Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Facultatea de Educație Fizică și Sport

Specializarea Kinetoterapia în traumatologia sportivă

Referat la disciplina Comunicare educațională

Profesor, Student,
Neculau Bogdan-Constantin Iacob George-Sebastian

Semestrul II
Anul universitar: 2018-2019
 Creativitatea elevilor

“Fără creativitate nu există soluţii la probleme, nu există o viziune a viitorului, nu

există găsirea oportunităţilor şi fructificarea lor, nu există alternative, nu există exprimarea
fiinţei umane la întregul ei potenţial.” (Pera Novacovici)

Termenul creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare, care înseamnă a
zămisli, a făuri, a naşte.
Cei mai mulţi profesori ar fi de acord că, în general, creativitatea este un lucru bun,
dar bineînteles că există atât păreri pro cât și contra. Totuşi, puţini au o idee clară cu privire la
cum arată activităţile creative ale elevilor sau ce pot face pentru a îmbunătăţi creativitatea
elevilor. Cu toate că pe această temă au avut loc o grămadă de dezbateri, în perioada modernă
din fericire, multe cercetări în acest domeniu au început să își facă apariția. Creativitatea este
ceva ce toţi avem într-o anumită măsură și sunt ferm convins ca nimeni nu poate găsi destule
motive prin care sa contrazică această afirmație. Există tehnici pe care profesorii le pot folosi
pentru a-i ajuta pe elevi să devină mai creativi. Au existat multe discuţii referitoare la relaţia
dintre curiozitate şi flexibilitate. Pentru a fi creativ trebuie să fii capabil să vezi lucrurile din
diferite perspective şi să-ţi schimbi punctul de vedere atunci când se cere și să fii dispus să te
adaptezi în funcție de situație. Indivizii creativi au şi auto-eficacitate şi cred în capacitatea lor
de a îndeplini sarcini dificile şi sunt perseverenţi în depăşirea obstacolelor. Indivizi foarte
creativi, ca Pablo Picasso şi Albert Einstein, au schimbat semnificativ domeniile în care
lucrau prin noile lor perspective şi ideile lor originale.

Creativitatea reprezintă vârful construcţiei psihologice a individului. Ea nu este o

realizare supraadăugată sistemului psihic uman, ci este rezultatul organizării optime a unor
factori de personalitate foarte diferiţi: cognitivi, afectivi, motivaţionali, aptitudinali şi
atitudinali.Cu alte cuvinte, creativitatea este o rezultantă a funcţionării întregii personalităţi.
Unii ar putea susţine că este imposibil să predai creativitatea, că aceasta este o calitate
înnăscută, ca şi talentul muzical. Totuşi, ca şi în cazul talentului, oamenii pot lucra pentru a
deveni mai creativi, iar profesorii îşi pot ajuta elevii să-şi dezvolte creativitatea. Vorbind de
profesorul creativ, se poate afirma că acesta asigură climatul favorabil pentru exprimarea
ideilor proprii, creează oportunităţi pentru autoînvăţare, încurajează gândirea divergentă.
Aceasta înseamnă că el stimulează pe elevi să caute noi conexiuni între fenomene, să
imagineze noi soluţii pentru probleme care se rezolvă în manieră rutinieră, să asocieze
imagini şi idei, să formuleze ipoteze îndrăzneţe, neuzuale, să emită idei şi să dezvolte ideile
altora. Profesorul creativ stăpâneşte arta de a pune întrebări, el având ca scop să integreze
elevul în dimensiuni de învățare diverse și chiar necunoscute. Profesorii creativi determină
dezvoltarea creativităţii elevilor. Explicaţia ar putea fi transferul setului de valori propice
creativităţii de la profesori la elevi, fenomen urmat de automodelarea copilului în funcţie de
atitudinile şi convingerile interiorizate. Instrumentarul profesorului, înţelegând prin acesta
ansamblul de metode şi procede didactice pe care le utilizează în procesul de predare-învăţare,
are un rol deosebit de important în realizarea învăţării creative. Există o multitudine de
mijloace prin care se stimulează şi se dezvoltă în cadrul şcolii creativitatea şcolarului mic:
ghicitori, jocuri de isteţime şi perspicacitate, construcţii de probleme, jocuri pentru căutarea
de cuvinte care încep sau se sfârşesc cu o anumită literă/silabă, alcătuirea de propoziţii, jocuri
de echipă, activităţi practice.

