Traducere P1 (2211)

Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și declanșarea conflictului în estul Ucrainei a
condus securitatea europeană într-o direcție periculoasă. După evenimentele din 2014
Rusia a continuat să își întărească forțele militare în regiunea Mării Negre în timp ce
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a încredințat forțe semnificative în
această regiune. Exercițiile militare au crescut în frecvență, intensitate și proporție.
Tensiunile rămân crescute, accentuate de conflictele navale dintre Rusia și Ucraina în
apropierea Strâmtorii Kerci, care au fost intensificate în Noiembrie 2018, și de
contradicțiile dintre NATO și forțele aeriene și navale ale Rusiei din această regiune. În
timp ce niciuna dintre părți nu pare pregătită să exercite acțiuni militare directe împotriva
celeilalte, există riscuri clare de înrăutățire a situației provenite din conflicte neintenționate
și accidente militare, calcule și percepții greșite.
În același timp, riscurile unei confruntări în regiune se extinde dincolo de forțele militare
ale Rusiei și NATO. Încă din primii ani de după era Razboiului Rece, regiunea
înconjurătoare a Mării Negre a avut parte de un set de războaie civile care s-au transformat
gradual dincolo de originile lor, devenind conflicte prelungite și baza războaielor
interstatale.
În ultimii ani, importanța relațiilor de securitate în Marea Neagră a crescut, în mod
special datorită conexiunii regiunii cu războaiele Orientului Mijlociu, cauzată de
angajamentul militar al Rusiei, al Turciei și al Statelor Unite în conflictul sirian. Regiunea
înconjurătoare a Mării Negre este astăzi un spațiu de securitate complex în care conflictele
prelungite, războaiele interstatale și confruntările marilor puteri se contopesc și se
suprapun în moduri instabile și imprevizibile.
Dată fiind importanța dezvoltărilor în Marea Neagră pentru pace și securitate în
Europa, teritoriile post-sovietice, Balcani și Orientul Mijlociu, există o nevoie urgentă
de a elimina sursele confruntărilor din această regiune. O prioritate este să eliminăm
riscurile de escaladare a situației până la o luptă miitară pe scară largă între Rusia și
NATO.
Totuși, progresul va fi, cel mai probabil, lent. Întărirea forțelor militare și acumularea
conflictelor nerezolvate în Marea Neagră sunt susținute de emergența perspectivelor
contradictorii, percepții de amenințări și sentimente de nesiguranță. Această situație este
unul din factorii majori care conduc la repudierea acordurilor majore cu privire la
armament, astfel crescând riscul de producere a conflictelor.
Cu toate acestea, există unii pași care pot și ar trebui să fie făcuți pentru a remedia
situația conflictelor și a militarizării. Reconstituirea securității colective în Marea Neagră
ar trebui efectuată printr-un număr de obiective simultane: măsuri de creștere a confidenței
și securității; dialoguri despre percepțiile de amenințare comune; și cooperarea pentru
rezolvarea problemelor de securitate mai delicate (probleme de mediu) și administrarea
îngrijorărilor comune de securitate (Nagorno-Karabah). Aceste măsuri ar trebui luate
alături de eforturile reînnoite de a promova încrederea prin reimplementarea transparenței
militare și a schimburilor de informație.
Rezumat
Regiunea înconjurătoare a Mării Negre — ce unește cele șase litorale ale țărilor Bulgaria,
Georgia, România, Rusia, Turcia și Ucraina cu teritoriul ce se întinde peste Caucazul de
Sud, Moldova și parte din Balcani — a devenit un spațiu de securitate complex și
contestat. De la dizolvarea Uniunii Sovietice, acumularea conflictelor locale și interstatale, creșterea
nesiguranței și percepțiilor de amenințare, și competiția geopolitică militarizată internațională au
transformat Marea Neagră într-o regiune imprevizibilă și cu un potențial risc crescut.
Instabilitatea, violența și conflictele armate au fost constante în regiune de la sfârșitul
Razboiului Rece. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, o serie de conflicte au
apărut în regiune: în Transnitria în Moldova, Abhazia și Osetia de Sud în Georgia,
Nagorno-Karabah în Azerbaijan și Cecenia în Rusia. Rusia a devenit actorul principal în
conflictele prelungite din regiune și a jucat un rol important în formarea dinamicii de
securitate a Mării Negre încă de la începutul anilor 1990.
Implicarea Rusiei în conflictele din Caucazul de Nord și de Sud a fost importantă pentru
formarea percepțiilor de securitate rusești. Implicarea în conflictele regiunii a jucat un rol
principal în politica domestică a Rusiei și a fost o cauză cheie a importanței oferite forței
militare și a modernizării politicii de legături externe și de securitate, cu precădere sub
instruirea președintelui Vladimir Putin.
De la începutul anilor 2000, intersectarea în regiunea înconjurătoare a Mării Negre a
planurilor de extindere Euro-Atlantică (cu precădere în ceea ce privește Georgia și
Ucraina), conflictele prelungite și îngrijorările Rusiei cu privire la uzurparea din partea
Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) au dus la o creștere a tensiunilor
regionale. Conflictele dintre Rusia și Georgia în Osetia de Sud în August 2008 au
evidențiat creșterea instabilității și nesiguranța regiunii și eșecul Europei în ceea ce privește
mecanismele de administrare și de prevenire a conflictelor.
În 2014, o criză politică domestică a Ucrainei, acompaniată de competiția geopolitică
dintre Rusia și comunitatea Euro-Atlantică a fost mecanismul de declanșare ce a dus la
anexarea Crimeei de către Rusia și la începerea conflictelor armate în estul Ucrainei. Ca
rezultat, regiunea înconjurătoare a Mării Negre a devenit o interfață de securitate cheie
între Rusia și comunitatea Euro-Atlantică, împreună cu alte state asociate cu cele două
comunități de securitate concurente (Armenia, Azerbaijan, Georgia, Moldova și Ucraina).
Acțiunile Rusiei în Ucraina și ulterioara militarizare a Crimeei au fost întâmpinate de
noua politică NATO de Prezență Adaptată Înaintata în zona Mării Negre – incluzând
expansiunea și intensificarea implementărilor maritime, aeriene și terestre – pentru a liniști
membrii NATO și partenerii din regiune. Țările incluse în NATO și în Uniunea Europeană
(UE) au impus sancțiuni Rusiei legate de evenimentele desfășurate în Ucraina.
Astăzi, Marea Neagră este terenul de întărire constantă a capacităților militare ale Rusiei și
NATO, în fundalul creat de conflictele nerezolvate și de războaiele cauzate de statele din
regiune. Aceste dezvoltări cresc nesiguranța. Statele de drept independente sunt nesigure în fața
statelor reziduale mai puternice. Statele reziduale sunt nesigure din moment ce statele de drept
sunt în general asociate cu Rusia, care este mult mai puternică. Chiar și Rusia este nesigură deoarece
percepe că granițele sale sunt amenințate de comunitatea Euro-Atlantică, care este mai puternică din punct
de vedere militar. În mod egal, NATO și UE se simt nesigure deoarece Rusia conduce o forță
militară dominantă în regiunea Mării Negre.
Astăzi, regiunea Mării Negre este astfel afectată de o serie de dezvoltări negative de securitate
interconectate: un proces de transformare a conflictului pe termen lung rezultă în combinarea
conflictelor prelungite ale regiunii cu competiția dintre state sau chiar internațională; și există o
militarizare și o creștere a forțelor armate de-a lungul regiunii înconjurătoare. Administrarea
securității regionale și proiectele de integrare au fost întrerupte, cauzând un declin în
transparență și confidență și o creștere a incertitudinii cu privire la intențiile de securitate
mutuale.
În regiunea Mării Negre se poate anticipa o consolidare adițională a pozițiilor militare
NATO și ale Rusiei, incluzând un angajament suplimentar de securitate în țările prinse la
mijloc între puteri mai mari: Armenia, Georgia, Moldova și Ucraina. Conflictele prelungite
vor continua să evolueze prin propriile lor dinamici locale, sub influența confruntărilor de putere
regională. În timp ce interesul pentru confruntările militare directe dintre NATO și Rusia
pare a fi scăzut, dezvoltările din Marea Neagră cresc pericolul unor conflicte neintenționate
cauzate de accidente militare și alte incidente, cauzate de schimbările neprevăzute și de
potențialele materializări ale conflictului.
În timp ce o rezolvare completă a problemelor de securitate nu va fi obținută în viitorul
apropiat, se pot face anumiți pași care sa prevină transformarea regiunii într-o zonă de
conflicte militare în toată regula. Reconstituirea securității colective în Marea Neagră ar
trebui efectuată pe mai multe căi: măsuri de creștere a securității și a confidenței; dialoguri
purtate pe subiectul percepțiilor de amenințare mutuale; cooperarea pentru rezolvarea
problemelor de securitate mai delicate ( probleme de mediu) și administrarea îngrijorărilor
comune cu privire la securitate (Nagorno-Karabah) și eforturi reînnoite pentru a întări
încrederea prin transparență militară și schimburi de informații.
1. Introducere : Marea Neagră ca spațiu de securitate
Regiunea Mării Negre are o istorie complicată ca spațiu de securitate. Combină un spațiu
maritim central cu acces limitat și zone litorale ce leagă regiunea de complexele de
securitate ale Europei, ale Eurasiei (definită în principal ca spațiu post-sovietic și
influențată de polițele de securitate ale Rusiei în zonă) și ale Orientului Mijlociu, care
deseori se intersectează și se suprapun.1 Regiunea centrală a Mării Negre aduce laolaltă, în
mod convențional, cele șase state litorale - Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia, și
Ucraina. Limitele atribuite regiunii pot, totuși, varia substanțial în funcție de perspectivele
geografice, istorice sau culturale particulare. Reflectând actualele dinamici de securitate,
punctul focal al acestui raport este regiunea înconjurătoare a Mării Negre, ce cuprinde
statele litorale și teritoriul ce se intinde peste Caucazul de Sud, Moldova și parte din
Balcani (vezi figura 1.1).2
Definiția Mării Negre ca spațiu de securitate s-a schimbat de-a lungul istoriei, reflectând
balanța puterilor din regiune, factorii de securitate implicați și semnificația militară a
regiunii pentru conflicte mai mari. A fost un spațiu de securitate contestat frecvent, deși
deseori ca parte dintr-o competiție geopolitică mai mare ce lega conflicte maritime și
terestre în Caucaz, Balcani, Europa Centrală și stepa Eurasiatică. Regiunea s-a bucurat, de
asemenea, și de perioade de relativă stabilitate, de obicei ca rezultat a încorporării ei într-o
ordine hegemonică, precum s-a întâmplat când Marea Neagră a fost controlată de Imperiul
Otoman și Imperiul Rus sau de Uniunea Sovietică.
La sfârșitul Războiului Rece a existat un efort paneuropean de a uni diviziuni istorice în
jurul Mării Negre și de a crea un nou mediu de securitate bazat pe cooperare, reguli și
instituții comune ca parte dintr-o ordine de securitate europeană mai amplă. Astăzi, însă,
Marea Neagră trece printr-un proces de militarizare și fragmentare a proiectelor de
integrare politică.
În timp ce catalistul actualelor întăriri ale forțelor militare și al proceselor de diviziune
în Marea Neagră a fost anexarea Crimeei de către Rusia și declanșarea conflictelor în estul
Ucrainei în 2014, tensiunile au apărut în regiune imediat după sfârșitul Războiului Rece.
La începutul anilor 1990, conflictele armate din Abhazia și Osetia de Sud din Georgia,
Nagerno-Karabah din Azerbaijan și Transnistria din Moldova au încetinit eforturile de a
menține pacea pe întreg teritoriul Europei.3 Până la sfârșitul deceniului, transformarea
intenselor conflicte armate în conflicte prelungite au sporit neînțelegerile dintre Rusia și
comunitatea Euro-Atlantică – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și
Uniunea Europeană.
1
Un complex de securitate regională a fost identificat ca fiind un grup format, în principal, din statele ale căror
relații de securitate, inclusiv percepțiile de amenințare, sunt “atât de interconectate încât problemele lor de securitate nu
pot fi analizate sau rezolvate separat”. Buzan, B. și Weaver, O. Regiuni și Puteri: Structura Securității Internaționale
(Presa Universității Cambridge: Cambridge, 2003), pag. 44.
2
King, C., “Regiunea înconjurătoare a Mării Negre în secolul 21” D. Hamilton și G. Mangott, Regiunea
înconjurătoare a Mării Negre în secolul 21: Perspective strategice, economice și de energie (Centrul de Relații
Transatlantice/Institutul Austriac de Relații Internaționale: Washington, DC/Vienna, 2008), pag. 1–5.
3
Pentru mai multe informații despre acest conflict, vezi Klimenko, E., “Conflictele armate prelungite în spațiul
post-sovietic și impactul lor asupra securității Mării Negre” Dezvăluirile SIPRI cu privire la pace și securitate nr.
2018/8, Dec. 2018.
2 R E C O N S T I T U I R E A S E C U R I T Ă Ț II C O L E C T I V E Î N R E G I U N E A M Ă R I I N E G R E
BELARUS
POLONIA
Kiev
SLOVACIA KAZAKHSTAN
UCRAINA
Budapesta
MOLDOVA
UNGARIA
Chișinău
Marea Azov RUSIA
ROMÂNIA
Belgrad
București Crimeea
SERBIA
București Marea
Sofia Caspică
BULGARIA GEORGIA Tbilisi
Marea Neagră Baku
uuu
ARMENIA AZERBAIJAN
Strâmtorile
Turcești
GRECIA Ankar Yerevan
a
TURCIA
Atena
IRAN
IRAK
SIRIA 0 400km
Marea Mediterană km
Revendicări ale zonelor exclusiv economice

Teritoriu contestat
Figura 1.1. Regiunea exstinsă a Mării Negre

Credit: Ahlenius, H., Nordpil, 2018.
Extinderea NATO și UE pentru a cuprinde Bulgaria și România a crescut și mai mult

tensiunea cu Rusia. Conflictele dintre Rusia și Georgia din August 2008 au pus în evidență
creșterea instabilității și nesiguranței în Marea Neagră și eșecul mecanismelor europene de
după Razboiul Rece ce aveau ca scop prevenirea și administrarea conflictelor din această
regiune.
Astăzi, ca rezultat a acumulării conflictelor nerezolvate, a creșterii continue a tenisiunilor
internaționale și a intensificării forțelor militare, spațiul de securitate al Mării Negre a fost
fracturat.4 Acum are simultan rolul de interfață de securitate cheie între Rusia și comunitatea
Euro-Atlantică implicând state asociate în mod variat cu cele două comunități de securitate
(Armenia, Azerbaijan, Georgia, Moldova și Ucraina) și de locație a unui set de conflicte
active și prelungite (Crimeea și estul Ucrainei,
4
Pentru înformații despre intensificarea forțelor militare vezi Wezeman, S. T. și Kuimova, A., “Bulgaria și securitatea
Mării Negre”, Lucrare SIPRI, Dec. 2018; Kuimova, A. și Wezeman, S. T., “Securitatea Georgiei și a Mării Negre”,
Lucrare SIPRI, Dec. 2018; Wezeman, S. T. și Kuimova, A., “Securitatea României și a Mării Negre”, Lucrare SIPRI,
Dec. 2018; Kuimova, A. și Wezeman, S. T., “Securitatea Rusiei și a Mării Negre”, Lucrare SIPRI, Dec. 2018;
Wezeman, S. T. și Kuimova, A., “Securitatea Turciei și a Mării Negre”, Lucrare SIPRI, Dec. 2018; și Wezeman, S. T. și
Kuimova, A., “Securitatea Ucrainei și a Mării Negre”, Lucrare SIPRI, Dec.2018.
INTRODUCERE: MAREA NEAGRĂ CA SPAȚIU DE SECURITATE 3
Abhazia și Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, și Transnistria).

