Formele comunicarii

IPURI DE COMUNICARE

1 CRITERII DE CLASIFICARE

Activitatea de comunicare cunoaste o mare varietate sub raportul

continutului, rolului, formei de realizare. Indiferent de natura activitatilor de
comunicare, de omogenitatea sau eterogenitatea tehnicilor pe care le presupune,
de actiunea lor in timp, de efectele economice, sociale pe care le antreneaza in
institutiile publice si nu numai, trebuie avut mereu in vedere caracterul lor
complementar.

Comunicarea se poate clasifica dupa urmatoarele criterii:

A.In functie de natura activitatilor de comunicare in sistemul comunicational

al institutiilor publice, acestea se pot structura in :

- publicitate

- promovarea serviciilor oferite de catre institutiile publice

- relatii publice

- manifestari promotionale

B.Din punct de vedere al relatiilor ce se stabilesc intre administratie si

cetateni, exista mai multe tipuri de comunicare:

a) comunicare verbala ( orala)

b) comunicare in scris

c) comunicare non verbala

a) Comunicarea verbala (orala) - este principalul mijloc prin care se

deruleaza relatiile cu publicul. In comparatie cu alte tipuri de comunicare,
aceasta are numeroase avantaje[1]:

- da posibilitate emitatorului sa-si exprime ideile noi, rapid si

mai usor;

- exista posibilitatea controlului prin feed-back;

- se pot folosi tehnici persuasive, dar si gesturi sau mimica;

 - exista posibilitatea controlarii fluxului informational pe toata
durata derularii comunicarii;

Factorii care influenteaza eficienta comunicarii verbale sunt: volumul sau taria
vocii, frecventa sau debitul verbal, tonul

b) Comunicarea in scris: potrivit art.1 din Legea 544/2001[2], privind

liberul acces la informatiile de interes public, accesul liber si neingradit al
persoanei la orice informatie de interes public, constituie unul din principiile
fundamentale ale relatiilor dintre persoane si autoritatile publice, in
conformitate cu Constitutia Romaniei si cu documentele internationale
ratificate de Parlamentul Romaniei.

c) Comunicarea non verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul

comunicarii realizata de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-
verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Mesajul
neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda
de catre interlocutor atentia cea mai mare. Acest tip de comunicare poate sa
intareasca sau sa contrazica mesajul verbal. Este mai credibila decat
restul tipurilor de comunicare, deoarece este mai spontana. Specialistii considera
ca intr-o comunicare orala, aproximativ 55% din informatie este perceputa si
retinuta prin intermediul limbajului nonverbal. Comunicarea non verbala se
caracterizeaza prin aceea ca este spontana, emotionala, sincera, imediata, complexa,
intentionata sau neintentionata.

Dupa alte criterii, comunicarea cunoaste si alte tipologii, dupa cum urmeaza:

C.Dupa aria de cuprindere:

o Comunicare cu caracter general, de indrumare si orientare

o Comunicare cu caracter specific, pe domenii

D.Dupa subiectul declansator:

o Comunicare aparuta la initiativa publicului

o Comunicarea la initiativa functionarului public

In functie de situatiile prin care se realizeaza comunicarea interpersonala,

comunicarea poate fi:

o comunicarea fata in fata,

o dinamica de grup,
o sedintele de lucru,
 o vorbitul in public,
o comunicarea publica,
o comunicarea interna.

Dinamica de grup

Vorbim de grup atunci cand se reuneste un ansamblu de persoane in jurul

unui anumit scop. Grupul este un ansamblu de persoane care se reunesc pentru
un scop comun si care isi bazeaza propriul comportament pe sisteme de norme
prestabilite. Se poate vorbi si de un grup atunci cand nu exista un scop precis,
dar exista placerea de a fi impreuna.

Sedinta de lucru

Necesitatea de a tine o sedinta de lucru poate deriva din doua motive:

unul, legat mai mult de chestiuni de structura, se refera la sedintele prevazute
din timp, care sunt destinate sa marcheze anumite fapte definite din viata
organizatiei (planificare, programare, comitete etc.); celalalt, mai legat de
probleme concrete si imediate.

