Evaluarea competențelor lingvistice - Noțiuni utile

Registrele stilistice ale limbii române

Vorbitorii unei anumite limbi aleg între diverse registre stilistice pentru a adapta mesajul
transmis circumstanțelor în care acesta este enunțat. De exemplu, ne vom adresa diferit
prietenilor noștri, cu care adoptăm un limbaj colocvial, familiar, față de modul în care ne vom
adresa profesorilor de la școală. Cu aceștia din urmă vom discuta mult mai politicos, adoptând
un limbaj formal.

Registrele stilistice sunt următoarele:

1. Registrul stilistic (limbajul) literar

- corespunde stării elaborate și normate a limbii, fiind un registru îngrijit

- există în limitele unui sistem de reguli ortografice, ortoepice, morfologice, sintactice, lexico-
semantice și de punctuaţie. Aceste reguli au rolul de a asigura omogenitatea și stabilitatea
registrului literar.

- cuprinde toate stilurile funcţionale:

 ştiinţific

 oficial

 publicistic

 beletristic

 colocvial

 are rol director, fiind impus de presă, de mediul educațional, precum și de literatura
științifică, beletristică și de cea juridică

 este caracterizat de stabilitate, datorată respectării continue a acelorași norme

2. Registrul stilistic (limbajul) popular

- are rolul de a particulariza mesajul transmis pe cale orală

- include atât limbajul uzual, cât și cel solemn (întâlnit în cadrul creațiilor populare, cu ocazia
unor anumite tradiții și cutume)

- vocabularul este redus, ceea ce atrage după sine o bună reprezentare a polisemiei
(majoritatea cuvintelor din fondul principal lexical sunt polisemantice)
- sunt utilizate în special termeni cu sens concret

- este caracterizat de oralitate

- include numeroase repetiții și reveniri explicative

- are variante care diferă în funcție de regiunea cărora îi aparțin. Acestea se numesc graiuri sau
subdialecte

- sunt folosiți termeni concreți, în detrimentul celor abstracți

- sunt prezente locuțiuni și expresii populare

3. Registrul stilistic regional

- cuprinde: termeni și forme lexicale cu răspândire geografică limitată

- forme fonetice neliterare (deşte în loc de degete etc.)

- perfectul simplu (caracteristic regiunii Olteniei)

- formele pronominale „dânsul”, „dânsa”, „dânșii”, „dânsele”, cu valoare afectivă, întâlnite în

Moldova

- în cadrul operelor literare, se poate întâlni:

 ca formă de caracterizare a personajelor

 ca modalitate de facilitare a înțelegerii existenței unei anumite comunități în relație cu

mediul său de viață

Regionalismele lexicale:

 Moldovenești

Exemple: barabule (cartofi), bojdeucă, ciubotar (cizmar), colţuni (ciorapi), curechi (varză),
glod (noroi), harbuz (pepene), posmagi (pesmeţi)

 Muntenești

Exemple: bât (moş), ciurdă (cireadă, cârd), cotoi (copan de pui), muscel (deal), năvleg (prost,
bleg), pogon (unitate de măsurare a suprafeței pământului), struţ (sanie), teci (păstăi)

 Ardelenești

Exemple: ai (usturoi), bai (problemă, supărare), bolund (bolnav), bolniţă (spital), cătană
(soldat), cucuruz (porumb), duhan (tutun), glajă (sticlă), iugăr (unitate de măsurare a
suprafeței pământului), laibăr (vestă), horincă (sau pălincă), mai (ficat), poplon (plapumă),
sămădău (contabil), sabău (croitor), tină (praf)
  Bănățene

Exemple: părădaisă (roșie, pătlăgea), căsap (măcelar), farbă (culoare), fruştuc (mic dejun),
șpais (cămară), golumb (porumbel), şnaidăr (croitor), uică (unchi), gost (musafir), a molări (a
fotografia)

4. Registrul stilistic (limbajul) cult

- acesta este limbajul scris, care presupune plasarea instanţelor comunicării în orizontul
culturii, atât prin aplicarea normelor limbii literare, cât și prin informația complexă transmisă