La baza emergenței Mării Negre ca spațiu de securitate fragmentat și contestat stau
eșecurile eforturilor de incorporare a Rusiei într-un cadru unic de securitate europeană. În
schimb, pentru Rusia asigurarea unui rol de conducere în regiunea Mării Negre a devenit
esențială pentru agenda regională a țării și, în ultimii ani, chiar internațională.
Prin urmare, regiunea Mării Negre a devenit un spațiu de securitate distinct - unul dintre
cele două regiuni de securitate cheie în Europa, alături de Marea Baltică. Regiunea este
definită de propriile dinamici locale și naționale și de rivalitate dintre Rusia și NATO. Ca
rezultat, regiunea este acum punctul focal al intensificării forțelor militare locale și
internaționale cu cele mai avansate arme, incluzând sisteme nucleare, aflate în apropiere
unul de celălalt și de conflictele active și prelungite. Riscul apariției conflictelor în
regiunea Mării Negre este amplificat de apariția narațiunilor de securitate contradictorii
și în egală măsură ostile, susținute de percepțiile de amenințare crescute.
Combinarea acestor variate nesiguranțe și percepții de amenințare transformă regiunea Mării
Negre într-o zonă în mod unic imprevizibilă și cu un potențial risc ridicat. În același timp,
aranjamentele de securitate regională, concepute pentru a remedia și a administra tensiunile,
sunt respinse sau ignorate.
În acest mediu, apare nevoie urgentă de a explora opțiuni pentru evitarea confruntărilor
militare și pentru reconstruirea confidenței și a abordărilor cooperative ale securității.
5
Ca parte din proiect, SIPRI a publicat o serie de lucrări pentru a evalua militarizarea Mării Negre de-a lungul
ultimilor ani. Wezeman și Kuimova (nota nr. 4); și Kuimova și Wezeman (nota nr. 4). O lucrare ulterioară analizează
conflictele prelungite din regiunea Mării Negre.. Klimenko (nota nr. 3). Mai mult, SIPRI a gâzduit un workshop intitulat
“Modificarea Dinamicilor de Securitate în Marea Neagră”, 7–8 Dec. 2017.
2. Evoluția Mării Negre ca spațiu de securitate

Istoria modernă a securității Mării Negre
Controlul accesului intrărilor și ieșirilor prin Strâmtorile Turcești – Dardanelele, Marea
Marmara și Bosfor, care conectează Marea Neagră cu Marea Egee și cu Marea Mediterană
– este de mult timp o chestiune strategică.6 Pentru mare parte din istoria modernă, cu
precădere din secolul 15, Imperiul Otoman a fost puterea dominantă din regiune, având
stăpânire peste majoritatea teritoriilor înconjurătoare, iar Marea Neagră era privită ca un
“lac” turcesc.7 Războiul Ruso-Turc din 1568-1570, primul dintr-o serie de 12 războaie de acest
fel, a semnalat declanșarea conflictelor pentru dominație asupra regiunii Mării Negre dintre
Rusia și Imperiul Otoman ce a durat până la începutul Primului Război Mondial din 1914-1918.
Un punct de cotitură pentru otomani a fost în 1783, odată cu pierderea Crimeei în
favoarea Imperiului Rus. Expansiunea Rusiei în teritoriile ce aparțin acum Ucrainei,
Moldovei și Caucazului de Nord și de Sud și creșterea influenței în Balcani a transformat
gradual Rusia în principala putere de conducere a Mării Negre. Pentru Rusia, controlul
Crimeei și expansiunea în jurul Mării Negre au servit ca punct de plecare pentru emergența
Imperiului Rus ca putere globală. Folosindu-se de influența asupra Mării Negre, forțele
navale ruse s-au extins în Mările Egee și Mediterană.
Declinul constant al forței otomane din secolul 19 până la declanșarea Primului Război
Mondial a adus Chestiunea Orientală – cum ar afecta dezintegrarea Imperiului Otoman
balanța puterii în Europa – în atenția agendei de securitate europene. Discuția cheie a
Chestiunii Orientale era legată de controlul intrărilor și ieșirilor din Marea Neagră prin
Strâmtorile Turcești.
Convenția de la Montreux din 1936 a oferit Turciei control asupra Strâmtorilor Turcești
și a setat reglementări cu privire la tranzitul navelor de război. 8 Convenția a stabilit
restricții asupra vaselor militare ale statelor din afara regiunii Mării Negre care trec prin
strâmtori, în funcție de tonaj, număr de vase, durata vizitei și cererile de pre-notificare a
pasajelor.9 Statelor din afara regiunii Mării Negre le-a fost interzis să trimită submarine
prin Strâmtorile Turcești, în timp ce tranzitul submarinelor statelor Mării Negre a fost strict
restricționat. Restricțiile de tranzit previn de asemenea și trecerea purtătorilor de
echipament aerian prin strâmtori.10
6Pentru o prezentare generală a istoriei regiunii vezi King, C., Marea Neagră: Istoric (Presa Universității Oxford:
Oxford, 2004).
7 King (nota nr. 6), pag. 125, 133–34.
8 Convenție cu privire la regimul strâmtorilor, semnată la 20 iulie 1936, intrată în vigoare la 9 noiembrie 1936,
Liga seriei de tratate ale națiunilor, vol. 173, nr. 4001–32 (1936–37).
9 Nu mai mult de 9 nave de război ale statelor din afara regiunii Mării Negre se pot afla ăn tranzit prin strâmtori.
Tonajul maxim agreat al navelor de război ale statelor din afara regiunii Mării Negre nu poate depăși 15 240 de tone. În
cele mai multe circumstanțe, tonajul total agreat al navelor de război pe care statele din afara regiunii Mării Negre le-ar
putea avea în Marea Neagră este limitat la maxim 30 481 de tone și le este permis să stea în Marea Neagră pentru nu
mai mult de 21 zile.
10 Ministerul Turcesc de Afaceri Externe “Implementarea Convenției de la Montreux [n.d.].
THE
6 RECONSTITUIREA SEC Ă Țo
U R I TEV C O L EoCNT I of
IILUTI V E ÎTHE I U NcEK
BLA
N REG A sMEA
Ă R IAI sN A
E GsRECURIT
E y s PA c E
Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în 1945, Uniunea Sovietică a
dorit să modifice Convenția de la Montreux în avantajul său prin negocieri bilaterale cu
Turcia și prin demonstrarea forțelor sale militare: criza Strâmtorilor Turcești din 1946.
Parțial pentru a face față presiunii, Turcia a apelat la Statele Unite pentru sprijin și s-a
alăturat forțelor NATO în 1952, astfel creând unul dintre stâlpii de susținere ai ordinii de
securitate europeană din perioada Razboiului Rece și perioada de după acesta.
Cu anexările sovietice dinaintea, din timpul și de după Al Doilea Razboi Mondial,
implementarea regimurilor comuniste pro-sovietice în Europa Centrală , și crearea
Organizației Tratatului de la Varșovia din 1955, Marea Neagră a căzut în mare parte sub
control sovietic pe durata Războiului Rece, cu excepția coastei Turciei și a Strâmtorilor
Turcești.
Marea Neagră în perioada de dupa Războiul Rece