Evaluarea, în accepţiunea sa tradiţională, de control şi de măsură a învăţării, a

„terorizat“ generaţii de elevi, le-a înnăbuşit spontaneitatea şi creativitatea şi le-a încurajat
conformismul, singurul în măsură să garanteze conformarea la standarde şi baremuri. A avut
în mod evident efecte nefaste asupra creativităţii. Pentru a stimula învăţarea creativă,
evaluarea trebuie nuanţată, trebuie să devină o resursă care să favorizeze dezvoltarea
instrumentelor intelectuale de autoevaluare, acesta fiind rolul evaluării formative. De
asemenea, metodele alternative de evaluare (portofoliul, proiectul etc.) solicită din partea
elevilor o activitate independentă de explorare, de articulare a informaţiilor, de construcţie
personalizată. Nu sunt de neglijat nici formele de evaluare neconvenţională, de exemplu prin
intermediul metaforei, analogiei sau dramatizării, care permit transgresarea cunoştinţelor şi
orientarea dinspre aparenţă către esenţa fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele.

Sensul curent al creativităţii la elevi este acela de potenţial creativ, de factori sau
capacităţi aptitudinale predictive pentru performanţele de mai târziu. Este vorba de
capacitatea elevului de a acţiona independent, atât pe plan mintal cât şi pe plan practic, ca o
premisă şi un prim pas pe calea obţinerii unor produse, în care independenţa actului să
garanteze originalitatea soluţiei. Şcolarii mici posedă o creativitate naivă şi efervescentă. Pe
măsura dezvoltării operaţiilor mintale şi a capacităţii logice, aceştia vor înţelege realitatea
obiectivă şi naivitatea fanteziei înregistrează o scădere bruscă. La aceasta contribuie şi
sistemul de cerinţe şcolare, focalizate predilect spre o abordare logică, ca şi sistemul de
evaluare care descurajează şi sancţionează modalităţile neuzuale de rezolvare a problemelor.
Cercetătorii demonstrează că, cu cât se oferă mai mult copilului posibilitatea de a fi spontan şi
independent, cu atât mai creativ va fi el mai târziu.

