Adoptarea unei măsuri în baza procedurii legislative speciale intră în competența Consiliului, care se
pronunță în unanimitate. Comisiei îi revine sarcina ca în cadrul controlului respectării principiului
subsidiarității să atragă atenția Parlamentului național cu privire la propunerile întemeiate în baza
art. 352.
Asadar, art. 352 instituie o clauză pasarelă sau de flexibilitate, prin care Uniunea Europeană
dobandeste competențe în domenii în care tratatele nu prevăd nicio competență. Art. 352 trebuie
interpretat în lumina Declaratiei nr. 42 anexată la Tratatul de la Lisabona.
Curs 5
Sunday, February 5, 2017
10:32 PM

Principiul proporționalității
Istoric
Acest principiu a fost fundamentat pe cale jurisprudențială și ulterior a fost codificat prin Tratatul de
la Maastricht.

Baza legală
Art. 5 alin. (4) din TUE spune că în temeiul acestui principiu, acțiunea Uniunii Europene, în conținut și
formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatelor – când există
posibilitatea de a alege între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin
constrângătoare.
Mai este reglementat in Protocoalele nr. 1 si 2.
Un alt articol care menționează proporționalitatea în mod expres este art. 296 alin. (1) TFUE – dacă
Tratatele nu prevăd tipul de act ce trebuie adoptat, instituțiile aleg, respectând principiul
proportionalității (ex. este de preferat adoptarea unei directive – presupune un act național de
transpunere – în locul unui regulament – nu e nevoie de transpunere, se aplică direct).
În Cartă avem reglementată proporționalitatea în art. 49 si 52. În aplicarea unei competențe,
Uniunea, dacă are de ales între mai multe moduri de a acționa, trebuie să îl rețină pe acela care lasă
statelor, particularilor și întreprinderilor cea mai mare libertate.
Jurisprudența prevede condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un act al Uniunii Europene
pentru a fi proporțional. Sunt trei condiții cumulative consacrate de Curte în diferite spețe:
1. Măsura să fie adecvată;
2. Măsura să fie necesară – să nu existe o alternativă mai puțin restrictivă;
3. Să existe proporționalitate între dezavantajul cauzat de măsura și beneficiile scopului urmărit.

Domeniul de aplicare
Proporționalitatea trebuie să se regasească în:
• Continut
• Forma (ex. regulament vs. directivă)

Rolul
a. Se asigură că nu se adoptă măsuri care să aducă atingere competențelor statului membru.
b. Regulator al competențelor Uniunii Europene.
c. Se aplică la toate domeniile de competențe (și la cele exclusive ale Uniunii Europene).
d. Veghează la respectarea competențelor statelor membre.
e. Proporționalitatea face implicit o ierarhie a actelor.

Controlul principiului proporționalității si principiului subsidiarității (Protocolul nr. 2)

1. Controlul politic sau parlamentar (A PRIORI)
Tratatul de la Lisabona introduce o prevedere nouă, și anume posibilitatea parlamentelor
naționale de a verifica respectarea de către proiectele de acte legislative europene a celor
două principii, potrivit protocoalelor 2 și 1 anexate Tratatului de la Lisabona. Este vorba de un
control a priori, ex ante.
Procedura:
Comisia, înainte de a propune un act legislativ, trebuie să procedeze la consultări extinse, putându-se
deroga de la această obligativitate numai în caz de urgență și cu motivare din partea Comisiei.
Proiectul de act legislativ se trimite Consiliului, Parlamentului European și parlamentelor naționale.

Proiectele de acte legislative trebuie motivate sub aspectul respectării principiilor subsidiarității și
proportionalității – vor fi insoțite de o fișă tehnică cu privire la impactul financiar (este mai costisitor
să intervină Uniunea Europeană sau statele membre), impactul legislativ (pentru directive – ce se
modifică prin transpunerea acesteia) și elemente pentru evaluarea obiectivă a impactului intervenției
UE (indicatori cantitativi și calitativi).

Parlamentele naționale au la dispozitie 8 săptămâni să adreseze președintelui Parlamentului

European/Consiliului/Comisiei un aviz motivat în care să arate că se încalcă unul dintre cele 2
principii. Fiecare Parlament național are 2 voturi. Dacă avizele privind nerespectarea unui principiu
reprezintă 1/3 din totalul voturilor atribuite Parlamentelor naționale (1/4 pentru cand e vorbad e
spatiul de libertate, securitate si justitie) – trebuie reexaminat proiectul.

Se poate hotărî motivat menținerea, modificarea sau retragerea proiectului. Nu exista un drept de
veto al statului membru (e nevoie de mai multe state membre si propunerea poate fi mentinuta).

Comisia à proiect act legislativ + fișă tehnică (impact financiar, impact legislativ si elemente pentru
evaluarea obiectiva a impactului interventiei UE)à Cs/PE/PN
PN (8 săpt.) à aviz motivat de nerespectare a proportionalitatii/subsidiaritatii à presedintele
PE/Cs/Comisiei
Necesar un numar de voturi pentru reexaminare (1 PN – 2 voturi)
Variante – mentinere, modificare, retragere

2. Controlul jurisdictional (A POSTERIORI)

Daca actul este adoptat iar un stat membru nu este mulțumit, mai există și un control ulterior, dar nu
este un control politic, ci jurisdicțional (art. 8 din Protocolul nr. 2 si art. 263 din TFUE).
Statul membru, în numele parlamentului național, poate ataca actul legislativ în fata Curtii de la
Luxemburg prin acțiunea în anulare.
Deși proporționalitatea nu este menționată în art. 8 din Protocolul nr. 2, acțiunea în anulare poate fi
introdusă în condițiile generale prevăzute de art. 263 TFUE, având în vedere că este vorba despre
nerespectarea unei norme din tratat. Titularii sunt mult mai numeroși (orice persoană fizică sau
juridică).
Vezi C-133/93, C-84/94, C-194/04, C-491/01, C-58/08
Tabel recapitulativ de comparație între subsidiaritate și proporționalitate
Principiul subsidiarității Principiul proporționalității
"este competentă Uniunea "Cum pune Uniunea Europeană în
Europeană?" practică o competență?"

Izvor DUE (principiu general) Da Da

Definiție Art. 5 alin. (3) TUE Art. 5 alin. (4) TUE

Exercitarea competențelor Nu Da
(„Dacă” – verificăm dacă UE Proporționalitatea implică ideea de
a fost competentă) ierarhie între acte (regulament vs.
NU repartizarea Directivă sau directivă-cadru vs.
competențelor (principiul Directivă detaliată)
atribuirii de competențe) Numai dacă și în măsura în care
exercitarea acestei competențe este
necesară

Examinare succesivă Trebuie verificată prima Trebuie verificată ulterior

Domeniul de aplicare Domeniu circumstanțial, Domeniu mai larg - aplicabilitate

restrâns de aplicare - generală, la toate tipurile de
domeniile din competența competențe
partajată

Motivarea actelor în Da Da
preambul

Control parlamentar național Da Da

(Protocolul nr. 2, anterior,
are loc în faza de proiect

Controlul jurisdicțional Da Da
(ulterior intrării în vigoare a
actului, acțiune în anulare)

Principiul egalității statelor membre în fața tratatelor

Baza legală
Art. 4 alin. 2 din TUE
Definiția
Nu este vorba de o egalitate totală, absolută între statele membre, ci despre o egalitate juridică.
Egalitatea perfecta nu există în fapt. Spre exemplu, statele membre au un număr diferit de voturi în
Consiliu, un număr diferit de parlamentari în Parlamentul European. Cu privire la Marea Britanie au
existat clauze de opt-aut, cum ar fi în cazul monedei euro.
Curs 6
Monday, February 6, 2017
12:14 AM

Competențele în cadrul Uniunii Europene

Statele Membe à personalitate juridica à UE [principiul specialității capacității de folosință (valori,
obiective, art. 3 din TUE)]
UE à structura instituțională à trebuie să respecte cu privire la statele membre trei principii:
atribuirea de compețente, cooperarea loială, subsidiaritate și proporționalitate.
Competentele pot aparține:
• Uniunii Europene
• Uniunii Europene + Statele Membre
• Uniunii Europene în paralel cu Statele Membre
• Statelor Membre

Istoricul evoluției competențelor în cadrul Uniunii Europene

Organizația a avut ca domenii de competență domeniul economic și domeniul comercial. Pe masură
ce a început să devină un partener politic, statele membre îi acordă și alte competențe:

• Anii 70 – se dezvoltă dreptul material și se dezvoltă competențe în domeniul alimentelor,

protecția consumatorului, sănătate, energie regenerabilă, apărare militară, justiție penală.
• 1986 - Actul Unic European – mediul (respectarea principiului subsidiarității) și măsuri cu
privire la piața internă
• 1992 - Maastricht – educație, cultură, politică de dezvoltare (fonduri pentru state terțe
nedezvoltate), cetățenia europeană, PESC și JAI.
• 1997 - Amsterdam – politica socială (crearea de locuri de muncă, reducerea șomajului, orele de
muncă, legislație pentru lucrători), dreptul consumatorilor, sănătate, politica de apărare.
• 2003 - Tratatul de la Nisa – nu intervin noi domenii, dar la multe domenii s-a extins
modalitatea de vot la majoritate calificată.
• Tratatul de la Lisabona – turism, protecție civilă și cooperare administrativă.

În prezent, nu mai există niciun domeniu la nivelele statelor membre care să nu fie atins direct sau
indirect.

Reglementarea competențelor
Baze legale explicite sau exprese – prevăzute expres în tratate (articole din TUE și TFUE)
• Art. 1 paragraful 1 din TUE – principiul atribuirii;
• Art. 4 alin. (1) TUE – orice competență care nu este atribuită Uniunii Europene prin tratate
aparține statelor membre;
• Art. 5 TUE – atribuire, subsidiaritate și proporționalitate;
• Art. 1 alin. (1) TFUE;
• Art. 7 TFUE;
• Declarația nr. 18 cu privire la delimitarea competențelor, anexată T. Lisabona;
! D18 Nu e o sursa din tratate
Baze legale implicite (în relația cu state sau organizații terțe) – sunt creații jurisprudențiale
CJUE a folosit metoda finalistă sau teleologică pentru a deduce competențe implicite ale Uniunii
Europene, atunci când tratatele aveau lacune și ea trebuia să se pronunțe în domeniile respective.
Are la bază principiul paralelismului: dacă CJUE găsea domenii în care Uniunea Europeană este
competentă să se implice la nivel intern, rezultă că implicit putea adopta acorduri internaționale și
măsuri la nivel extern în acele domenii.

Baze legale subsidiare – art. 352 TFUE (ex 308 TCE) – clauza de flexibilitate, rezervorul de
competență
Trebuie citit împreună cu art. 40 alin. (2) din TUE. Articolul 352 poate fi folosit atunci când Uniunea
Europeană nu are competența expresă conform tratatelor sau jurisprudenței Curții, iar acest articol
poate fi folosit ca bază pentru recunoașterea acestei competențe.

Articolul 40 alin. (2) reia obligația de a nu încălca competențele stabilite prin tratate. Art. 352 poate fi
deci folosit ca bază legală în anumite limite prevăzute de art. 40.

Potrivit art. 48 TUE e nevoie de unanimitate pentru revizuirea tratatelor. Statele membre sunt și
rămân stăpânii competențelor în dreptul Uniunii Europene.

Clasificarea competențelor
Criteriul intensității normative (gradul de armonizare prin intermediul legislației UE permis de
tratate) –

• Domenii care intră în competența exclusivă a Uniunii Europene

• Competentele partajate
• Competențe de coordonare (domenii în care Uniunea Europeană doar coordonează actiunile
statelor membre)
• Competențele complementare (sprijinire, coordonare și completare a actiunii statelor membre
de catre Uniunea Europeană)

Competența exclusivă a Uniunii Europene

Reglementare
• Art. 2 alin. (1) din TFUE – definiția: dacă tratatele atribuie Uniunii Europene competență
exclusivă, numai Uniunea Europenă poate legifera și adopta acte juridice cu forță juridică
obligatorie, statele membre putând să legifereze numai cu acordul Uniunii sau pentru punerea
în aplicare a acestor acte normative.
• Art. 3 alin. (1) din TFUE – domeniile în care se aplică competența exclusivă (5 domenii
enumerate exhaustiv):
o uniunea vamală;
o concurența pe piața internă (se referă la interiorul granițelor Uniunii Europene);
o politica monetară pentru membrele zonei euro;
o conservarea resurselor biologice marine;
o politica comercială comună (nu se referă la interiorul granițelor Uniunii Europene, ci la
relația cu state terțe).
• Art. 3 alin. (2) din TFUE – domeniul acordurilor internaționale este de competența exclusivă a
Uniunii Europene, atunci când se îndeplinește una dintre următoarele condiții:
o încheierea e prevăzută de un act legislativ al Uniunii Europene;
o este necesară pentru a permite Uniunii Europene să exercite competența internă;
o în măsura în care acesta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea
modifică domeniul de aplicarea acestora.
Competentele partajate
• Art. 2 alin. (2) TFUE – definiția competenței (Uniunea Europeană și statele membre pot legifera
și adopta acte cu forța juridică obligatorie) și principiul occupying the field
• Art. 4 alin. (1) TFUE și art. 3 și art. 6 din TFUE – domeniile de competențe partajate sunt cele la
care art. 3 (competente exclusive) și art. 6 (competente complementare) nu fac referire
• Art. 4 alin. (2) TFUE – exemple de domenii
• Art. 4 alin. (3) și alin. (4) din TFUE – competența partajată paralelă
• Protocolul nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate
• Declaratia nr. 18 cu privire la delimitarea competentelor – orice competență care nu a fost
atribuită Uniunii Europene prin tratate aparține statelor membre

Competenta partajata reprezinta regula, cele mai multe domenii fiind in competenta partajata.

Clasificare:
• Competența partajată „concurentă” – se aplică principiul occupying the field și este vorba
despre niște domenii enumerate exemplificativ și rezidual. Competențele partajate concurente
sunt definite în art. 2 alin. (2) TFUE, iar domeniile sunt enumerate exemplificativ, prin
excludere, în art. 4 alin. (1) și alin. (2). În cazul în care tratatele (statele membre conferă prin
tratate competențe Uniunii Europene) atribuie Uniunii Europene o competență partajată cu
statele membre într-un domeniu determinat (idee prezentă și în planul Schuman), Uniunea
Europeană și statele membre pot face două lucruri:
o pot legifera (în cazul Uniunii Europene – drept derivat, actele legislative adaptate prin
procedura codeciziei de Consiliu și Parlament, regulament, decizie, directivă – nu act
delegat sau de punere în aplicare, adică să fie făcut de Comisie);
o pot adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic (acte delegate sau de punere în
aplicare).

Apare problema că nu pot legifera simultan în același domeniu, așa că sunt stabilite regulile conform
cărora se va exercita competența:
• Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea Europeană nu își exercită
competența. Uniunea Europeană are prioritate în legiferare. Statele membre pot legifera doar
dacă Uniunea Europeană nu a făcut acest lucru. Rezultă că această competență a statelor
membre este una reziduală. Acest principiu se numeste occupying the field – cel care
legiferează primul deține monopolul asupra domeniului reglementat.
Potrivit jurisprudentei și protocolului nr. 25, dacă Uniunea Europeană a apucat să legifereze
într-un domeniu foarte punctual, asta nu înseamnă că ocupă domeniul în întregime, ci numai
acea bucățică din domeniu.
Uniunea Europeană și statele membre nu sunt competente de fapt să legifereze în același
domeniu și în același timp. Acolo unde există suprapunere legislativă care duce la conflict
normativ, întotdeauna drepul Uniunii Europene va prevala, făcând dreptul național inaplicabil.
Această competență este numită concurentă pentru că pe aceeași temă nu pot interveni
Uniunea Europeană și statele membre în același timp.
• Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea Europeană a
hotărât să înceteze să și-o mai exercite. Domeniile din categoria competențelor partajate
concurente sunt enumerate exemplificativ în art. 4 alin. (2) și sunt definite prin excludere,
având caracter rezidual. Competența Uniunii Europene este partajată cu statul membru în
cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la art.
3 (competențe exclusive – lista exhaustivă) și art. 6 (competențele complementare –
enumerare exhaustivă).
 Exemple din tratat sunt: piața internă, politica socială, coeziunea economică, socială și
teritorială, agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării,
mediul, protecția consumatorului, transporturile, rețelele transeuropene, energia, spațiul de
libertate, securitate și justiție, obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.