Vorbitul in public

A sti sa vorbesti in public inseamna sa fii in stare sa obtii participarea, sa

convingi propriul public, sa transmiti in mod eficient propriile idei unui grup de
persoane. Exista anumite abilitati utile pentru a obtine o participare mai mare.

Comunicarea trebuie sa tina seama nu numai de continut, ci si de

caracteristicile mesajului, de vizualizarea lui, de componenta publicului.

Comunicarea publica

Comunicarea este o tehnica alcatuita din experienta si profesionalism,

care se dovedeste a fi inca si mai delicata atunci cand se refera la institutiile
publice care, trebuind sa imbine rolul lor politic cu cel administrativ, nu pot
renunta la canoanele de baza ale deontologiei exercitarii functiilor
publice. Datoria de a informa se suprapune adesea peste indatoririle
constitutionale de a respecta intimitatea, impartialitatea si corectitudinea.

Se pot identifica trei modalitati de folosire a comunicarii de catre institutiile

publice[3]:

o comunicarea institutionala este finalizata prin anuntarea in mediul

extern a activitatilor si a functiilor, prin aplicarea normelor,
reglementarea juridica a raporturilor intre subiectii membri ai
 organizatiei (comunicarea normativa sau juridico-formala); prin
informarea utilizatorilor cu privire la modalitatile de functionare a
birourilor si la aplicarea normelor (comunicarea serviciilor); prin
prezentarea identitatii si a orientarii operative a institutiilor publice
(comunicarea imaginii);
o comunicarea politica provine din partea institutiilor publice si de la
partidele sau miscarile politice si este centrata pe tematicile
controversate de interes general in legatura cu care exista orientari si
opinii contradictorii, atat la nivelul colectivitatilor, cat si al clasei
conducatoare, in masura in care politica ocupa spatiile lasate libere de
puterea administrativa si in domeniul comunicarii publice, generand
astfel o suprapunere periculoasa de functii;
o comunicarea sociala (sau promotionala) este destinata sa
promoveze rezolvarea problemelor de interes general (protectia
mediului, sanatate, bunastare sociala, invatamant, ocuparea fortei de
munca, asigurarii sociale, ordine publica etc.), facandu-se apoi o
distinctie intre comunicarea de utilitate publica si comunicarea sociala
in sens propriu.

Comunicarea interna

S-a afirmat initial ca un instrument de informare de sus si avea in vedere

transmiterea unor concepte care sa poata fi receptionate in mod omogen si fara
echivoc de o mare masa de subiecti.

Ulterior, ea a fost utilizata nu numai ca mod de transmitere a unor mesaje

univoce, ci si ca sprijin pentru rolul de administrare al sefilor pentru a contribui
la crearea sentimentului de apartenenta la intreprindere si de motivare in munca.

Dezvoltarea comunicarii interne este strans corelata cu modelul

organizatoric emergent, cu alte cuvinte, cu tipul de intreprindere care raspunde
cel mai bine - intr-un anumit moment istoric specific - exigentelor productive
sau de prestare de servicii. In momentul de fata, organizatiile reactioneaza in
special la urmatoarele trei tipuri de nevoi:

· nivelarea structurilor ierarhice care permit structuri mai aplatizate, mai

ales la nivel central;
· descentralizarea organizatorica si a centrelor de profit;
· sistemele de armonizare si coordonare a unitatilor descentralizate.

