Sunteți pe pagina 1din 11

3.

Despre măsurare

O mărime fizică se caracterizează prin natura şi valoare ei. Valoarea unei mărimi se exprimă
prin măsura acestei valori. Măsurarea unei mărimi admite că aceasta corespunde unei
dimensiuni. Măsurarea presupune existenţa unor relaţii de echivalenţă şi ordonare , stabilirea
unei scări convenţionale, precum şi originea acestei scări. Expresia matematică a măsurării
unei mărimi scalare este:

M  m M  (3.1)

în care:
- M se numeşte măsură şi se exprimă prin valoarea mărimii,
- [M] este un submultiplu luat ca unitate de măsură, adică un factor calitativ a cărui valoare
se presupune a fi riguros cunoscută,
- m este un număr, adică un factor cantitativ; este valoarea numerică rezultată din
măsurare.

Definită în acest mod, măsurarea este directă, deoarece obiectul supus măsurării se compară
cu unitatea de măsură. Dacă compararea se face printr-un număr de verigi intermediare
măsurarea este indirectă.

Prin măsurare se localizează, cu un anumit grad de încredere, intervalul elementar de pe o


scară gradată în care este situată valoarea mărimii măsurate. Valoarea M obţinută în urma
măsurării, în care unitatea de măsură este lipsită de erori, se numeşte valoare reală sau
valoare adevărată. Pentru studiul erorilor aceasta este valoarea de referinţă. Diferenţa
dintre rezultatul măsurării unei mărimi şi valoarea sa adevărată este eroarea de măsură.
Dacă se face o măsurare cu replicate a mărimii M, şirul valorilor m obţinute conţine erori de
măsurare necunoscute.

Calitatea datelor experimentale depinde şi de precizia mijloacelor de măsurare. Aparatele de


măsură au următoarele caracteristici metrologice fundamentale:

- fidelitate este caracteristica metrologică a unui aparat de măsură de a da indicaţii cu o


variaţie maximă cît mai mică, la măsurarea aceleaşi mărimi, în condiţii identice,

- justeţea este caracteristica metrologică a unui aparat de măsură de a da indicaţii cît


mai apropiate de cele ale adevăratei valori a mărimii pe care o măsoară. Justeţea a
două aparate este aceeaşi, dacă media aritmetică a abaterilor aleatorii corespunzătoare
unui şir de citiri este aceeaşi. Etalonarea unui aparat are o influenţă nemijlocită asupra
justeţei acestuia. Curba de etalonare a unui aparat de măsură, f(m), trebuie privită ca o
funcţie dintre adevăratele valori m ale mărimilor ce se măsoară şi indicaţiile x ale
- 20 -
aparatului, funcţie care este afectată de erorile aleatorii. Pentru o mărime m0 dată,
există o zonă de incertitudine A0B0 a împrăştierii indicaţiilor x ale aparatului – vezi
figura 3.1. Se presupune că repartiţia indicaţiilor aleatorii ale aparatului este normală
şi centrată pe valoarea x, cu abaterea medie pătratică s. Dacă repartiţia se limitează la
 3s atunci există probabilitatea de 95% ca indicaţia x0 a aparatului să se afle în zona
A0B0.

Figura 3.1 – Legătura dintre adevărata valoare a mărimii m


şi indicaţia aparatului x; 1 – curba de etalonare /8/.

În practică, se cere ca să se afle ce valoare m0 corespunde indicaţiei x0 a aparatului. Din


figura 3.1 se observă că lui x0 îi corespunde un interval de încredere asociat iS, având
probabilitatea de 95% de a-l conţine pe m0. Se arată că :

s
m 0  m i  3,92 (3.2)
f (m 0 )

Rezultă că este inutil ca diviziunile scării unui aparat să fie mai mici decât cele
corespunzătoare intervalului de încredere iS; orice interpolări în interiorul acestui interval
sunt iluzorii.

- sensibilitatea este caracteristica metrologică a unui aparat de măsură de a pune în


evidenţă cele mai mici variaţii ale mărimii ce se măsoară.

4. Despre erori experimentale

- 21 -
Se observă că nici o măsurătoare nu este absolut precisă, dimpotrivă, rezultatul conţine
totdeauna o eroare, care se manifestă prin aceea, că la repetarea măsurării se obţine un rezultat
diferit. După abaterile rezultatelor măsurătorilor repetate se stabilesc limitele erorii cuprinse
în ele. Procedeele tehnice prin care se obţin date experimentale furnizează valori aproximative
pentru mărimi necunoscute, iar calculele de prelucrare matematică a acestora, introduc noi
erori. Erorile experimentale şi erorile de calcul afectează rezultatele experimentale şi
interpretarea acestora.