• Competențe partajate „paralele” – lista exhaustivă

Sunt reglementate în art. 4 alin. (3) și (4) TFUE.
Din punct de vedere al modului de exercitare, dacă Uniunea Europeană își exercită competența, nu
sunt împiedicate statele membre să își exercite și ele competența. Suntem la polul opus față
de principiul OTF.
• Cercetare, dezvoltare tehnologică și spatiu;
• Dezvoltare si ajutor umanitar.
Uniunea Europeană are competența pentru a desfășura acțiuni (în special pentru definirea și punerea
în aplicare a programelor), fără ca exercitarea acestei competențe să aibă ca efect lipsirea statului
membre de posibilitatea de a-și exercita propria competența.

Competența de coordonare
• Art. 5 alin. (1) - aceste liste de coordonare sunt rezultatul lipsei consensului politic în sensul
încadrării la competențele partajate sau la cele complementare. Tratatul nu le definește foarte
clar. Ca intensitate normativă sunt între competențele partajate și cele complementare.

Domeniile exhaustiv prezente în acest tip de competență sunt cele de la art. 5 și art. 2 alin. (3) din
TFUE.

• Art. 2 alin. (3) – politici economice și ocuparea forței de muncă: statele coordonează aceste
politici și Uniunea Europeană le definește
• Art. 5 – statele membre își coordonează politicile economice (parte din uniunea economică și
monetară) la nivelul Uniunii Europene, în Consiliu. Uniunea Europeană adoptă linii directoare
și inițiative de asigurare a coordonării

Politica de ocupare a forței de muncă – Uniunea Europeană poate să adopte măsuri și să definească
orientările acestei politici a ocupării forței de muncă.
Politica socială se află enumerată expres printre domeniile partajate. În același timp este pusă
competența Uniunii Europene de a coordona politicele statelor membre în aceste domenii. De ce
este nevoie să adauge coordonarea pe lângă competența partajată. Este o prevedere redundantă,
inutilă, care generează neclarități.

Competența „complementară”
În tratat se folosesc cuvintele sprijinire, coordonare și completare (coordonarea se repetă – lipsa de
concordanță).
• Art. 2 alin. (5) din TFUE – UE este competentă să întreprindă acțiuni de sprijinire, coordonare și
completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competența lor în
aceste domenii.
• Art. 6 trebuie citit alături de art. 4 pentru a ne da seama că lista este exhaustivă (având în
vedere caracterul rezidual al competențelor partajate) – Uniunea Europeană e competentă să
ofere acțiuni de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea
lor europeană, aceste acțiuni au următoarele domenii: protecția și îmbunătățirea sănătății
umane, industria, cultura, turismul (introdus de Lisabona), educația, formarea profesională,
tineret și sport, protecția civilă și cooperarea administrativă.
Domeniul sănătății umane l-am mai întalnit la competențele partajate.
În doctrină se sugerează că atunci când instituțiile se hotărăsc să adopte un act normativ trebuie să
facă testul centrului de gravitate – dacă sunt permise numai măsuri de sprijin și doar excepțional
măsuri legislative, domeniul va intra în competența complementară, iar dacă măsurile legislative
reprezintă regula, va fi vorba de competența partajată (se aplică principiul subsidiarității)

PESC si PAC
Art. 2 alin. (4) spune că Uniunea Europeană este competentă, în conformitate cu TUE, să definească
și să pună în aplicare o politică externă de securitate comună și să definească treptat o politică de
apărare comună.
Curs 7
12 februarie 2017
22:03

Actiunile in fata Curtii

Acțiunea în răspunderea contractuală a UE

Actiunea in raspundere extracontractuală a fost creata de Curtea de Justiție.

Organismele şi agenţii Uniunii sunt în măsură să încheie contracte care angajează
răspunderea UE. CJUE nu are întotdeauna competenţa pentru soluţionarea litigiilor care
decurg din aceste contracte.
Art. 272 spune ca UE răspunde dacă exista o clauza compromisorie in acest sens, intr-un
contract de drept public sau de drept privat încheiat de UE sau in numele acesteia.
Prin urmare, acţiunea în răspundere nu se poate formula în faţa CJUE decât dacă o clauză
compromisorie prevede acest lucru. Altfel spus, contractul la care Uniunea se constituie
parte trebuie să conţină în mod obligatoriu o clauză care să prevadă competenţa CJUE în caz
de litigii. În lipsa unei astfel de clauze, instanţele naţionale vor avea competenţa de a
soluţiona litigiul care decurge din contract.
Conform art. 340 din TFUE, raspunderea contractuala a UE este guvernata de legea
aplicabila contractului respectiv: fie de dreptul UE, fie de dreptul național, fie de ,,legea
părților.

Actiunea in carență

Sediul materiei: art.265, 266, 340 TFUE

In cazul in care, prin încălcarea prevederilor tratatelor, PE, CsEan, Cs, Comisia, BCE, agentiile,
oficiile sau organele se abțin sa hotărască, sa adopte o măsura, atunci SM si celelalte
instituții pot sesiza CJUE.

Titularii actiunii in carenta (legitimarea procesuala activa)

Titulari privilegiati:
1. Statele Membre
2. Institutiile UE (cu exceptia CJUE – CJ, Tribunal, TFP)

1) + 2) pot introduce actiunea in carenta pentru recomandari sau avize

Titulari neprivilegiati:
1. Resortisantii (orice persoana fizica sau juridica) – dar numai pentru carente in
adoptarea unor acte obligatorii (nu recomandari si avize). Sunt titulari neprivilegiati
pentru ca trebuie sa demonstreze un interes direct sau indirect in legătura cu actul
obligatoriu care nu a fost adoptat de o instituție.
Subiectele impotriva carora se poate formula o actiune in carenta (legitimarea procesuala
pasiva)
• PE
• Consiliul
• Comisia
• Consiliul European
• BCE
• organele, oficiile si agențiile
Nu poate fi introdusa o actiune in carenta impotriva unei institutii jurisdictionale.

Introducerea actiunii in carenta

Premisa – inactiune a unei institutii/unui organ/oficiu/unei agentii
Motivul pentru care se poate introduce o actiune in carenta este încălcarea tratatelor prin
inactiunea institutiei care avea obligatia de a actiona. Nu poți invoca incompetenta instituției
sau încălcarea unor norme importante, motive care justifica alt tip de actiuni.
Inactiunea poate fi de orice tip, in sensul ca poate privi dreptul derivat, acorduri
internaționale, propuneri legislative, elaborarea de bugete.
Acțiunea in carenta nu poate fi declanșata decât daca:
a. instituția in cauza a fost in prealabil invitata sa acționeze SI
b. la expirarea unui termen (T1) de 2 luni de la aceasta invitație instituția nu a luat nicio
măsura sau nu si-a precizat poziția sau a adoptat o decizie de abținere

Procedura actiunii in carenta – presupune parcurgerea a doua etape:

I. Faza administrativa (precontencioasa)
In cadrul acestei etape i se solicita instituției printr-o notificare sa pună capăt inactiunii sale,
iar aceasta cerere reprezintă o punere in intârziere.
Cererea trebuie sa fie clară, precisa, sa avertizeze instituția ca perseverarea in inacțiune va
conduce la acțiune in fata Curții si sa precizeze exact data de la care curg cele 2 luni in
cadrul cărora instituția trebuie sa pună capăt inacțiunii sale.
Tratatul nu precizeaza un termen in care cel interesat trebuie sa puna in intarziere institutia,
insa trebuie avut in vedere un termen rezonabil.
Cererea se adresează numai instituției competente. Primul pas este sa se verifice in tratat la
competenta respectiva este cui ii este atribuita.
Modul in care redactezi cererea trasează limitele unei eventuale acțiuni in carenta.
De la punerea in intarziere incepe sa curga un termen (T1) de 2 luni in care institutia trebuie
sa raspunda. Institutia poate sa nu raspunda deloc sau sa ia o pozitie: a luat masuri, are de
gand sa ia masuri sau nu va lua masuri.
Daca institutia face dovada unui inceput de conduita conforma prevederilor Tratatelor,
actiunea in carenta ramane fara obiect. Abtinerea nu ia sfarsit la data la care institutia ia
efectiv o pozitie, ci la data receptarii luarii de pozitie de catre autorul cererii.
Trebuie sa fie vorba despre o adevarata luare de pozitie. Nu luam in calcul: raspunsurile
necorespunzatoare/evazive/de amanare/provizorii, reproducerea sau explicarea unei pozitii
preexistente, expunerea unor actiuni deja intreprinse in domeniul deja avut in vedere.
Potrivit jurisprudenței Curții, aceasta va lua in considerare orice act sau actiune a instituției
in cauza, chiar fara a îmbracă un caracter formal sau obligatoriu si care ar putea fi considerat
ca fiind o luare de poziție care pună capăt inacțiunii. Instituția poate sa facă dovada oricărei
măsuri de ieșire din inacțiune si actiunea in carenta rămâne fără obiect.
II. Faza contencioasa
Daca institutia nu raspunde sau raspunde ca nu va lua masuri, dupa ce trece T1, incepe sa
curga un nou termen (T2) de 2 luni in care se poate introduce actiunea in carenta.

Efectele hotărârii Curtii

Primul efect este limitat si consta in faptul ca hotararea Curtii constata ilegalitatea inacțiunii
si obliga instituția sa acționeze. Acest efect nu tine locul actului care trebuia adoptat. Prin
urmare, hotararea are efect declarativ/constatator, nu sanctionator,
Curtea poate invoca ce act este necesar sa fie adoptat pentru a fi adusa la indeplinire
hotărârea sa.
Al doilea efect presupune ca instituția este obligată sa execute hotararea, adica sa
acționeze in felul indicat de Curte.
De asemenea, poate fi aplicat si art. 340 TFUE privind răspunderea extracontractuala a UE,
instituția putand fi obligată sa repare eventualele prejudicii cauzate prin inactiunea sa.

*Poate fi introdusa o actiune in carenta pentru neprezentarea proiectului de buget de catre

Consiliu.
Nu poate fi introdusa o actiune in carenta cand reclamantul urmareste:
• Sa obtina revocarea unei decizii a carei anulare nu a fost solicitata in termenele
stabilite prin Tratat
• Sa constate ilegalitatea abtinerii Comisiei de a initia o procedura pentru constatarea
incalcarii obligatiilor, in virtutea puterii discretionare de care dispune aceasta (nu are
obligatia de a actiona)

Cererea preliminara

Sediul materiei este reprezentat de art. 19 alin. 3 din TUE si art. 267 din TFUE.
CJUE se pronunta cu titlu preliminar, la solicitarea instantelor judecatoresti nationale, cu
privire la:
1. interpretarea tratatelor
2. validitatea actelor adoptate de institutii, organe, oficii sau agentii ale UE

Condițiile cererii preliminare

• sa existe un litigiu pendinte pe rolul instanței naționale
• jurisdicția naționala sa sesizeze Curtea cu privire la o problema de
validitate/intepretare a DUE

Obiectul trimiterii preliminare

• acțiuni de interpretare - tratatele și actele adoptate de instituții, organe, oficii sau
agenții ale UE.
• acțiuni în validare - actele adoptate de instituții, organe, oficii sau agenții ale UE
!Validitatea tratatelor nu se poate aprecia deoarece acestea se afla pe cea mai înaltă
poziție în ierarhia actelor normative
! CJUE nu poate fi întrebată cu privire la aplicarea actelor normative interne, respectiv
compatibilitatea actelor normative interne cu dreptul Uniunii.
CJUE nu este competentă să se pronunțe cu privire la problemele de fapt ivite îi cadrul
litigiului principal. Curtea încercă să ofere un raspuns util pentru soluționarea litigiului.
Instanța națională este cea care trebuie să deducă consecințele concrete care decurg din
raspunsul Curții.

Competenta de a raspunde la trimiterea preliminara

Tribunalul are competența să judece trimiteri preliminare în domenii specifice stabilite de
statut. Statutul nu a fost insa adaptat în această privință, astfel incat CJUE este singura
competentă să se pronunțe cu titlu preliminar.

Legitimarea procesuala activa

Deși declanșarea procedurii trimiterii preliminare poate fi solicitată de către una dintre
părțile la litigiu, instanța națională este cea care ia decizia de a o trimite în fața Curții de
Justitie.
Au legitimare procesuală activă toate instanțele naționale, indiferent de grad.
Pentru ca o entitate să fie apreciată ca fiind o instanță natională, aceasta trebuie să
indeplinească o serie de cerințe:
• să fie inființată prin lege;
• să aibă caracter permanent;
• competența sa să aibă caracter obligatoriu;
• procedura să aibă caracter contradictoriu;
• să pună în aplicare normele de drept;
• să aibă caracter independent;
• întrebarea formulată să apară în exercitarea funcției judiciare.

Dreptul si obligatia instantelor nationale de a formula intrebari preliminare

Trebuie să distingem după cum este vorba despre:

Trimiterea in interpretare
Regula: instanta națională poate adresa Curții o cerere de decizie preliminară referitoare la
intepretarea unei norme de drept al UE, daca apreciază că îi este necesară pentru
soluționarea unui litigiu în derulare; nu există o obligație în acest sens.
Excepția de la acesta regulă: daca decizia instanței naționale nu este supusă vreunei căi de
atac în dreptul intern, instanta nationale are obligația de a sesiza Curtea. Se poate deroga de
la acestă obligație numai daca există o jurisprudență în acea materie care este evident
aplicabilă în speță sau dacă interpretarea corectă este evidentă.
Cererea cu privire la o decizie preliminară nu se justifică atunci cand:
• nu este relevantă pentru cauza în derulare pe rolul instanței naționale;
• nu exista o disputa reala pendinte (procesul este unul fictiv);
• există o hotărâre anterioară a Curții de Justiție pe o problemă identică de drept;
• se solicita o opinie cu privire la o problema generala sau ipotetica;
• răspunsul poate fi dedus dintr-o hotărâre anterioară, chiar dacă nu exista o identitate
strictă cu această hotărâre a Curții;
• când răspunsul la întrebarea formulată este unul evident – teoria actului clar (nu
exista indoiala rezonabila cu privire la raspuns, trebuie verificate mai multe forme
 lingvistice ale actului respectiv si trebuie avut in vedere ca intrebarea este formulata in
contextul DUE si nu al dreptului national)
• in caz de abuz de procedura.

Trimiterea în aprecierea validității

Doar Curtea este competentă să declare invalid un act al unei instituții, al unui organ, al unui
oficiu sau al unei agenții a Uniunii. Orice instanță națională trebuie, așadar, să adreseze
Curții o cerere de decizie preliminară în situația în care are îndoieli cu privire la validitatea
unui asemenea act, indicând motivele pentru care apreciază că acel act nu este valid.

Desi instanța naționala nu poate declara actul invalid, poate suspenda aplicarea acestuia
daca are dubii serioase cu privire la conformitatea actului juridic european cu DUE sau exista
urgentă in repararea unui prejudiciu ireparabil

Distinctia dintre întrebări si cereri

In cursul judecarii litigiului apar întrebări de la judecători sau de la părți, care pot fi reale sau
trucuri pentru a obține tergiversarea procesului. Acestea sunt întrebări preliminare pentru
ca sunt preliminare adoptării hotărârii pe fond.
Când judecătorul este convins de întrebarea respectiva, acesta suspenda procesul pe fond si
redactează cererea preliminara.

Continutul trimiterii preliminare

Este important ca aceasta să cuprindă elementele necesare care să îi permită Curții să
formuleze un răspuns util pentru instanța de trimitere.
Este indicat ca redactarea să fie simplă, clară și precisă, evitându-se detaliile inutile,
deoarece trebuie să fie posibilă traducerea în toate limbile oficiale ale UE.
Este de asemenea util ca instanța națională să expună motivele pentru care interpretarea
este necesară pentru soluționarea cauzei cu care a fost învestită.

Cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:

• o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum
au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor
factuale pe care se întemeiază întrebările;
• conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul,
jurisprudența națională pertinentă;
• expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu
privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum
și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația
națională aplicabilă litigiului principal.