Mult timp s-a considerat creativitatea ca fiind un atribut al inteligenței. Astăzi cei mai
mulți specialiști converg în a o defini foarte larg, drept o dispoziție generală a personalității
spre nou. După cum arată cercetările întreprinse în acest domeniu, persoanele înalt-creative
sunt caracterizate prin sensibilitate față de probleme, flexibilitatea și originalitatea
gândirii,fluență ideațională, aptitudinea de a gândi abstract, de a restructura, organiza, elabora.
În același timp s-a constatat că a creă nu este un apanaj al geniilor, ci o calitate ce poate fi
prezența la diferite nivele de competență. O frază devenită deja clasică spune în această
privință: ”O supă bună este mai creativă decât un tablou prost.”
Din datele cumulate până acum rezultă două teze și anume:
a) fiecare copil dispune de un potențial creativ;
b) potențialul creativ poate fi stimulat, antrenat.
Aceste teze au constituit un stimul pentru proiectare, elaborarea și experimentarea practică a
numeroase tehnici de educare a creativității. Se conturează astfel două planuri în care putem
acționă pentru a stimula potențialul creativ al elevilor.
În primul rând este vorba de climatul de lucru. Copilăria este cea mai strâns legată de
cunoaștere, de învățare, mai ales de învățarea organizată în școală. De cele mai multe ori,
întreagă gamă a influențelor educative exercitate de cadrele didactice, dar și de părinți este
dominată de învățarea școlară: uneori constrângerile determinate de dorință de afirmare, de
obținere a succesului școlar sunt atât de pregnante, încât la elev activitatea școlară nu se
asociază cu bucuria și satisfacția cunoașterii, ci cu obligația de a avea note bune (sau cele mai
bune).
În aceste condiții este greu de vorbit despre dezvoltarea potențialului creativ. Dar nu
pentru că nu ar fi compatibil cu notele bune, ci pentru că potențialul creativ poate fi stimulat
numai pe fundalul unei atmosfere permisive, nonautoritare, pline de încredere în posibilitățile
copilului, în care acesta să-și poată manifestă curiozitatea, spontaneitatea și care să răspundă
nevoilor lui de împlinire și exprimare. Copilul trebuie încurajat să capete încredere în forțele
proprii, să lucreze independent și fără a simți continuu supravegherea dascălului și a
părinților, să simtă bucuria activității și nu teamă oprobiului în caz de nereușită. Fără a crea o
astfel de atmosferă, orice exersare a potențialului creativ este sortită eșecului, întrucât
aptitudinile creative nu sunt creative prin ele înșele, ci devin astfel în măsura în care sunt
activate și valorificate prin motive și atitudini. Ori acestea nu pot apărea decât într-un climat
de lucru corespunzător. În al doilea rând, este vorba de caracterul sarcinilor de lucru. Aproape
tot ceea ce învață elevul la școală reprezintă informații (cunoștințe) și modalități de a operă cu
aceste informații (deprinderi intelectuale); acestea sunt o parte din ceea ce fiecare generație
preia din experiență cumulată a societății.
Toate (sau aproape toate) acestea se bazează pe așa numită gândire convergență (cu
tendința spre soluție unică); multe cercetări au arătat că persoanele creative au dezvoltată
gândirea divergența (de la un stimul dat există căi spre mai multe soluții). Evident, nu este
vorba de a renunță la însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor ”traditionale”, ci numai
de a interveni cu ceva în plus, pentru a stimula gândirea divergența.
Creativitatea copilului este diferită de creativitatea autentică pe care o întâlnim la
adult, în sensul că produsul activităţii sale „cretoare“ nu este un nou şi valoros din punct de
vedere social. El este însă nou pentru copil, beneficiază de atributul originalităţii şi este
realizat în mod independent. Spre exemplu, rezolvarea unei probleme bine definite, pe o altă
cale decât cea prescrisă, poate fi considerată o activitate creativă. P. Osborn consideră că de
fiecare dată când elevul este pus în faţa unei probleme, acesta restructurează datele problemei
sau imaginează noi procedee ce pot conduce la soluţie, indiferent dacă aceasta este o sarcină
şcolară, o problemă curentă de viaţă sau un test, el realizează o activitate creatoare. Supleţea
cu care elevii găsesc noi soluţii pentru rezolvarea problemelor le oferă acestora o stare
emoţională pozitivă, bucurie, surpriză sau satisfacţie, motivându-i şi alimentându-le dorinţa şi
curiozitatea de a căuta şi alte soluţii şi căi de rezolvare.
Educaţia artistică reprezintă mijlocul de educare a creativităţii generale. Dezvoltând
sensibilitatea şi receptivitatea copilului pentru diverse materiale şi pentru particularităţile lor,
pentru perceperea lumii înconjurătoare şi corelarea fenomenelor percepute, copilul învaţă cu
timpul să folosească acele aptitudini şi în alte domenii. Mediul familial joacă şi el un rol
foarte important, putând favoriza din fragedă copilărie dezvoltarea creativităţii. Familia
trebuie să atragă atenţia copiilor asupra tuturor fenomenelor, stimulând astfel propriile lor
observaţii, să le permită să vadă, să pipăie, să audă ce se petrece în jurul lor, deschizân- du-le
astfel calea spre mediul înconjurător.
Creativitatea elevilor din ciclul primar este o premiză esenţială şi necesară pentru
activitatea de creaţie autentică a omului matur, care reprezintă momentul final al unui lung
proces de valorificare a resurselor existente şi consolidate pe parcursul formării individului, în
care şcoala are un rol hotărâtor.

Procesul creaţiei nu poate fi analizat separat de personalitatea creativă. O serie de