În problemele aplicate nu este necesar să se efectueze măsurători şi calculele cu o


precizie perfectă după tehnici şi formule absolut exacte, ci cu o precizie suficientă, cu
eforturi reduse: experimentale, de calcul şi de timp.

Erorile conţinute în mărimile iniţiale alterează şi mărimile determinate cu ajutorul acestora.


Utilizarea mărimilor în practică introduce alte erori. În concluzie în activitatea din laborator se
operează cu două categorii de erori: experimentale şi de calcul.

Erorile experimentale se clasifică în:

a. Din punctul de vedere al exprimării matematice, se disting:

 Eroarea absolută reprezintă diferenţa dintre valoarea reală y şi aproximativă a unei


mărimi obţinută prin măsurare y': E a  y  y' ; dă o caracterizare insuficientă
valabilităţii rezultatului. Dacă se precizează că eroarea absolută este de 1mm, nu se pot
face afirmaţii în legătură cu calitatea măsurătorii până nu se specifică şi lungimea
măsurată.

y  y
 Eroarea relativă caracterizează mult mai bine calitatea unei măsurători: E r  y
.Se utilizează şi sub formă procentuală.

În comparaţie cu eroarea absolută, eroarea relativă caracterizează mult mai bine


calitatea unei măsurători.

b. În funcţie de structura statistică, erorile experimentale se clasifică în:

 Erorile grosolane sunt rezultatul încălcării principiilor de măsurare sau al neatenţiei


experimentatorului. Şi greşelile de calcul la prelucrarea datelor experimentale se
încadrează în această categorie, ex. inversarea a două cifre. Valorile măsurătorilor

- 22 -
afectate de erori grosolane diferă esenţial de celelalte, adică au valori aberante. La
repetarea experienţei probabilitatea de a le obţine din nou este redusă.

Cea mai frecventă eroare grosolană este eroarea de paralaxă, adică citirea pe o scara
gradată a unei mărimi, fără ca raza vizuală să fie perpendiculară pe scara gradată, în
dreptul citirii.

 Erorile sistematice au o cauză în general cunoscută. Este posibil ca o influenţă


oarecare, acţionând singură asupra măsurării, să producă o eroare cu o anumită
valoare, nenulă, aproximativ constantă, care să afecteze datele experimentale. Se pot
datora unei reglări sau etalonări incorecte a aparatelor de măsură, unei erori a
operatorului sau condiţiilor experimentale (ex. aparatul se utilizează la o temperatură
diferită de cea la care a fost etalonat; este cazul rotametrelor utilizate în laborator).
Erorile sistematice sunt foarte grave deoarece ele nu se elimină când se repetă
măsurarea şi când se adoptă ca valoare a mărimii măsurate media aritmetică a
rezultatelor măsurătorilor. Erorile sistematice se pot depista prin măsurarea aceleiaşi
mărimi prin metode diferite sau prin măsurarea cu acelaşi aparat a mai multor mărimi
cunoscute. Odată determinate, valorile erorilor sistematice pot fi eliminate prin
corectarea corespunzătoare a rezultatelor măsurărilor.

 Erorile aleatoare sau întâmplătoare au cauze necunoscute, nu pot fi prevenite. Orice


proces de măsurare este influenţat de o multitudine de factori. Influenţa individuală a
fiecăruia dintre aceşti factori este neglijabilă , din care cauză nu este posibilă
depistarea şi înlăturarea lor, efectul global fiind producerea unei erori aleatorii
inevitabile, ce nu pot fi înlăturate din rezultatele individuale ale măsurărilor. Rezultatul
măsurării unei mărimi cu valoarea adevărată m afectată de eroarea aleatoare  este: x
= m + , tot un rezultat aleatoriu. După obţinere, se verifică din punct de vedere
calitativ datele experimentale printr-un proces numit control al calităţii. Acesta
presupune o normare prealabilă a preciziei, adică stabilirea zonei maxime admisibile
de existenţă a erorii de măsurare pe care o poate avea sistemul real de măsurare.
Depăşirea acestei valori semnalează faptul că măsurarea a furnizat date care nu
reflectă realitatea.
Partea din eroarea aleatoare a unei măsurători datorată exclusiv aparatului de măsurat
se numeşte eroare de fidelitate sau eroare aleatoare instrumentală.

c. Din punct de vedere al regimului de funcţionare al mărimii măsurate se utilizează:

 Eroarea statică rezultă dintr-o măsurătoare efectuată în regim staţionar.