Procedura trimiterii preliminare

Procedura trimiterii preliminare se desfasoară în două etape:
În cadrul etapei scrise, judecatorul național care formulează o trimitere preliminară
suspendă procesul pendinte și comunică hotărârea sa Curții de Justitie. Curtea notifică
această hotarâre prin grefier părților în cauză, statelor membre și Comisiei, la care se adaugă
Consiliul, dacă actul atacat emană de la acesta. Cererea se publică în Jurnalul Oficial al UE, în
toate limbile oficiale ale UE. În termen de două luni de la comunicare, cei care au fost
notificați au dreptul să depună la Curte memorii, respectiv observații scrise.
În etapa orala au loc audierile parților, este ascultată opinia avocatului general și au loc
deliberările.
Cu privire la procedura preliminară de urgență și procedura accelerată, Curtea decide dacă
aplică aceste proceduri, în principal la cererea motivată a instanței naționale. În
conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, o trimitere preliminară poate face
obiectul unei proceduri accelerate dacă natura cazului și împrejurările excepționale impun
examinarea acesteia într-un timp scurt.
Procedura preliminară de urgență se aplică numai în domeniile referitoare la libertate,
securitate și justiție. În particular, aceasta limitează numărul părților autorizate să depună
observații scrise și permite, în cazuri de extremă urgență, să se omită faza scrisă a procedurii
în fața Curții.

Obligatia Curtii de a raspunde

În principiu, Curtea trebuie să răspundă atunci cand îi este adresată o trimitere preliminară.
Aceasta nu poate refuza să răspundă pe motiv că răspunsul nu ar fi oportun sau pertinent în
ceea ce privește litigiul principal. Refuzul este însa posibil daca întrebarea nu este de
competența Curții.

Efectele raspunsului Curtii

În ceea ce privește efectele asupra procedurii naționale, trimiterea preliminară determină
suspendarea acesteia până la momentul la care se pronunță Curtea.
Regula este că raspunsul Curții de Justiție se dă sub forma unei hotărâri judecatoresti (nu
aviz sau opinie). Există însă și o excepție: atunci când o întrebare formulată cu titlu
preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când
răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci
când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli
rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului
general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
Hotărârea privește numai părțile interesate, așa că are autoritate de lucru judecat relativă.
Această hotărâre este obligatorie nu numai pentru instanța națională care a inițiat
procedura trimiterii preliminare, ci și pentru toate instanțele naționale din statele membre
care întâmpină aceeași problemă de drept (are autoritate de lucru interpretat erga omnes).
În cadrul unei acțiuni în validare, efectele vor fi numai inter partes litigantes. (! vezi exceptia
de ilegalitate). Curtea de Justiție nu se va pronunța decât cu privire la problema care reiese
din trimiterea preliminară, nu și în legatură cu litigiul în sine. Instanța natională își menține
competența deplină cu privire la litigiul principal. Efectele hotararii se produc retroactiv (ex
tunc), insa Curtea are dreptul de a limita pentru trecut efectele hotararilor sale.

Drepturile si obligatiile judecatorului national

Intre judecatorul national si cel european este un dialog, o cooperare. Nu este vorba despre
raporturi de subordonare sau despre o relație ierahică, instanța europeană intervenind doar
ca un specilist care consultă instanța națională, aceasta din urmă având calitatea unui
generalist.
Acesta bucura de autonomie cu privire la faptul daca introduce sau nu cererea preliminara.
Partile nu au dreptul de ai impune judecatorului national sa adreseze o cerere prealabila.
Cererea nu trebuie sa indeplineasca vreo formalitate speciala, trebuie sa fie, insa, bine
argumentata.
Tratatele nu prevad nimic cu privire la etapa procedurala in care trebuie introdusa cererea.
Potrivit Ghidului redactat de Curte, aceasta prefera ca cererea preliminara sa fie adresata
cand sa incheiat procedura contradictorie si cand faptele si dreptul national aplicabil sunt
clarificate.

Drepturile si obligatiile partilor

Partile nu pot introduce ele insele cererea prealabila si nu il pot forta pe judecatorul national
sa faca acest lucru. Ele pot fi insa ascultate de instanta nationala si daca conving judecatorul
national si acesta introduce cererea, acestea au dreptul de a ridica observatii scrise si/sau
orale in fata CJUE.

Structura hotararii Curtii de la Luxemburg

Pentru a face o diferenta intre hotararile adoptate in procedura contencioasa si in cea
necontencioasa, in hotararile in limba franceza, Curtea precizeaza dreptul. In cazul
procedurilor necontencioase, Curtea “declara si hotaraste”.
In prima parte a hotararii Curtii, se enumera intrebarile preliminare si se reiau explicatiile cu
privire la conditiile in care judecatorul national a decis sa adreseze aceste intrebari.
Curtea dispune de posibilitatea de a reformula intrebarea, de a da un nou sens întrebării,
poate adăuga la forma sa ințială, poate oferi un răspuns complet sau parțial ori poate
schimba obiectul acesteia, transformând-o dintr-o întrebare în interpretare în una de
validare.
A doua parte este cea destinata examinarii de catre Curte a intrebarilor preliminare si
expunerii motivelor care justifica raspunsul pe care il da.
Ultima parte este dispozitivul, care reia concluziile la care a ajuns Curtea cu privire la
intrebari.

Noutatile aduse de Tratatul de la Lisabona in materie de cerere preliminara

1. CJUE dobandeste competenta preliminara generala in domeniul spatiului de securitate,
libertate si justitie
2. in materie de CPJMP, competenta Curtii de a se pronunta cu titlu preliminar devine
obligatorie si nu mai este subordonata unei declaratii a fiecarui SM prin care SM sa
recunoasca aceasta competenta si in care sa indice instantele nationale care pot sesiza
Curtea
3. in materie de vize, azil, imigrare si alte politici referitoare la libera circulatie a
persoanelor, Curtea poate fi sesizata de toate instantele nationale, nu doar de cele
superioare si este competenta sa se pronunte asupra unor masuri de ordine publica in
cadrul controalelor transfrontaliere
4. procedura preliminara se extinde si asupra actelor adoptate de organele, oficiile si
agentiile UE
5. in cazul cererilor preliminare provenite din procesele nationale care privesc persoane
supuse unei masuri privative de libertate, CJUE se pronunta in cel mai scurt timp,
aplicanduse procedura preliminara de urgenta (PPU)
6. se extinde controlul preliminar si la actele adoptate de CsEan, avand in vedere ca
aceasta entitate a fost recunoscuta ca institutie prin T. Lisabona
Curs 8
12 februarie 2017
22:18

Actiunea in anulare
Dreptul derivat (opera institutiilor):
A. Acte juridice cu forta juridica obligatorie
A1. Acte legislative
• baza legala in tratate
• adoptate de Cs+PE (procedura legislativa ordinara) sau de Cs cu participarea PE (proceduri
legislative speciale)
a. regulament
• aplicabilitate generala
• obligatoriu scop, forma si mijloace
• aplicabilitate directa
b. decizie
• caracter individual
• obligatorie scop, forma si mijloace
• necesara transpunerea
c. directiva
• caracter individual
• obligatorie numai in privinta scopului
• necesara transpunerea
A2. Acte delegate – nelegislative
• baza legala in acte legislative
• completeaza sau modifica elemente neesentiale ale actelor legislative
• adoptate de Com (Cs in domeniul PESC)
a. regulament delegat
b. decizie delegata
c. directiva delegata
A1 + A2 = acte de baza

A3. Acte de punere in aplicare a actelor de baza (de executare) – tot nelegislative
• acte la nivel supranațional – adoptate de Comisie (Cs in domeniul PESC):
a. regulament de punere in aplicare
b. decizie de punere in aplicare
c. directiva de executare
• acte la nivel naționale – emitenții lor sunt SM, prin parlament si guvern; dupa cum pun in
aplicare actele UE, pot fi:
• acte de transpunere – pentru directive
• acte de implementare – decizii si regulamente

B. Acte juridice fara forta juridica obligatorie: acorduri, avize si recomandari

Conditia introducerii actiunii in anulare este ca actul atacat sa produca efecte juridice fata de
terti, adica sa fie obligatoriu.
Sediul materiei
• art. 263 TFUE (fostul art. 230 T.CE)
• art. 264 TFUE (fostul art. 231 T.CE)
• art. 278, 279 TFUE
 Titularii actiunii in anulare (Cine poate formula o actiune in anulare?)
• titularii superprivilegiati interesul este prezumat, nu mai trebuie demonstrat
a. statele membre
b. triunghiul institutional PE, Com, Cs.
• titularii semiprivilegiati nu pot pur si simplu, ci doar pentru salvgardarea prerogativelor
lor:
a. Banca Centrala Europeana
b. Curtea de Conturi
c. Comitetul Regiunilor (! nu si Comitetul Economic si Social)
• titularii neprivilegiati - resortisantii, particularii, persoanele fizice si juridice, regiunile
trebuie sa demonstreze interesul

Acte ce pot fi atacate de acestia:

[Pot ataca numai acte care se aplica direct (fara transpunere) => nu si directive.]
• actele ai caror destinatari sunt – de regula:
decizii legislative (Cs+PE)
decizii delegate (Com/Cs-PESC)
decizii de punere in aplicare (Com/Cs/PESC)
acte obligatorii adoptate de BCE (mereu nelegislative)
acte adoptate de PE, CsEean, organe, oficii, agenții destinate sa producă efecte
juridice fata de terți
- „destinate” => este vorba despre actele cu caracter individual, nu si cele cu forta juridica generala
(regulementele)
• actele care nu li se adreseaza, DAR ii privesc direct si individual
a. direct – ii afecteaza in mod direct situatia juridica si nu existe marja
discreționară (sa nu existe putere de apreciere a destinatarului; el trebuie sa
aplice actul automat, fără acte intermediare).
b. individual – alte persoane decat destinatarii unor decizii pot fi individual
interesate in situatia in care decizia aduce atingere persoanei din cauza
anumitor calitati care ii sunt specifice sau datorita unor circumstante care o
caracterizeaza in raport cu orice alta persoana si o individualizeaza in mod
asemanator cu destinatarul
! Cazul T-18/10 – „doar cu privire la actele legislative trebuie sa demonstreze resortisanții afectarea
in mod direct si individual” – e vorba despre regulamentele legislative (care au caracter general =>
aplicabilitatea generala nu impiedica posibilitatea aplicarii directe si individuale) si deciziile legislative
care NU ii sunt destinate.

• acte normative, care nu li se adreseaza, DAR care ii privesc direct (!nu si “individual”) si
care nu presupun masuri de executare
! Cazul T-18/10 – „actele normative sunt actele cu aplicabilitate generala, cu exceptia celor
legislative” => nu e vorba de acte legislative si de acte cu caracter individual (decizii/directive)
• regulamente delegate (Com/Cs-PESC)
• regulamente de punere in aplicare (Com/Cs-PESC)
• acte obligatorii adoptate de BCE (mereu nelegislative)
• acte adoptate de PE, CsEean, organe, oficii, agenții destinate sa producă efecte
juridice fata de terți
Ce acte pot fi atacate printr-o actiune in anulare?
• actele legislative = actele adoptate de Cs si PE prin procedura legislatiav ordinara sau prin
procedurile legislative speciale
• acte fara caracter legislativ = actele delegate si actele de punere in aplicare:
a. actele Cs, Com si BCE, altele decat avizele si recomandarile
b. actele PE sau ale CsEan menite sa produca efecte juridice fata de terti
c. actele organelor, agentiilor si oficiilor UE destinate sa produca efecte juridice fata de
terti
Potrivit Curtii, un act este atacabil sau nu in functie de natura si continutul actului, si nu de
forma acestuia sau numele pe care il poarta.
De ex., daca Com emite un aviz, dar CJUE considera ca este obligatoriu (produce efecte
juridice de natura sa afecteze interesele reclamantului), actiunea in anulare poate fi
acceptata.

Ce acte nu pot face obiectul unei actiuni in anulare?

• avizele si recomandarile
• acte adoptate reprezentantii guvernelor SM numiti in cadrul Cs, atunci cand actioneaza nu
in calitate de membrii ai Cs, ci ca reprezentanti ai guvernelor lor (exercita astfel competente
ale statelor lor)
• acte preparatorii sau masuri intermediare
• acte confirmative
• comunicari informale
• instructiuni interne
• acordurile institutiilor cu persoane de drept privat, deoarece au natura contractuala, iar
actiunea in anulare vizeaza numai actele unilaterale ale institutiilor
• actele Curtii de Conturi
• actele Mediatorului
• actele SM
• dispozitii din tratatele de aderare la UE

Termenul in care poate fi formulata actiunea

Actiunea poate fi formulata in doua luni, plus 10 zile termen de distanta, termen care poate
curge:
• de la publicarea in Jurnalul Oficial (pentru actele generale) – termenul incepe sa curga som
a 15-a zi urmatoare publicarii
• de la notificarea actului catre destinatar (pentru actele individuale) – in ziua urmatoare
notificarii
• de la data la care reclamantul/titularul actiunii a luat cunostinta de continutul exact si de
motivele actului in cazul in care actul nu a fost nici publicat, nici notificat, cu conditia sa fi
cerut comunicarea acestuia intrun termen rezonabil, din momentul in care a aflat de
existenta lui (in cazul in care nu s-a facut notificarea)
Exceptia: pentru cazuri exceptionale, in care un act este atins de o neconformitate atat de
grava si de evidenta incat actul este considerat inexistent, actul poate fi atacat oricand.
!Actul nu este declarat nul si neavenit, ci este declarat inexistent de catre Curte.

Motivele care pot fi invocate in susținerea unei acțiuni in anulare (patru categorii):
• Necompetenta – fie a UE, fie a instituțiilor sale, care nu au o baza juridica pentru a adopta
actul respectiv
• Încălcarea unor norme fundamentale de procedura
- nerespectarea normelor cu privire la procesul de elaborare si adoptare a actelor juridice
ale UE (ex. modalitatea de vot)
 - neindeplinirea obligatiei referitoare la motivarea actelor juridice (nemotivarea
actului/motivarea insuficienta sau contradictorie a actului/invocarea unor motive care nu
pot fi acceptate – PE a recurs nejustificat la o procedura de urgenta)
- lipsa avizelor sau lipsa autentificării in toate limbile oficiale a textului înainte de publicarea
in JO
• Încălcarea tratatelor sau a oricărei norme de punere in aplicare a acestora – orice tip de
încălcare (tratate, protocoale, Carta etc.)
- nu au fost luate in considerare încălcarile unor norme naționale sau dificultățile de
aplicare a actului
- nu poate fi invocata încălcarea principiului reciprocității
- eroare de drept (interpretare gresita a normei sau lipsa temeiului legal) sau eroare de fapt
(cu privire la aprecierea faptelor cu privire la care se aplica norma)
• Abuzul de putere – pe baza unor indicii obiective, pertinente si concordante, actul apare ca
fiind adoptat in scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât
cele prevăzute de tratate sau pentru a eluda o procedura speciala

Efectele introducerii acțiunii in anulare si efectele hotărârii Curții

Introducerea unei acțiuni in anulare nu suspenda automat executarea actului atacat. Curtea
poate insa sa decida suspendarea executării acestuia.
Înainte de hotărâre, actul se bucura de o prezumție de validitate.
In cazul in care Curtea găsește întemeiată acțiunea, declara actul nul si neavenit, astfel încât
actul dispare din ordinea juridica a UE ex tunc (din momentul intrării sale in vigoare, retroactiv),
fata de toti justitiabilii (are efecte eraga omnes si autoritate de lucru judecat). Părțile sunt repuse
in situația anterioara adoptării actului.
Daca considera necesar, CJUE indica efectele actului anulat, care trebuie sa fie considerate
irevocabile. Inseamna ca anularea poate fi totala sau parțială.
Cu privire la retroactivitate, Curtea poate decide, in funcție de detaliile cazului respectiv, sa
limiteze doar pe viitor efectele hotărârii sale, deci sa anuleze actul ex nunc. De asemenea, Curtea
poate menține actul in vigoare pana când este înlocuit de un nou act.
Executarea hotararii presupune ca instituția, organul, oficiul sau agentia emitenta trebuie sa ia
masurile necesare pentru punerea in aplicare a hotărârii (sa refacă actul etc.).
Procedura este gratuita, dar cel care pierde procesul trebuie sa restituie cheltuielile de judecata
celui care a câștigat.