Căderea regimului comunist la sfârșitul anilor 1980 și dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991
au marcat emergența statelor litorale independente – Bulgaria, Georgia, România, Rusia,
Turcia și Ucraina – ca modalitate principală de a organiza spațiul politic și de securitate al
Mării Negre. Ulterior, totuși, a avut loc o fragmentare în plus după ce unele dintre noile
țări independente au fost puse la încercare de conflicte secesioniste și de înființarea unor
state de drept: Abhazia și Osetia de Sud în Georgia, Nagorno-Karabah în Azerbaijan, și
Transnistria în Moldova. Guvernul rus a luptat două războaie împotriva rebelilor ceceni, iar
Cecenia a fost un stat de drept independent în 1997-1999, în timp ce Caucazul de Nord a
suferit o serie de insurgențe naționaliste și de inspirație islamică. În alte părți, regimele
cvasi-separatiste – Adjaria în Georgia, Gagauzia în Moldova și Crimeea în Ucraina – au
evidențiat potențiale linii de avarie de-a lungul regiunii.11
În ciuda conflictelor de la începutul anilor 1990. Noile aranjamente de securitate din
regiunea Mării Negre au continuat să susțină principiile și convențiile securității europene
stabilite prin Conferința de Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), denumită ulterior
Organizația de Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), și consacrate în Carta de la
Paris pentru o Nouă Europă.12 Astfel, problemele de securitate regională a Mării Negre au
fost rezolvate prin acorduri cheie, în mod special acordurile de control al armelor (și în
principal Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa), și prin
mecanismele de administrare și prevenire a conflictelor ale instituțiilor OSCE.13
În regiunea propriu-zisă a Mării Negre, dificultățile de securitate trebuiau rezolvate în
conformitate cu principiul “Probleme regionale comune, soluții regionale cooperative”. 14
Astfel, conceptul dominant ce a apărut în anii 1990 a dus la crearea unei regiuni a Mării
Negre unitară prin cooperări regionale
11
Melvin, N. J., Construirea Stabilității în Caucazul de Nord , Document de Politică SIPRI nr. 16 (SIPRI:
Stockholm, Mai 2007).
12
Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, semnată 21 noiembrie 1990.
13
Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa (tratatul FACE), semnat 19 noiembrie. 1990, intrat
în vigoare la 9 noiembrie 1992.
14
Asmus, R. D. și Jackson, B. P., "Marea Neagră și frontierele libertății”, Revizuirea Poliței, iunie/iulie 2004.
E V O L U Ț I A M Ă R II N E G R E C A S P A ȚI U D E S E C U R I T A T E 7
THE EV o LUTIo N of THE BLA c K s EA A s A s ECURIT y s PA c E
îmbunătățite. Inițial, această idee a fost promovată printr-un set de inițiative administrate
regional.
Organizații regionale ale Mării Negre
Destrămarea Uniunii Sovietice a eliminat multe dintre barierele economice și politice care
înainte izolau Marea Neagră de regiunile mediterană, balcanică și caspică vecine.
Intensificarea cooperării regionale a fost văzută ca o modalitate cheie de a promova
conectivitatea și de a spori astfel încrederea și confidența prin construirea interdependenței.
Cadrul central, și în același timp cel mai inclusiv, al regiunii Mării Negre a fost
Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN). OCEMN a fost imaginată ca
o inițiativă cooperativă politică și economică cu scopul de a promova integrarea regională,
de a servi ca forum al securității și al eforturilor de stabilitate fiind, astfel, un mijloc de a
difuza potențiale crize după Razboiul Rece. A fost lansată pentru prima dată în 1992, iar
evoluția sa din 1998 a transformat-o în mod oficial într-o organizație economică
regională.15 În prezent, OCEMN conține un număr estimativ de 335 milioane de oameni
din 12 state membre din regiunea Mării Negre și din Balcani - Albania, Armenia,
Azerbaijan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Rusia, Serbia, Turcia și Ucraina.
În sfera securității tradiționale, inițiativa regională centrală de după Razboiul Rece a fost
reprezentată de Forțele Navale ale Mării Negre (numită și BLACKSEAFOR), organizație
inițiată de Turcia în 2001. Acest cadru promovează cooperarea maritimă dintre cele șase
state litorale, concentrându-se pe stabilirea unor măsuri preventive împotriva terorismului,
crimei organizate și a traficului ilegal. Exercițiile navale bianuale la care participau nave
ale tuturor celor șase state litorale aveau ca scop îmbunătățirea interacțiunii militare, deși
exercițiile erau limitate, parțial din cauza condițiilor nefavorabile ale navelor unora dintre
state.16 BLACKSEAFOR a fost suspendată în urma anexării Crimeei de către Rusia. 17
În 2004, Turcia a inițiat Armonia Mării Negre, operație navală ce a fost lansată în
concordanță cu o serie de rezoluții ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite ce au ca
scop împiedicarea terorismului, a amenințărilor asimetrice și a amenințărilor cu arme de
distrugere în masă din Marea Neagră, precum și asigurarea securității în Strâmtorile
Turcești.18 Operațiunea a fost afiliată cu NATO și a completat Operațiunea Eforturilor
Active pornită de NATO în Marea Mediterană. Deși inițial a fost o operațiune națională,
Armonia Mării Negre s-a extins la nivel multinațional când Turcia a invitat celelalte state
litorale ale Mării Negre sa se alăture.
Deși nu se focalizează pe Marea Neagră, Comunitatea Statelor Independente (CSI) avea
inițial câțiva membri din regiunea înconjurătoare a Mării Negre - Armenia, Azerbaijan,
Georgia, Moldova, Rusia și Ucraina — când a fost fondată în
15
Cartă a Organizației de Cooperare Economică a Mări Negre, semnată la 5 iunie 1998, intrată în vigoare la 1 mai
1999.
16 17
Gorenburg, D., “Zece ani de BlackSeaFor:evaluare parțială” ,Reforma Militară Rusă, 11 mai 2011. Kucera, J.,
“Cooperarea navală a Mării Negre, victimă a războiului ucrainean”, Eurasianet, 23 iulie 2014.
18
Forțele Navale Turcești, “Operațiune pentru Armonia Mării Negre”, 2 martie. 2016.
1991. CSI are , de asemenea, și o dimensiune de securitate : în anii 1990, operațiuni de pace ale CSI au fost
efectuate în regiunea Mării Negre, deși erau aproape exclusiv duse la capăt de personal militar rusesc.19 Georgia
s-a retras din CSI după o dispută cu Rusia în 2008, iar Ucraina s-a retras în Mai 2018.20
Originile Organizației Tratatului de Securitate Colectiva (OTSC) condusă de Rusia
provin din Tratatul de Securitate Colectivă al CSI din 1992. În 2002 cei șase membri
râmași ai tratatului - Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Rusia și Tadjikistan — au înființat
OTSC.21 În data de 6 octombrie 2007 membrii OTSC au fost de acord cu o expansiune
majoră a organizației menită să creeze o forță OTSC de menținere a păcii care s-ar putea
lansa sub un mandat eliberat de Națiunile Unite (sau fără) valabil pentru statele membre.
Expansiunea le-a permis membrilor să cumpere arme rusești la prețuri domestice. În cadrul regiunii extinse a
Mării Negre, OTSC a fost una dintre modalitățile principale de dezvoltare a cooperării militare dintre Rusia și
Armenia.
În 1997 patru state ale regiunii Mării Negre — Georgia, Ucraina, Azerbaijan și Moldova
(numite colectiv GUAM) — au lansat un nou forum de cooperare. Gruparea s-a bucurat de
sprijinul Statelor Unite și al țărilor Europei de Vest, și a fost privită ca o încercare de a crea
un bloc în cadrul CSI pentru a contracara încercările Rusiei de a-și păstra controlul politic
și militar asupra vecinilor săi.22 O cartă din 2001 (semnată și de Uzbekistan, care s-a retras
mai târziu) a înființat Organizatia Dezvoltarii Democratice și Economice – GUAM. Chiar
dacă gruparea s-a scindat după ce țările membre au adoptat abordări diferite în relație cu
Rusia, a renăscut după anexarea Crimeei, reflectând o convergență reînnoită a scopurilor
geopolitice ale țărilor membre.23
Abordarea Rusiei cu privire la securitatea Mării Negre înainte de 2014
Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, inițial Rusia părea să opteze pentru integrarea
comunității Euro-Atlantice în politicile sale de afaceri externe și securitate, sperând în
același timp să își păstreze rolul de conducere în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.
Declanșarea unei serii de conflicte în noile țări independente - în Georgia (Abhazia și Osetia
de Sud), Moldova (Transnistria), Azerbaijan (Nagorno-Karabah) și chiar în Rusia (Cecinia)
— a promovat reorientarea atenției Rusiei asupra vecinității apropiate.
Rusia și conflictele secesioniste. La începutul anilor 1990, Rusia a suferit dificultăți de
securitate legate de conflictele secesioniste din unele dintre noile state independente ale
regiunii înconjurătoare a Mării Negre și la granițele sale cu Caucazul de Nord. Cel mai
puternic interes al Rusiei în aceste conflicte a fost subliniat de implicarea în capacități
variate a personalului militar și a unităților individuale în conflicte, diplomație din partea
Rusiei (ex: în Nagorno-Karabah) și eventuala implementare a operațiunilor de pace ale CSI
condusă de Rusia (în Rusia și Georgia), ce a jucat un rol central în încheierea disputelor
active și în
19
Vezi Klimenko (note 3).
20
Ponomarenko, I., “Ucraina își retrage reprezentanții din CSI” Kiev Post, 19 mai 2018.
21
Tratatul Securității Colective, semnat la 15 mai 1992, intrat în vigoare la 20 aprilie 1994, Seria de tratate a
Națiunilor unite, vol. 1894 (1995); și Carta Organizației Tratatului Securității Colective, semnată la 7 octombrie 2002,
intrată în vigoare la 18 septembrie 2003, Seria de tratate a Națiunilor unite, vol. 2235 (2005).
22
Socor, V., “GUAM la zece”, Eurasia Daily Monitor, 20 iunie 2007.
23
Shiriyev, Z., “Se Întoarce GUAM?”, Eurasianet, 5 mai 2017.
THE EV
EVOLU Ț IoALUTI
M Ă Ro
IINN Eof
G RTHE
E C A BLA cK
S P A ȚI s EA
U D E S EACsU RAI TsAECURIT
TE 9 y s PA c E
transformarea disputelor în conflicte prelungite. Ulterior, Rusia a susținut negocierile
pentru a rezolva conflictele, menținându-și în același timp interesele în ceea ce privește
regiunile de separare.
În același timp, prezența Rusiei în Caucazul de Sud a fost diminuată. Spre sfârșitul
anilor 1990, Rusia a fost supusă presiunilor internaționale de a-și închide bazele militare
din Georgia, mai ales la Întrunirea Ministerială OSCE din 1990 din Istanbul. La întrunire,
Rusia și-a asumat un angajament politic de a retrage forțele militare din Georgia și
Moldova – așa-numitele angajamente de la Istanbul.24 Ulterior, Rusia a închis facilitățile
din Georgia până în 2007, cu excepția bazei de la Gudauta din Abhazia, s-a retras din
singura sa facilitate militară din Azerbaijan în 2012, dar și-a menținut forța militară în
Moldova.25
Războaiele din Caucazul de Nord au jucat un rol în mod particular important în evoluția
abordării securității de către Rusia în regiunea Mării Negre. Înfrângerea forțelor rusești în
timpul Primului Război Cecen din 1994-1996 și ulterioara retragere din Cecenia a fost
considerată umilitoare pentru Rusia, putând să crească posibilitatea destrămării țării.
Creșterea puterii lui Vladimir Putin ca președinte al Rusiei în 1999-2000 și ulterioara sa
consolidare a puterii politice a fost asociată cu lupta împotriva forțelor separatiste și
religioase extremiste în Caucazul de Nord.
Piesa centrală a eforturilor lui Putin de a restabili controlul federal în sudul țării a fost Al
Doilea Razboi Cecen din 1999-2009. În timpul conflictului, Rusia a început să își
reformeze politica contraterorism și să își reorganizeze gradual forțele armate, incluzând
dezvoltarea mai multor tehnici militare identificate ulterior ca “tactică militară hibridă” –
însemnând o combinație dintre metodele convenționale cu tactici neregulate și informații și
tactici cibernetice.26 În același timp, Guvernul Rusiei a fost reorganizat într-un sistem
centralizat, deseori ca răspuns pentru incidentele teroriste legate de conflictul din Caucazul
de Nord, cu precădere atacul militanților asupra unei școli din Beslan, Osetia de Nord, în
2004.27
În timpul celui de Al Doilea Război Cecen, care a durat un deceniu, regiunile sudice ale
Rusiei au devenit din ce în ce mai militarizate; forțele paramilitare au fost formate de
cecenii și cosacii pro-guvern, iar tensiunile dintre Rusia și Georgia au crescut din cauza
acuzațiilor potrivit cărora militanții ceceni operau din Georgia. În același timp, relațiile
politice ale Rusiei, mai ales în vecinătate, au devenit mai asertive, reflectând dorința lui
Putin de a repoziționa Rusia ca putere internațională cu responsabilități de securitate în
sfera de interes post-sovietică.28
24
OSCE, “Documentul de la Istanbul 1999”, noiembrie 1999.
25
Antidze, M., “Rusia își închide ultima bază militară din Georgia”, Reuters, 13 noiembrie 2007; și Sputnik, “Rusia își
confirmă retragerea din Gabala Radar din Azerbaijan”, 11 decembrie 2012. Detalii despre forțele din Moldova se regăsesc mai jos.
26
Chivvis, C. S., Corporația Rand,”Tactica militară hibridă a Rusiei și ce se poate face în privința ei”, mărturie la
Comisia de specialitate a Camerei Reprezentanților Statelor unite, 22 martie 2017.
27
Omelicheva, M. Y., “După Beslan: schimbări în politica contrateroristă a Rusiei”, Relații E-Internaționale, 15
octombrie 2012.
28
Trenin, D., “Renașterea Rusiei: reimaginarea politicii de afaceri externe ale Moscovei”, Afaceri Externe, vol. 88,
nr. 6 (noiembrie/decembrie 2009) pag. 64-78.
10 R E C O N S T I T U I R E A STHE
E C U REV oȚLUTI
ITĂ I I C OoLN
E Cof
T I VTHE
E Î N RBLA cK
EGIU N EsAEA
M ĂARsI IANE
s ECURIT
GRE y s PA c E
Ulterior Revoluției Rozelor din 2003 din Georgia, conflictele prelungite au ajuns să
domine relația bilaterală a Georgiei cu Rusia, în mod special ca modalitate de a influența
Președintele Georgiei Mikheil Saakashvili. Extinderea forțelor NATO și EU în regiunea
Mării Negre și perspectiva alăturării Ucrainei, Moldovei și a țărilor din Caucazul de Sud la
comunitatea Euro-Atlantică a sporit tensiunile dintre Rusia și vecinii săi. Ca rezultat, Rusia
a privit conflictele prelungite din regiunea Mării Negre ca fiind parte din relațiile sale cu
UE si NATO – ca modalitate de a încetini și mai mult expansiunea Euro-Atlantică.
Tensiunile au apărut ca rezultat al înțelegerii de la summit-ul NATO din București din
Aprilie 2008, ce presupunea că Georgia și Ucraina vor deveni eventual state membre
NATO, combinată cu eforturile Georgiei de a altera situația politică din Osetia de Sud și cu
politica regională mult mai asertivă a Rusiei. Conflictele dintre Georgia și Rusia din
August 2008 au marcat o schimbare majoră a situației securității în jurul Mării Negre.
Înfrângerea Georgiei a fost urmată de recunoașterea din partea Rusiei a independenței
Abhaziei și Osetiei de Sud și de extensia garanțiilor de securitate oferite de Rusia statelor
de drept.29 Ulterior, Rusia și-a întărit forțele de securitate în regiunile de separare, astfel
asigurând controlul militar peste litoralul de est al Mării Negre. Îngrijorată de deficiențele
semnificative ale performanței de luptă, Rusia a inițiat și un proces de modernizare
militară.30
În timp ce Rusia era focalizată asupra securității în Caucazul de Nord și de Sud,
menținerea facilităților militare în Crimeea, în mod special în Sevastopol ca bază
principală a Flotei Mării Negre, a rămas o prioritate. Cu prăbușirea Uniunii Sovietice, Flota
Sovietică a Mării Negre a fost împărțită între forțele navale rusești și ucrainene. Flota
Rusească a Mării Negre a continuat să aibă sediul principal în Sevastopol, orașul-port
ucrainean din Crimeea. Rusia a abrogat revendicările teritoriale în favoarea Ucrainei într-
un tratat bilateral din 1997 și a fost de acord cu închirierea pe termen lung a terenului,
facilităților și resurselor din Sevastopol și de oriunde altundeva în Crimeea printr-o
înțelegere separată.31
Ulterior conflictelor din Osetia de Sud din 2008, când nave rusești au fost lansate din
Sevastopol pentru a ajunge pe coasta Georgiei, Guvernul Ucrainean îndrumat de
președintele Viktor Yushchenko (cu mandatul în perioada 2005–2010) a sugerat că
închirierea de către Rusia a facilităților militare din Crimea ar putea să nu fie extinsă
dincolo de termenul original al înțelegerii din 1997, și că forțele militare ale Rusiei vor fi
nevoite să părăsească Sevastopol până în 2017.32 Cu toate acestea, odată cu dezintegrarea
mișcării politice formată de Revoluția Portocalie din 2004-2005, Viktor Yanukovych a fost
ales președinte al Ucrainei în februarie 2010.33 El a fost privit de către comunitatea Euro-
Atlantică ca susținător al relațiilor strânse cu Rusia. Pe data de 27 aprilie 2010, Rusia și
Ucraina au semnat
29
Klimenko (nota nr. 3).
30
Kuimova și Wezeman, “Rusia și securitatea Mării Negre” (nota nr. 4).
31
Tratatul Prieteniei, Cooperării și Parteneriatului dintre Ucraina și Federația Rusă, semnat la 31 mai 1997, intrat în
vigoare la 1 aprilie 1999, Seria de tratate ale Națiunilor unite; și înțelegerea dintre Federația Rusă și Ucraina cu privire la
statutul și condițiile staționării Flotei Mării Negre ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei, semnată la data de 28 mai
1997, intrată în vigoare la 12 iulie 1999.
32
McElroy, D., “Ucraina impune restricții flotei rusești”, The Telegraph, 13 august 2008.
33
Harding, L., “Viktor Yanukovych promite că Ucraina va accepta Rusia”, The Guardian, 5 martie 2010;
11
E V O L U Ț I A M Ă R II N E G R E C A S P A ȚI U D E S E C U R I T A T E
un acord cu privire la Flota Rusească a Mării Negre în Ucraina: în schimbul prețurilor
reduse al gazelor rusești pentru Ucraina, înțelegerea a fost extinsă pentru închirierea de
către Rusia a facilităților din Crimmea pentru încă 25 de ani după 2017 (până în anul
2042), cu opțiunea de prelungire cu extensii de 5 ani.34 În ciuda scopului strategic al
Rusiei de a-și păstra prezența militară în Crimeea, Flota Mării Negre a fost sever neglijată
în cele două decenii de după sfârșitul Războiului Rece. Conform termenilor acordului din
2010, orice modernizare a Flotei Mării Negre sau a Forțelor militare terestre rusești din
Crimeea a fost restricționată de nevoia de a se încadra în dimensiunile predefinite ale
forțelor, în concordanță cu angajamentele Tratatului cu privire la Forțele Armate
Convenționale în Europa din 1990. Aceste constrângeri ale abilităților Rusiei de a
îmbunătății sau extinde Flota Mării Negre au fost o sursă de neînțelegeri între Rusia și
Ucraina în 2013.35 Parțial pentru a ocoli unele dintre aceste restricții, și în caz că Ucraina
va cere eventual Rusiei să părăsească Crimeea, Guvernul Rusiei a început modernizarea
portului militar de la Novorossiysk de pe coasta rusească a Mării Negre.
Rusia își consolidează prezența militară în Marea Neagră. Pe măsură ce relațiile Rusiei cu
Georgia s-au deteriorat în mijlocul anilor 2000, poziția Rusiei s-a modificat pentru a oferi o
mai mare susținere Abhaziei și Osetiei de Sud. Ulterior conflictelor din Osetia de Sud din
2008, Rusia a recunoscut independența regiunilor de separare și în perioada 2009 -1010
și-a definitivat prezența militară în Caucazul de Sud, semnând acorduri de securitate cu
Abhazia și Osetia de Sud și modernizând echipamentul militar trimis la bazele sale din
regiune.36 O înțelegere din 2010 cu privire la o bază militară rusească comună în Abhazia
oferă Rusiei posibilitatea de a opera o bază (cea de a șaptea Bază Militară Rusească) timp
de 49 ani, cu posibilitatea extinderii automate la fiecare 15 ani după. 37 Puterea permanentă
a forțelor militare rusești din Abhazia de după evenimentele din 2008 este estimată a fi în
jur de 4000-4500 de persoane, cu un număr adițional de paznici ai frontierei estimat a fi în
jur de 1300 de persoane.38
Tratatul din 2008 dintre Rusia și Osetia de Sud conține garanții de apărare mutuală în
cazul atacurilor.39 Conform unui acord din 2012, Rusia poate opera o bază militară
comună, (cea de a patra Bază Militară Rusească) în Osetia de Sud timp de 49 ani, cu
posibilitatea extinderii automate la fiecare
34
Înțelegere între Ucraina și Rusia cu privire la staționarea Flotei Rusești a Mării Negre pe teritoriul Ucrainei,
semnată 21 aprilie 2010, intrată în vigoare 14 mai 2010; și Harding, L., “Ucraina extinde închirierea de către Flota
Rusească a Mării Negre”, The Guardian, 21 aprilie 2010.
35
Bugriy, M., “Viitorul bazelor Flotei Rusești a Mării Negre: Novorossiysk versus Sevastopol”, Eurasia Daily
Monitor, 6 septembrie 2013.
36
37
Înțelegere între Federația Rusă și Republica Abhaziei cu privire la Baza Militară Comună a Rusiei de pe teritoriul
Republicii Abhaziei, semnată 17 februarie 2010, intrată în vigoare 20 ianuarie 2012; și Radio Europa Liberă/Radio
Libertatea , “Rusia obține o bază militară în Abhazia”, 17 februarie 2010.
38
Batashvili, D., “Implementările trupelor rusești amenință Georgia”, Civil.ge, 4 aprilie 2017; și Facon, I.,
Prezența militară a Rusiei Parteneriatul Țărilor de Est (Parlamentul European, Directoratul General pentru Politici
Externe: Bruxelles, iulie 2016), pag. 29.
39
Tratatul Prieteniei, Cooperării și Asistenței Mutuale dintre Federația Rusă și Republica Osetiei de Sud, semnat la
17 septembrie 2008, intrat in vigoare la 20 ianuarie 2009.
12 R E C O N S I T U I R E A S E C U R I T Ă Ț II C O L E C T I V E Î N R E G I U N E A M Ă R I I N E G R E
15 ani după.40 Puterea totală a armatei rusești în Osetia de Sud este estimată a fi constituită
dintr-un personal de 4000-4500 de persoane, deși numărul fluctuează în mod regulat.41
Armenia a fost un membru fondator a OTSC și este singurul stat membru situat în
regiunea Caucazului de Sud. De la începutul anilor 1990, Rusia și-a menținut o forță
militară strategică în Armenia, localizată în trei baze. Cea de a 102-a bază militară rusească
de la Gyumri, aproape de granița cu Turcia, găzduiește tancuri, vehicule de luptă de
infanterie și artilerie. Cea de a 3624-a bază rusească de la aeroportul din Erebuni, în
apropiere de Yerevan, găzduiește arme de luptă MiG-29 și Sukhoi și elicoptere Mi-24 și
Mi-8. O bază din apropierea orașului Meghri, aproape de granița cu Iran, găzduiește un număr estimativ de
200 de paznici de frontieră.42 În total, personalul militar rusesc din Armenia este estimat a fi
format din 5000 de persoane.
Cea de a 1-2-a bază militară a fost înființată în 1995 de către trupe militare rusești care
deja staționau în Armenia conform unui tratat semnat în luna martie a acelui an. 43 Baza
este o formațiune ce prezintă o constantă propmtitudine de luptă. Un grup de forțe armene
și rusești comune a fost înființat în mod formal în 2000, implicând bazele Rusiei din
Armenia și elemente din cel de al cincilea corp al armatei Armeniei, atribuit frontierei
dintre Armenia și Turcia.44
Tratatul din 1995 a fost modificat de un protocol din 2010 care a extins misiunea Rusiei
de la țelul precedent de a-și proteja interesele la asigurarea securității Armeniei. 45 De
asemenea, protocolul oferă Rusiei dreptul de a folosi baza de la Gyumri până în 2044, având
opțiunea de a prelungit automat la fiecare 5 ani după.46 Ca parte din înțelegere, Rusia a fost de
acord să asigure Armeniei armament avansat, în timp ce o înțelegere separată asigură
asistență militară pentru a susține cumpărarea unor noi sisteme. În urma înțelegerii,
Rusia și-a modernizat forțele militare, în mod special cu un escadron de aviație MiG-29
și cu un escadron de elicoptere Mi-24 și Mi-8. Forțele terestre au fost și ele rearmate cu
drone de recunoaștere.47
40
Înțelegere între Federația Rusă și Repuplica Osetiei de Sud cu privire la Baza Militară Rusească Comună pe
teritoriul Republicii Osetiei de Sud, semnată la 7 aprilie 2010, intrată în vigoare la 7 noiembrie 2011.
41
Batashvili (nota nr. 38); și Facon (nota nr. 38), pag. 28.
42
Facon (nota nr. 38), pag. 26.
43
Tratat dintre Federația Rusă și Republica Armeniei cu privire la Baza Militară Rusească de pe teritoriul Republicii
Armeniei, semnat la 16 martie 1995, intrat în vigoare la 29 august 1997.
44
Sanamyan, E., “Forța comună a Armeniei și Rusiei: ce este și ce nu este”, Universitatea Californiei de
Sud, Institutul Dornsife de Studii Armene, 1 decembrie 2016.
45
Protocolul Nr. 5 între Federația Rusă și Republica Armeniei pentru modificarea înțelegerii dintre Federația Rusă și
Republica Armeniei cu privire la Baza Militară Rusească de pe teritoriul Republicii Armeniei de la 16 martie 1995,
semnat la 20 august 2010, intrat în vigoare la 6 iulie 2011; și O’Rourke, B., “Rusia și Armenia semnează pactul apărării
extinse”, Radio Europa Libera/Radio Libertatea, 20 august 2010.
46
Președintele Rusiei, “Ratificarea Protocolului Nr. 5 dintre Rusia și Armenia, 27 iunie 2011.
47
TASS, “Rusia își consolidează baza militară aeriană din Armenia cu 6 elicoptere”, 21 decembrie 2015; ‘TASS,
“Baza militară aeriană rusească din Armenia va primi un avion MiG-29 și un elicopter Mi-8 în 2016”, 5 ianuarie 2016; și
TASS, “Baza militară rusească din Armenia primește drone moderne”, 11 ianuarie 2016.
E V O L U Ț I A M Ă R II N E G R E C A S P A ȚI U D E S E C U R I T A T E 13
Rusia a fost, de asemenea, un factor important de securitate în conflictul prelungit care
s-a dezvoltat în Moldova de la începutul anilor 1990. A 14-a Armată Sovietică a avut
inițial majoritatea bazelor la estul râului Nistru din Moldova. La începutul anului 1992,
elemente ale fostei Gărzi Ruse au devenit cea de A 14-a Armată a Rusiei. Când au pornit
conflicte în 1992 între forțele loiale autorităților Moldovei și autodeclarata Republică
Moldovenească Nistreană (cunoscută și drept Transnistria), elemente ale armatei rusești au
dezertat și s-au alăturat Transnistriei, aducând echipamente.48 În iulie, armata rusească a
intrat direct în conflict, oprind rapid înfruntările. Conflictul a fost transformat într-un
conflict prelungit, mediat de către OSCE. O unitate militară rusească separată a fost mutată
în regiune ca parte din operațiunea de pace dintre Rusia, Moldova și Transnistria. În 1995,
cea de A 14-1 Armată Rusească a devenit Grupul operațional al Forțelor Rusești în
Moldova.
Conform angajamentelor de la Istanbul, Rusia și-a asumat că va retrage forțele din
Transnistria până la sfârșitul anului 2002. Ulterior, Rusia și-a menținut forțele din
Transnistria, argumentând că acestea erau esențiale pentru prevenirea revenirii violenței și
pentru a păzi un mare depozit de arme din perioada sovietică. 49 Personalul militar rusesc
din Transnistria este constituit dintr-un număr estimativ de 1500 de persoane, plus sute de
trupe rusești de menținere a păcii, însoțind 5000-6000 de membri ale forțelor de defensivă
din Transnistria.50
Expansiunea Euro-Atlantică
De la începutul mileniului, o creștere a interesului UE și NATO față de statele ce
înconjoară Marea Neagră a început să eclipseze inițiativele regionale și a introdus un nou
vector al relațiilor de securitate internațională. Extinderea programelor UE și NATO de
includere a mai multor state din regiunea Mării Negre a fost privită de către commentatorii
Occidentali ca o oportunitate de a include regiunea Mării Negre într-o trategie mai amplă
de a proiecta stabilitatea și democrația într-un spațiu european mai mare, și dincolo de
granițele cu Orientul Mijlociu.51
Aderarea Bulgariei și a României la NATO în martie 2004 și la UE în ianuarie 2007 a
marcat o schimbare importantă în perspectiva securității Mării Negre. În timp ce Turcia,
fiind membru NATO din 1952, a jucat un rol cheie în ceea ce privește Marea Neagră,
extinderea pentru a include încă două state litorale a oferit comunității Euro-Atlantice o
poziție cu un potențial mai mare de conducere asupra Mării Negre. Această poziție a fost
mai apoi consolidată de relațiile strânse cu Georgia, cu precădere în 2004, și cu Ucraina, în
timp ce își îndreptau atenția către UE și NATO.
Apartenența completă la NATO însemna că Bulgaria și România deveneau integrate
în structurile de comandă NATO și în exercițiile militare. 52 Statele
48
49
Ministerul Rus de Afaceri Externe, “ Interviu cu Secretarul de Stat și Ministrul Deputat de Afaceri Externe Grigory
Karasin pentru revista Kommersant din 2 octombrie 2017”, 3 octombrie 2017.
50
Facon (nota nr. 38), pag. 15; Radio Europa Libera/Radio Libertatea, “Rusia se opune cererii Moldovei de a elimina
trupele din Transnistria”, 24 august 2017; și Conley, H. A. și Ruy, D., “Cartea de strategii Kremlin:Moldova’’, Centrul de
Studii Strategice și internaționale, 19 iulie 2018.
51
Asmus și Jackson (nota nr. 14).
52
VeziWezeman și Kuimova, “Securitatea Bulgariei și a Mării Negre” (nota nr. 4); și Wezeman și Kuimova, “Securitatea
României și a Mării Negre” (nota nr. 4).
E C U REV
ITĂoȚLUTI
I I C Oo
LNE Cof
T I V ETHE
Î N RBLA
EGIUcNKEsAEA
M ĂARsI I ANEsG
ECURIT
RE y s PA c E
Unite și-au crescut prezența bilaterală în Bulgaria și România, prin crearea unor noi
infrastructuri militare,facilități și exerciții bilaterale. Cu înțelegerea Forțelor Unite de
Est (FUE), Statele Unite au stabilit o prezență de termen lung (acorduri de 10 ani
semnate în 2005 și 2006) în regiune prin folosirea comună bazelor militare din România
și Bulgaria și prin distribuirea forțelor rotaționale. 53
Decizia SUA de a lansa un sistem de rachete anti-balistice în România și conflictele din
Osetia de Sud din August 2008 au dus la creșterea atenției asupra securității din partea
SUA în regiune.54 În același timp, în ciuda integrării Bulgariei și României în comunitatea
Euro-Atlantică și a declanșării conflictelor în Osetia de Sud din cauza tensiunilor dintre
Rusia și Occident, apărarea teritorială și prevenirea conflictelor în regiunea Mării Negre nu
au reprezentat o prioritate pentru comunitatea Euro-Atlantică până în 2014. Înainte, nu
existau multi factori ce indicau că țările NATO sunt pregătite să se angajeze într-o
defensivă colectivă în regiunea Mării Negre.
În Georgia și Ucraina, “revoluțiile colorate” (Revoluția Rozelor din 2003 și Revoluția
Portocalie din 2004-2005) au oferit putere guverne care doreau o cooperare mai strânsă cu
comunitatea Euro-Atlantică, incluzând eventuale aderări la NATO și UE. La summitul
Nato de la București din 2008, membrii s-au răzgândit în ultimul moment cu privire la
acordarea unor Planuri de Acțiune pentru Aderare celor două țări, însă declarația
summitului a afirmat că “NATO acceptă aspirațiile Georgiei și Ucrainei de a se alătura
comunității Euro-Atlantice prin aderarea la NATO. Am fost de acord astăzi că aceste țări
vor deveni membre NATO.”55
Ulterior expansiunii UE la nivelul Mării Negre în 2007, aceasta și-a asumat un rol mai
activ în regiune și, reflectând noua geografie a UE după expansiune, a urmărit să adauge o
dimensiune regională politicii din Europa de Sud-Est. În acest stadiu, expansiunea UE –
spre deosebire de expansiunea NATO – nu a fost considerată amenințătoare de către Rusia.
Președinția Germană UE din 2007, în mod particular, a oferit prioritate stabilității și
securității din Marea Neagră prin inițierea Programului de Sinergie a Mării Negre. 56
Programul a fost conceput să promoveze cooperarea regională între țările litorale ale Mării
Negre în 13 zone țintă, incluzând inițiative de democrație și bună guvernare, mediu,
politici maritime și de mișcare, comerț, transport, energie și securitate.
UE a conceput Politica de Veciniătate Europeană după o serie de expansiuni în 2004,
pentru a promova stabilitatea în regiunile ce înconjoară UE prin integrări aproape identice
aderărilor complete. Expansiunea către malurile Mării Negre s-a întins spre est, conform
dorințelor comunității Euro-Atlantice: UE a dorit să
53
Moldovan, D., Pantev, P. și Rhodes, M., Forțele Unite de Est și bazele militare comune din Romînia și Bulgaria,
Seria Documentelor Ocazionale nr 21, (Centrul European George C. Marshall pentru Studiul Securității: Garmisch-
Partenkirchen, august 2009); Acordul dintre SUA și România cu privire la activitățile forțelor Statelor Unite localizate pe
teritoriul României, 6 decembrie 2005; și Acordul dintre Guvernul Statelor Unite ale Americii și Guvernul Republicii
Bulgariei în Cooperarea cu privire la cooperarea pentru defensivă, 28 aprilie 2006.
54
Rozoff, R., “SUA și NATO accelerează intensificarea forțelor militare în regiunea Mării Negre”, Global Research,
20 mai 2010.
55
NATO, “Declarația din cadrul Summitului de la București”, 3 aprilie 2008.
56
Comisia Europeană, “Sinergia Mării Negre: o nouă inițiativă de cooperare regională”, Comunicare din partea
Comisiei către Consiliu și Parlamentul European, 1 aprilie 2007.
U Țo
E V O LEV
THE M Ă RoIINNof
I ALUTI E G RTHE
E C A BLA c KU sDEA
S P A ȚI E S EACsU A
RIs A T E 15 y
T ECURIT s PA c E
își sporească influența asupra frontierelor de est cu lansarea Strategiei pentru Asia Centrală
din 2007 și cu dezvoltarea Parteneriatului Occidental cu Armenia, Azerbaijan, Belarus,
Georgia, Moldova și Ucraina în 2008.57
Odată cu realegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Rusiei în 2012, autoritățile
rusești au lansat Uniunea Economică Eurasiană (UEEA), un proiect economic și politic
conceput pentru a promova integrarea în fostul spațiu sovietic și pentru a contracara
inițiativele comunității Euro-Atlantice. Au apărut tensiuni între UE și proiectul condus de
Rusia, în mod special din cauza relațiilor strânse cu Armenia și Ucraina. 58 Armenia a
indicat în septembrie 2013 că prefera să se alăture UEEA, decât să încheie o înțelegere de
comerț liber cu UE. Decizia a apărut ca urmare a discuțiilor cu președintele Putin, în care
problemele de securitate au avut întâietate.59
În noiembrie 2013, după o perioadă prelungită de jocheu între UE și Rusia, președintele
Ucrainei, Yanukovych, a respins acordul de asociere cu UE și a acceptat oferta Rusiei de
împrumuturi și relații strânse.60 această decizie a provocat proteste populare în Ucraina,
mai ales în Piața Independenței (Maidan Nezalezhnosti) în centrul orașului Kiev. Aceste
proteste au dus la confruntări violente între protestatari și forțele de securitate din Kiev și
alte orașe în anul 2014. În februarie, Yanukovych a fugit în Rusia.
După o intervenție militară ascunsă a Rusiei pe teritoriul ucrainean al Crimeei, regiunea
a fost anexată de către Rusia în martie 2014. Acțiunile Rusiei au fost în mod larg
condamnate, în mod special de către UE, NATO și alți membrii ai Grupului de Opt (G8).
Situația a fost văzută ca o încălcare majoră a acordurilor de securitate europene, mai ales a
Acordurilor de la Helsinki din 1997 și a Memorandumului de la Budapesta din 1994 cu
privire la asigurările de securitate – o înțelegere politică implementată în Rusia, SUA și
Regatul Unit care asigura securitatea împotriva amenințărilor sau a exercitărilor de forțe
împotriva Ucrainei când a abandonat armele nucleare moștenite de la Uniunea Sovietică și
s-a alăturat Tratatului Non-proliferării Armelor Nucleare din 1968.61
De la începutul lunii martie 2014, protestele de susținere a Rusiei și împotriva noului
guvern de la Kiev au apărut în Donețk și Luhansk, în regiunea Donbas din estul Ucrainei.
Imediat după, violența armată a început în aceste regiuni și s-a
57
Comisia Europeană, “Politica Vecinătății Europene: lucrare de strategie”, Comunicare pentru Comisie,
COM(2004) 373 final, 12 mai 2004; Consiliul Uniunii Europene, “UE și Asia Centrală: strategie pentru un nou
parteneriat”, Comunicare de la Comisie pentru Parlamentul European și Consiliu, COM(2008) 823 final, 3 decembrie
2008.
58
Peter, L., “Ruptura Armeniei cu privire la comerț alimentează tensiunile dintre UE și Rusia”, știrile BBC, 5
septembrie 2013; și Silke, A., “Acceptarea Ucrainei de către UE alimentează tensiunile rusești”, știrile BBC, 15 octombrie
2013.
59
Grigoryan, A., “Armenia preferă Uniunea Vamală în pofida acordurilor de asociere cu UE”, CACI Analyst, 18
septembrie 2013.
60
Traynor, I. și Grytsenko, O., “Ucraina suspendă discuțiile despre pactul de comerț UE în timp ce Putin câștigă”,
The Guardian, 21 noiembrie 2013.
61
Memorandum cu privire la garanțiile de securitate în conexiune cu aderarea Ucrainei la Tratatul de Non-proliferare
a Armelor Nucleare, semnat și intrat în vigoare la 5 decembrie 1994.
E C U REV
ITĂoȚLUTI
I I C Oo
LNE Cof THE
TIVE Î N RBLA
EGIUcNKEsAEA
M ĂARsI I ANEsG
ECURIT
RE y s PA c E
Intensificat rapid, devenind conflicte armate între forțele armate și unitățile militare ale
autodeclaratelor Republica Populară Donețk și Republica Populară Luhansk.62 NATO a
oferit dovezi conform cărora forțele militare și echipamentul Rusiei sunt strâns implicate în
conflict.63
62
63
NATO, “NATO publică imagini din satelit ale trupelor de luptă rusești în Ucraina”, august 2014.
3. Mediul de securitate al Mării Negre de după 2014
După anexarea Crimeei de către Rusia, mediile politic și de securitate ale Mării Negre s-au
modificat rapid. Relațiile dintre comunitatea Euro-Atlantică și Rusia s-au deteriorat și mai
mult când UE și SUA au impus sancțiuni Rusiei pentru acțiunile sale. Cooperarea
regională în Marea Neagră a fost sever îngreunată și în multe cazuri a fost distrusă.
Conflictele dintre Rusia și Turcia au paralizat BLACKSEAFOR, iar Rusia și-a suspendat
participarea la inițiativă în noiembrie 2015.
În locul focalizării din anii 1990 asupra promovării cooperării regionale, militarizarea a
devenit paradigma dominantă de securitate.64 Rusia a fost prima forță militară majoră ce
și-a modernizat forțele din regiune după conflictele din Osetia de Sud din 2008. Acesta a
fost un proces îndelungat și substanțial ce a implicat cheltuieli considerabile. 65 Georgia a
dorit de asemenea să își actualizeze forțele militare, dar cheltuielile sale militare nu au
crescut în mod substanțial.66 După pierderea Crimeei și odată cu conflictul continuu din
Donbas, Ucraina și-a mărit în mod substanțial cheltuielile militare, focalizându-se mai ales
pe echipamentele militare terestre.67 Din 2014, țările NATO, conduse de SUA, și-au
crescut implementările militare aeriene, maritime și de sol în regiunea Mării Negre și s-au
pregătit să consolideze regiunea în eventualitatea unei crize. 68 Noul interes asupra întăririi
forțelor militare în Marea Neagră vine după consolidarea armelor în Caucazul de Sud din
mijlocul anilor 2000 ca rezultat al competiției armate dintre Armenia și Azerbaijan. 69
Abordarea securității Mării Negre de către Rusia după 2014

