Ce caută chinezul în România?

dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/ce-cauta-chinezul-in-romania

Negoț și negustori

Adina POPESCU

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 800, 19-25 iunie 2019

Probabil că fiecare popor își are propriul simț al negustoriei. Pe cel românesc nu l-aș putea
defini foarte clar, deși uneori mi se pare cam păgubos, există o replică care îmi place mult și
care apare în diferite situații care implică mărfuri și bani: „Hai să nu ne mai căciulim!“ (mai
există și alta, ca o concluzie: „M-a jecmănit!“). În schimb, aș putea nota cîteva mici observații
1/4
despre simțul negustoriei la chinezi (un popor de buni comercianți, în fond – nu sînt ei oare
cei care imită perfect toate brand-urile posibile, apoi își vînd imitațiile la prețuri derizorii?),
mai exact la cei rătăciți prin România. În urmă cu cîțiva ani am lucrat la un film documentar
despre prima generație de chinezi imigranți în București, aceia pe care îi asociem cu marele
bazar „Europa“ de la marginea orașului – un paradis „comercial“ al anilor ’90 și ulterior cu
„Dragonul Roșu“, cea mai mare piață de desfacere de la noi a șosetelor și blugilor made in
China. N am scris prea multe despre documentarea noastră pentru că, după aproape doi ani
pe care i-am petrecut alături de ei, am avut senzația că nu putem vedea (și filma) decît vîrful
aisbergului și că problemele și specificul acestei comunități sînt mult mai complexe decît par
la prima vedere.

Cei mai mulți dintre acești „pionieri“ ai micilor afaceri din România nu sînt oameni cu școală,
sînt oameni săraci din China „profundă“, țărani din fundul unor provincii care, înainte să-și
cumpere BMW-ul aici, acolo se ocupau cu agricultura, dar care la un moment dat au avut
curajul să-și ia o bocceluță în spate și să plece în lume, respectiv într-o țară necunoscută din
Europa de Est. Au mai făcut-o și alții înaintea lor, însă și-au ales alte destinații unde se
întrezărea un profit, un trai mai bun, rar mi-a fost dat să întîlnesc un popor mai atașat de
ideea de bani și de cîștig, însă nu un cîștig nemeritat, chinezii nu sînt hoți, sînt dispuși să
muncească oriunde și în orice condiții doar ca să vadă banul în portofelul lor. Iar la ei se
aplică chiar mai mult decît la americani expresia „Time is money“, am simțit-o pe pielea
noastră atunci cînd am „negociat“ filmările cu ei (negocierile la chinezi implică mese
interminabile, zîmbete politicoase de fațadă, „da“ care de multe ori înseamnă „nu“ etc.), am
încercat să-i cointeresăm în proiect prin cuvinte frumoase cînd era evident că pentru ei un
film documentar era doar o pierdere de vreme – noi cu ce ne alegem din toată „afacerea“
asta? Însă cum de au ajuns acești chinezi tocmai în România? Greu de spus. Cei care au venit
imediat după 1990 învățaseră despre România la școală, știau că vor găsi aici o țară nu
„vecină“, dar „prietenă“ (să nu uităm că filme istorice românești precum Mihai Viteazul
făcuseră parte din propagandă și ajunseseră în China, unii dintre ei le văzuseră, dublate în
chineză), adică o țară socialistă. Așa că în acei primi ani de după schimbarea de regim, își
închipuiau că nimeriseră tot în plin comunism cu o oarecare liberalizare comercială, exact ca
la ei, adică într-un mediu „de afaceri“ asemnănător. Au fost șocați că afle că în România era,
de fapt, democrație, habar n-aveau ce înseamnă proprietate privată, iar dacă statul român
ar fi început să-i jecmănească și le-ar fi cerut tot ce aveau, probabil că ar fi dat cu zîmbetul
pe buze, că așa e în comunism! Treptat însă s au lămurit cum stau lucrurile, au venit tot mai
mulți, de fapt s-au adus în România unii pe alții, familii și clanuri întregi, exact ca lucrătorii
români din Spania sau Italia. Au încercat să se organizeze între ei (de multe ori însă s-a ajuns
la reglare de conturi, episoadele cu „chinezi în valiză“) și să prospere în spațiile lor
comerciale de dincolo de cartierul Colentina, poate vă mai amintiți „munții“ de chiloți,
sutiene, tricouri cu sclipici care se deșirau la prima purtare, pantofii „de carton“ etc. Marfa
pe care o aduceau în România era ieftină și proastă, pentru că țineau cont de sărăcia de aici
și de puterea mică de cumpărare a românilor, iar „piața“ lor comercială a devenit un paradis
al șpăgilor, un veșnic teren de negociere cu autoritățile române. Chiar și în urmă cu cîțiva
2/4
ani, o zi de negoț la „Dragonul Roșu“ arăta cam așa: pe la patru și jumătate dimineața
veneau chinezii de pe la casele lor, își beau cafeaua, își deschideau standurile, își așteptau
clienții, pe la ora 9 începeau să se anunțe unii pe alții la telefon că s-ar putea să vină „garda“,
se mobilizau rapid, își închideau standurile și dispăreau de acolo ca și cum n-ar fi fost,
uneori se mai întorceau pe la ora 13, dar oricum ziua de negustorie se cam terminase.