Schema art. 263 TFUE

CE:
1. Acte legislative – adoptate de Cs + PE
2. Acte nelegislative obligatorii din punct de vedere juridic (nu pot fi atacate avize si
recomandări) adoptate de Cs/Com/BCE
3. Acte nelegislative adoptate de PE/CsEean sau de organe, oficii, agenții ale UE menite sa
producă efecte juridice fata de terți
CINE:
1. Titularii superprivilegiați – SM si triunghiul instituțional (PE, Cs, Com)
2. Titularii semiprivilegiați – Curtea de Conturi, BCE si Comitetul Regiunilor
3. Titulariineprivilegiați – persoanele fizice si juridice
DE CE:
1. Necompetenta
2. Încălcarea unor norme fundamentale de procedura
3. Încălcarea tratatelor sau a oricărei norme de punere in aplicare a acestora
4. Abuzul de putere
IN CE CONDITII:
• Titularii superprivilegiați – nu exista
• Titularii semiprivilegiați – salvgardarea prerogativelor lor
• Titularii neprivilegiați:
o Actul sa ii fie destinat resortisantului reclamant
o Acte care nu ii sunt destinate, dar care il privesc pe resortisant direct si individual
o Acte normative care nu ii sunt destinate, dar in care au un interes direct
Curs 9
12 februarie 2017
22:31

Excepția de ilegalitate
Sediul materiei este art. 277 din TFUE.
In cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o
agenție a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la art. 263 paragraful 2
[necompetență, încălcare a unor norme fundamentale de procedură, încălcare a tratatelor sau a
oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori abuz de putere] pentru a invoca în fața CJUE
inaplicabilitatea respectivului act.

Ipoteza este aceea a existentei unui litigiu in care se contesta legalitatea unei masuri de aplicare a
unui act cu caracter general. Curtea va avea posibilitatea sa exercite un control asupra acestui act.

In cazul in care partea dispune de posibilitatea de a introduce o actiune in anulare (ex. este vorba de
o decizie a carei destinatara este), exceptia de ilegalitate poate fi formulata numai dupa expirarea
termenului de 2 luni pentru introducerea actiunii in anulare. Inseamna ca dupa ce anularea actului nu
mai este posibila este deschisa calea declararii acestui act ca inaplicabil.
Exceptia de ilegalitate poate fi ridicata in orice moment.
Exceptia de ilegalitate nu reprezinta o actiune de sine statatoare, ci depinde de o actiune principala,
in cadrul careia poate fi exercitata => este o actiune cu caracter accesoriu, iar respingerea actiunii
principale atrage inadmisibilitatea exceptiei.
Ilegalitatea poate fi invocata atat prin actiunea principala, cat si pe cale de exceptie.
Continutul unei exceptii de ilegalitate trebuie sa se limiteze la ceea ce este indispensabil solutionarii
litigiului.
Subiectele de drept care pot formula exceptia de ilegalitate sunt:
• persoanele fizice – exista acte juridice ale UE pe care acestea nu le pot ataca printr-o actiune in
anulare (ex. regulamentele legislative care nu le privesc direct si individual)
• s-a recunoscut uneori posibilitatea SM de a ridica si ele exceptia de ilegalitate
Admiterea exceptiei nu duce la anularea actului, ci la declararea actului ca inaplicabil in
situatia respectiva. Decizia individuala care a fost adoptata in temeiul acestui act va fi
anulata. Inaplicabilitatea are efect obligatoriu numai intre partile litigiului.
Daca s-a înlăturat un anumit act, se va înlătura si actul subsecvent adoptat pe baza lui.
Hotărârea Simmenthal– in cazul regulamentelor, se poate admite o excepție de la
excepția introducerii unei acțiuni in anulare, pe cale de excepție, in cadrul unui alt recurs,
la expirarea termenului de 2 luni.
Procedura de infringement si acțiunea in constatarea neîndeplinirii
obligațiilor de către statele membre
1. Instrumente prealabile procedurii de infringement
a. SOLVIT
Creat in 2002, înființat in 2007 in Romania. Este o rețea de soluționare, in fiecare stat membru, a
situațiilor cu privire la care exista plângeri de la resortisanți, situații care îndeplinesc următoarele
condiții:
• Sa conțină un element transfrontalier
• Sa nu existe o acțiune cu privire la acea situație pe rolul Curții de la Luxemburg
• Sa privească aplicarea necorespunzătoare a dreptului UE de către administrația statelor
membre

SOLVIT exista si in statele Spațiului Economic European (Islanda, Liechtenstein si Norvegia).

Situația trebuie sa găsească rezolvare in maximum 10 săptămâni (aproximativ).

b. CHAP
A apărut in 2009. Statele membre nu au acces la aceasta baza de date. Comisia înregistrează plângeri
si cereri trimise de particulari.

c. NIF
Aceasta baza de date conține cazurile in care Comisia a adoptat masuri.

d. EU PILOT
A apărut in 2008. Este o baza de date confidențială, la care publicul nu are acces. Precededeclanșarea
procedurii de infringement si are ca scop corectarea problemelor încă de la o etapa incipienta
(remediere timpurie).

e. INFR
A apărut in 2009. Comisia ține toate procedurile de infringement declanșate, inclusiv cele clasate.

f. MNE
Nu este accesibila publicului, dar fiecare instituție publica are o parolă. Statele membre uploadeaza
scanările din Monitorul Oficial ale legislației naționale de transpunere sau implementare.

g. ARES (NOMCOM)
Sistem intern al Comisiei de gestionare a documentelor; acolo Comisia tine reclamațiile venite din
partea particularilor.

Etapele procedurii de infringement – procedura administrativă prealabila

obligatorie
Procedura poate fi declanșată doar de Comisia Europeana.
Situațiile care determina declanșarea procedurii:
• Omiterea notificării actelor normative naționale care transpun directive sau implementează
regulamente
• Neconformitatea legislației naționale cu dreptul UE
• Aplicarea necorespunzătoare a actelor juridice ale UE
Modalitățile de declanșare a procedurii:
• Sesizarea automata a situațiilor de omitere a notificării legislației naționale de transpunere
 • Plângere înaintată Comisie de către orice persoană fizica / juridica având ca obiect orice
măsură (legislativa, de reglementare sau administrativa) ori practica a unui stat membru pe
care o considera incompatibila cu normele UE; după ce primește aceasta plângere, Comisia are
o putere discreționară de decizie – are un an la dispoziție pentru a decide ce face: trece mai
departe in procedura de infringement sau ignora plângerea respectiva; comunica decizia ei
reclamantului; decizia Comisiei de a se abține nu poate face obiectul unei acțiuni in carenta
(eventual, petentul se poate adresa Mediatorului European ca un caz de proasta administrare)
• Propriile investigații ale Comisiei
Este o procedura necontencioasa, care oferășansa statelor membre sa se conformeze sau sa-si
formuleze apărări.
Procedura este confidențială, publicul nu are acces la schimbul de documente din acele baze
de date. 88% din plângeri sunt soluționate prin aceasta procedura.

1. Scrisoarea de notificare redactata de Comisie

Când plângerea primita sau situația cu privire la care s-a sesizat singura este întemeiată.
In scrisoare se precizeazăstatului încălcările aduse dreptului UE. Ea semnifica deschiderea formala,
oficiala a procedurii.

2. Explicațiile statului membru la scrisoarea de notificare

Statul membru nu poate invoca practici, circumstanțe sau prevederi interne pentru a-si justifica
încălcarea.
Statul membru are la dispoziție un termen de 2 luni, care poate fi extins maximum cu încă 2 luni.

3. Scrisoare de notificare oficiala a Comisiei

In acest moment, încălcarea este sigura. De aceea, Comisia trebuie sa precizeze actele relevante si
încălcările imputabile statului membru, deoarece aceasta scrisoare fixează domeniul maxim al
plângerii.

4. Observațiile statului membru

Termen de 2 luni, cu maxim de prelungire de încă 2 luni.

5. Opinie motivata a Comisiei

Încălcarea este sigura. I se da statului membru un termen in care sa se conformeze si sa adopte
masurile legislative, administrative necesare.
Comisia nu are puterea de a anula sau invalida masurile naționale, ci se bazează, potrivit principiului
cooperării loiale, ca statul membru va face asta.

6. Răspunsul statului membru

Trebuie dat in termenul de 2 luni (+ maxim de prelungire de 3 luni)

7. Saisine
Daca răspunsul statului membru nu exista sau trece termenul sau statul membru spune ca nu va
adopta măsurile necesare.

Acest act adoptat de Comisie anunță intenția ei de a sesiza CJUE.

Acțiunea in constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre

Statul membru poate depune din nou observaţii la scrisoarea de notificare oficială a COM.
După această etapă - dacă observațiile făcute de SM.și încălcarea continuă - Opinie motivată a COM.
în care consideră că încălcarea este sigură, nu mai este una asupra căreia dorește să se lămurească.
Este o somare din partea COM. ca SM să înceteze încălcarea.
Etapa urmatoare - răspunsul SM, care poate fi dat în 2 luni, care se poate prelungi cu maximum 3
luni, însă acest termen e considerat a fi unul de conformare - în acest termen vom face ce avem de
făcut sau vom înceta încălcarea.
Dacă răspunsul SM e nesatisfăcător:
Ultima etapă - SAISINE- document redactat de COM prin care anunță decizia de a declanșa procedura
contencioasă, de a duce cazul în fața Curții. Acest document este ultima etapă în procedura
necontencioasă de infrigement p-z. și în același timp e prima etapă în procedura contencioasă în fața
Curții - documentul declanșator al procedurii contencioase. Această saisine = cerere introductivă de
acțiune în constatarea neîndeplinirii de către SM respectiv a obligațiilor prevăzute de statele membre
a UE.

Etape:
1. cerere introductivă a COM.
2. SM.răspunde acestei cereri cu un act numit întâmpinare
3. COM.răspunde cu o replică
4. SM.dacă mai are ceva de adăugat răsp.cu o Duplică.

Aceste 4 etape formează faza scrisă a procedurii instanței de la Louxemburg- prima fază.

Faza a doua - faza orală - a susținerii acestor documente scrise și verbal în fața Curții.
Faza a treia - Opinia Avocatului general - judecătorul nu e ținut, dar o ia în considerare cu mare
atenție; intervine în cauzele în care sunt probleme noi de drept al Uniunii;
Faza a IV-a: etapa deliberărilor (secrete); nu este acceptată opinia separată - autoritate de lucru
judecat a hotărârii.
Faza a V-a: adoptarea HJ., se publică în JO.
Ultima etapă - punerea în aplicare a HJ.;

După o lună de la publicarea în JO., COM.trimite o scrisoare SM.prin care obligă SM.la punerea în
aplicare a HJ. În 3 luni SM.are obligația să raporteze măsurile luate.

Ultima etapă- în măsura în care după acest termen de 3 luni executarea HJ.nu are loc, COM.dă în
judecată SM.printr-o nouă acțiune introdusă la Curte- acțiunea ptr.neexecutarea hotărârii respective-
art.260 TFUE. Curtea poate să constate neexecutarea și să aplice sanțiuni- penlități pe zile de
întârziere și/sau o sumă forfetară.

Efectele HJ.în constatarea încălcării de către SM.:

Prin hotărârea Curții instanța de la Louxemburg constată dacă există sau nu o încălcare a SM., iar
dacă există ea doar o constată - instanța de la Louxemburg nu poate să dispună expres, deși reiese
clar din hotărârea sa, anularea unei dispoziții naționale; nu poate să oblige autoritățile SM respectiv
să răspundă unei cereri adresate de un cetățean al UE sau să repare niște prejudicii. De asemenea, nu
are competența să precizeze măsurile concrete pe care să le adopte SM. În dispozitiv Curtea are
competența doar să constate. Deci, efectele hotărârii Curții sunt pur declaratorii, hotărârea are
autoritate de lucru judecat inter partes litigantes.

Chiar dacă hotărârea are autoritate de lucru judecat numai între părțile la proces, potrivit principiului
priorității care este aplicabil în dreptul Uniuni (Simmenthal) jurisdicțiile naționale vor avea obligația
de a lăsa neaplicată orice legislație națională contrară dreptului Uniunii. De asemenea, constatarea
încălcării prin hotărârea Curții permite resortisanților UE să angajeze răspunderea statului în fața
unui judecător național (răspunderea extracontractuală a statelor membre pentru încălcarea
dreptului Uniunii: răspunderea este atașată în fața instanțelor naționale și acest tip de răspundere
este consacrată pe cale jurisprudențială de către Curtea de la Louxemburg).
Am încheiat procedura de infrigement și acțiunea în constatare.
Ultima acțiune:
Răspunderea (extracontractuală) a statelor membre (în fața instanțelor naționale) ptr.încălcarea
dr.Uniunii:
Construcția europeană devenind din ce în ce mai integrată s-a admis și faptul că SM.pot să producă
prejudicii particularilor prin încălcarea dreptului UE.(dr.primar, dr.derivat, orice act oblig.). Astfel s-a
considerat că în vederea avansării construcției unionale, este necesar să existe obligația SM.de a
repara prejudiciile cauzate resortisanților provenite din încălcarea dr.Uniunii. Astfel că începând cu
90, Curtea de la Louxemburg a conturat progresiv prin jurisp.sa condițiile ptr.introducerea unei
acțiuni în răspunderea statelor europene ptr.încălcarea dr.Uniunii(pe vremea aceea dr.comunitar).
Fundamentul juridic pe care s-a bazat Curtea ptr.crearea unei astfel de răspunderi a statelor
europene:
• Ordinea europeană- ordine juridică atipică în care fcț.pp.integrării directe în ordinea juridică
internă a statelor membre;
• Necesitatea asigurării unui efect util al dreptului Uniunii și a deplinei efectivități a acestuia,
acestea fiind consecințe ale efectului direct al normelor UE.;
• Pp.cooperării loiale- art.4 TUE.care pp.ca SM.să nu încalce dr.Uniunii, iar dacă o fac să
răspundă ptr.asta și prejudiciile față de resortisanții săi.
• Având în vedere că marea maj.a dispozițiilor dr.Uniunii au drept consecință crearea de drepturi
ptr.justițiabilii statelor membre, apare astfel evidentă necesitatea ca particularii să poată
obține repararea unui prejudiciu cauzat de nerespectarea de către statele membre a acestor
drepturi sau de netranspunerea ori neimplementarea măsurilor relevante ptr.aceste drepturi
sau de orice încălcare a dreptului Uniunii imputabilă SM.și care le produce o pagubă.
Răspunderea extracontractuală a SM.a fost creată prin analogie cu răspunderea extracontractuală a
UE.reglementată în 341 TFUE.
La aceste argumente invocate de Curte + surse interne de legislație care vin în susținerea acestei
răspunderi + surse după Lisabona: art.291 TFUE. prin care SM.se obligă să adopte toate măsurile
interne- pp.cooperării loiale; art.148 Constit.(4) + legea 157/2005 de ratificare a Tr.de aderare;
Cine poate încălca dr.Uniunii?
• Instituțiile Uniunii- funcționarii și agenții care acționând în ex.funcției aduc un prejudiciu.
• Statele membre: acțiunea în constatare; răspunderea statului în fața instanțelor naționale
potrivit regulilor create de jurisprudența Curții (SM.răspunde indiferent de autoritatea
vinovată- executiv, legislativ, judecătoresc).
• Statele membre, cu cele 2 tipuri de răspundere
• Paticulari- pers.fiz./jur., care răspund în fața instanțelor naționale;

Condițiile răspunderii extracontractuale a SM.precizate de jurisprudența de la Louxemburg:

Răspunderea extracontractuală (rec.) este amintită ptr.prima dată în jurisp.Curții în decizii din anii 60
și 70. Deciziile hotărâtoare în această materie apar în anii 90 și 2000, Curtea elaborând o serie de
reguli și condiții aplicabile răspunderii SM. Menționăm că instanța de la Louxemburg a simțit nevoia
adoptării unor reg.minime, comune tuturor SM.cu privire la acest tip de răspundere, ptr.a nu se
ajunge la tratamente discrimintatorii între resortisanții Uniunii. Toate celalte condiții în afara celor
minime, celelalte condiții ale răspunderii- src.legislației naționale, statele membre bucurându-se de
autonomie procedurală- jurisdicția competentă, condiții de admisibilitate- nivel național, Curtea
stabilește condiții minime.
Hotărâri:
FRANCOVICH; C 6 și 9/90
BRASSERIE DU PECHEUR C 46 și 48/93
KOBLER împ.Austriei C-224/01
În prima hot.din 91 Curtea a consacrat pp.general al răspunderii SM.ptr.prejudiciile cauzate prin
încălcarea dr.Uniunii (comunitar atunci). Tot ca pp.general la acest moment Curtea afirmă
dr.resortisantului de a iniția proceduri judiciare la nivel național împ.acțiunilor sau omisiunilor
statului membru care încalcă obligațiile asumate la nivelul Uniunii. Tot ca pp.general Curtea consacră
inerența răspunderii statelor membre ptr.încălcarea dr.unional.
Prin ac.hotărîre Curtea extinde sfera actelor care pot face ob.acțiunii răsp.extracontr.a statelor și la
cele lipsite de efect direct.
Testul celor 3 condiții ptr.răspunderea statelor- potrivit hot.Curții:
• Rezultatul prevăzut de directivă să acorde dr.resortisanților- se poate extinde la orice act al
Uniunii Europene;
• Posib.determinării conținutului acestor drepturi doar prin referirea la prevederile directivei sau
actului Uniunii europene în cauză;
• Să existe leg.de cauzalitate între încălcare și prejudiciu;
Precizări suplim.: răsp.statului e valabilă nu doar ptr.o lipsă totală a transpunerii, ci și ptr.o lipsă
parțială a transpunerii sau ptr.transpunere imperfectă. Este reafirmată autonomia procedurală a
statelor membre- inst.de la Louxemburg stabilește niște condiții generale- restul- regl.de dr.național.
Există 2 limite- respectarea a 2 pp.:
1. Pp.echivalenței= procedura respectivă ptr.acțiunea în răspundere extracontractuală să nu fie
mai puțin favorabilă decât ptr.acțiunile națioanale similare.
2. Pp.eficacității= procedura pe care o regl.la nivel naț.SM.să nu facă excesiv de dificilă sau practic
imposibilă exercitarea drepturilor conferite de dr.Uniunii și deci obținerea reparației.
Răspunderea SM.poate fi angajată ptr.o încălcare care provine de la puterea legisltivă, până atunci
exista FRANCOVICH- răsp.executivului. Inovația crucială adusă de hot.în cauza Brasserie du pecheur
este extinderea dom.răspunderii SM., statul membru fiind tratat ca o singură entitate, răspunde
indiferent de unde vine încălcarea- exec., legislativ, putere jud. Răsp.extracontr.a statelor membre
are o bază obiectivă- nu depinde de existența unei culpe.