Anexarea Crimeei a marcat transformarea poziției politice și de securitate a Rusiei în
regiunea Mării Negre. Cu toate acestea, schimbarea s-a produs într-un cadru descris de
evoluția politicii militare și de securitate a țării în regiunea înconjurătoare a Mării Negre:
întradevăr, politica de modernizare militară a Rusiei a fost lansată, în mare parte, ca
răspuns la dezvoltările locale anterioare ale regiunii. Totuși, eforturile Rusiei de a-și întări
forțele militare în jurul Mării Negre săau concentrat din ce în ce mai mult pe NATO, mai ales
prin creșterea substanțială a forțelor militare din Crimeea, întărirea Flotei Mării Negre,
consolidarea prezenței militare în Caucazul de Sud și a alianței militare cu Armenia, și
îmbunătățirea relațiilor politice cu Turcia.
64 Prin schematizarea creșterii militarizării Mării Negre, această secțiune analizează informații din ianuarie 2014 până la
aprilie 2018.
65 Kuimova și Wezeman, “Securitatea Rusiei și a Mării Negre” (nota nr. 4).
66 Kuimova și Wezeman, “Securitatea Georgiei și a Mării Negre” (nota nr. 4).
67 Kuimova și Wezeman, “Securitatea Ucrainei și a Mării Negre” (nota nr. 4).
68 Kuimova și Wezeman, “Securitatea Bulgariei și a Mării Negre” (nota nr. 4).; și Wezeman și Kuimova, “Securitatea
României și a Mării Negre” (nota nr. 4).
69 Roblin, S., “Aceasta este cursa armelor din iad (și Rusia pune gaz pe foc)”, National Interest,
21 noiembrie 2016; și Kuchera, J., “Azerbaijan achiziționează rachete noi pentru cursa armelor cu Armenia”
Eurasianet, 12 iunie 2018.
18 R E C O N S T I T U I R E A S E C U R ITHE oOST
T Ă Ț I IPC L E-C
2014 Î N RcEK
T I V E BLA G IsUEA
N E As ECURIT yGEN
M Ă R I I NE R E VIR o NMENT
Marea Neagră a devenit și ea baza proiecției puterilor rusești dincolo de regiune. Ca