cercetări realizate de E.P. Torrance (1965), D. McKinnon (1962), M. Stein (1988), M. Fryer
(1996), T. Amabile (1997) au condus la obţinerea unui număr considerabil de date privind
caracteristicile personalităţii creative. E.P.Torrance a rugat un grup de experţi în creativitate
să enumere caracteristicile pe care le consideră tipice pentru persoanele creative şi a obţinut
următoarea listă de trăsături: curajos în convingeri, curios, cercetător, independent în judecată,
intuitiv, preocupat de sarcinile care i se dau, nu acceptă lucrurile numai în baza a ceea ce i se
spune, idealist, doritor să-şi asume riscuri.
Preocuparea pentru dezvoltarea spiritului creativ a condus şi la elaborarea unor
metode şi procedee specifice de stimulare a creativităţii. Le amintim aici pe cele mai
cunoscute: brainstorming-ul,sinectica, metoda 6-3-5, metoda Phillips 6-6, discuţia--panel.
Este vorba de tehnici care sunt operante mai ales în condiţii de grup. Acestor metode, care au
deja o îndelungată tradiţie de utilizare, li s-a adăugat, în ultimii ani, ceea ce se s-a numit
rezolvarea creativă a problemelor („creative problemsolving", prescurtată CPS). Aceste
tehnici de grup pot facilita exprimarea membrilor grupului, prin ele se explorează potenţialul
intuitiv şi asociativ, se pot extrage idei şi sugestii novatoare. Unii autori consideră că situaţia
de grup reprezintă un stimul pentru indivizi, îi poate elibera pe mulţi de blocajele
lor interioare, iar asociaţiile se pot I produce cu o mai mare uşurinţă. Sunt însă şi situaţii când
grupul poate reprezenta o frână pentru indivizi, împiedicându-i să se concentreze şi să
dezvolte idei noi. Chiar dacă există anumite controverse referitoare la posibilitatea stimulării
creativităţii prin intermediul grupului, sunt extrem de răspândite cursurile de educare a
creativităţii, care fac apel la tehnicile de grup şi care au înregistrat rezultate semnificative în
această direcţie.
Răsfoind mai multe cărți am ajuns la concluzia ca gândirea creatoare a elevilor se
dezvoltă în instituţia de învăţământ prin creşterea exigenţei faţă de capacităţile lor, fără a
distanţa însă prea mult exigenţele faţă de posibilităţi. Cerinţa principală trebuie să vizeze nu
reproducerea fidelă a textelor sau explicaţiilor date la lecţie, ci stimularea independenţei şi
originalităţii gândirii, căutarea activă de soluţii şi răspunsuri, experimentarea, chestionarea
etc. În şcoală elevii ridică adeseori întrebări. Între întrebare şi răspuns este util să se ducă o
mică discuţie de tip euristic cu elevul, care să-i dea cât mai mult posibilitatea să contribuie la
găsirea răspunsului, pe baza experienţei şi a cunoştinţelor sale. Una din greutăţile principale
pe care le întâlnesc elevii la toate nivelele învăţământului este detaşarea dintr-un obiect a
componentelor esenţiale de cele neesenţiale. Din acest motiv, activitatea de generalizare şi
abstractizare este influenţată de flexibilitatea gândirii, de capacitatea de a renunţa la ipotezele
infirmate de experienţă.S-au elaborat numeroase metode şi procedee menite să uşureze
procesul de conceptualizare la elevi. Aceste metode trebuie să aibă în componenţă şi
mijloacele de învăţământ adecvate.
Creativitatea nu se poate realiza numai prin educarea gândirii. Un rol important
revine factorilor motivaţionali. Mulţi autori consideră că motivaţia este o componentă vitală a
creativităţii. În şcoală, motivaţia principală, o constituie pentru majoritatea elevilor, obţinerea
unor note mari, dar şi satisfacţia multor elevi de a descoperi noutăţi, fapte şi idei noi.
Examinarea definiţiilor creativităţii conduce la concluzia că noutatea, originalitatea,
ingeniozitatea şi valoarea teoretică sau practică reprezintă trăsături esenţiale ale activităţii
creatoare. Lipsa de consens în abordarea creativităţii se poate datora şi faptului că, multă
vreme, ea a fost considerată apanajul oamenilor de geniu, al unei minorităţi, şi, ca atare,
cercetarea a fost orientată exclusiv spre studierea vieţii şi activităţii persoanelor înalt creative.

În concluzie, sunt de părere că toţi elevii au un potenţial creativ, acest potenţial

depinzând doar parţial de motivaţia şi abilităţile lor. Folosind un limbaj care încurajează
creativitatea şi creând un mediu care îi provoacă şi îi sprijină pe elevi în eforturile lor creative,
profesorii îi pot ajuta pe elevi să gândească şi să acţioneze mai creativ.