Posibilitățile pentru resortisant de a introduce o acțiune la Curtea de la Luxemburg:

1. Acțiunea in anulare
2. Excepția de ilegalitate
3. Cererea preliminara ?
4. Acțiunea in carenta – exista o procedura prealabila
5. Răspunderea contractuala a UE
6. Răspunderea extracontractuală a UE
Curs 10
13 februarie 2017
23:06

Daca o autoritate publica nationala dispune de o marja larga de apreciere pentru transpunere, marja
larga care este permisa de directva, trebuie facut testul incalcarii manifeste sau evidente si grave sau
serioase, pe langa celelalte conditii pe care trebuie sa le indeplineasca raspunderea. Pe langa aceasta
noua chestiune adugata la celelate 3 conditii, instanta de la Luxembourg mai face o precizare: ca
instanta nationala poate sa aprecieze, sa ia in considerare claritatea si precizia normei unionale
incalcate, de exemplu, daca norma fusese deja intrepretata de catre jurisprudenta Curtii de la
Luxembourg.

Cea de a doua ipoteza – in care exista marja redusa de apreciere sau chiar inexistenta. In aceasta
situatie, simpla incalcare a dreptului Uniunii este considerata in sine, per se, o incalcare grava, pentru
ca este vorba, in general, de o obligatie de rezultat, iar testul celor trei conditii este suficient.

Hotararea Kobler, adoptata in 2003

Curtea de Justitie recunoaste expres posibilitatea raspunderii statelor membre pentru deciziile
instantelor supreme. Reafirma principiul autonomiei procedurale, reaminteste cele 3 conditii pentru
raspunderea extracontractuala (norma incalcata sa contina drepturile ce se acoda, incalcarea sa fie
sufiecient de grava si cauzalitate intre incalcare si prejudiciu).
In plus, Curtea precizeaza ca instanta nationala trebuie sa ia in considerare in analiza raspunderii o
multitudine de factori prevazuti intr-o lista neexhaustiva:
• gradul de precizie a normei incalcate;
• daca incalcarea a fost sau nu intentioata;
• daca eroarea era scuzabila sau nu;
• pozitia adoptata, daca este cazul, de institutia Uniunii Europene implicata;
• nerespectarea de catre instanta nationala de ultim grad a obligatiei de adresare a unei cereri
preliminare;
• incalcarea este considerata grava cand hotararea nationala repsectiva a fost luata cu ignorarea
jurisprudentei UE in materie.

Dreptul la despagubire pe care il are resortisantul se bazeaza direct pe dreptul Uniunii si trebuie sa
prevaleze oricaror altor norme juridice nationale (procedurale sau substantiale), indiferent de
importanta acestor norme nationale si indiferent de autoritatea nationala care le-a adoptat sau le-a
aplicat, dupa caz, odata ce cele 3, respectiv 4 conditii pentru raspunderea extracontractuala au fost
indeplinite in cauza nationala respectiva.

LIBERTATILE DE CIRCULATIE
In cazul politicii comerciale comune, avem relatii ale Uniunii cu statele terte, adica cu restul lumii, pe
cand, in cazul libertatilor de circulatie, avem relatii intre statele din Uniune.
Importurile si exporturile de bunuri dintre statele membre poarta denumirea de circulatie a
marfurilor.

LIBERA CIRCULATIE A MARFURILOR

Libera circulatie a marfurilor este acel regim in cadrul caruia bunurile nu intampina la frointierele
statelor membre niciun obstacol stabilit de stat, indiferent daca aceste bunuri sunt importate sau
exportate intre statele membre. Libera circulatie este realizata prin doua metode:
1) prin interzicerea intre statele membre a taxelor vamale la export si la import
2) prin impiedicarea statelor membre de a institui taxe cu efect echivalent taxelor vamale
UNIUNEA VAMALA
Aceasta uniune vamala contine doua aspecte: o uniune vamala in interiorul Uniunii Europene, adica
interzicerea taxelor vamale la export si import intre statele membre si interzicerea taxelor cu efect
echivalent taxelor vamale. Mai exista o uniune vamala la nivel extern, care face parte din politica
comerciala comuna in care UE este tratata ca o unitate, este privita ca un intreg in relatiile cu statele
din exteriorul Uniunii.

Un alt concept al liberei circulatii a marfurilor este spatiul uniunii vamale. Libera circulatie a
marfurilor se desfasoara in interiorul limitelor geografice in care statele membre isi exercita
autoritatea, ceea ce poarta denumirea de teritoriu vamal.
Ce este marfa? Marfa este orice bun transportat peste o frontiera in scopul unor tranzactii
comerciale.

Principiile liberei circulatii se aplica urmatoarelor tipuri de marfuri:

1) marfuri originare din statele membre – aceasta inseamna marfuri produse exclusiv pe
teritoriul statelor memebre
2) marfurile importate din tari si teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Uniunii, dar
care se afla in ceea ce se numeste libera practica pe teritoriul Uniunii, adica, pentru care au
fost indeplinite formalitatile de import si au fost percepute taxele in acel stat membru
3) marfuri obtinute pe teritoriul vamal al Uniunii prin prelucrarea unor bunuri care se afla in
libera practica sau a unei combinatii, bunuri originare cu bunuri aflate in libera practica.

INTERZICEREA INTRE STATELE MEMBRE A TAXELOR CU EFECT ECHIVALENT TAXELOR VAMALE

Taxele cu efect echivalent taxelor vamale reprezinta orice taxa pecuniara, indiferent de marimea,
denumirea sau modul de aplicare, care este impusa unilateral asupra marfurilor nationale ori straine
pentru simplul motiv ca ele trec o frontiera si care nu sunt taxe vamale in sens strict (definitia taxelor
cu efect echivalent taxelor vamale).
Exceptiiele de la libera circulatie a marfurilor: sunt 2 categorii de exceptii – cele reglementate in TFUE
in art. 36 si exceptiile create de jurisprudenta Curti.
=> Exceptiile din TFUE:
1) morala publica
2) ordinea publica
3) securitatea publica
4) protectia sanatatii si vietii persoanlor si animalelor
5) orcrotirea vegetalelor
6) protectia tezaurelor nationale cu valoare artistica, istorica sau arheologica

=> Exceptiile jurisprudentiale:

1) eficacitatea controalelor fiscale
2) pritectia sanatatii publice
3) corectitudinea tranzactiilor comerciale
4) protectia consumatorilor
5) protectia industriei cinematografice
6) protetia mediului
7) protectia creatiei si diversitatii culturale in domeniul cartii

Clauzele de salvgardare – acestea permit statelor membre, in situatii deosebite, sa deroge de la

libera circulatie a marfurilor. Domeniile in care aceste cauze de salvgardare pot fi invocate ca
exceptii:
• pentru protectia mediului sau a mediului de lucru
• pentru protectia securitatii nationale - aici intra si comertul cu arme sau materiale de razboi
 • in cazul unor tulburari interne grave, care aduc atingere ordinii publice sau, in caz de razboi,
sau de tensiune nationala grava care constituie pericol de razboi
• pentru a-si indeplini angajamentele luate in scopul mentinerii pacii si securitatii
internationale

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR, DREPTUL DE STABILIRE SI LIBERA CIRCULATIE A SERVICIILOR

Sediul materiei:
• persoane: pentru lucratori – art. 45-48 TFUE; dreptul de stabilire: art. 49-55 TFUE
• servicii: art. 56-62 TFUE, art. 51-54 TFUE
Libera circulatie a persoanelor = lucratori salariati (persoane fizice) + dreptul de stabilire
(lucratorii nesalariati, adica liber-profesionistii si persoanele juridice) diferenta esentiala
inre lucratorii salariati care au o activitate permanenta si desfasurarea unei activitati
specifice liber profesionistilor este permanența activitatii desfasurate.
Libera circulatie a serviciilor (persoane fizice + persoane juridice) – esential este
caracterul temporal al activitatii economice.
Reglementarea cu privire la libera circulatie a serviciilor are caracter rezidual, adica daca
nu te incadrezi la lucratori salariati sau la dreptul de stabilire, inseamna ca te incadrezi la
libera circulatie a serviciilor. Prevederile pentru cele 3 categorii de liberati se exclud
reciproc.

Trasaturile comune celor 3 categorii de liberati:

1) elementul transfronatlier – este necesara existenta unei deplsari cu caracter transfrontalier
2) titularii: cetateni ai Uniunii (pot fi persoane fizice, lucratori nesalariati adica liber-
profesionistii, beneficiarii de servicii si prestatorii de servicii)
3) societati comerciale cu sediul in Uniune
4) membri de familie – cetateni UE
5) drepturile – dreptul de acces egal (materiile in care acest acces egal trebuie respectat –
angajare, remuneratie, concediere, reangajare, reinstalare, avantaje fiscale sau sociale, acces la
scoli si centre de training, membru de sindicat cu drepturile aferente si cazare )
6) alte drepturi specifice: dreptul de a parsi statul membru gada, de a rezida in statul membru
gazda si de a cauta un loc de munca, dreptul de a aduce membrii de familie in statul membru
gazda, membri care beneficiaza de anumite drepturi – dr la educatie, la ucenicie etc.
8) interzicerea discriminarii – discriminarea directa pe motiv de nationalitate sau etnie si
discriminarea indirecta , adica pentru persoane cu trasaturi comparabile, adica acolo unde
exista un dezavantaj prezent sau potential pentru straini, fara o justificare obiectiva.
9) derogarile admise de TFUE – pentru 3 situatii limitativ si exhaustiv prevazute in Tratat:
ordinea publica, siguranta publica si sanatatea publica. Conditia pentru functionarea derogarii
este proportionalitatea , adica masura derogatorie sa fie adecvata si necesara pentru a a atinge
obiectivul urmarit.
I. Libera circulaţie a persoanelor

1. Lucrătorii salariaţi (PF)

2. Dreptul de stabilire (PF, PJ)

Caracteristică: Activitate economică permanentă = participarea, pe bază stabilă şi continuă, la viaţa

economică a altui SM (durată, regularitate, continuitate)

1. Lucrătorii salariaţi (PF)

Art. 45 TFUE = libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Uniunii este asigurată.

Dreptul la libera circulaţie este subordonat cerinţelor următoare:
- persoana în cauză să aibă cetăţenia unui stat membru şi
- să exercite o activitate profesională/economică.
Cetăţenia = fiecare stat membru stabileşte, în mod suveran, care sunt condiţiile în care acordă
cetăţenia.
Activitate profesională sau economică = este înţeleasă lato sensu (de ex.: CJUE consideră că această
cerinţă este realizată în cazul activităţilor sportive profesioniste, hotărând că jucătorilor profesionişti de fotbal li
se pot aplica:
- fie prevederile legale consacrate lucrătorilor salariaţi,
- fie dispoziţiile referitoare la libera prestare a serviciilor).
Lucrător salariat = persoana care realizează o activitate cu valoare economică certă în beneficiul altei
persoane şi sub conducerea acesteia, în schimbul unei remuneraţii, pentru o anumită perioadă (nu contează
lungimea) (contract de muncă). Potrivit CJUE, nu este obligatoriu ca persoana care beneficiază de dispoziţiile
TFUE să îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul Uniunii. (de ex.: o persoană aparţinând unui stat din Uniune
poate să fie angajată de o societate comercială cu sediul în alt stat membru, iar apoi să fie trimisă să lucreze
într-o ţară terţă, care nu este integrată în Uniunea Europeană.
Contractul de muncă este supus:
- legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca, în temeiul
contractului, chiar dacă este detaşat temporar într-o altă ţară sau
- legii statului unde se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta îşi
îndeplineşte munca, prin natura funcţiei sale, în mai multe state.
Lucrător = este o noţiune autonomă, sens foarte larg, potrivit jurisprudenţei
Nu se încadrează în noţiunea de lucrător:
- persoana care prestează o activitate neeconomică (ex. programe de reintegrare, de reabilitare).
- Art. 45-4 TFUE – excepţie de strictă interpretare – funcţia publică (libera circulaţie poate fi
limitată doar în ceea ce priveşte accesul la locul de muncă, dar o dată numit, ai dreptul la
tratament egal).
Libertatea de circulaţie implică eliminarea, între lucrătorii statelor membre, a tuturor discriminărilor
fondate pe cetăţenie, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
Art. 45 şi 48 TFUE şi Regulamentul nr. 492/2011 prevăd următoarele implicaţii şi semnificaţii:
- au dreptul să ocupe un loc de muncă în condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de primire;
- lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru beneficiază în ţara de primire de
avantajele sociale şi fiscale de care se bucură naţionalii acesteia;
- lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre sunt admişi în şcolile profesionale sau în centrele
de readaptare şi reeducare din ţara de primire, în condiţiile prevăzute pentru cetăţenii acesteia;
- lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru se pot înscrie în organizaţii sindicale, au
drept de vot, pot să fie aleşi în organele de conducere potrivit criteriilor aplicate naţionalilor ţării
de primire;
- beneficiază de securitatea socială acordată potrivit normelor sistemului de drept al ţării din
Uniune unde lucrează, chiar dacă au reşedinţa în alt stat;
- la momentul la care au încetat activitatea, lucrătorii sunt îndreptăţiţi, potrivit legii ţării de primire,
să obţină pensie pentru limită de vârstă, dacă a ocupat un loc de muncă în statul respectiv în
ultimele 12 luni şi a avut reşedinţa în acea ţară, fără întrerupere mai mult de 3 ani.

2. Dreptul de stabilire (PF - Lucrătorii independenţi + PJ)

Sediul materiei = art. 49 TFUE – pentru PF; art. 54 TFUE pentru PJ.
= „restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru
sunt interzise. Interdicţia se extinde şi asupra restricţiilor care se referă la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau
filiale de către cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire implică:
 - accesul la activităţile care nu sunt salariate/independente şi la exercitarea lor;
- constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în special, a societăţilor, în condiţiile prevăzute
pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea.”
Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei
structuri permanente, chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită mobilitate (de ex. în cazul
operaţiunilor de transport).
Excepţie de la libertatea de stabilire: interpretare strictă; activitatea care implică o legătură specifică şi
directă cu exercitarea autorităţii publice.