- la nivel lexical, registrul stilistic cult se caracterizează prin diversitatea vocabularului,

valorificarea semnificațiilor multiple, precum și ambiguizarea intenționată a sensurilor
anumitor termeni

- la nivel morfosintactic, acest registru stilistic se manifestă prin prezența frazelor elaborate

- comunicarea este expresivă și nuanțată

- prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici

- limbajul este conservator, nefiind predispus schimbărilor, așa cum se petrece în cazul
limbajului oral

5. Registrul stilistic oral

- se caracterizează printr-un aspect discontinuu, degajat, spontan al comunicării

- este adesea întâlnit în operele literare ca modalitate de caracterizare a unor personaje

- rolul său în mass-media şi în publicitate este acela de a stabili o relaţie sinceră, familiară cu
receptorii

- este un registru puternic marcat afectiv, întrucât multe cuvinte care îi sunt caracteristice fac
referire la atitudinea afectivă a emițătorului (interjecţii, cuvinte în vocativ, exclamaţii,
interogaţii)

- sunt prezente clişee lingvistice, proverbe şi zicători, termeni aflați în vogă, precum și
diminutive şi augmentative

- utilizarea superlativului

- prezenţa invocativelor (Unde naiba...?; Ce Dumnezeu...? Ce dracu...?)

- prezența comparaţiei şi a repetiţiei

- folosirea unor verbe ce sporesc tensiunea și dinamica

- utilizarea deliberată a juxtapunerii, precum şi a elipsei în sintaxă

- efecte sonore în realizarea enunţului

- derivarea spontană („A vorbit și răsvorbit”)

- forme pronominale sau verbale scurte („Cartea-i pe masă.”, „Că-l aduce”)

- articolul hotărât proclitic utilizat pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Anca)

- dativul etic („Mi ţi-o păcălea.”)

- verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (concordanţa timpurilor gramaticale nu se

regăsește mereu în acest registru stilistic)

- forme verbale echivalente modului imperativ („Să te întorci acasă!”)

- „şi” adverbial (cumulativ, iterativ)

- oralitatea cultă se identifică observând frecvenţa formulelor de adresare, a exclamaţiilor, a

interogaţiilor, a repetiţiilor emfatice, a enumeraţiilor retorice, a elipselor sau a suspensiilor în
cadrul discursului oratoric.

6. Registrul stilistic colocvial

- este registrul stilistic familiar, prezent în conversațiile uzuale

- îndeplinește funcția comunicării într-un cerc restrâns, în cazul relațiilor apropiate, intime, în
cadrul membrilor unei comunități de dimensiuni reduse

- se caracterizează prin: naturalețe, exprimare degajată, lipsită de constrângeri lingvistice

- poliglosia (adaptarea modalității de exprimare la contextul social şi cultural al

interlocutorilor)

- se dezvoltă în mod spontan

- ponderea termenilor cumulativi („Ce chestii te-au deranjat?”)

- aproximări („Mi-e cam foame”)

- ticuri verbale („Asta e, n-avem ce face!”, „Mă rog, vom aștepta momentul potrivit.”)

- termeni cu forme neliterare

- repetiţii

- clişee lingvistice

- locuţiuni

- diminutive, augmentative
- superlative populare;

- formule de adresare („bă”, „măi”, „domle”)

- forme de vocativ și de imperativ

- propoziţii exclamative şi interogative

- expresii peiorative

- porecle

- elemente paraverbale (pauza, sunete prelungite, debit verbal, timbrul vocal) și nonverbale

7. Registrul stilistic arhaic

- reprezintă un segment al limbii care a ieșit din uz, fie:

a) prin dispariţia referentului (noțiunea, obiectul în legătură cu care există termenul respectiv
nu mai există)

b) prin înlocuirea cuvântului cu un neologism, datorită procesului de modernizare a limbii

române

- termenii arhaici se regăsesc uneori în limbajul beletristic datorită recuperării acestora în

virtutea „culorii temporale”, sau în limbajul colocvial, cu tentă ironică

- tot acești termeni arhaici se mai întâlnesc și în locuțiuni sau expresii (ex. A scoate la liman, a
veni cuiva de hac, a face cuiva hatârul etc.)