 Eroarea dinamică rezultă dintr-o măsurătoare desfăşurată în regim dinamic.

- 23 -
d. Din punctul de vedere al surselor de erori se disting:

 Eroarea de model este eroarea de măsurare datorată imperfecţiunilor modelelor fizic


şi matematic asociate experienţei.

 Eroarea de interacţiune este eroarea determinată de influenţele pe care mijloacele de


măsurat sau experimentatorul le exercită asupra mărimii măsurate. La măsurarea
temperaturii în interiorul unui vas dacă prin introducerea instrumentului de măsură se
produce modificarea câmpului termic se generează o astfel de eroare.

 Eroarea instrumentală reprezintă ansamblul erorilor cauzate de mijloacele tehnice de


măsură. Cele mai cunoscute erori de acest gen sunt: eroarea de scală generată de
modul imperfect de gradare – ex. hârtia milimetrică, eroarea de punct nul al scalei,
eroarea de etalonare etc.

 Eroarea de metodă este eroarea datorată imperfecţiunilor metodelor utilizate. Constau


în general în suprapunerea unor fenomene naturale care acţionează asupra mărimii de
măsurat. Consideraţiile teoretice permit corectarea măsurătorii respective. Ex.
suprapunerea convecţiei forţate peste convecţia liberă etc.

 Eroarea datorată experimentatorului depinde de calităţile şi condiţia psiho-fizică a


acestuia, cum ar fi: atenţia, deprinderile specifice, acuitatea senzorială în privinţa
recepţiei semnalelor prin intermediul cărora se reprezintă informaţia de măsurare,
aptitudinea de a efectua interpolări vizuale etc. Anomaliile ochiului observatorului,
viteza de reacţie, capacitatea de acomodare, etc. sunt surse de erori de observare. Se
recomandă ca un studiu experimental să fir efectuat de acelaşi experimentator.

O sursă importantă de erori este lipsa de experienţă şi de acomodare a cercetătorului cu


aparatura utilizată şi problema studiată

Exemplu: Să se calculeze eroare relativă medie pe care o introduce un manometru cu două


braţe cu mercur la măsurarea diferenţei de presiune dintre două puncte. Se apreciază că la
citirea denivelării manometrului, h, din cauza careiajului hârtiei milimetrice se introduce o
eroare absolută de 1 mm. Erorile relative ale citirilor denivelării manometrului cu mercur
pentru un set de date experimentale sunt prezentate în tabelul 4.1 şi în figura 4.1

Tabelul 4.1 – Er a manometrului diferenţial cu mercur.

- 24 -
Nr. crt. h Er
UM mm Hg %
1. 1 100,00
2. 3 33,33
3. 5 20,00
4. 7 14,28
5. 9 11,11
6. 11 9,09
7. 13 7,69
8. 15 6,66
9. 17 5,88
10. 19 5,26
Erm 21,55

Analiza rezultatele prezentate în tabelul 4.1 demonstrează că eroarea relativă variază în timpul
experienţei şi că erorile cele mai mari sunt în zona denivelărilor mici. Se recomandă ca
manometrul diferenţial să nu se utilizeze în acest interval de măsurători.

100

80

Er, 60
%
40

20

0
0 5 10 15 20
h, mm Hg

Figura 4.1 – Dependenţa erorii relative de măsură cu manometrul


diferenţial cu mercur de valoarea mărimii h.

O temă de reflexie o constituie şi calculul mediei logaritmice a diferenţei de temperatură în


cazul unui schimbător de căldură tubular. Dacă cele patru temperaturi de intrare, respectiv
ieşire se măsoară cu termometre care introduc erori absolute de 0,1C, precizia calcului este
afectată de natura operaţiilor matematice prin care se calculează această mărime. Încercaţi o
estimare a erorii relative şi veţi mai prudenţi la efectuarea unor astfel de măsurători şi calcule!

5. Despre precizia calculului ingineresc


- 25 -
Rezultatul unui calcul sau al unei măsurători se exprimă de obicei printr-un număr. Prin
convenţie, scrierea acestui număr trebuie să exprime gradul de precizie al activităţii.