Lucrătorii independenţi
Directiva nr. 2004/38:
Persoana care a desfăşurat o activitate independentă poate să rămână, după încheierea acesteia, pe
teritoriul statului respectiv dacă:

- la momentul la care a încetat activitatea sa, lucrătorul este îndreptăţit, corespunzător legii ţării
de primire, să obţină pensie pentru limită de vârstă, dacă şi-a desfăşurat activitatea în ultimele
12 luni în ţara respectivă şi a avut reşedinţa în acea ţară, fără întrerupere, mai mult de 3 ani;
- lucrătorul a avut reşedinţa în statul de primire, fără întrerupere, mai mult de 2 ani şi a încetat
activitatea sa din cauza unei incapacităţi permanente de muncă;
- persoana în cauză şi-a desfăşurat activitatea într-un alt stat membru, după ce a fost 3 ani
lucrător şi a avut, fără întrerupere, reşedinţa în ţara din Uniune unde doreşte să rămână, şi-a
menţinut reşedinţa în respectiva ţară şi a revenit pe teritoriul ei în fiecare zi sau cel puţin o dată
pe săptămână.

II. Libera circulaţie a serviciilor

Caracter temporar (spre deosebire de libera circulaţie a persoanelor).
Priveşte PF + PJ.

Sediul materiei: 56, 57 TFUE; art. 62 + 52 – derogări, 62+51 – excepţii, 62+53 – diplome, reguli
profesionale.
Caracteristici:
- temporar/ocazional (nu exclude însă existenţa unei infrastructuri)
- element transfrontalier
- în schimbul unei plăţi
- servicii care nu intră în categoria altei libertăţi – de aici, caracterul rezidual (pentru a se asigura
că toate activităţile economice sunt acoperite de una dintre cele 4 libertăţi, Fidium Finanz,
2006).
- PF, PJ

Art. 56 (referitor la servicii) = restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii sunt
interzise în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii statelor membre stabiliţi în alt stat al Uniunii decât cel al
destinatarului prestaţiei.
Prestările de serviciu au un caracter temporar (spre deosebire la dreptul de stabilire).
Serviciile = prestaţiile furnizate, în mod obişnuit, în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
- activităţi cu caracter industrial;
- cu caracter comercial;
- activităţi artizanate;
- cele care ţin de profesiile liberale.
Persoanele fizice se pot stabili în ţara de primire :
- cu titlu principal = persoana îşi începe activitate sa profesională în acea ţară ori îşi transferă
activitatea dintr-un stat membru în altul;
- cu titlul secundar = persoana, fiind instalată într-un stat membru, înfiinţează un stabiliment
dependent de primul într-o altă ţară din Uniune.
În cazul liberei prestări a serviciilor
- se deplasează:
• persoana care prestează serviciul sau
• beneficiarul
- sau este posibil să nu se deplaseze:
• nici prestatorul serviciului,
 • nici clientul său.

Persoanele fizice care sunt destinatare ale unui serviciu

Regulă = persoana care prestează un serviciu se deplasează în statul unde se găseşte beneficiarul
acestuia (de ex.: avocatul francez care este solicitat să reprezinte un client din Luxemburg).
Excepţie = posibilitatea ca persoana care beneficiază de un serviciu determinat să se deplaseze.

Transporturile sunt servicii supuse unor reguli speciale, reglementate în altă parte în tratat.
Directiva servicii – simplificare administrativă binevenită.
Beneficiarii serviciilor
- aceste persoane pot să beneficieze de servicii în alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o au, în
condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de primire.
- resortisanţii statelor membre pot să se bucure de orice serviciu oferit naţionalilor ţării de primire, fără
să se facă discriminare în funcţie de criteriul cetăţeniei sau al reşedinţei.

III. Membrii familiei lucrătorilor salariaţi sau independenţi, precum şi membrii familiei persoanelor care sunt
destinatare ale unui serviciu

Raţiunea acestei prevederi = lucrătorii salariaţi sau independenţi ori persoanele care doresc să
beneficieze de un serviciu determinat ar putea renunţa la proiectul lor de a se deplasa în alt stat membru,
ştiind că va trebuie să se separe de membrii familiei.
Sediul materiei:
- Regulamentul nr. 492/2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii: art. 10 =
membrii familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe teritoriul ţării din Uniune unde
lucrătorul respectiv îşi desfăşoară activitatea;
- Directiva 2004/38 – cuprinde dispoziţii similare referitoare la membrii familiei lucrătorului
independent şi la membrii familiei persoanei care este destinatară a unui serviciu.
Membrii familiei sunt:
- Soţul;
- partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei
unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate
sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de
legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
- descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa, precum şi
descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului;
- ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului.
Soţul şi descendenţii sub 21 de ani sau aflaţi în întreţinerea lucrătorului salariat ori independent pot să
desfăşoare o activitate salariată în ţara de primire, chiar dacă nu au cetăţenia unui stat al UE.
Membrii familiei lucrătorilor salariaţi sau independenţi beneficiază de avantajele sociale şi fiscale
acordate naţionalilor ţării de primire.
Descendenţii salariatului sunt admişi în instituţiile de învăţământ în condiţiile prevăzute pentru naţionalii
ţării de primire, în cazul în care ei au reşedinţa în respectivul stat.
Note de curs
Introducere in dreptul european al concurenţei

1. Rolul concurentei pe piata interna

Concurenţa este mecanismul de bază al economiei de piaţă, ce implică oferta (producători, comercianţi) și cererea
(clienţi intermediari, consumatori). Producătorii oferă mărfuri sau servicii pe piaţă, în efortul de a corespunde
cereinţelor. Cerinţe care caută să realizeze cel mai corect echilibru între calitate și preţ pentru produsele pe care le
solicită. Reacţia cea mai eficientă are loc datorită concurenţei care se creează între ofertanţi. Astfel, concurenţa îi
face pe toţi cei implicaţi să caute să ajungă la o valoare de echilibru între calitate și preţ, pentru a acoperi cererea la
cel mai înalt grad cu putinţă. În concluzie, concurenţa este o metodă simplă și eficientă de a garanta consumatorilor
un nivel de excelenţă în ceea ce privește calitatea și preţul produselor și serviciilor. De asemenea, obligă firmele să
depună eforturi pentru a deveni competitive și eficiente din punct de vedere economic. Acest lucru duce la
consolidarea componenţei industriale și comerciale a Uniunii Europene, care poate astfel să se confrunte cu
concurenţa impusă de ceilalti agenti comerciali internationali, iar firmele europene pot să-și asigure o poziţe de
succes pe piaţa mondială.

Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei este menită să asigure că nu există distorsiuni ale concurenţei
pe piaţa internă, prin aplicarea unor norme similare tuturor societăţilor care îşi desfăşoară activitatea pe această
piaţă. Titlul VII Capitolul 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) stabileşte fundamentele
normelor comunitare în materie de concurenţă. Comisia, in calitate de gardian al tratatelor este cea care are
competenta exclusiva in aplicarea normelor de concurenta la nivel european.

În cadrul Comisiei, competenţele executive în domeniu îi revin în principal Direcţiei Generale (DG) Concurenţă.
DG Concurenţă intervine dacă deţine dovezi ale încălcării normelor în materie de concurenţă, iar deciziile sale pot
fi contestate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Acţiunile sale pot viza diferite tipuri de activităţi
anticoncurenţiale, dacă acestea afectează comerţul transfrontalier.

2. Domenii de actiune ale politicilor europene

Pe baza prevederilor TFUE si ale legislatiei secondare, politicile concurenţiale se concentrează pe patru domenii
principale de acţiune:

• Eliminarea acordurilor resrictive ale concurenţei și a abuzulrllor de poziţie dominantă de exemplu înţelegeri
încheiate între Intrprinderi concurente pentru a fixa anumite preţuri).

• Controlul fuziunii firmelor (de exemplu, o fuziune între două grupuri mari va duce la poziţia dominantă pe piaţă a
acestora).

• Liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol ( de exemplu deschiderea pentru concurenţă a
sectorului de telecomunicaţii/servicii postale )
• Monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat (de exemplu interzicerea acordării de împrumuturi
nerambursabile de către stat, menite să menţină în activitate firme deficitare fără perspectivă de redresare).

Legea comunitară urmarește să protejeze piaţa internă și să stimuleze concurenţa în cadrul acestui vast spaţiu
economic. Ea nu intră în acţiune decât atunci când comerţul dintre ţările membre este afectat de practicile
respective. De exemplu, o întelegere prin care se stabilesc anumite preţuri, încheiată între brutării dintr-un anumit
oraș nu va avea un impact substantial asupra pieţei europene. În consecinţă, legislaţia europeană nu se va aplica în

1
acest gen de situaţii. Totuși, cadrul legislativ în vigoare într-o anumită ţară s-ar putea să acopere și astfel de situaţii.

3. Acordurile anticoncurentiale

a) Principiu
Anumite înţelegeri încheiate între firme prejudiciază concurenţa. Exemplul cel mai simplu este o înţelegere
încheiată privind preţurile practicate de carteluri, în care firmele fixează nivelul preţurilor de comun acord, astfel
încât consumatorii nu pot beneficia de concurenţa dintre firmele producătoare pentru a obţine preţuri competitive.
Pentru consumatorul final, rezultatul este creșterea preţurilor pe piaţă. Alte întelegeri au drept scop sau efect
stabilirea altor condiţii pentru funcţionarea pieţelor: de exemplu, firmele își pot aloca anumite cote de producţie sau
își pot împărţi piaţa între ele. În Uniunea Europeană încheierea acestui tip de înţelegeri este interzisă pentru că
deformează concurenţa și prejudiciază diverșii operatori de pe piaţă.

De exemplu, dacă există o înţelegere de fixare a preţului, firmele nu mai încearcă să ofere produse sau servicii noi
de calitate bună, la preţuri competitive. Ele nu fac altceva decât să exploateze o situaţie pe care au creat-o tot ele, în
care consumatorii nu mai au libertate de decizie între preţuri sau diferite forme de produse sau de distribuire a
acestora. În ultimii trei ani, Comisia Europeană s-a ocupat în medie cu aproximativ 400 de cazuri referitoare la
înţelegeri restrictive ale concurenţei.

b) Cadrul legal
Înţelegerile restrictive ale concurenţei sunt interzise prin Articolul 101 al TFUE. Dacă o inţelegere respectă
condiţiile următoare ea este declarată nulă:
1. Acordul s-a încheiat între intreprinderi;
2. Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea preţurilor de
cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiţii comerciale; poate limita producţia, pieţele,
dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la impărţirea pieţelor sau a surselor de furnizare
între concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii discriminatorii firmelor care nu au încheiat
inţelegerea respectivă, plasându-le într-o poziţie competiţională dezavantajoasă. Se consideră că o
înţelegere restrânge concurenţa dacă interferează în mod deliberat cu variaţiile normale ale pieţei privind
cererea și oferta.

Totuși, anumite înţelegeri pot încuraja concurenţa, pentru că promovează progresul tehnic sau îmbunătăţesc
distribuţia. Conform legilor comunitare, aceste înţelegeri pot face excepţie de la interdicţie pentru că efectul lor
final asupra pieţei este benefic. Trei cerinţe trebuie respectate pentru ca o înţelegere să poată face excepţie:

• Acordul îmbunătăţește producţia sau distribuţia de bunuri sau promovează progresul economic;
• trebuie să permită consumatorilor intermediari sau finali să beneficieze substanţial de avantajele
rezultate;
• Concurenţa nu este eliminată pentru un procentaj substanţial al bunurilor sau serviciilor în
chestiune.

c) Aspecte procedurale
În vederea simplificării formalităţilor administrative pentru întreprinderi şi pentru a permite Comisiei să ia măsuri

2
mai eficiente împotriva încălcărilor grave ale normelor de concurenţă, Comisia a lansat un lung proces de reformă
care a dus la publicarea Regulamentului (CE) 1/2003.
Acest regulament introduce trecerea de la un sistem de autorizare centralizată de către Comisie, pe baza notificării
prealabile, la un sistem juridic de exceptări pe categorii. El este bazat pe aplicarea descentralizată a normelor de
concurenţă UE (firmele sunt cele care, analizandu-si comportamentul, trebuie sa previna o incalcare a prevederilor
Art. 101 – responsabilizarea agentilor economici) şi pe o consolidare a controlului a posteriori (Comisia se
sesizeaza din oficiu daca exista dovezi ca Art. 101 este incalcat, investigheaza si aplica amenzi daca acuzatiile sunt
confirmate). Agentii economici au la dispozitie jurisprudenta ECJ si legislatia secundara publicata de Comisie (e.g.
privind regimul de exceptari al intelegerilor verticale/orizontale) pentru a determina care sunt tipurile de
comportamente care risca sa fie sanctionate si care sunt cele exceptate.

d) Exemple
Doi producători și doi comercianţi de zahăr din Marea Britanie au adoptat o strategie concertată pentru a crește
preţurile pe piaţa zahărului. Pentru consumatorul final, această înţelegere a dus la creșterea preţului de cumpărare
mai mult decât s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat concurenţa. În 1998, Comisia a interzis înţelegerea și a aplicat
firmelor amenzi în valoare de peste 50 milioane euro.

Firmele Thyssen-Krupp, Otis, Schindler si Kone au format un cartel si au facut intelegeri ilegale pentru a fixa
pretul si acapara piata de lifturi si scari rulante in Germania, Olanda, Luxembourg si Belgia. Acest cartel a ridicat
artificial costurile instalarii si intretinerii lifturilor si scarilor rulante pentru cladiri de birouri, scoli si spitale. Una
din particularitatile acestui cartel este ca efectele pot dura intre 20 si 50 de ani, pentru ca multe din firmele
respective castiga substantial de pe urma contractelor de intretinere. Valoarea ridicata a amenzii (1 mld de Euro) se
datoreaza valorii pietei, duratei indelungate a efectelor anticomeptitve si marimii firmelor implicate. Clientii
firmelor respective pot cere renegocierea contractele de intretinere si pot actiona in judecata societatile invocand
decizia Comisiei Europene.

4. Abuzul de pozitie dominanta

a) Principiu
Afacerile eficiente se desfășoară cu scopul de a cuceri pieţele, pînă în punctul în care se pot stabili poziţii cu
adevărat puternice. Deţinerea unei poziţii dominante nu este greșită în sine. Acesta este rezultatul eficienţei
activităţii desfășurate de intrprinderi. Dacă însă intrprinderea își folosește puterea acumulata pentru a impiedica
concurenţa pe piata, aceasta este o practică anti-concurenţială, calificată ca abuz.
O intreprindere are o poziţie dominantă, cînd puterea sa economică îi permite să opereze pe piaţă fară să ţină cont
de reacţia concurenţilor săi, a consumatorilor intermediari și finali. În aceste condiţii, o intrprindere care are o
poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de poziţia respectivă pentru a-și crește veniturile și pentru a-și
consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor cît și prin interzicerea accesului pe piaţă a
unor firme noi. Aceasta ar putea desfășura acţiuni care pot prejudicia alţi operatori ai pieţei, de exemplu, prin
practicarea de tarife foarte ridicate la preţurile de vânzare sau de cumpărare, sau prin acordarea unor avantaje
discriminatorii anumitor clienţi, pentru a le controla acţiunile. Aceste activitati duc la practicarea unor preţuri
ridicate, la limitarea ofertei de bunuri și servicii și la practici comerciale inechitabile.

b) Cadrul legal
3
Articolul 102 TFEU interzice firmelor să abuzeze de poziţiile lor dominante. Pentru ca articolul să fie aplicabil,
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

• Firma deţine o poziţie dominantă. În evaluarea puterii economice a unei firme, Comisia Europeană ia în
considerare cota ei de piaţă, alături de alţi factori cum ar fi dacă pe piaţă mai există concurenţi credibili, dacă firma
respectivă își are propria ei reţea de distribuţie, dacă are acces corespunzător la materii prime etc. Toţi acești factori
permit firmei să fie deasupra condiţiilor de concurenţă existente pe piaţă la un moment dat.

• Firma domină piaţa comună sau doar o 'parte importantă' a pieţei comune.