- cuprinde: cuvinte de origine slavă și arhaisme fonetice (pre în loc de pe) şi lexicale (vornic,
postelnic etc.)

- folosirea vocalei „u” (lucrătoriu, Mateiu) la finalul unui cuvânt (din cauza influenței
exercitate de transcrierea chirilică a unor cuvinte)

- formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, număr plural, fără sufixul „ră”
(„Noi băusem...”)

- sintaxă greoaie (de proveniență latină)

- forme de plural în cazul pronumelor invariabile/ articulării acestora (ex. carii, carele pentru
pronumele relativ care)

- arhaisme lexicale: argat, vornic, bir, postelnic, stolnic etc.

- arhaisme fonetice: a ceti, a mere (a merge), a îmbla, cămeșă, samă, sară etc.

- arhaisme morfologice: aripe, palaturi, mânuri (forme vechi de plural), văzdum, s-a fost făcut
(forme verbale vechi) etc.
- arhaisme sintactice: dativul adnominal (ex. preot deşteptării noastre - Mihai Eminescu)

- arhaisme semantice: divan („sfat”), carte („scrisoare”), limbă („popor”), moşie („patrie”),
mândru („înţelept”), prost („simplu”), nemernic („pribeag, pripăşit”), mofluz („falit”)

8. Registrul stilistic oficial

- utilizat în contexte oficiale (de exemplu, în sfera administrativă sau în cadrul justiţiei)

- toate normele limbii literare sunt respectate cu rigurozitate

- stilul este obiectiv, impersonal

- comunicarea este caracterizată prin absența afectivității și a expresivităţii

- registrul stilistic oficial se remarcă prin limpezime, precizie, eficiență, fiind deosebit de
concis

- exprimarea este formală, fiind prezente și unele clişee lingvistice (formule de adresare
prestabilite)

9. Registrul stilistic neologic

Neologismele sunt cuvinte nou apărute (sau întrebuințate într-o manieră nouă) care înfățișează
modificările survenite atât în aspectele materiale, cât și în cele spirituale ale existenței unui
anumit popor. Neologismele denumesc, de cele mai multe ori, concepte actuale, noi, precum:
invenții, elemente sau fenomene descoperite recent.

Neologisme sunt și termenii vechi care dobândesc un nou înțeles sau un nou mod de
întrebuințare. Acestora li se adaugă și expresiile formate din cuvinte vechi care au dobândit,
între timp, un sens actual. Se întâmplă câteodată ca termenii vechi care au trecut printr-o
schimbare majoră să necesite utilizarea unor neologisme pentru a le denumi.

Registrul stilistic neologic:

 Este nuanțat

 Se caracterizează printr-o deosebită complexitate

 Se întâlnește și în cadrul altor limbaje, precum: limbajul tehnico-ştiinţific, cel oficial-

administrativ, limbajul beletristic, limbajul colocvial

Neologismele se împart în două categorii, în funcție de modul lor de formare:

1. Creații interne ce aparțin limbii române

Se formează astfel:

 împrumut + afixe româneşti vechi = neologism

Exemple: lacunar, lansator

 cuvânt românesc + afixe neologice = neologism

Exemple: necontagios

2. Împrumuturi din alte limbi

 romanice (sec. al XIX-lea): din limba franceză (automobil, accent, certificat, calitate,
coşmar, fular, simplu, egal) şi din limba italiană (agenţie, bancă, a gira, scadent,
basorelief, teracotă, spaghete). Pentru a reține cu ușurință neologismele provenite din
limba italiană, gândește-te la termeni din câmpul lexical al muzicii: adagio, bariton,
duet, solfegiu, stagiune etc. Unul din termenii neologici proveniți din limba franceză
este chiar bacalaureat. În mod sigur îl vei reține cu ușurință! :)

 germanice (sec. al XIX-lea): boiler, bormaşină, glasvand, rolă, laitmotiv, şină, rucsac,
gladiolă, repetent

 ruseşti (sec. XX): activist, cursant, doctorand, exponat, instructaj, gulag, fotoreportaj

 englezo-americane (sec. XX-XXI): buldozer, baschet, a dribla, fotbal, computer, gol,

meci, campus, dispecer, management, jazz, motel, transplant, western, weekend

10. Registrul stilistic argotic

Argoul este un limbaj codificat, construit astfel încât să fie înțeles doar de către membrii unui
grup restrâns. Acest limbaj este redus la un nivel lexical specializat, astfel încât încifrarea
mesajului este garantată. Celelalte compartimente ale gramaticii nu sunt incluse în acest
registru stilistic.

