LA TIGANCI DE MIRCEA ELIADE REFERAT COMENTARIU

Scrisă la Paris în 1959, nuvela "La ţigănci" de Mircea Eliade a apărut pentru prima oară în
anul 1962 în revista "Destin" de la Madrid, iar la noi în 1967, în revista "Secolul XX" fiind
apoi inclusă în volumul "La ţigănci şi alte povestiri", cu un studiu introductiv de Sorin
Alexandrescu.
Nuvela face parle din creaţia literară scrisă după al doilea război mondial, perioadă ce
ilustrează ideea că opoziţia dintre real şi ireal, dintre sacru şi profan se estompează, între
acestea nemaiexistând hotare bine determinate.
Subiectul nuvelei. Mituri. Semnificaţii
Subiectul nuvelei este plasat în Bucureştiul de altă dată, cadru des întâlnit în opera literară a
lui Eliade, întrucât el consideră ca "orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru cei care
l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna un oraş mitic. Bucureştiul este,
pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M.Eliade - "încercarea labirintului")
Realizarea fantasticului în această nuvelă se face prin îmbinarea planului real cu planul ireal,
secvenţele epice fiind dominate, pe rând de unul din aceste planuri. Epicul dublu este relevat
de existenţa în planul secund a unor elemente semnificative, aparţinând celuilalt plan, decât
cel dominant în secvenţa epică respectivă.
Nuvela se structurează în opt secvenţe, conform planului real şi ireal dominant, distribuite
simetric, cu intrări şi ieşiri din timp şi din lumi paralele:
I planul real; II-1II-1V planul ireal; V-VI-VI1 ■ planul real; Vili planul ireal.
"La ţigănci" este construită pe tema hierofaniei, a manifestării sacrului în profan, sugerând
trecerea spirituală dinspre viaţă spre moarte. Secvenţa I este dominată de planul real, dar în
secundar se manifestă irealul, prin câteva elemente cu semnificaţii mitice şi mistice.
Profesorul Gavrilcscu se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian, pe o căldură
"încinsă şi înăbuşitoare" fiind obsedat de colonelul Lawrence "şi de aventurile lui în Arabia",
despre care auzise vorbind pe nişte studenţi şi despre care nu ştia mare lucru, ci numai că
"arşiţa (...) 1-a lovit în creştet (...) ca o sabie". Căutându-şi portmoneul ca să-şi cumpere bilet,
vine vorba de locul numit "la ţigănci", despre care unul din călători, crede că "e o ruşine", dar
Gavrilescu este fascinat de acest loc, considerând că "pe o arşiţă ca asta, e o plăcere", pentru
că este umbrit de nuci bătrâni. O altă obsesie a profesorului este monotonia vieţii cotidiene,
sugerată de obişnuinţele zilnice, "trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe
săptămână", deşi el ar merita altceva pentru că are "o fire de artist...". Banalitatea vieţii este
definită de interese materiale, Gavrilescu socotindu-şi câştigul în bani şi lecţii de pian, care l-
au obosit spiritual. îşi aduce aminte că şi-a uitat "servieta cu partituri" la eleva sa, Otilia,
nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor. Coboară din tramvai cu intenţia să-l ia
în sens invers pentru a-şi recupera servieta, se simte foarte "obosit, istovit", deşi este încă "în
floarea vârstei", având numai patruzeci şi noua de ani. îşi aminteşte de tinereţe, atunci când
nu-l interesa aspectul material al vieţii, "când eşti tânâr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai
uşor", la Charlottenburg, când era nemâncat şi "fără un ban în buzunar". Auzi uruitul
tramvaiului trecând pe lângă el, îl pierde îl "salută lung cu pălăria" şi exclama: "Prea târziu!".
El îşi ia astfel rămas bun de la lumea reală, ca atunci când, "pe timpuri, Elsa pleca să petreacă
o lună la familia ei".
Epicul dublu în această secvenţă este realizat prin câteva elemente nefireşti, ireale, ce vor
deveni leitmotive pe parcursul nuvelei: căldura dogoritoare dilată parca gesturile, îşi caută
portmoneul şi întârzie cumpărarea biletului, se confesează călătorilor din tramvai, obsesia
colonelului Lawrence, bordeiul ţigăncilor este pentru el un spaţiu misterios, obsesia vieţii
banale (de trei ori pe săptămână), pălăria, banii. Toate aceste gesturi şi gânduri au o altă
dimensiune, semnificaţii ale profanului, ale lumii banale ce devenise sufocantă pentru
personaj.
Gavrilescu este alias de umbra şi răcoarea nucului din grădina "ţigăncilor şi. fara să-şi dea
seama, se trezeşte în faţa porţii, unde "îl întâmpina o neaşteptata, nefirească răcoare".
Secvenţele II,III şi IV se desfăşoară în locul numit "La ţigănci" şi sunt dominate de planul
ireal, sugerând pregătirea spirituală iniţiatică pe care Gavrilescu trebuia sa o parcurgă
dinspre viaţă spre moarte. II întâmpină "o fata tânără, frumoasă şi foarte oacheşă", care îl ia
de braţ şi-l conduce către "o căsuţă veche", în timp ce Gavrilescu aude în depărtare uruitul
metalic al tramvaiului şi "i se păru insuportabil". O bătrână îi cere să-şi aleagă o fată, dintre "o
ţigancă, o grecoaică, o evreică", deoarece Gavrilescu respinsese nemţoaica ("nu nemţoaică).