Prin convenţie, scrierea unui număr exprimă gradul de precizie al activităţii pe care o
reprezintă.

În scrierea aproximativă a unei valori se utilizează noţiunea de cifră exactă şi cifră


semnificativă.

 Cifră exactă este cifra a cărei valoare este certă . Un număr se scrie cu toate cifrele exacte în
afară de ultima cifră care este îndoielnică cu cel mult o unitate.

1
Exemplu: Se măsoară o lungime cu precizia de 0,1% adică , ceea ce înseamnă că toate
1000
calculele se efectuează cu patru zecimale.
Pentru a indica că în 12.732.000 m a patra cifră este îndoielnică numărul se scrie astfel: 1,273
107.
Pentru a indica că pentru lungimea de 37 m eroarea începe de la a treia zecimală numărul se
scrie astfel: 37,000 m.

 Cifră semnificativă a unui număr este totalitatea cifrelor care formează numărul respectiv,
cu excepţia cifrei zero, dacă se află la stânga numărului.

Prin convenţie, numerele aproximative, adică numerele care reprezintă şi mărimi


măsurate experimental, se scriu numai cu cifre semnificative.

Exemplu: Coeficientul de dilataţie al aluminiului este  = 0,00024 K-1. Primele cinci cifre 0
nu sunt semnificative, iar o astfel de scriere nu este recomandată. Coeficientul de dilatare
conţine două cifre semnificative şi se scrie astfel:  = 2,4 10-5 K-1.

Cifra zero este semnificativă la stânga numărului dacă specifică precizia numărului. Dacă într-
un loc de pe suprafaţa pământului g = 9,80 m/s2, cifra zero este semnificativă.
În calculele curente se operează cu următoarele categorii de numere aproximative:
.
 Numere iraţionale ca , e, 2 , logaritmul unui număr etc.; acestea pot fi cunoscute
cu precizia dorită.

 Constante fizice tabelate; precizia acestora este suficient de bună; eroarea relativă este
de ordinul 10-6.

- 26 -
 Date experimentale; acestea sunt mai puţin precise.

Numerele aproximative se rotunjesc pentru a fi utilizate. Dacă după rotunjire, numărul


aproximativ conţine n cifre semnificative, se pot enunţa următoarele reguli de rotunjire:

- dacă cifra a (n+1)-a este mai mică decât 5, atunci cifra a n-a nu se schimbă,

- dacă cifra a (n+1)-a este mai mare decât 5, atunci la cifra a n-a se adaugă o unitate,

- dacă cifra a (n+1)-a este 5, se procedează astfel:

♦ dacă cifrele nerotunjite sunt diferite de zero, la cifra a n-a se


adaugă o unitate;
♦ dacă printre cifrele nerotunjite se găsesc cifre zero, atunci la
cifra a n-a se adaugă o unitate, dacă n este impar şi se lasă
neschimbată dacă n este par.

Rotunjirea numerelor aproximative se face după reguli precise

Eroarea relativă a unui număr aproximativ cu n cifre semnificative nu depăşeşte cantitatea


n 1
 1 
  împărţită la prima cifră a numărului.
 10 
În calcule se utilizează numere aproximative a căror erori vor afecta rezultatul final. Eroarea
rezultatului final depinde de natura operaţiilor matematice din care a rezultat.

 La adunarea numerelor aproximative a căror valoare diferă cu maximum un ordin de


mărime:

- eroarea absolută maximă este suma erorilor absolute ale termenilor sumei.

- eroarea relativă este media aritmetică a erorilor relative ale termenilor sumei.

Adunarea numerelor care au acelaşi grad de precizie, dar care diferă valoric cu ordine de
mărime, se poate simplifica fără să se aducă un prejudiciu rezultatului final dacă se reţin din
fiecare număr numai cifrele exacte ale rezultatului final, aşa cum este demonstrat în exemplul
următor:

Se adună numerele: 52,374, 2,8232, 0,52181, 0,014253, caracterizate prin cinci cifre exacte.
Adunarea nu trebuie făcută astfel:

52,374
2,8232
- 27 -
0,52181
0,014253
52,733263

Este evident că ultimele trei cifre ale sumei sunt îndoielnice şi ca urmare se recomandă ca
adunarea să se efectueze astfel:
52,374
2,823
0,521
0,014
52,733

La adunare, numerele se scriu cu atâtea zecimale câte are numărul cu valoarea cea mai
mare, iar eroarea relativă a sumei este media aritmetică a erorilor relative ale termenilor
sumei.