• Firma abuzează de poziţia sa. Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o
firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă, chiar şi în situaţia în care un asemenea
comportament este rezultatul anumitor dispoziţii legislative.
Printre posibilele abuzuri de poziţie dominantă se pot enumera:
1. faptul de a impune în mod direct sau indirect preţul sau alte condiţii de tranzacţie neechitabile;
2. limitarea producţiei sau a pieţelor de desfacere în detrimentul
consumatorului;

3. aplicarea, în raport cu anumiţi parteneri comerciali, a unor condiţii inegale, pentru prestaţii echivalente;
4. condiţionarea încheierii unui contract, de către acceptarea unor prestaţii suplimentare, fără legătură cu
obiectul contractului.
Nu există nici o excepţie în vigoare referitoare la abuzul de poziţie dominantă.

Comisia Europeană poate emite o decizie care să interzică abuzul și să amendeze intrprinderile care au comis
aceste abuzuri. Regulamentul (EC) 1/2003 este aplicabil si in cazul abuzului de pozitie dominanta.

c) Exemple
Ca rezultat al unei reclamaţii făcute de Mars, Comisia Europeană a descoperit că Unilever abuzase de poziţia sa
dominantă. Unilever furniza congelatoare distribuitorilor din Irlanda complet gratuit, cu condiţia ca aceștia să
depoziteze în ele numai produse Unilever. În consecinţă, consumatorii irlandezi aveau o posibilitate extrem de
restrânsă de a alege între diverse sortimente de înghteţată. Comisia Europeană a considerat această cerinţă de
folosire exclusivă drept un abuz al firmei Unilever, care a profitat de poziţia sa dominantă pe piaţă.

Folosirea abuzivă a poziţiei dominante deţinute pe piaţă a serviciilor de transport aerian, oferite de agenţiile de
voiaj. Acţionînd în urma unei reclamaţii făcute de Virgin Airways, în iulie 1999, Comisia Europeană a descoperit
că British Airways abuzase de poziţia sa dominantă. Abuzul a constat în stabilirea unui sistem de răsplătire a
fidelităţii faţă de marcă. Aceasta însemnă că piaţa serviciilor de transport aeriene asigurate de anumite agenţii de
voiaj britanice era închisă pentru concurenţii firmei British Airways. British Airways oferea anumitor agenţii de
voiaj britanice un comision suplimentar dacă ele aveau același volum de vânzări ca în anul precedent, sau dacă îl
depășeau, la biletele vândute pentru British Airways. Acest sistem dorea să ducă la creșterea fidelităţii ,care se
termina prin închiderea altor pieţe ale serviciilor de transport aerian oferite de agenţiile de voiaj pentru concurenţii
British Airways și să le descurajeze intenţiile de a-și oferi serviciile altor linii aeriene. British Airways deţinea o
poziţie dominantă, astfel încât acest sistem era o adevărată barieră în calea liniilor aeriene concurente,
împiedicându-le accesul pe piaţă. Deoarece agenţiile favorizau linia aeriană care plătea cel mai mare comision,
consumatorilor li se ofereau întotdeauna bilete pentru British Airways, chiar dacă serviciile oferite de liniile aeriene
4
concurente erau mai avantajoase. În consecinţă, Comisia Europeană a considerat că această practică, ce afecta piaţa
serviciilor oferite de liniile de transport aerian prin intermediul agenţiilor de voiaj, era un caz de abuz exercitat într-
o poziţie dominantă.

Conform unei decizii a Uniunii Europene, confirmata de Tribunalului Primei Instante Europene. Microsoft a fost
acuzata de abuz de pozitie dominanta. Abuzul s-a manifestat in in forma refuzului de a furniza informatii privind
interoperabilitatea sistemului de operare (Windows) cu alte software-uri si ca a distribuit Windows Media Player
cu platforma Windows. Disputa a inceput in anul 1998, cand Sun Microsystems a depus o plangere la Comisia
Europeana, acuzand Microsoft ca nu ii permite accesul la interfetele tehnice ale sistemului de operare pentru
Windows, Sun neputand sa dezvolte astfel produse compatibile cu sistemul de operare Windows. Comisia
Europeană a considerat, la inceputul anului 2008, că această practică restrictioneaza piaţa produselor software si a
aplicat Microsoft o amenda de 500 milioane de Euro.

5. Controlul concentrarilor economice

a) Principiu
Concentrarea economică se referă la situaţia în care un număr redus de agenţi economici deţin o pondere ridicată a
activităţii economice – exprimată prin totalul vânzărilor, activelor sau forţei de muncă utilizate, etc. – pe o anumită
piaţă (mărimea indicatorilor respectivi caracterizează gradul de concentrare economică la un moment dat).

Concentrările pot îmbrăca diferite forme, precum:

1. Fuziuni între doi sau mai mulţi agenţi economici;

2. Dobândirea controlului asupra altui agent economic sau asupra unei părţi a acestuia, fie prin particiapre la
capital, fie prin cumpărarea de elemente de activ, printr-un contract sau prin alte mijloace;

3. Crearea de entităţi economice comune (joint ventures); Atunci când noua entitate economică comună este o
nouă persoană juridică autonomă, operaţiunea este o concentrare, atunci cînd asocierea are ca efect
coordonarae comportamentului concurenţail între agenţi economici independenţi, acţiunea se înscrie mai
degrabă în cadrul controlului înţelegerilor anticoncurenţiale.
Sunt interzise concentrările economice care, avînd ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominate, conduc
sau pot conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţă.

b) Cadrul legal
Baza juridică privind controlul concentrărilor se află în Regulamentul 139/2004 privind concentrarile si fuziunile
dintre agenti economici.
Pentru a putea fi implementate, concentrările trebuie notificate Comisiei, în vederea evaluării compatibilităţii lor cu
dispoziţiile legale, din perspectiva efectelor generate pe piaţa pe care se realizează concentrarea şi, eventual, pe
pieţele conexe.

În mod concret, Regulamentul oferă Comisiei dreptul de a examina concentrările înainte de realizarea acestora
astfel încât să poată fi examinată compatibilitatea cu piaţa internă în timp util. Acest lucru implică două aspecte:

ñ se verifică dacă operaţia respectivă intră în câmpul de aplicare al reglementării, prin determinarea pieţei
5
 produsului şi a pieţei geografice în cauză;
ñ se apreciază compatibilitatea între respectiva concentrare şi piaţa internă, folosindu-se drept criteriu poziţia
dominantă (se verifică dacă această concentrare „creează sau întăreşte o poziţie dominantă având drept
consecinţă faptul că s-a produs o limitare semnificativă a concurenţei în interiorul pietei interne).
Este important de remarcat faptul ca Comisia emite decizii in ceea ce priveste concentrarile care au efecte la
nivelul pietei interne. Pentru a produce efecte la nivelul pietei interne, partile implicate intr-o concentrare trebuie sa
indeplineasca anumite conditii privind cifra de afaceri realizata la nivel global si european, cat si cota de piata pe
care o detin in tarile din UE.
c) Exemplu
Deţinătorii de poliţe de asigurare și investitorii, mai ales cei din Italia, sunt avantajati de soluţiile propuse de firme,
mai ales în contextul în care INA a fost achiziţionată de Generali; ambele sunt firme internaţionale importante pe
piaţa asigurărilor. Analiza iniţială a preluării a ridicat îndoieli serioase în cadrul Comisiei Europene referitoare la
compatibilitatea acestui proces cu legislaţia comunitară. Fuziunea ar fi dat firmei nou create segmente importante
de pe piaţa italiană a poliţelor de asigurare de viaţă. În plus, investigaţia a scos la iveală legăturile existente între
cele două firme și principalii lor concurenţi, care ar fi putut să le facă să-și coordoneze acţiunile în domeniul
asigurărilor și investiţiilor. În ianuarie 2000 Comisia Europeană a autorizat desfășurarea procesului de preluare
planificat, cu condiţia ca cele două părţi implicate să pună în aplicare propunerea de a-și vinde acţiunile deţinute la
anumite filiale și astfel să-și reducă segmentul de piaţă la mai puţin de 30 %. Cele două firme urmau să înceteze
toate legăturile cu firmele concurente. În acest mod s-a reinstaurat o concurenţă eficientă pe piaţa italiană, într-un
sector financiar de interes deosebit pentru cetăţeni.

6. Liberalizarea

a) Principiu
În mod frecvent, monopolul a fost prezent în industriile de reţea - transport, energie și telecomunicaţii. În aceste
sectoare, trebuie să se facă distincţie între infrastructură și serviciile oferite prin intermediul acestei infrastructuri.
În timp ce adesea este greu să se creeze o a doua infrastructură, care poate concura cu prima, din motive de costuri
ale investiţilor și ale eficienţei economice, este posibil și este de dorit să se creeze condiţii de concurenţă în
domeniul serviciilor oferite.
În consecinţă, Comisia Europeană a dezvoltat conceptul de separare a infrastructurii de activităţile comerciale.
Astfel, infrastructura devine numai mijlocul care face posibilă concurenţa, în timp ce dreptul la proprietate
exclusivă poate ramâne în vigoare.

În ceea ce privește infrastructura (de exemplu reţelele telefonice sau electrice), cei care deţin monopolul trebuie să
garanteze accesul terţelor părţi care doresc să intre în procesul competiţional în ceea ce privește serviciile oferite
prin intermediul acestor reţele (comunicaţii telefonice sau consum de electricitate).
Procesul de deschidere a acestor sectoare spre concurenţă antrenează un impact pozitiv atât pentru utilizatorii
intermediari cât și pentru consumatorii finali.

b) Cadrul legal
Comisia utilizează diferite metode pentru a aplica principiul deschiderii pieţelor supuse monopolului:
ñ Comisia Europeană verifică, aplicand prevederile art. 106 TFEU dacă ţările membre, atunci când acordă
drepturi
speciale sau exclusive, respectă regulile privind concurenţa care sunt în vigoare în spaţiul european.
Comisia Europeană se asigura că autorităţile publice, atunci când stabilesc condiţiile în care intrprinderile
6
 vor presta servicii de interes general, urmăresc ca acestea să nu depășească limitele necesare prestării
serviciilor respective.

ñ De asemenea, Comisia poate iniţia porocesul de deschidere a pieţelor. În concordanţă cu condiţiile

existente, ea poate adopta o directivă a liberalizării europene sau poate propune adoptarea unei astfel de
directive de către Consiliu și Parlament. Ţările membre vor include acest obiectiv în legislaţiile lor și îl vor
aplica. În acest mod a iniţiat Uniunea Europeană deschiderea pieţelor pentru telecomunicaţii, transport,
servicii poștale, gaze naturale și electricitate. Comisia Europeană verifică dacă aceste obiective sunt
realizate si poate actiona tarile membre in justitie daca nu e cazul.

ñ În final, Comisia verifică, in conformitate cu Art. 106 TFEU, dacă antreprenorii respectă întocmai regulile
comunitare referitoare la concurenţă, atunci când autorităţile publice le conferă posibilitatea de a presta
servicii de interes economic general. Comisia Europeană trebuie să ţină cont de obiectivele specifice care
sunt în sarcina fiecărei intrprinderi. Aplicarea legilor concurenţei nu trebuie să împiedice aducerea la
îndeplinire a obiectivelor respective.

c) Exemplu

Cel mai bun exemplu îl constituie deschiderea sectorului de telecomunicaţii pentru concurenţă. Acest lucru
demonstrează succesul procesului de liberalizare. Expunerea operatorilor publici, care deţineau monopolul asupra
infrastructurii și serviciilor, la concurenţa de pe piaţă, datorită prezenţei unor noi firme de telecomunicaţii, a dus la
scăderea considerabilă a tarifelor (mergând până la 35 % pentru anumite tipuri de telecomunicaţii). Într-un sector al
economiei care se dezvoltă într-un ritm alert, impulsionat de apariţia Internetului și a comerţului electronic,
liberalizarea industriei telecomunicaţiilor este o sursă pentru promovarea competiţiei și de creare de noi locuri de
muncă.

7. Ajutorul de stat
a) Cadrul legislativ
TFEU consacră acestei probleme trei articole, de la 107 la 109.

Articolul 87, în cadrul primului paragraf, precizează: „cu excepţia derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt
incompatibile cu piaţa interna, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent
de forma îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile între ţările membre sau ameninţă să altereze
concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau activităţi.”
Dispoziţia vizează în egală măsură întreprinderile publice şi private.

Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, paragraful al doilea al Art. 107 menţionează trei
situaţii în care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieţei comune, respectiv:

1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanţia nediscriminării legate de
originea produselor în cauză;
2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau evenimente excepţionale;
3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea ţării (după reunificarea acesteia).

De asemenea, al treilea paragraf menţionează situaţiile în care ajutoarele pot fi considerate drept compatibile cu
7
piaţa internă:
1. ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de viaţă este anormal
de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat;
2. ajutoarele menite să promoveze realizarea unui proiect important, de interes european comun sau să
remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;
3. ajutoarele pentru facilitarea dezvoltării anumitor activităţi sau anumitor regiuni economice, atunci când nu
alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în uniune;
4. ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, atunci când nu alterează condiţiile
comerciale şi de concurenţă în Uniune.

b) Notiunea de ajutor de stat

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie şi de Curtea de Justiţie într-un sens foarte larg, astfel încât
el include orice ajutor public, acordat de către autorităţile centrale, precum şi ajutoarele acordate de autorităţile
locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra
cărora statul, o instituţie publică, o autoritate locală sau regională exercită o influenţă puternică, direct sau indirect.
Există patru condiţii cumulative în care o măsură sau tranzacţie economică în care este implicat statul poate fi
considerată ca implicând ajutor de stat. Aceste condiţii sunt:

ñ să implice utilizarea resurselor statului;

ñ să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;
ñ să fie selectivă;
ñ să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţei la nivelul statelor membre.
c) Interpretarea conditiilor privind ajutorul de stat
Implică utilizarea resurselor statului
Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garanţii la împrumuturi, livrări de bunuri sau servicii în
condiţii preferenţiale, injecţii de capital în condiţii discriminatorii în raport cu investiţiile private) sau motivul
acordării nu sunt relevante. Ceea ce contează în cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra
concurenţei de pe piaţă.

De fapt, distincţia între „ajutorul acordat de stat” şi „ajutorul acordat din resursele statului” are rolul de a face
explicit faptul că nu numai ajutorul acordat de guvernul central, ci şi ajutorul acordat de autorităţile de stat
regionale şi locale, precum şi de organismele publice şi private ce acţionează în numele statului intră în sfera
exclusivă de control a Comisiei.
În ceea ce priveşte forma efectivă în care ajutorul de stat este acordat, faptul că ajutorul de stat nu se referă numai
la cheltuielile directe făcute din buzunarul statului (adică subvenţiile de la buget), ci şi la transferurile indirecte de
resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) ţine de jurisprudenţa general acceptată. Într-adevăr,
o pierdere de venituri din impozitare este considerată echivalentă cu consum de resurse ale statului, indiferent de
nivelul, regional sau local, la care este suportată pierderea.

Conferă un avantaj firmei/firmelor beneficiare

Interpretarea dată conceptului de „avantaj conferit” s-a dovedit crucială în asigurarea
unei sfere largi de cuprindere pentru reglementările comunitare privind ajutorul de stat.
Încă din primii ani ai aplicării reglementărilor din tratat referitoare la ajutorul de stat,
Curtea de Justiţie a definit noţiunea de ajutor de stat ca incluzând orice măsură, indiferent de forma ei, ce reduce
8
povara suportată în mod normal de o firmă, chiar dacă ea nu reprezintă o subvenţie directă în sensul strict al
termenului, ci este echivalentă acesteia în virtutea naturii şi efectelor ei”.

Mai mult, chiar şi măsurile fiscale care nu echivalează în ultimă instanţă cu o pierdere de venit pentru stat, precum
amânările de plăţi fiscale şi la bugetul asigurărilor sociale, intră de asemenea în categoria ajutorului de stat în
măsura în care facilităţile de acest tip conferă firmelor beneficiare un avantaj prin aceea că le permite să utilizeze
sume de bani care nu s- ar afla altfel la dispoziţia lor.