În literatură, registrul stilistic argotic este interpretat ca modalitate de înnoire a limbajului.

Astfel, acesta contribuie la crearea unor figuri semantice prin noile înțelesuri atribuite unor
termeni din limbajul uzual, unor regionalisme, neologisme sau arhaisme. Acest fenomen
generează un limbaj codificat.

Registrul stilistic argotic:

 Este cel mai dinamic registru stilistic al vocabularului. Trece mereu prin schimbări
semnificative, fiind, așadar, îmbogățit în permanență.

 Ocazional, este preluat și răspândit de mass-media

 Cuvintele de bază sunt preluate din limbajul popular

 Unii termeni sunt utilizați cu un sens diferit decât cel uzual (ex. cașcaval - bani,
mititica - închisoare)

 Conține anumiți termeni arhaici sau dialectali care nu sunt cunoscuți decât de un grup
restrâns din cadrul vorbitorilor unei limbi (ex. lovele, bulan, parai)
  Include unii termeni științifici de circulație restrânsă (ex. lunetist, beton, facultate)

 Cuprinde și împrumuturi din alte limbi (ex. gagică, nasol, bengos)

11. Jargonul

Jargonul este un limbaj specializat, care se identifică în funcţie de reperele socio-culturale sau
profesionale. Acest registru stilistic:

- include neologisme provenite din limbile romanice şi din engleză. Utilizate abuziv, acestea
creează impresia de snobism și de prețiozitate lingvistică.

- conceptul de „jargon” denumește şi limbaje specializate, caracteristice unor profesii de tip

ştiinţific sau tehnic, precum: arhitectura, chirurgia, lingvistica, astronomia. Pentru cititorul
neavizat, aceștia par termeni codificați, fiind greu de înțeles.

- se dezvoltă în funcție de limba la care se raportează vorbitorii:

 Epoca fanariotă (secolele al XVIII-lea și al XIX-lea): grecisme

Exemple: adiaforie (indiferenţă), a pliroforisi (a informa), ipolepsis (respect), micropsihie

(timiditate)

 Epoca paşoptistă (secolul al XIX-lea): franţuzisme

Exemple: demoazelă (domnișoară), monşer (dragul meu), musiu (domn), şarmant

(fermecător), comme il faut (așa cum se cuvine), bonjour (bună ziua), au revoir (la revedere)

 Secolul XX: italienisme, anglicisme și americanisme

Exemple: ciao, bye, high-life, business, target, trend, brand, consulting, staff

Planurile vorbirii: vorbirea directă, vorbirea indirectă, vorbirea indirectă liberă

Este important să distingem între narare (povestire) și reprezentare. Prima se definește în

funcție de maniera în care este relatat un subiect, în timp ce reprezentarea are un caracter
dramatic și corespunde segmentelor dialogate ale discursului.

Plecând de la această relație de opoziție între cele două concepte, remarcăm următoarele
modalități reproductive ale vorbirii (împreună cu formele compoziționale presupuse de către
acestea):

1. Stilul direct

 Vorbirea directă presupune transpunerea întocmai a spuselor emițătorului unui anumit

mesaj, aducându-l pe acesta în prim-plan.
  Mesajul vorbitorului este inclus într-o propoziție independentă de cea în cadrul căreia
se găsește sursa acestuia. Ea poate preceda construcția redată.