In unele administratii, comunicarea interna mai este vazuta si astazi ca un

sistem de relatii cu membrii proprii, dar aceasta viziune trebuie sa lase locul
conceptului mai complex de comunicare organizatorica, ce poate fi impartita
dupa cum urmeaza:
 · comunicarea functionala se refera la toate instructiunile si
informatiile operative care fac posibil si/sau faciliteaza procesul intern de
productie prin instrumente tipice ale comunicarii functionale care sunt
ordinele de serviciu, brosuri, manualele etc.;
· comunicarea informativa institutionala reprezinta toate stirile care
fac posibila cunoasterea entitatii, a serviciilor si strategiilor sale, fie de
catre publicul intern, fie de catre cel extern prin instrumente tipice ale
comunicarii informativ-institutionale care sunt buletinele, publicatiile
periodice si monografiile;
· comunicarea formativa consta in toate interventiile de formare /
instruire care permit raspandirea cunostintelor necesare de lucru, folosirea
in comun a valorilor prin instrumente tipice ale comunicarii formative
care sunt seminarele si zilele de studiu;
· comunicarea creativa data de toate momentele de intalnire care isi
propun ca obiectiv primar pe acela de a stimula noile moduri de a se
vedea realitatea, facilitand procesul de rezolvare a problemelor si
favorizand crearea grupurilor de lucru care vor profita de caracterul
eterogen al componentilor lor prin instrumente tipice ale comunicarii
creative care sunt grupurile de lucru, grupurile multidisciplinare si
brainstormingul.

2 COMUNICAREA FATA IN FATA

Comunicarea interpersonala care implica in mod exclusiv doi interlocutori se

deosebeste de comunicarea dintre o persoana si mai multe prin cateva trasaturi
caracteristice. Pe langa numarul de participanti implicati, se schimba si stilul de
comunicare. Comunicarea dintre doua persoane:

· este o comunicare sincrona;

· deschisa pentru interventii, obiectii si corectari din partea celuilalt.

Comunicarea dintre o persoana si mai multe are mai mult aspectul de

mesaj unidirectional, in care interactivitatea este exclusa sau foarte limitata
(acesta este modelul de comunicare al radiodifuziunii, televiziunii cu
interactivitatea inteleasa ca posibilitate / oportunitate de a reactiona intr-un
anumit format).

Imposibilitatea evidenta pentru ascultatori de a participa activ la

comunicarea dintre o persoana si mai multe impune o structura mai rigida decat
in cazul comunicarii dintre doua persoane, in care raza "puterii contractuale"
este, cel putin paradigmatic vorbind, echilibrata. Aceasta structura se apropie in
anumite aspecte de comunicarea scrisa, cu alte cuvinte include elemente tipice
ale unei relatii in scris: introducerea, argumentul si concluzia.
 Data fiind implicarea a numai doi interlocutori, in comunicarea de acest
fel anumite faze ale evenimentului dobandesc o semnificatie speciala. Este
vorba indeosebi de momentul de deschidere si de inchidere, care sunt cruciale
pentru definirea contextului interactiunii intre cei doi interlocutori si evaluarea
nivelului de satisfactie atins prin intermediul respectivului eveniment de
comunicare[4].

Variabila prezentei fizice simultane conditioneaza puternic comunicarea

interpersonala: a fi prezent fizic in acelasi loc in timpul evenimentului de
comunicare face ca in acesta din urma sa aiba un rol si aspectele legate de
comunicarea nonverabla, si cele legate de contextul ambiental in care sunt
implicati cei doi interlocutori in acelasi timp.

Printre aspectele nonverbale, o importanta deosebita intr-o situatie de prezenta

simultana, sunt cele care sunt adesea definite drept zone personale.

Contextul ambiental imbogateste oricum evenimentul de comunicare

printr-un univers fizic de referire care influenteaza insasi comunicarea. In
comunicarea interpersonala bilaterala, rolurile pe care si le asuma cei doi
interlocutori in cadrul evenimentului de comunicare influenteaza succesul
acestuia. Inca o data, nu se poate proceda conform unor scheme prestabilite
pentru a se ajunge la situatii tip. Se pot cita cateva exemple de interactiuni in
care ies in evidenta caracteristicile rolurilor sef - subaltern, coleg mai in varsta -
nou venit, beneficiar furios - operator timid etc. Este insa mai util sa ne amintim
ca rolurile in interactiunea bilaterala au tendinta de a reprezenta doua pozitii
complementare, cea de sus si cea de jos. Pozitiile nu sunt caracterizate in mod
absolut prin conotatii de forta - slabiciune, bunatate - rautate; este vorba de
starea interlocutorilor, care sunt tot timpul independenti in comunicarea
bilaterala si care in plus pot varia in timpul evenimentului de comunicare ca
atare, in functie de capacitatea de negociere a celor doi poli.