rezultat, Districtul Militar de Sud, cu sediul la Rostov-pe-Don în sudul Rusiei, a devenit
locația puterii militare a Rusiei pentru trei zone de securitate interconectate: Marea Neagră,
Caucazul de Sud și Orientul Mijlociu. Crimeea a devenit piesa centrală a forței militare a
Rusiei în regiunea Mării Negre: este pivotul strategiei Rusiei de a contracara NATO în
imediata vecinătate și are un rol de conducere în Orientul Mijlociu.
Modernizarea militară a Rusiei și implementarea în Crimeea
Conflictele din Osetia de Sud din 2008 au evidențiat nevoia Rusiei de a-și moderniza
forțele armate, care au avut o performanță slabă în unele zonele ale conflictului. 70 În timp
ce Rusia și-a atins scopurile în Osetia de Sud în lipsa unei opoziții militare serioase,
planificatorii ruși au simțit totuși că Flota Mării Negre ar trebui actualizată și extinsă, acest
lucru devenind parte din programul de modernizare navală inclus în programul de
armament al statului (gosudarstvennaia programma vooruzhenii) pentru 2011-2020.71
După anexarea Crimeei, Rusia a invalidat acordurile cu Ucraina din 1997 bazate pe
Flota Mării Negre și înțelegerea din 2010 care a extins închirierea de către Rusia a
facilităților navale din Crimeea până în 2042.72 Din perspectiva Moscovei, acest pas a
eliberat Flota Rusească a Mării Negre de restricțiile impuse de aceste înțelegeri. În iunie
2014, președintele Putin a instruit oficialii seniori să conceapă un plan de dezvoltare pentru
Flota Mării Negre, ceea ce a dus la o creștere rapidă a investițiilor. 73
Până la începutul anului 2018, Flota Mării Negre a primit opt nave de luptă noi : șase
submarine și două fregate. Încă 3 fregate, cel puțin 13 corvete și 2 alte nave se află în
producție pentru Flota Mării Negre. Livrarea unei mari părți dintre acestea a fost întârziată
din cauza problemelor de producție a motoarelor dar, conform planului, toate navele noi
vor fi în funcțiune până în 2020. Astfel, până la începutul anului 2018 Flota Mării Negre
era estimată a fi constituită din 21 de nave de luptă de suprafață și 7 submarine.
Majoritatea dintre acestea (80% din tonajul flotei) au baza în Sevastopol, Crimeea, iar
restul se află la bazele mai mici din Novorossiysk și Feodosiya (tot în Crimeea). Mai mult,
existau peste 200 de vase de susținere. Multe dintre ele erau nave din era sovietică, unele
fiind modernizate.74
Guvernul Rusiei a alocat fonduri pentru modernizarea facilităților bazelor navale de la
Sevastopol și Novorossiysk pentru a obține o pregătire operațională îmbunătățită. Noi
facilități militare majore vor fi terminate până în 2020 în
70
Vendil Pallin, C. și Westerlund, F., “Războiul Rusiei în Georgia: lecții și consecințe”, Mici rîzboaie și insurgențe, vol.
20, nr. 2 (2009), pag. 401.
71
Schneider, A., “Consolidarea și modernizarea Flotei Rusești a Mării Negre”, Centrul de Securitate Maritimă
Internațională, 28 martie 2017; și Kuimova și Wezeman, “Securitatea Rusiei și a Mării Negre” (nota nr. 4).
72
Președintele Rusiei, “Terminarea acordurilor cu privire la prezența Flotei Rusești a Mării Negre în Ucraina”, 2
aprilie 2014.
73
Sputnik, “Rusia va proiecta programul de dezvoltare a Flotei Mării Negre până în iunie”, 25 aprilie 2014; și
Bodner, M., “Ridicarea Mării Negre: renașterea flotei rusești”, Moscow Times, 17 martie 2016.
74
Kuimova și Wezeman, Securitatea Rusiei și a Mării Negre (nota nr. 4).
M E DI U L D E S THE I ToAST
E C U RP T E-A L M ĂBLA
2014 cEKGsREA
RII N E D Es ECURIT 19o NMENT
D UP Ă 2 01y4 EN VIR
Novorossiysk, acest oraș devenind sediul Flotei Mării Negre după finalizare. 75
În timp ce Flota Mării Negre a fost modernizată, Rusia a actualizat și modalitățile de
apărare a Crimeei. S-au raportat implementări ale rachetelor S-300, suplimentând
sistemele deja prezente în Crimeea.76 În martie 2015 președintele Putin a anunțat că
sisteme Bastion mobile de rachete de apărare ale coastei au fost mutate în Crimeea. 77 S-a
raportat și faptul că sistemul Bal de rachete anti-nave este și el mutat în Crimeea.78 În 2016
Rusia a mutat cel mai avansat sistem de apărare aeriană al său, sistemul S-400, în Crimeea,
precum și sistemele Pantsir de rachete.79 La începutul anului 2017 rachetele BUK erau și
ele trimise în Crimeea, suplimentând sistemul OSA de rachete de distanță scurtă. 80 În
decembrie 2017, ministrul Rusiei a indicat că Rusia a transferat un al doilea batalion S-400
în Crimeea.81
Pentru a suplimenta noile sisteme de rachete, Rusia a trimis și aeronavele Su-30SM și
Su-24M și elicopterele de atac Ka-27M și Mi-24 în Crimeea. Infrastructura militară a
Crimeei a fost modernizată prin modernizarea buncărelor din era sovietică, a vechilor stații
de avertizare, a aerodroamelor, a sistemelor de luptă și a noilor unități militare. 82 Este
estimat că sunt 20 000 de trupe rusești în Crimeea, existând planuri de a crește numărul la
40 000 de trupe.
La data de 9 noiembrie 2017, conducătorul Personalului General al forțelor armate
rusești, Generalul Valery Gerasimov, susținea că Rusia a înființat o formațiune militară
independentă în Crimeea, fiind constituită dintr-o bază navală, un corp de armată și o
divizie de de apărare aeriană.83 Împreună, aceste măsuri au fost evaluate ca elemente ce
transformă Crimeea într-o zonă aproape impenetrabilă a Mării Negre.84
Militarizarea Crimeei a implicat implementarea la scară largă a unor forțe
convenționale, dar unele sisteme sunt considerate a avea abilități nucleare. De fapt, Rusia a
implementat forțe tactice nucleare în Crimeea de câteva decenii: spre exemplu, Flota
Rusească a Mării Negre din Sevastopol include nave de luptă, distrugătoare, frigate,
corvete și submarine capabile de a transporta rachete și
75
Safronov, S., Kasatonov a numit termenii construirii bazei de la Novorossiysk a Flotei Mării Negre, RIA Novosti,
28 iulie 2016.
76
Sputnik, “Armata militară rusească din Crimeea primește rachete S300-PMU”, 3 decembrie 2014.
77
Sputnik, “Putin destăinuie detalii despre reunificarea Rusiei cu Crimeea, Maidan în documentar”, 15 martie
2015.
78
Sputnik, “Santinelele păcii: Crimeea poate sta liniștită cu rachetele Bal și Bastion la datorie”,5 noiembrie
2016.
79
RT, Armata rusescă din Crimeea primește sistemul de apărare cu rachete S-400, aceleași ca cele trimise în
Siria, 12 august 2016; Majumdar, D., “Sistemul terifiant S-400 de apărare aeriană al Rusiei protejează acum cerul de
deasupra Crimeei”, National Interest, 14 ianuarie 2017.
80
Sputnik, “În alertă: Crimea va primi rachete BUK”, 27 februarie 2017.
81
Sputnik, “Trimiterea sistemelor S-400 în Crimea are ca scop menținerea securității Rusiei – Kremlin “, 10 ianuarie 2018.
82
Reuters, “În Crimeea, Rusia semnalează modernizarea militară prin baze noi și restructurate”, 1 noiembrie 2016.
83
Rosbalt, Personalul General Rusesc raportează înființarea unui grup independent de forțe în Crimeea, 7
noiembrie 2017. Vezi și Litovkin, N.,”Ce arme a primit Crimeea după reunificarea cu Rusia?”, Russia beyond, 2 martie
2017. ‘
84
Kurtdarcan, B. și Kayaoğlu, B., “Rusia, Turcia și competiția obținerii unei zone anti-acess in Marea Neagră”,
National Interest, 5 martie 2017.
20 R E C O N S T I T U I R E A S E C U R I T Ă Ț I I C O L E C T I V E Î N R E G I U N E A M Ă R I I NE G R E
THE P o ST -2014 BLA c K s EA s ECURIT y EN VIRoNMENT
torpile armate nuclear. Totuși, proliferarea acestor sisteme, posibil să includă
implementarea armelor nucleare în Crimeea, a provocat o serioasă neliniște în Ucraina și în
comunitatea Euro-Atlantică.85
Președintele Putin a indicat că el ar fi fost pregătit să pună în alertă forțele nucleare ale
Rusiei pentru anexarea Crimeei în 2014.86 În ultimii ani, exercițiile militare ale Rusiei,
inclusiv cele efectuate în Districtul Militar de Sud al Rusiei și concentrate asupra Mării
Negre, au implicat lansarea sistemelor de rachete nucleare.87 Unii analiști au considerat
aceste acțiuni indicatoare ale faptului că Rusia și-a revizuit poziția în ceea ce privește
echipamentul nuclear.88
Anexarea Crimeei de către Rusia a avut un impact profund asupra echilibrului militar
din regiunea Mării Negre. Odată cu peninsula Crimeei, Rusia controlează acum al doilea
cel mai important punct geografic din Marea Neagră, după Strâmtorile Turcești. Rusia a
creat un portavion de nescufundat în Crimeea pentru forțele sale militare. Acum Rusia este
capabililă să domine din punct de vedere militar ce a mai rămas din litoralul Ucrainei la
Marea Neagră și, prin obținerea controlului total asupra Strâmtorii Kerci, a oprit accesul
intrărilor și ieșirilor din Marea Azov și de la coasta respectivă Ucrainei.
Generaull Gerasimov, conducătorul Personalului General Rus, a susținut că Rusia și-a
reobținut supremația militară asupra Mării Negre, care fusese pierdută în favoarea Turciei
la sfârșitul anilor 1990.89 Comentatorii ruși descriu în general consolidarea forțelor militare
din Crimeea ca modalitate de a contracara forțele NATO, prevenindu-le de la a avansa în
regiune.90 Dmitry Safonov, un analist militar rus, a evidențiat: “Crimeea este un element strategic
pentru capabilitatea de aoărare a Rusiei. Cine controlează peninsula controlează toate apele Mării
Negre și orice se întâmplă pe teritoriile statelor adiacente. Rusia va fi capabilă, în orice moment, să
își trimită trupele să oprească orice posibilă intervenție.91”
Prin contrast, analiștii occidentali au văzut în militarizarea peninsulei un efort de a crea
o zonă anti-acces pe malurile Mării Negre.92
Anexarea și militarizarea Crimeei a oferit Rusiei o platformă regională de proiectare a
puterii. Din peninsulă, Rusia își poate extinde influența militară peste mare parte din
domeniul maritim al Mării Negre, litoralul Caucazului de Sud, Ucraina și Moldova, și chiar
România, Bulgaria și Turcia. În ultimii ani, Rusia a folosit Crimeea pentru a exersa
atacurile maritime, indicând posibilitatea
85
Sputnik, “Moscova ar putea implementa arme nucleare oriunde în Rusia, inclusiv în Crimeea”, 1 iunie 2015;
Keck, Z., “Rusia amenință cu lansarea armelor nucleare în Crimeea”, National Interest, 1 iunie 2015; i NATO, “Declarația
comună NATO-Comisia ucraineană”, 13 mai 2015.
86
Reuters, “Putin spune că Rusia era pregătită să folosească armele nucleare pentru anexarea Crimeei”, 15 martie
2015.
87
Sputnik, “Priviți lansarea rachetelor Iskander-M din timpul exercițiilor rusești’, 11 Sep. 2016.
88
Schneider, M. B., “Escaladează pentru a coborî”, Proceedings, vol. 143, nr. 2 (Feb. 2017); și Tertrais, B., ‘Rusia
chiar include lovituri nucleare limitate în exercițiile sale militare la scară largă?”’, Survival Editors Blog, Institutul
Internațional pentru Studii de Strategie, 15 Feb. 2018.
89
TASS,”Personal General: Balanța Rusia-Turcia a forțelor din Marea Neagră s-a schimbat de-a lungul anilor” 14
Sep. 2016.
90
Petrov, A., Iluzia că Rusia poate întrece orie inamic: experții vorbesc despre importanța grupurilor de soldați
din Crimeea, Ekonomika Segodiya, 7 Nov. 2017.
91
Quoted Litovkin (nota nr. 83).
92
Sukhankin, S., “Rusia aduce echipament suplimentar în Crimeea”’, Eurasia Daily Monitor, 14 noiembrie 2017.
M E DI U L D E S E C U R I T A T E A L M Ă R I I N E G R E D E D UP Ă 2 01 4 21
asalturilor de-a lungul litoralului Mării Negre, deși probabil pe o scară restrânsă (1-2
batalioane).93 În acest fel, Rusia și-a atins scopul de a crea o intimidare credibilă pentru
forțele NATO ce intră în Marea Neagră.
Capacitatea Rusiei de a-și proiecta puterea s-a extins dincolo de Marea Neagră. Pentru
intervenția militară a Rusiei în Siria, Flota Mării Negre și Districtul Militar de Sud au
servit ca primă bază de lansare a unităților militare și a resurselor în Orientul Mijlociu și
pentru îmbunătățirea prezenței Rusiei în estul Mării Mediterane. Doctrina navală rusească
a lunii iulie 2017 consideră prioritare consolidarea Flotei Mării Negre și asigurarea
prezenței navale permanente în Marea Mediterană.94 Dacă Flota Mării Negre primește
navele plănuite în următorul deceniu, Rusia va avea posibilitatea de a-și reconsttitui
prezența navală în Marea Roșie și Golful Aden, semnalând deja planuri de expansiune în
această regiune.95
Integrarea Caucazului de Sud în sistemul Rusiei de securitate militară
Conflictele din Osetia de Sud din 2008 au creat o nouă logică militară pentru Rusia în
Caucazul de Sud. Prin urmare, Rusia a extins garanțiile de securitate pentru Abhazia și
Ostia de Sud, iar de atunci politica ei a fost să recunoscă independența celor două regiuni
de separare, acceptându-le simultan integrarea, mai ales în ceea ce privește dimensiunea de
securitate.96 De asemenea, Rusia a urmărit să își întărească alianța de securitate cu
Armenia. Anexarea Crimeei a grăbit și mai mult procesul Rusiei de consolidare militară,
început în 2008 prin conectarea Caucazului de Sud cu un spațiu de securitate integrat, ce se
întinde de la Marea Caspică la marea Neagră și în Orientul Mijlociu.97
Din 2014, Rusia a dorit să își extindă controlul militar peste litoralul Mării Negre de-a
lungul coastei Georgiei și în spațiul aerian al Caucazului de Sud, pentru a bloca potențiale
eforturi ale NATO de a pune la încercare noua poziție militară de superioritate a Rusiei în
jurul Crimeei. Pentru a atinge aceste scopuri, Rusia și-a sporit cooperarea militară cu
Abhazia și Osetia de Sud.
Relațiile dintre Abhazia și Rusia erau deja strânse, însă au fost aprofundate în noiembrie
2015, odată cu semnarea unei înțelegeri militare pentru formarea unui grup militar comun
al Abhaziei și al Rusiei.98 Conform înțelegerii, un grup combinat aflat sub comandă
militară unificată va fi format din cea de A Șaptea Bază Militară Rusească și două
batalioane ale Abhaziei, plus artilerie, forțe aeriene
93
TASS, “Trupe ale Flotei Rusești a Mării Negre ajung pe coasta Crimeei în timpul exrcițiilor la scară largă”,
21 martie 2017.
94
Gorenburg, D., “Noua doctrină navală nerealistă a Rusiei”, War on the Rocks, 26 iulie 2017.
95
Gorenburg, D., “Mai vine încă o Flotă Rusească a Mării Negre? Sau a ajuns deja?”, War on the Rocks, 31 iulie
2018; și Reuters, “Rusia discută cu Eritrea pentru a stabili un nou proiect de port – RIA”, 31 august 2018.
96
97
Abrahamyan, E., “Noua sferă anti-acces a Rusiei: Caucazul de Sud?”, National Interest, 19 iunie 2016.
98
Înțelegere între Federația Rusă și Republica Abhaziei pentru grupul combinat de trupe (forțe) a Forțelor Armate
ale Federației Ruse și al Forțelor Armate ale Republicii Abhaziei, semnată la 21 noiembrie 2015, intrată în vigoare la 3
decembrie 2016.
I T Ă ȚPI IoCST
22 R E C O N S T I T U I R E A S E C U RTHE O L-E
2014 E Î N cRK
C T I V BLA E GsIEA
U N EsA y EN
M Ă R I I NE
ECURIT G R EVIR o NMENT
și formațiuni ale forțelor speciale. De asemenea, înțelegerea oferă Ministerului Rus de