 În situația în care avem de-a face cu vorbirea directă, menirea scriitorului este aceea de
a introduce termeni redați prin una dintre următoarele modalități:

1. Printr-un verb care sugerează comunicarea (ex. a spune, a întreba, a răspunde, a zice, a se
adresa)

2. Printr-o expresie (ex. „a spune o vorbă”, „a scoate un cuvânt”, „a băga de seamă”)

3. Printr-un alt termen cu înțeles declarativ

 Vorbirea directă este independentă în ceea ce privește subordonarea sintactică, în timp

ce elementele de intonaţie, de topică şi de punctuaţie contribuie la individualizarea
acesteia în cadrul unui text

 Pe lângă vorbirea directă simplă, există și vorbirea directă legată. Aceasta aparține, în
limba română, limbajului popular, presupunând înglobarea spuselor redate prin
conjuncția că.

Exemplu: M-a întrebat că „de ce n-ai venit mai devreme?”.

2. Stilul indirect

- reprezintă o transpunere a vorbirii directe, la care acesta se raportează (deseori, în opoziție

cu el). Această transpunere se realizează prin relatare.

- presupune prezenţa unui verb de declaraţie sau de percepţie (obligatoriu, un verb tranzitiv!)
în cadrul construcției. Spre deosebire de stilul direct, în cel indirect, acest verb nu va putea fi
suprimat.

- din punct de vedere sintactic, el presupune existența unui raport de subordonare,

realizat:

1. printr-o conjuncţie subordonatoare propriu-zisă

2. printr-un pronume sau printr-un adverb relativ

- adverbele de loc şi de timp, alături de pronumele sau adjectivele demonstrative de apropiere,

vor fi substituite de către cele de depărtare (şi invers)

- pronumele şi adjectivele posesive îşi schimbă și ele persoana

- tranziția de la stilul direct la cel indirect necesită deopotrivă transpunerea de persoană a

pronumelor personale și a formelor verbale.

- este permisă numai persoana a III-a

- vorbirea indirectă nu permite citări sau dialoguri

- stilul indirect nu include construcții după care se utilizează semnul întrebării sau verbe care
exprimă porunci, ordine

- se utilizează numai propoziții enunțiative, iar la finalul acestora se pune punct

- toate modurile verbale pot fi utilizate

Exemplu de trecere de la vorbire directă la vorbire indirectă:

 Alexandru a spus:

- Plec mâine dimineață!

(vorbire directă)

 Alexandru a spus că pleacă mâine dimineață.

(vorbire indirectă)

3. Stilul indirect liber

- provine din cel indirect conjuncţional, însă nu este introdus printr-un verb declarativ sau
printr-o conjuncție subordonatoare.

- enunțul care conține vorbire indirectă liberă este, așadar, independent din punct de vedere
sintactic (având în vedere absența conjuncției)

- prezintă aceeaşi transpunere a persoanei (în cazul pronumelor și al verbelor), caracteristică

vorbirii indirecte. Trecerea are loc de la persoanele I şi a II-a către persoana a III-a.

- acest stil mixt păstrează (din replica originală) tonalitatea vorbirii directe, adverbele
interogative, precum și anumite elemente lexicale cu valoare afectivă

- se întâlnește adesea în stilul beletristic, unde are valoare stilistică, încețoșând vocea
naratorului. Astfel, planul narativ și cel al personajelor sfârșesc prin a interfera.

Exemplu de vorbire indirectă liberă:

„Ei, ei! pe bădița Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris. Și părintele Ioan umbla acum
cu pletele în vânt să găsească alt dascăl, dar n-a mai găsit un bădița Vasile, cuminte, harnic și
rușinos ca o fată mare. Era în sat și dascălul Iordache, fârnâitul de la strana mare, dar ce ți-i
bun? Știa și el glasurile pe dinafară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpănea de bătrân ce era; ș-
apoi mai avea și darul suptului…”

(Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”)

Stilurile funcționale
Stilul funcțional este o variantă a limbii care îndeplinește funcții ale comunicării într-un
anumit context (sau domeniu de activitate). Toate stilurile funcționale se manifestă drept
modele conștientizate de către vorbitori, care se conformează acestora.