Este selectivă
Art. 107(1) TFEU se aplică doar măsurilor care au o natură selectivă, adică acelora care „favorizează anumite
activităţi sau producerea anumitor bunuri”. Aplicarea criteriului selectivităţii atrage după sine trasarea unei
distincţii între măsurile cu aplicabilitate generală, cu alte cuvinte acele măsuri care se aplică tuturor firmelor şi
sectoarelor fără deosebire, şi măsurile care generează avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare.
In multe situatii, este extrem de dificila trasarea unei graniţe clarae între măsurile de sprijin generale şi cele
selective. Măsurile fiscale sunt, în plus, dificil de evaluat pe baza acestui criteriu şi din cauza faptului că dreptul
comunitar consideră că selectivitatea anumitor măsuri fiscale poate fi totuşi justificată prin „natura sau schema
generală a sistemului” (asemenea măsuri nefiind acoperite de reglementările UE privitoare la ajutorul de stat).

Afectează relaţiile comerciale dintre statele membre

Intervenţiile care implică ajutor de stat duc la afectarea relaţiilor comerciale dintre statele membre şi la
distorsionarea concurenţei. Cele două condiţii sunt organic dependente, deoarece, dacă acordarea unui ajutor duce
la întărirea poziţiei unui întreprinzător în raport cu alţi întreprinzători care acţionează în spaţiul comunitar, cei care
nu au beneficiat de ajutor sunt discriminaţi şi afectaţi în mod negativ.

d) Proceduri
Comisia are obligaţia să vegheze asupra modului în care sunt respectate reglementările în domeniul concurenţei. Ea
poate acţiona din proprie iniţiativă, în urma unei plângeri făcute de un stat membru, în urma unei notificări a
acordurilor realizate de către diferite firme sau urmare a notificării ajutorului de stat.
Tratatul prevede că statele membre au obligaţia să informeze, în timp util, Comisia asupra proiectelor care tind să
instituie sau să modifice ajutoarele. Acest lucru se traduce în mod concret prin notificarea prealabilă a proiectului.
Comisia poate autoriza ajutorul, poate cere modificarea sau suspendarea acestuia. În cazul în care Comisia
consideră că un anumit tip de ajutor nu este compatibil cu piaţa comună şi nici cu excepţiile acceptate, acesta cere
statului membru să comenteze acest lucru în cel mult o lună. Dacă justificările respective nu sunt convingătoare,
Comisia poate decide modificarea sau eliminarea ajutorului de stat respectiv, într-o perioadă determinată (de
regulă, două luni). În cazul în care statul membru nu se conformează deciziei până la termenul stabilit, Comisia sau
oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul în faţa CEJ.
Prin Regulamentul nr. 800/2008, Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat, de tip orizontal, de la
obligaţia notificării, respectiv: ajutoarele pentru IMM-uri, pentru cercetare-dezvoltare, protejarea mediului,
ocuparea forţei de muncă şi formare, ajutoare regionale, în conformitate cu harta ajutoarelor regionale aprobată de
Comisie.
De asemenea, Comisia poate decide că în cazul anumitor ajutoare care nu depăşesc un anumit plafon, notificarea
către Comisie nu mai este necesară (regula „de minimis”). În plus, regulamentul conţine prevederi privind
transparenţa şi controlul ajutoarelor, durata de validitate şi modul de modificare a regulamentelor emise de
Comisie.

9
 POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ (P.C.C.) A UE – PREZENTARE GENERALĂ
Note de curs

Încă de la crearea C.E.E., politica comercială comună a fost inclusă în categoria “politicilor comune”,
alături de Politica agricolă comună şi Politica comună a transporturilor. Tratatul C.E.E. din 1958
prevedea dreptul Consiliului de a decide, cu majoritate calificată, autorizarea Comisiei de a reprezenta
Comunitatea în negocierile comerciale şi de a-şi stabili singură mandatul de negociere în acest
domeniu.

Tratatul privind funcţionarea UE păstrează această competenţă în favoarea (exclusivă a) Uniunii,

reglementând-o în:
- art. 3-1 TFUE lit. e (a se vedea cursul cu privire la „Competenţe”)1
- Partea a cincea „Acţiunea externă a Uniunii”, Titlul II – “Politica comercială comună“,
art. 206 – 207 TFUE (ex-art. 131 – 134 TCE)2
1
Articolul 3 TFUE:
(1) Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
(e) politica comercială comună.
2
(1)
Articolul
Competenţa
207 TFUE Uniunii
(ex-articolul
este exclusivă
133 TCE)
în următoarele domenii:
(e) politica comercială comună.
(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte
2
modificările
Articolul 207
tarifare,
TFUE încheierea
(ex-articolul
de acorduri
133 TCE) tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii

(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte
modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii
şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se
adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica comercială comună se desfăşoară în cadrul
principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.

(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura

legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica
comercială comună.

(3) În cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori
organizaţii internaţionale, se aplică articolul 218, sub rezerva dispoziţiilor speciale ale prezentului articol.

Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare.

Consiliului şi Comisiei le revine răspunderea să asigure compatibilitatea acordurilor negociate cu
politicile şi normele interne ale Uniunii.

Aceste negocieri sunt desfăşurate de Comisie, în consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu
pentru a o asista în această misiune şi cu respectarea directivelor pe care Consiliul i le-ar putea adresa.
Comisia raportează periodic comitetului special şi Parlamentului European cu privire la stadiul
negocierilor.

(4) Pentru negocierea şi încheierea acordurilor prevăzute la alineatul (3), Consiliul hotărăşte cu
majoritate calificată.

Pentru negocierea şi încheierea unui acord în domeniul comerţului cu servicii şi al aspectelor comerciale
ale proprietăţii intelectuale, precum şi în cel al investiţiilor străine directe, Consiliul hotărăşte în
1
Conform art. 207 TFUE, P.C.C. este fondată pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte:
- modificările tarifare,
- încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi
aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale,
- investiţiile străine directe,
- uniformizarea măsurilor de liberalizare,
- politica exporturilor, precum şi
- măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de
subvenţii.

Comisia europeană este instituţia însărcinată cu asigurarea executării măsurilor de politică comercială
comună. Astfel:
- Comisia este cea care recomandă statelor membre metodele optime de cooperare între ele,
astfel încât să se evite apariţia unor dificultăţi economice pentru unele dintre ele;
- autorizează, dacă este cazul, adoptarea unor măsuri de protecţie naţională, stabilind, în aceste
situaţii, condiţiile şi modalităţile concrete de aplicare.
Tratatul menţionează, însă, că, în caz de urgenţă, statele membre pot cere Comisiei autorizaţia
de a lua ele însele măsurile pe care le consideră necesare în vederea remedierii disparităţilor create de
aplicarea P.C.C., cu condiţia ca aceste măsuri să nu perturbe semnificativ funcţionarea Pieţei Interne.

1. Domeniul politicii comerciale comune

În opinia Curţii de justiţie, domeniul politicii comerciale comune include:

- regimurile de ajutoare la export şi
- măsurile care privesc creditele destinate finanţării cheltuielilor locale legate de operaţiunile la
export.

Potrivit Curţii de justiţie a C.E., “o politică comercială este edificată prin concursul şi interacţiunea
măsurilor interne şi externe, fără să existe prioritate pentru unele sau altele, când … acordurile
constituie executarea unei politici prealabile fixate … O astfel de politică este concepută prin art. 113
CE, în perspectiva funcţionării Pieţei comune, pentru apărarea interesului global al Comunităţii, în

unanimitate în cazul în care acest acord cuprinde dispoziţii pentru care este necesară unanimitatea
pentru adoptarea de norme interne.

Consiliul hotărăşte, de asemenea în unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri:

(a) în domeniul comerţului cu servicii culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă
să aducă atingere diversităţii culturale şi lingvistice a Uniunii;

(b) în domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, în situaţia în care aceste
acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi să aducă
atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii.

(5) Negocierea şi încheierea de acorduri internaţionale în domeniul transporturilor sunt reglementate

în partea a treia titlul VI şi la articolul 218.

(6) Exercitarea competenţelor atribuite prin prezentul articol în domeniul politicii comerciale comune
nu aduce atingere delimitării competenţelor între Uniune şi statele membre şi nu implică armonizarea
dispoziţiilor actelor cu putere de lege şi ale normelor administrative ale statelor membre în măsura în
care tratatele exclud o astfel de armonizare.
2
interiorul căreia interesele particulare ale statelor membre trebuie să fie considerate în adaptare
reciprocă…”.

Uniunea are competenţa exclusivă în privinţa politicii comerciale, întrucât statele membre i-au transferat
în întregime responsabilitatea în domeniu acesteia. Măsurile având caracter naţional sunt permise în
virtutea unei autorizaţii speciale din partea Uniunii. În acest context, menţionăm că România a trebuit să
abroge, înainte de aderare, toate acordurile internaţionale bilaterale cu statele terţe în domeniul
comercial şi să modifice acordurile bilaterale economice în sensul înlăturării prevederilor cu referire la
domeniul comercial.

2. Regimul importurilor şi al exporturilor

A. Importurile în cadrul Uniunii Europene au fost supuse unei reglementări după criteriul liberalizării sau
al contingentării lor.

Atunci când consideră că este necesar, Comisia poate lua măsuri de supraveghere sau de salvgardare.
Măsuri de salvgardare pot fi luate atunci când:
- un produs este importat în Uniune într-o cantitate mult sporită;
- când se cauzează, în condiţiile de mai sus, prejudicii grave producătorilor UE.
În aceste condiţii, Comisia poate:
- să limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import;
- să modifice regimul de import pentru produsul în cauză, prevăzându-se că el poate fi pus în
libera circulaţie numai la producerea unei autorizaţii de import, care va fi acordată potrivit modalităţilor şi
limitelor pe care le defineşte Comisia.

B. Regimul exporturilor

În principiu, exporturile produselor din Uniune către statele terţe sunt libere, adică ele nu vor fi supuse
vreunei restricţii cantitative. Sunt exceptate acele restricţii care sunt aplicate cu prevederile
Regulamentului.

Exista o procedură de informare şi consultare când, ca urmare a unei evoluţii neobişnuite pe piaţă, un
stat membru consideră că ar putea fi necesare măsuri de protecţie.

Măsurile de protecţie pot fi luate, în primul rând, de către Comisie. Măsurile luate pot fi limitate la
exporturile spre anumite ţări ori la exporturile din anumite regiuni ale Uniunii. Ele nu vor afecta produsele
care sunt deja în circulaţie spre frontierele UE.

De asemenea, un stat membru poate lua măsuri unilaterale de protecţie, atunci când consideră că
există pe teritoriul său o situaţie critică. Măsurile vor avea un caracter provizoriu şi vor consta în cerinţa
producerii unei autorizaţii de export.

Este posibila adoptarea sau aplicarea de către un stat membru a unor restricţii cantitative la export pe
motiv de:
- moralitate publică;
- ordine publică;
- securitate publică;
- protecţia sănătăţii şi a vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor;
- protecţia tezaurelor naţionale care au valoare artistică, istorică şi arheologică;
- protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

3
3. Regimul de protecţie împotriva practicilor comerciale neloiale
Practicile neloiale care se pot întâlni în cadrul relaţiilor comerciale externe ale Uniunii sunt:
- Practicile de dumping şi subvenţiile;
- Obstacolele la comerţ;
- Contrafacerea.

A. Practicile de dumping şi subvenţiile

a) Un produs va fi considerat că face obiectul practicii de dumping dacă preţul său de export spre
Uniune este mai mic decât un preţ comparabil pentru produsul similar, în cursul obişnuit al comerţului
cum este stabilit pentru ţara exportatoare.

După ce valoarea normală şi preţul la export sunt determinate, se procedează la compararea lor. În
scopul asigurării unei comparări corecte vor fi avute în vedere următoarele aspecte:
- caracteristicile fixe ale produsului;
- taxele la import şi taxele indirecte;
- reducerile, rabaturile, cantităţile;
- transportul, asigurarea, manipularea, încărcarea şi cheltuielile subsidiare;
- ambalarea;
- creditul;
- costurile după vânzare;
- comisioanele;
- conversiile monetare (înainte de Euro (?)
- nivelul comerţului.

Rezultatul comparării se concretizează într-o limită (marjă) de dumping care este definită ca suma cu
care valoarea normală depăşeşte preţul de export. Când limitele de dumping variază, pot fi stabilite
medii ponderate.

Condiţia esenţială pentru aplicarea taxelor de protecţie faţă de practicile de dumping este cauzarea de
prejudicii. Noţiunea de “prejudiciu” presupune un prejudiciu material adus industriei UE, ameninţarea cu
aducerea unui prejudiciu material pentru industria UE sau întârzierea materială a creării unei astfel de
industrii. Nu intră în această categorie prejudiciile cauzate de alţi factori, precum:
- volumul şi preţurile importurilor care nu sunt supuse practicilor de dumping;
- diminuările privind cererea;
- schimbările în modelele de consum;
- practicile comerciale restrictive;
- concurenţa dintre producătorii străini şi cei ai UE;
- dezvoltări în tehnologie şi în productivitatea industriei UE.

b)

Subvenţiile pot fi acordate de guvernul ţării de origine a produsului importat sau guvernul unei ţări
intermediare din care produsul este exportat spre Uniune, cunoscută sub numele de “ţară de export”.

Există subvenţie, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:

- există o contribuţie financiară din partea unui guvern din ţara de origine sau de export;
- în acest mod se obţine un beneficiu.
Nu sunt supuse măsurilor cu caracter protecţionist următoarele categorii de subvenţii:

4
 - subvenţiile care nu sunt specifice;
- subvenţiile care nu sunt specifice, dar care nu întrunesc condiţiile prevăzute în par. 7-9 ale art.
3 din regulament;
- elementele de subvenţii care pot exista în orice măsuri enunţate în anexa IV la regulament.

B. Obstacolele la comerţ

Sunt considerate “obstacole la comerţ” orice practici comerciale adoptate şi menţinute de o ţară terţă în
privinţa cărora regulile internaţionale de comerţ stabilesc un drept de acţiune. Un astfel de drept la
acţiune există când aceste reguli fie interzic cu desăvârşire o practică, fie dau celeilalte părţi afectate de
practică un drept de a cere eliminarea efectului practicii în discuţie.

Când se constată că este necesară acţiunea în interesul Comunităţii în scopul de a se asigura

exercitarea drepturilor Comunităţii, conform regulilor internaţionale, se pot lua următoarele măsuri:
- suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultând din negocierile de politică comercială;
- ridicarea taxelor vamale existente ori introducerea oricărei alte taxe asupra importurilor;
- introducerea de restricţii cantitative sau a oricăror altor măsuri care modifică condiţiile de
import ori de export sau care afectează în alt mod comerţul cu ţara terţă în cauză.

C. Contrafacerea
Sediul materiei îl constituie Regulamentul (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind
intervenţia autorităţilor vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de
proprietate intelectuală, precum şi măsurile care trebuie aplicate mărfurilor care aduc atingere anumitor
drepturi de proprietate intelectuală.

Regulamentul reglementează condiţiile potrivit cărora autorităţile vamale vor interveni în cazul mărfurilor
admise în libera circulaţie, când ele sunt susceptibile de a fi contrafăcute.

Regulamentul nu se aplică:
- mărfurilor care poartă o marcă de comerţ cu consimţământul titularului acesteia, dar care este
admisă în liberă circulaţie fără consimţământul acestuia;
- mărfurilor admise în liberă circulaţie care poartă o marcă de comerţ potrivit altor condiţii decât
cele convenite cu titularul acelei mărci comerciale;
- mărfurilor aflate în bagajul personal al călătorilor sau trimise în partide mici de natură
necomercială în limitele stabilite de exceptările de la plata taxelor vamale.

Regulamentul interzice punerea în liberă circulaţie a mărfurilor în legătură cu care s-a făcut constatarea
că sunt contrafăcute.

Fără a fi încălcate celelalte drepturi la acţiune aflate la dispoziţia titularului mărcii de comerţ despre care
s-a constatat a fi fost încălcată, statele membre vor adopta măsurile necesare pentru a permite
autorităţilor competente:
- să distrugă mărfurile constatate a fi contrafăcute ori să dispună de ele în afara canalelor
comerciale, în aşa fel încât să se reducă la minimum păgubirea titularului mărcii de comerţ, fără nici un
fel de compensare;
- să ia cu privire la aceste mărfuri orice alte măsuri având consecinţa de a-l lipsi efectiv pe cel
răspunzător de importantele beneficii economice ale tranzacţiei şi de a constitui un factor de reţinere
eficient pentru tranzacţii viitoare de acelaşi gen.