Apărare comanda peste forța unită “în timp de război.” 99 La data de 18 martie 2015, Rusia
și Osetia de Sud au semnat Tratatul Alianței și Integrării pentru a forma “un spațiu de
apărare și securitate unit.”100 Abordarea colectivă a securității reieșită din acord este bazată
pe angajamentul Rusiei de a oferi securitate și apărare în Osetia de Sud, inclusiv protecție
constantă a frontierelor. În schimb, Osetia de Sud va permite armatei sale să fie integrată în
forțele Rusiei. A fost stabilit că procedura va fi finanțată de 1 miliard de ruble ( 14 milione
de dolari americani) alocați din bugetul Rusiei pentru 2016 cu acest scop.
Ca parte din prezența de securitate crescută a Rusiei în Caucazul de Sud, relațiile sale
militare cu Armenia au continuat să se întărească. Inițial, în anii 1990, relațiile militare
formale se focalizau asupra securizării graniței Armeniei cu Turcia. Totuși, de atunci,
centralitatea conflictului de la Nagorno-Karabah în polița de securitate a Armeniei și
interconexiunile regionale ale acestui conflict au însemnat că prezența militară a Rusiei a
fost dificil de separat de tensiunile continue dintre Armenia și Azerbaijan.
În ultimii ani, pe măsură ce relațiile militare ale Armeniei cu Rusia s-au adâncit, mai
ales prin furnizarea unor cantități semnificative de arme din partea Rusiei, rolul regional al
forțelor rusești a fost întărit. Din 2014, integrarea a forțelor Rusiei în spațiul de securitate
al Mării Negre și angajamentul militar al Rusiei în Siria au însemnat că relația de securitate
dintre Armenia și Rusia a preluat un rol mai semnificativ.
După o vizită la baza militară din Gyumri la sfârșitul lunii noiembrie 2013, președintele
Putin a anunțat că Rusia își va intensifica prezența în Caucazul de Sud. 101 Prin urmare,
Rusia a dezvoltat trei inițiative ce implicau promovarea din partea Armeniei a integrării
militare mai strânse: Înțelegerea Apărării Aeriene Comune din 2015, noi aprovizionări cu
armament rusesc în Armenia și dezvoltarea unui sistem de apărare comună cu Armenia.
Conform înțelegerii din 2015 dintre Armenia și Rusia, care a creat un sistem regional de
apărare aeriană comun, comandantul Districtului Militar de Sud al Rusiei a obținut drept
total de conducere a sistemului, în timp ce o zonă separată de apărare aeriană creată în
Armenia s-a hotărât a fi administrată de comandantul Forțelor de Apărare Aeriană ale
Armeniei.102 Oficialii armeni au evidențiat faptul că sistemul de apărare aeriană comun va
putea include întreaga gamă de capacități ale Forței Aeriene a Rusiei, inclusiv aeronave
multifuncționale de luptă.103 Sistemul nu se extinde și în regiunea Nagorno-Karabah.
99
Agenda.ge, ‘’ Georgia condamnă ratificarea înțelegerii militare dintre Rusia și Armenia”, 3 noiembrie 2016.
100
Tratatul dintre Federația Rusă și Republica Osetiei de Sud cu privire la alianță și integrare, semnat la 18 martie
2015, intrat în vigoare la 30 iulie 2015, Articolul 2; și Georgia Civilă, “Moscova și Țhinvali semnează tratatul de
integrare”, 18 martie 2015.
101
Georgia Civilă, președintele Rusiei, “Discurs la întrunirea forumului de integrare dintre Rusia și Armenia”, 2
decembrie 2013.
102
Înțelegere între Federația Rusă și Republica Armeniei pentru crearea sistemului regional de apărare aeriană
comun în regiunea de securitate colectivă din Caucaz, semnată la 23 decembrie 2015, intrată în vigoare la 11 ianuarie
2017.
103
Reuters, “Armenia ratifiază acordul pentru sistemul de apărare aeriană comun cu Rusia”, 30 iunie 2016.
La începutul anului 2016, Guvernul Rus a anunțat că va oferi un credit de 200 de milioane de
dolari americani Armeniei pentru a achiziționa sisteme de armament avansat din Rusia. La
sfârșitul anului 2017, un nou împrumut de la Rusia de 100 de milioane de dolari americani a
permis Armeniei să achiziționeze nou armament pentru modernizarea forțelor sale armate, în
special în domeniul artileriei, apărării aeriene și a aviației. 105
În același timp, Armenia și-a sporit bugetul militar pentru 2018 cu 17%.106 Aceste vînzări
militare au alimentat competiția militară dintre Armenia și Azerbaijan, devenind mai acută
ca rezultat al confruntărilor dintre cele două părți din aprilie 2016. 107
În noiembrie 1016 Rusia și Armenia au semnat un acord de unire a forțelor militare, ce
avea ca subiect controlul comun asupra Districtului Militar de Sud al Rusiei în vreme de
război.108 Conform acordului, forța comună are responsabilitatea de a asigura securitatea
militară a regiunii și de a elimina posibile agresiuni externe împotriva Armeniei sau Rusiei.
În timp ce acordul reflecta realitatea deja existentă a cooperării, a oferit o bază legală mai
puternică pentru alianța militară dintre Rusia și Armenia și a întărit percepția Armeniei ca zonă
de pregătire pentru forțele militare rusești din regiune. Idea a fost și mai mult accentuată de
eforturile Rusiei de a susține OTSC ca organizație de proiectare a puterii, mai ales în Orientul
Mijlociu.109
Au existat rapoarte în ianuarie 2017 conform cărora Rusia a implementat un sistem
radar avansat în baza sa militară din Armenia. Se pare că sisteme radar Nebo-M au fost
introduse pentru a contracara orice amenințare venită din partea NATO și din partea
aeronavelor camuflate care ar putea încerca să penetreze apărările aeriene ale Rusiei în
Crimeea sau în Caucaz.110
În același timp, angajamentul Rusiei în ceea ce privește conflictul de la Nagorno-
Karabah a fost complex. În timp ce urmărea să păstreze Armenia ca și client din punct de
vedere al securității, relațiile Rusiei cu Azerbaijan s-au îmbunătățit din 2012, mai ales ca
rezultat al programului extensiv al Azerbaijanului de achiziționare de armament rusesc. 111
De asemenea, Rusia a dorit
104 Interfax, “Rusia oferă Armeniei un împrumut de 200 de milioane de dolari pentru achiziția armamentului”, 19
gebruarie 2016.
105 Abrahamyan, E., “Împrumutul din partea Rusiei permite Armeniei să își modenrizeze capacitațile militare”,
CACI Analyst, 8 ianuarie. 2018.
106 Hikari Cecire, M., “Armenia anunță creșteri majore în cheltuielile militare”, Eurasianet, 18 octombrie 2017.
107 Broers, L., Conflictul Nagorny-Karabah:implicarea în răxboi, Lucrare de cercetare (Înstitutul Roial al Casei de
Afaceri Externe al Casei: Londra, iulie 2016); Klimenko, E., “Conflictele în spațiul post-sovietic:dezvoltări recente”,
Anuar SIPRI 2017: Armament,, Dezarmare și Securitate Internațională (Presa Universității Oxford: Oxford, 2017) ; și
108 Acord între Federația Rusă și Republica Armeniei cu privire la grupul unit al forțelor armate ale Republicii
Armeniei și forțele armate ale Federației Ruse, semnat la 30 noiembrie 2016, intrat în vigoare la 4 noiembrie 2017; și
Zemlianichenko, A., “Rusia și Armenia vor crea forțe militare comune” , Moscow Times, 15 noiembrie 2016.
109 Kucera, J., Se gândește Rusia la Siria pe măsură ce efectueaza exerciții militare în Armenia?”, Eurasianet, 10
octombrie 2017.
110 News.am, “Revizuire militară: implementarea radarului Nebo-Mradar la baza militară rusească de la Gyumri
ar fi logică”, 20 ianuarie 2017.
111 Komakhia, M., “Creșterea cheltuielilor militare și relațiile cu Rusia: Azerbaijan încearcă să fie în avantaj față
de Armenia”, Blog Rondelli, Fundația Rondelli, 6 octombrie 2017.
să prevină declanșarea războiului dintre Armenia și Azerbaijan prin rolul său în Grupul
OSCE de la Minsk, care a mediat conflictul Nagorno-Karabah .
Aranjamentele de securitate integrate în Caucazul de Sud stabilite de Rusia după
anexarea Crimeei au fost testate printr-o serie de exerciții de antrenament militar, cel mai
amplu fiind exercițiul Kavkaz (Caucaz) din septembrie 2016. Focalizarea exercițiului
Kavkaz-2016 a fost asupra Crimeei ca punct central de securitate în zona militară sudică,
evidențiind integrarea militară în sudul Rusiei, Marea Neagră și Caucazul de Sud (precum
și forțele navale caspice).
În timpul exercițiului, forțele mobilizate ale Districtului Militar de Sud (inclusiv trupele
rusești cu baza în Abhazia și Osetia de Sud) au fost consolidate prin unități de luptă din
districtele militare centrale și de vest aflate în mișcare pe sol și în aer, provenite chiar și din
regiuni îndepărtate, ca Siberia și Urali. Unele estimări sugerează că exercițiul implica
mobilizarea a peste 120 000 de militari și civili, dar nu mai mult de 12 500 dintre ei
simultan.112 Sfârșitul anului 2016 a coincis cu testarea de către armata rusă a unor rachete
balistice intercontinentale modernizate, subliniind continua integrare a capacităților
nucleare în pozițiile Rusiei în regiune.113 De asemenea, Rusia a efectuat exerciții militare
intense și în regiunile de separare ale Georgiei. Spre exemplu, peste 1000 de soldați armați
ai bazei militare rusești din Abhazia au efectuat exerciții de teren la scară largă în mijlocul
anului 2017.114 În martie 2018, forțele militare rusești au efectuat exerciții ce au implicat
8000 de soldați de-a lungul sudului Rusiei și în Crimeea, Abhazia și Osetia de Sud. 115
Rusia a continuat să folosească exercițiile la scară largă pentru a dezvolta teritoriile
Crimeei, Abhaziei, Osetiei de Sud și sudului Rusiei ca spațiu de securitate militară
integrat.116
Exercițiile militare efectuate împreuna cu Armenia au fost și ele intensificate. În
octombrie 2017, exercițiile Frăției de Bătălie 2017, efectuate după exercițiul Zapad 2017
din vestul și nordul Rusiei, au fost organizate de membrii OTSC Armenia, Kazahstan și
Tajikistan sub conducerea Comandamentului Strategic Sudic OTSC. Exercițiile au fost
concepute pentru a repeta intervenția militară în conflictele din Caucazul de Sud și Asia
Centrală și au subliniat aspectul multilateral al acțiunilor militare, chiar dacă Rusia este
liderul alianței OTSC.117
În timp ce integrarea militară a regiunii Caucazului a avansat semnificativ din 2014,
Rusia a întâmpinat unele dificultăți. În relație cu zonele de separare ale Georgiei, Rusiei i-a
fost impus să echilibreze sensibilitățile locale cu încurajarea integrării. Spre exemplu,
autoritățile din Rusia și din Osetia de Sud au interpretat diferit înțelegerea conform căreia
“unitățile separate ale forțelor armate și ale agențiilor de securitate ale Republicii Osetiei
de Sud vor deveni parte a Tratatului
112 TASS, “Peste 120 000 de oameni iau parte la exercițiul Kavkaz-2016”, 9 septembrie 2016.
113 Felgenhauer, P., “Armata rusească se opune tăierilor de buget, se pregătește de un război major”, Eurasia
Daily Monitor, 15 septembrie 2016.
114 TASS, “Peste 1 000 de soldați efectuează exercițiul la scară largă în Abhazia”, 7 august 2017.
115 Radio Europa Liberă/Radio Libertatea, “Rusia lansează exerciții militare în Crimeea, Abhazia, la o zi după votul
prezidențial”, 20 martie 2018.
116 Radio Svoboda, Rusia a început exercițiile din Crimeea și din sudul țării, 19 martie 2018.
117 McDermott, R. N., “Rusia repetă intervenția militară în Asia Centrală și în Caucaz, CACI Analyst, 17
noiembrie 2017.
De Alianță și integrare dintre Rusia și Osetia de Sud. 118 După discuții prelungite, a fost
hotărât că forțele armate ale Osetiei de Sud (un număr estimativ de 800-3000 de soldați)
vor deveni parte din forțele armate ale Rusiei dar își vor păstra unitățile separate. 119
Forțele Rusiei în Transnistria