În limba română există cinci stiluri funcționale:

1. Stilul oficial (juridic, administrativ)

Include următoarele modalități de comunicare:

 monologul scris (în cadrul documentelor și în cel al actelor oficiale)

 monologul oral (discursuri ținute cu ocazii solemne)

 dialogul scris (în corespondența oficială)

 dialogul oral (în relaționarea dintre instituții și publicul larg)

Exemple de texte scrise în care este utilizată comunicarea oficială

 Procesul verbal

 Autobiografia

 Cererea

 Raportul

 Declarația

 Scrisoarea de intenție

 Curriculum vitae

Caracteristici ale stilului oficial

 Respectarea normelor limbii literare la nivel fonetic, lexical, gramatical și stilistic

 Obiectivitate

 Lipsa valorii afective (din punct de vedere al expresivității, este caracterizat de

neutralitate)

 Limpezime, concizie, accesibilitate

 Formalitate în maniera de exprimare

 Organizarea enunțului în mod judicios (exemplu: Constituția, al cărei text se împarte

în: articole, paragrafe etc.)
  Lipsa figurilor de stil

 Utilizarea cuvintelor doar cu sens denotativ

La nivel lingvistic:

a) La nivel lexical, specificitatea acestuia este dată de clișeele lingvistice (exemple:

„Subsemnatul”, „Conform hotărârii…”), prezente în texte precum: adeverințe, cereri,
certificate etc.

b) La nivel morfologic se întâlnesc:

 substantivele provenite din forme lungi de infinitiv (exemple: afișarea, înștiințarea,

respectarea)

 Infinitiv cu valoare de imperativ (exemple: A se lua la cunoștință, a se respecta etc.)

 Viitor cu valoare de imperativ (exemple: va solicita, va afișa, va semna, va reprezenta

etc.)

 Prezența reflexivului-pasiv (exemple: se vor ridica, se va anunța, se va respecta, se va

depune etc.)

 Utilizarea expresiilor verbale impersonale (exemple: e bine, e recomandabil, e util, e

necesar)

 Folosirea adverbelor și a locuțiunilor adverbiale de tipul: în mod obligatoriu

 Prezența prepozițiilor și a locuțiunilor prepoziționale (exemple: în calitate de…, pe

baza…, în conformitate cu…)

2. Stilul tehnico-științific

Acest stil funcțional realizează funcția comunicării în domeniul științific, precum și în cel al
tehnicii. Modalitățile de comunicare proprii acestui stil funcțional sunt următoarele:

Texte cu conținut conform stilului tehnico-științific

 Analize științifice

 Studii științifice

 Comunicări științifice

 Eseurile științifice

Trăsături principale

 Respectarea normelor limbii literare la nivel fonetic, lexical, gramatical și stilistic

  Obiectivitate

 Lipsa valorii afective (din punct de vedere al expresivității, este caracterizat de

neutralitate)

 Claritate, concizie, accesibilitate

 Utilizarea termenilor cu sens propriu

Particularităţi lingvistice ale stilului tehnico-științific

a) La nivel lexical:

 fiecărui domeniu al ştiinţei şi tehnicii îi corespunde o terminologie proprie

 termenii lexicali sunt, de regulă, monosemantici

 Se întâlnesc adesea neologisme

 Sunt utilizați termeni formați cu pseudoprefixe (exemple: antebraț, cvasisuficient,

extrafin)

 Se regăsesc elemente de compunere savantă (exemple: astrologie, biografie,

aerodrom)

 termenii lexicali se utilizează în forme apropiate pe plan internaţional (exemple:

computer, conexiune, astrofizică)

b) La nivel morfologic se regăsesc adesea:

 substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective (calmarea,
injectarea, contragerea etc.)

 Forme de infinitiv cu valoare de imperativ în note de subsol şi în observaţii (exemple:

a revedea, a se remarca)

 Înlocuirea persoanei I, singular cu persoana I, plural (pluralul autorului, pluralul

academic)

3. Stilul artistic (beletristic)

Acest stil funcțional este caracteristic comunicării literar-artistice, având un grad ridicat de
expresivitate.

Trăsături principale ale stilului artistic

 Comunică sentimente și idei prin intermediul mijloacelor stilistice, precum imaginile

artistice, apelând la sensibilitatea și la imaginația receptorului
  Valorificarea tuturor categoriilor vocabularului: arhaisme, regionalisme, neologisme,
cuvinte din categoriile argoului, jargonului etc.