La prelucrarea datelor experimentale cu programele de calcul uzuale, ex. Excel, se recomandă


să se utilizeze această informaţie la stabilirea numărului de zecimale cu care se va opera.

 La scăderea a două numere aproximative x1 şi x2 cu erori absolute  x 1 şi  x 2 :

- eroarea absolută este: x   x 1 x 2 şi are ca limită x max    x 1  x 2 


 x 1 x 2
- eroarea relativă este:  , cu valoare maximă
x1  x 2
x max x 1   x 2
l   
x1  x 2 x1  x 2
La calculele cu numere aproximative cea mai dezavantajată este scăderea în cazul în care
diferenţa dintre numere este mică în raport cu descăzutul sau scăzătorul. Astfel dacă se scad
numerele 52,287 şi 51,939 se observă că pentru fiecare număr sunt certe primele 4 cifre, iar
ultima cifră, prin definiţie, are valoarea alterată cu cel mult o unitate. Rezultă că eroarea
1
relativă a acestor numere nu depăşeşte . Diferenţa acestor numere este 0,348 iar
50000
ultima zecimală poate să nu fie adevărată cu două unităţi, fapt datorită căruia eroarea relativă
2
scade la valoarea de adică este de 300 de ori mai mare decât eroarea numerelor iniţiale.
348
Se desprinde următoarea concluzie: La efectuarea calculelor se transformă formulele astfel
încât diferenţele mici ale două mărimi să fie calculate direct fără să se calculeze
mărimile însăşi.

- 28 -
La scădere a două numere aproximative, eroarea relativă a diferenţei obţinute poate fi
mult mai mare decât erorile relative ale valorilor individuale termenilor mai ales dacă
aceştia au valori foarte apropiate.

 La înmulţirea numerelor aproximative

- eroarea absolută maximă este:

x max   x 1 x 2 x 3    1   2   3    x 1 x 2 x 3  l
- eroarea relativă este egală cu suma erorilor individuale ale numerelor

În cazul înmulţirii unei mărimi constantă precis determinată, C, cu o mărime x măsurată cu


eroarea absolută x şi eroarea relativă  rezultă că  l =  , şi ymax = Cx = Cx, deci,
prin înmulţirea unei mărimi aproximative cu o constantă C, precis determinată, eroarea
relativă a produsului este egală cu eroarea relativă a valorii aproximative x, iar eroarea
absolută a produsului, y, este de C ori mai mare decât eroarea absolută a mărimii x.

 La împărţirea a două numere aproximative :

- eroarea absolută maximă este:  l     1   2 

eroarea relativă limită este: x max     1   2 


x1
-
x2

După cum se observă împărţirea este echivalentă cu înmulţirea.

La înmulţire şi împărţire eroarea relativă este egală cu suma erorilor individuale ale
numerelor care participă la operaţie.

Dacă se operează cu logaritmi se vor respecta următoarele reguli:

 Numărul căruia i se aplică logaritmul va conţine tot atâtea cifre exacte câte are
mantisa logaritmului.

 La operaţiile matematice cu logaritmi şi numere aproximative se vor utiliza


logaritmi cu acelaşi număr de zecimale ca şi cel al numerelor care figurează în
calcul.

Problema măsurătorilor indirecte

- 29 -
O mărime obţinută din aplicarea unui set de calcule unor date experimentale este o mărime
rezultată dintr-o măsurătoare indirectă. În acest caz, eroarea experimentală a mărimii
indirecte se apreciază pe baza erorilor pe care le furnizează operaţiile matematice în care sunt
implicate datele experimentale iniţiale.

Exemplu: Să se calculeze eroarea relativă maximă de măsurare a coeficientului de frecare 


rezultat din măsurarea pierderii de presiune p cu un manometru diferenţial cu mercur şi a
debitului volumetric de lichid Gv cu un rotametru. Se apreciază că eroarea relativă de măsură
pentru manometru este de  6 %, iar pentru debit de  3%. Pentru calculul lui  se utilizează
p
următoarea formulă de calcul:   a  . Se observă că eroarea relativă maximă pentru
G 2v
calculul lui  este de 12%.

Utilizarea calculatoarelor la prelucrarea datelor experimentale introduce un nou tip de eroare


cunoscută sub denumirea de eroare de trunchiere. Aceasta înseamnă că în urma operaţiilor
aritmetice executate se reţin numai un număr fix de cifre zecimale.

- 30 -