În ultimii ani, poziția forțelor rusești în Moldova s-a schimbat. Semnificația originală a
armatei rusești în Transnistria era legată de conflictul prelungit, servind ca obstacol în
calea integrării Moldovei în comunitatea Euro-Atlantică. Cu toate acestea, anexarea
Crimeei și declanșarea conflictului în Ucraina a alterat importanța strategică a forțelor
Rusiei.
În aprilie 2014, când izbucnea conflictul în Ucraina, președintele Putin și-a anunțat
susținerea pentru proiectul Novorossiya (Noua Rusie), care a pus problema conectării de
către Rusia a teritoriilor din sudul ucrainei, până la regiunea Transnistriei. 120 Ulterioara
abandonare rapidă aproiectului Novorossiya a marcat reîntoarcerea Rusiei la o abordare
“status quo ante” prin care forțele separatiste din regiunile de separare susținute de Rusia
nu mai serveau ca modalitate de expansiune teritorială, dar în schimb oferea Rusiei un
avantaj împotriva țărilor de origine.121
Ulterior, Ucraina a privit forțele Rusiei din Transnistria ca pe o potențială amenințare.
Pentru a diminua pericolul, Ucraina a închis rutele de aprovizionare a trupelor rusești din
Transnistria în 2015.122 Autoritățile moldovene, care au cerut în mod repetat retragerea
forțelor rusești, au solicitat în august 2017 ca problema să fie inclusă în agenda Asamblului
General al Națiunilor Unite.123 În iunie 2018, Asamblul General a adoptat o hotărâre care
forța Rusia să își retragă trupele din Transnistria. 124 Între timp, în mai 2017 Curtea
Constituțională a Moldovei a hotărât că trupele rusești sunt o “forță ocupațională.”125
118 Tratatul de Alianță și Integrare (nota nr. 100), Articolul 2(2).