 Limbaj divers, bogat, care include cuvinte polisemantice, sensuri figurate, sinonime

 Valorificarea resurselor expresive ale tuturor nuvelelor limbii: fonetic, lexical,

morfologic, sintactic, stilistic.

4. Stilul publicistic (jurnalistic)

Acest stil funcțional îndeplineşte funcțiile de: mediatizare, de informare a publicului larg în
legătură cu evenimente importante (fie acestea de tip politic, social, economic, cultural sau
ştiinţific), precum şi de influenţare a opiniei publice.

Modalitățile de comunicare specifice acestui stil funcțional sunt, după cum urmează:

 monologul scris (în presă și alte publicații)

 monologul oral (la radio și televiziune)

 dialogul oral (dezbaterile publice, mediatizate)

 dialogul scris (interviuri publicate în scris)

Texte specifice

 Articolul

 Cronica

 Reportajul

 Foiletonul

 Știrea

 Anunțul publicitar etc.

Principalele caracteristici ale stilului publicistic

 Unește două feluri de comunicare: informativ şi afectiv

 Exprimă o atitudine sau o tendință

 Se bucură de o mare diversitate a formelor: apel, articol, comunicat, corespondenţă,

cronică, declaraţie, editorial, foileton, interviu, manifest, masă rotundă, reportaj, ştire
etc.
  Unele forme specifice ale acestui stil funcțional seamănă cu stilul ştiinţific, în timp ce
altele aduc cu stilul colocvial sau cu cel artistic

 Conținutul textelor scrise în stil publicistic oglindesc realitatea imediată. Acesta

cuprinde, printre altele, diverse mijloace extralingvistice: caricatură, fotografie,
schemă, tabel.

 Stilul publicistic este cel mai sensibil la inovație

 Textele scrise în stil publicistic respectă, de regulă, normele limbii literare

 Include figuri de stil şi procedee artistice, construcţii retorice, întreruperi şi divagări

etc.

 Cuprinde citări din surse directe și verificate

 Folosește titluri menite să atragă atenția cu ușurință

 Conține formulări eliptice inedite, tot în scopul captării atenției publicului receptor

 Tonalitatea polemică este prezentă, în diferite proporții

Scopul comunicării

Comunicarea are cinci scopuri principale:

1. Cunoașterea de sine

Comunicarea facilitează descoperirea sinelui, prin intermediul socializării cu cei din jurul
nostru. Astfel, ea contribuie la o bună autoevaluare.

2. Cunoașterea lumii exterioare

Prin comunicare, dobândim o bună înțelegere a lumii din jurul nostru, a realităților care ne
înconjoară, a obiectelor și a evenimentelor care se petrec.

3. Stabilirea unor relații cu alte persoane

Comunicarea facilitează stabilirea și menținerea relațiilor apropiate cu alte persoane.

4. Modificarea atitudinii și a comportamentelor

Acest scop are legătură mai ales cu transmiterea informațiilor prin intermediul mass-media.
Aceasta are un rol important în modificarea atitudinilor și a comportamentelor publicului larg.

5. Joc și distracție

Comunicarea poate reprezenta și o modalitate de relaxare, de îmbunătățire a stării noastre

emoționale și de dezvoltare a simțului umorului.
Elementele situației de comunicare

Situația de comunicare lingvistică reprezintă totalitatea împrejurărilor în care se realizează

transmiterea informației sau un schimb de informatii (enunțarea), fie oral, fie în scris.
Elementele situației de comunicare sunt următoarele:

1. Emițătorul

Emițătorul este protagonistul și autorul comunicării.

 emite mesajele spre a fi comunicate

 produce mesajul prin codificarea informației

2. Receptorul

Receptorul este cel căruia îi este adresat mesajul produs de către emițător.