Ca-n bancul cu „Ține bate la ușă? Muțafirii sau poliția?“, nici chinezii noștri nu preau știau să
deosebească între ele uniformele autorităților române, așa că se temeau de orice uniformă,
ajunseseră, la o adică, să dea șpagă și Poliției Rutiere și celor de la „locală“ care mai dădeau
cîte o tură prin „Dragon“, să mai facă și ei un ban cinstit. Aproape toate firmele chinezești
erau cu actele în neregulă, pentru cei mai mulți nu se inventase casa de marcat. Însă erau
conștienți că în România „merge și așa“, de ce să-și mai bată capul, mai ales că nu pricepeau
nici limba și nu erau nici dornici s-o învețe. Totuși, chinezii își plătesc datoriile – la un
moment dat am încercat să ajutăm o familie disperată cu un demers juridic (dispăruseră în
mod suspect doi dintre membrii ei), n-am reușit mare lucru, dar ne-au recompensat cu vreo
cincizeci de seturi de șosete. Apartamentul de două camere în care trăiau vreo șapte suflete
arăta ca un vagon de marfă – își depozitau acolo ce nu puteau vinde, aveau un simț al pieței
ieșit din comun, își dădeau seama imediat că săptămîna asta nu mai merg șosetele, le
scoteau de la stand, își asumau pierderea și în săptămîna următoare aduceau din China
lampioane chinezești sau jucării. Familia aceasta locuia într-un loc fabulos, un soi de
minicartier chinezesc undeva prin Voluntari. Era, așa cum se întîmplă peste tot în lume
atunci cînd e vorba de chinezi, o replică a Chinei „profunde“ de acasă. Și aici exista
negustorie, aproape în fiecare apartament se întîmpla ceva în scop comercial – micul
măcelar care mărunțea urechi de porc pentru toată comunitatea, vindecătorul, frizerul care
tocmai își pusese un afiș pe ușă: „Sînt plecat în China pînă pe data de…“, „școala“ creștină a
baptiștilor care negociau mîntuirea sufletului. Seara, cu toții ieșeau de prin case – femeile
făceau în mod organizat gimnastică aerobică, pe fundalul sonor al unei muzici chinezești de
la un casetofon, bărbații jucau baschet.

Ceea ce a reușit să mă fascineze cu adevărat la comunitatea chineză a fost capacitatea

extraordinară de adaptare într-o țară total străină, reușind să rămînă, în același timp, niște
inadaptați. Voi încheia cu istorioara agricultorului. Un chinez a pus mîna pe ceva teren (cu
acte sau mai degrabă fără) pe la Șindrilița și s-a apucat de agricultură, teoretic un exemplu
pozitiv pentru comunitatea locală, căci deținea singura bucată de cîmp cultivată cu grijă și cu
atenție, în mijlocul unui maidan prăfos și plin de buruieni. A investit niște bani, și-a încropit
și un solar unde a pus ceva roșii, usturoi chinezesc și varză chinezească, pe care le vindea cu
o roabă, un mic aprozar ambulant, tot la compatrioții săi din „Dragonul Roșu“. Însă
„afacerea“ n-a mers prea bine – mai întîi i-a dispărut roaba, apoi o sapă, un furtun și, în final,
și o parte din marfă. Așadar localnicii din sat au decis ca, în loc să-i urmeze exemplul, să-l
fure pe chinez. Mama lui de chinez, cine l-a pus să vină la noi la Șindrilița?

Distribuie cu:
3/4
Aparut in Dilema veche, nr. 800, 19-25 iunie 2019

4/4