119 Georgia Civilă, , “Liderul de drept al Osetiei de Sud vorbește despre noul acord de defensivă cu Rusia”, 15
ianuarie 2017; și TASS, un acord a fost semnat cu privire la aderarea unităților armatei Osetiei de Sud la forțele armate
ale Federației Ruse.,31 martie 2017.
120 Herszenhorn, D. M., “Care este Noua Rusie a lui Putin?”, New York Times, 4 aprilie 2014.
121 Hikari Cecire, M., “Schimbarea politicilor rusești cu privire la regiunile separatiste aliate”, CACI Analyst, 6
octombrie 2015.
122 Leonard, P., “Legiuitorii ucrainieni suspendă cooperarea militară”, Presa Asociată, 21 mai 2015.
123 Radio Europa Libera/Radio Libertatea, “Prim Ministrul Moldovei cere susținerea Națiunilor unite pentru
retragerea trupelor Rusiei”, 22 septembrie 2017.
124 Rezoluția Asamblului General al Națiunilor unite 72/282, “Retragerea completă și necondiționată a forțelor
militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”, 22 iunie 2018, A/RES/72/282, 26 iunie 2018.
125 Vlas, C., “Curtea Constituțională a Moldovei: statutul de neutralitate interzice trupele străine pe teritoriul
Moldovei”, Moldova .org, 3 mai 2017.
Observatorii locali au raportat că ritmul exercițiilor militare ce implică forțe ale Rusiei și
Transnistriei a crescut semnificativ în 2017 și la începutul anului 2018.126
Securitatea regiunii extinse a Mării Negre li proiectarea puterii în Orientul Mijlociu

Integrarea Caucazului de Sud în sistemul de securitate militară al Rusiei nu implică doar
creșterea confruntărilor cu NATO în Marea Neagră: este vorba și despre ambiția Rusiei de
a-și trimite forțele militare în Orientul Mijlociu. Odată cu intervenția militară din Siria din
2015, Flota Mării Negre a devenit un element central al proiecției puterii Rusiei, subliniind
și mai mult nevoia Rusiei de a asigura apărarea nordului și estului regiunii Mării Negre.
În ianuarie 2017, Rusia a fost de acord cu Guvernul Sirian în privința închirierii pe
termen lung a două facilități militare din Siria. Acordul prevede că facilitățile navale de la
Tartus vor fi extinse și implementările la baza aeriană Hmeimim for fi permanente. 127
Noua înțelegere a permis dublarea spațiului disponibil pentru navele de luptă rusești în
portul orașului Tartus, ridicînd numărul de dane disponibile la 11, și asigurând forțelor
rusești o bază aeriană, care ar putea fi extinsă cu o pistă suplimentară. 128 Înțelegerea
implică închirieri de 49 ani ale bazelor militare.129 Flota Mării Negre va fi resursa navală
principală care susține angajamentul Rusiei cu Siria.130
Abordarea comunității Euro-Atlantice a securității Mării Negre de după 2014

Din 2014, NATO a dezvoltat o nouă abordare a securității Mării Negre, incluzând un
proces de transformare ce va permite organizației să implementeze rapid forțe militare în
regiune. De asemenea, UE a răspuns dezvoltărilor din regiune prin multiplele sale strategii
regionale.131 Strategia Globală a UE, introdusă în 2016, privește conflictele prelungite din
regiunea Mării Negre ca dificultăți aduse “ordinii de securitate europeană”.132 După
acțiunile Rusiei în ucraina și dincolo de ea, UE și NATO au urmărit, pentru prima dată, să
dezvolte cooperarea lor cu privire la securitate.133
126 Vlas, C., “Grupul operativ al trupelor Rusiei au efectuat încă un exercițiu de tragere în Transnitria”,
Moldova.org, 1 februarie 2018.
127 McKernan, B., “În timp ce lumea era atentă la Trump, Rusia și-a mărit pe furiș prezența militară în Siria”, ,
The Independent, 23 ianuarie 2017.
128 Radio Europa Libera/Radio Libertatea,”Rusia și Siria au semnat un acord pentru extinderea bazei navale de la
Tartus”, 20 ianuarie 2017.
129 Reuters, “Rusia își stabilește prezența permanentă în bazele sale din Siria: RIA”, 26 decembrie 2017.
130 Kuimova și Wezeman, “Securitatea Rusiei și a Mării Negre” (nota nr. 4).
131 Comisia Europeană, “Strategie pentru bazinul mării: Marea Neagră”, [n.d.]; Serviciul European de Acțiuni
Externe, “Sinergia Mării Negre”, Comisia Europeană (nota nr. 56); Comisia Europeană, COM(2004) 373 final (nota nr.
57); Consiliul uniunii Europene (nota nr. 57); și Comisia Europeană, COM(2008) 823 final (nota nr. 57).
132 Uniunea Europeană, Viziune comună, Acțiune comună: O Europă Mai Puternică— O Strategie Globală pentru
Politica de Securitate și Afaceri Externe a Uniunii Europene (Uniunea Europeană: Bruxelles, iunie 2016), pag. 33.
133 Serviciul European de Acțiuni Externe, “Cooperarea UE-NATO”, fișa de informații, 9 iulie 2018.
În același timp, si NATO, dar și UE, și-au menținut ambivalența strategică în legătură cu
angajamentul lor față de Marea Neagră ca un întreg: în timp ce și-au crescut susținerea
pentru statele membre și pentru partenerii din regiune, cele două organizații ezită să se
extindă în regiune cât timp conflictele rămân nerezolvate.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
Primul semn că NATO dorește să aibă o altă abordare asupra securității Mării Negre a
venit la summitul din New Port, Țara Galilor, în septembrie 2014 – primul summit Nato
care a avut loc după declanșarea crizei din ucrainei. Cei prezenți au fost de comun acord că
flancul estic NATO, inclusiv Marea Neagră, trebuia apărat.
Deși summitul din 2014 a oferit prima oportunitate oficială de a răspunde schimbărilor
situației de securitate din Europa de Est, nu a produs un răspuns imediat pentru dezvoltările
din regiunea Marea Neagră. Pentru NATO, prioritatea inițială era regiunea Mării Baltice, și
a fost de nevoie de încă doi ani și un alt summit – în Varșovia în iulie 2016 – pentru ca
atenția să se focalizeze asupra Mării Negre și să apară alianța și adoptarea unor măsuri mai
robuste.134 În absența unui răspuns complet din partea NATO, începând din mijlocul
anului 2014 nave de bătălie ale Statelor unite și ale altor membre NATO din afara regiunii
Mării Negre au început să patruleze Marea Neagră prin rotație. 135
Între summiturile din 2014 și 2016, secretariatul NATO și personalul militar al sediului
organizației au început să îmbunătățească conștientizarea situației dezvoltărilor din Marea
Neagră prin evaluări politico-militare. Întrunirile Consiliului Nord-Atlantic – corpul
politic decizional al NATO – au început să monitorizeze constant forțele din regiune.136
La summitul de la Varșovia din 2016, membrii NATO și-au reînnoit angajamentul de
securitate către statele membre NATO și partenerii din jurul Mării Negre și au reiterat
solidaritatea în hotărârea de a nu recunoaște “anexarea ilegală și ilegitimă a Crimeei” de
către Rusia. În timpul comunicatului de la summit, NATO a declarat că “eforturile
regionale ale statelor litorale ale Mării Negre menite să asigure securitatea și stabilitatea” și
a promis implementarea măsurilor potrivite pentru a crea o “prezență adaptată înainte
pentru partea de sud-est a teritoriului alianței, ” incluzând o brigada multinațională
concepută pentru antrenamente în regiune.137
Prezența Adaptată Înainte (PAI) în Marea Neagră conține componente aeriene, terestre
și maritime. PDI este în principal o prezență regională, în contrast cu Prezența Îmbunătățită
Înainte (PII) în statele baltice – Estonia, Latvia și Lituania - și Polonia, ce adoptă o
abordare de alianță cu variate state membre NATO aflate în conducere (SUA, Regatul
Unit, Canada și Germania). Astfel, în timp ce NATO se menține pregătită pentru orice
bătălie, având grupuri de mărimea batalioanelor în jurul Mării Baltice ce operează cot-la-
cot cu forțele de apărare naționale, eforturile NATO în Marea Neagră rămân concentrate pe
antrenamente și
134 Bechev, D., “Summitul NATO; securitatea Mării Negre va fi prioritară”, Al Jazeera, 5 iulie 2016.
135 LaGrone, S., “Patru nave NATO vor ajunge în Marea Neagră înainte de exercițiul maritim”, Institutul Naval de
Știri al SUA, 3 septembrie 2014.
136 Oficiali NATO, interviuri, Bruxelles, ianuarie-februarie 2017.
137 NATO, “Comunicatul Summitului de la Varșovia” Presă nr. (2016) 100, 9 iulie 2016.
reasigurări.138
Componenta terestră a PAI este concentrată în România, unde o brigadă de cadru
multinațional – Brigada Multinațională Sud-estică (BMSE) a fost înființată în octombrie
2017. BMSE este condusă de România printr-o brigadă de până la 4000 de soldați cu baza
în Craiova, susținuți de trupe militare din alte nouă țări membre NATO. Aceasta
suplimentează o implementare separată a 900 de soldați, care erau deja în România. 139
BMSE se va antrena împreună în mod regulat la facilități de exercițiu din România.
Misiunea PAI de Sporire a Controlului Aerian constă în rotații ale aeronavelor de luptă,
pentru a crea o patrulă aeriană de luptă similară misiunii NATO din statele baltice. 140
Canada, Germania, Italia, Olanda, Polonia, Turcia, Marea Britanie și SUA și-au asumat
participarea la patrulele aeriene din regiune.141
Elementul maritim al PAI implică folosirea porturile Bulgariei și ale României pentru
navele NATO, în special pentru cele ale Grupului NATO Maritim 2 și ale Grupului de
Contramăsuri ale Minelor 2, și vizite în porturile Georgiei și Ucrainei.142 Frecvența intrării
navelor NATO în Marea Neagră a crescut semnificativ de la anexarea Crimeei, iar prezența
în Marea Neagră a grupurilor maritime NATO va crește de la 80 de zile în 2017 șa 120 zile
în 2018.143
La summitul de la Varșovia, a apărut un compromis între propunerea României de a
stabili prezența militară permanentă NATO și patrule militare NATO în Marea Neagră, și
mai precauta poziție a Bulgariei, care era îngrijorată din cauza riscurilor ce pot fi cauzate
de prezența NATO în regiune.144 Ulterior, Bulgaria și Turcia au adoptat o evaluare a
amenințărilor din partea Rusiei mai precaută decât a României.145
Susținând PAI, NATO a preluat lucrări de stabilire a unor aranjamente de comandă și
control pentru a efectua operațiuni în Marea Neagră. Acest lucru a implicat aducerea
personalului NATO în regiune pentru a crea capacități locale de acceptare a consolidărilor
și pentru a coordona ritmul și nivelul exercițiilor. În Februarie 2017, o întrunire a
miniștrilor de apărare NATO a adresat situația de securitate din Marea Neagră, iar aceștia
au fost de acord cu două măsuri maritime adiționale: sporirea prezenței navale NATO
pentru antrenamente, exerciții și conștientizări de situație; și o “funcție de coordonare”
maritimă pentru NATO când colaborează cu alte forțe NATO în regiunea Mării Negre.146
138 NATO, “Creșterea prezenței NATO în est și sud-est”, 10 septembrie 2018.
139 Emmott, R., “NATO lansează forțe în Marea Neagră pentru a contracara Rusia”, Reuters, 9 octombrie. 2017.
140 NATO, “Jeturile NATO încep să patruleze deasupra României” , 24 aprilie 2017.
141 Schmidt, U.,”Avansarea stabilității în regiunea Mării Negre”, raport special 159 CDS 17 E rev. 1 fin, NATO
Asamblul Parlamentar, Comitetul pentru Dimensiunea Civilă a Securității, 7 octombrie 2017, pag. 3.
142 Toucas, B., “NATO și Rusia în Marea Neagră: o nouă confruntare?”, Centrul de Studii Strategice și
Internaționale, 6 martie 2017
143 NATO, Comanda Maritimă Aliată, “Exercițiile NATO de grup în Marea Neagră”, 17 iulie 2018.
144 Chiriac, M., “România cere forțe NATO permanente în Marea Neagră“, Balkans Insight, 2 februarie. 2016.
145
Socor, V., “Summitul NATO amână strategia pentru Marea Neagră pentru încă un an”, Eurasian Daily Monitor,
30 iulie 2018.
146
NATO, “NATO își va spori prezența în regiunea Mării Negre” , 16 februarie 2017.

Traducere P1 (2211)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traducere P1 (2211)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și declanșarea conflictului în estul Ucrainei a

Revendicări ale zonelor exclusiv economice

Figura 1.1. Regiunea exstinsă a Mării Negre

Extinderea NATO și UE pentru a cuprinde Bulgaria și România a crescut și mai mult

Abhazia și Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, și Transnistria).

2. Evoluția Mării Negre ca spațiu de securitate

Marea Neagră în perioada de dupa Războiul Rece

Abordarea securității Mării Negre de către Rusia după 2014

Marea Neagră a devenit și ea baza proiecției puterilor rusești dincolo de regiune. Ca

și formațiuni ale forțelor speciale. De asemenea, înțelegerea oferă Ministerului Rus de

Forțele Rusiei în Transnistria

118 Tratatul de Alianță și Integrare (nota nr. 100), Articolul 2(2).

Securitatea regiunii extinse a Mării Negre li proiectarea puterii în Orientul Mijlociu

Abordarea comunității Euro-Atlantice a securității Mării Negre de după 2014

S-ar putea să vă placă și