- decodează mesajul emițătorului

- rolul său în conversație este complementar celui de emițător

3. Mesajul

- reprezintă enunțul care conține informația transmisă

- poate fi constituit atât din semne verbale, cât și nonverbale

4. Codul

- reprezintă un ansamblu convențional de semne și norme

- servește elaborării și interpretării unui mesaj

5. Canalul

- modalitatea tangibilă prin care se comunică informația

- suport fizic al contactului stabilit prin comunicare

6. Contextul

- reprezintă situația în care se petrece comunicarea mesajului

- poate fi de trei feluri:

Funcțiile limbajului

1. Funcția emotivă (sau expresivă / interjecțională)

 Este îndeplinită de emițător

Se referă la:

 Atitudinea emițătorului față de informația enunțată

 Abilitatea emițătorului de a personaliza discursul

 Capacitatea emițătorului de a se exprima cu claritate, în manieră logică și nuanțată

 Posibilitatea ca mesajul să ofere date referitoare la personalitatea emițătorului (prin

varietatea vocabularului, tonalitatea și ritmul vorbirii, precum și prin corectitudinea
enunțurilor)

 Mărci discursive ale funcției emotive:

→ verbe și pronume la persoana I

→ interjecții

→ intonație de tip interogativ sau exclamativ

→ lungirea emfatică a sunetelor

2. Funcția conativă/ persuasivă/ retorică

 Este îndeplinită de receptor

 Acesta trebuie influențat și convins să manifeste o anumită atitudine în legătură cu

informația transmisă de către emițător

 Se referă la abilitatea mesajului de a realiza o legătură între interlocutori

 Se realizează în mod explicit, prin enunțuri orientate către receptor și prin apelative
nominale sau generice

 Mărcile discursive:

→ verbe și pronume la persoana a II-a

→ cazul vocativ

→ verbe la modul imperativ

→ intonație interogativă, exclamativă

3. Funcția stilistică (sau poetică)

 Se referă la capacitatea enunțurilor de a actualiza registrele stilistice ale limbii

 Se manifestă prin concentrarea asupra mesajului, actualizând îndeosebi latura estetică

a limbajului

 Când este întâlnită în comunicarea nonartistică, se manifestă doar la nivelul expresiei,

dând naștere unor exprimări plastice

 Comunicarea artistică activează funcția stilistică atât la nivel semantic, cât și la nivelul
expresiei, stabilind limbajul poetic ca structură independentă ce oferă discursului
valoare estetică

4. Funcția metalingvistică

 Este îndeplinită de cod

 Se referă la sectorul semantic (codurile lingvistice, estetice și culturale prin care se

stabilește coerența semantică a textului

 Examinează acordul celor care dialoghează referitor la sensul cuvintelor

 Se realizează prin metalimbaj (enunțuri referitoare la limbaj sau care transmit

informații despre un anume cod)

 Mărci textuale:

→ propoziții interogative

→ propoziții explicative

5. Funcția fatică

 Este îndeplinită de canalul comunicării și se referă la:

 Posibilitatea de a controla și de a menține vie conexiunea dintre interlocutori

 Verificarea modalității de funcționare a relației dintre instanțele comunicării orale (se

realizează prin intermediul secvențelor textuale precum: „Mă auzi bine?”, „Alo, cu
cine vorbesc?” etc.)

 Mărcile textuale sunt secvențe de tipul: „Ei, bine…”, „Să vezi ce întâmplare…” etc.

6. Funcția referențială (sau denotativă/ informativă)

 Realizată de contextul comunicării

 Reprezintă funcția dominantă în majoritatea enunțurilor

 Coexistă adesea cu alte funcții, apărând în propoziții neutre, cu scop informativ,
precum: „Peștii trăiesc în apă”.

 Se referă la capacitatea propozițiilor de a comunica informații prin apelul la un cod

cunoscut celor ce dialoghează

 Vizează posibilitatea de exprimare a totalității factorilor (locul, momentul comunicării,

precum și relația dintre interlocutori) care influențează sensul enunțurilor

 Mărcile discursive ale funcției referențiale:

→ prezența deicticelor (cuvinte care arată elemente ale situației de comunicare, termeni
referitori la spațiu și timp, precum aici, acum, atunci, azi etc.)

→ termeni care denumesc persoanele implicate în dialog în mod direct sau indirect
(pronume sau adjective pronominale demonstrative, pronume personale, de politețe etc.)