Baba îi cere trei sute de lei. iar el socotcştc din nou că suma este contravaloarea a "trei lecţii
de pian şi se confesează spiritual "sunt artist", motivând că "numai pentru păcatele mele am
ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, dintotdeauna, arta pura". Ceasul de la bordeiul
ţigăncilor stătuse, întrucât timpul avea aici alte dimensiuni, "nu e grabă (...) avem timp". O
emoţie puternica puse stăpânire pe el, şi "se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou
tânăr'. In bordei îl întâmpina cele trei fete pe care le alesese, o ţigancă, o grecoaică şi o
ovreică, i se face sete, stare motivată de căldura obositoare pe care o îndurase afară, în lumea
reală. Fetele se amuză de starea lui confuză, semn că el se desprinsese de lumea reală, ale
cărei repere nu se mai regăsesc aici şi constată că lui îi este frică. Gavrilescu se apără,
motivându-se din nou spiritual, că a trăit "un vis de poet" şi a simţit în tinereţe "o pasiune
nobilă", a iubit-o pe Hildegard, aşadar are pregătirea spirituală superioară de a putea depăşi
barierele vieţii reale, către o altă lume. Cu toate acestea, el nu poate ghici ţiganca, nu poate
trece prima probă iniţiatica, aşadar el nu poate traversa cu uşurinţă pragul spiritual, aşa că
fetele îl prind într-un cer ameţitor, "ca într-o horă de iele" şi el îşi pierde conştienta de sine,
intră într-o stare superioară de vis (prima treaptă spre iniţiere). Gavrilescu se trezeşte ameţit şi
confuz, într-o lume ciudată, încăperea îi este total necunoscută, cu paravane multicolore, cu
şaluri şi broderii şi se gândeşte că totul "era o iluzie" obiectele fiind reflectate şi multiplicate
de oglinzi. Simţi o fericire totală,, "o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în
tot trupul", îşi aminteşte că visase, încurcă elementele reale (arşiţa) cu amintirile din tinereţe şi
se refugiază în artă. Fetele îşi reproşează reciproc faptul că l-au lăsat să se agate de amintirile
lumii reale, care sunt piedici în evoluţia iniţierii spirituale, de aceea "s-a încurcat din nou" şi
"n-o să mai ştie cum să iasă". Ele insistă ca el să ghicească ţiganca, deoarece n-o să-i pară rău.
Gavrilescu nu poate ghici, pentru că, spun ele. "şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a
rătăcit în trecut". Dacă el ar fi ghicit ţiganca, pentru că "ăsta-i jocul", l-ar fi plimbai prin toate
odăile, "ar fi fost foarte frumos", dar el "se repezi la pian" şi începu să cânte cu "toată
puterea", parcă ar 11 vrut să intre tot mai adânc într-o stare artistică superioară. Se simte
singur în această lume total necunoscută pentru el, vrea să găsească o cale de ieşire, devine
nerăbdător, considerând că "ne-am jucat destul, ieşiţi la lumină". Se simte rătăcit în lumea
asta, se loveşte de paravane sau obiecte neidentificate, "căci nu Ic cunoştea formele", căldura
îl sufocă din nou, nu se mai recunoaşte pe sine, este "mai slab decât se ştia, cu oasele icşindu-i
prin piele (...) aşa cum nu se mai văzuse niciodată". Se simţi înfăşurat strâns într-o draperie, ca
într-un giulgiu mortuar şi înţelese că "se va sufoca", pierzându-şi total percepţia lumii
înconjurătoare, "sunetele păreau înecate în pâslă".
Semnificaţiile acestor secvenţe sugerează manifestarea sacrului în profan: bordeiul este mitul
labirintului, ca simbol al trecerii dinspre viaţă spre moarte, un spaţiu iniţialic către moarte;
baba care cere vamă la intrarea în bordei poale semnifica mitul luntraşului Caron; fetele
simbolizează ielele (mitul ielelor spune că cine le vede dansând moare) sau Preotesele (care
oficiau ritualul morţii în templele antice) sau Parcele sau ursitoarele; cifra trei este o cifră
mistică, o cifră eu puteri magice asupra spiritului. Iniţierea lui Gavrileseu este greoaie pentru
că profanul din el
esle o frână, el agăţându-se mereu de trecut, de viaţa concretă. Visul esle o primă treaptă a
iniţierii, iar zbuciumul lui de a scăpa din draperia care îl strângea ca un giulgiu poale II
coşmarul traversării materiei de către spirit.
Personajul este neîmplinit pe plan erotic, deoarece el fusese nevoit să renunţe la iubita sa,
Hildegard, pentru Ela, din datorie civică, decizie impusă de norme sociale (exterioare lui).
Neîinplinirea lui este şi pe plan profesional, el devenind un biet profesor de pian "pentru
păcatele mele" şi încearcă să se regăsească spiritual: "eu nu sunt oricine (...), sunt artist". Cu
toate cestea. ca orice om, Gavrilescu se teme de moarte: "Ţi-a fost frică!"
Secvenţele V, VI şi VII sunt dominate de planul real, în care revin gesturile, obsesiile şi
simbolurile din prima secvenţă, ca simbol al vieţii mereu aceeaşi, monotonă, banală,
obositoare.
Gavrilescu povesteşte babei stadiul iniţierii lui, accentuând ultima etapă a traversării stării de
la materie la spirit, "ni-am văzul gol şi am simţit draperia strangandu-se în jurul meu, ca un
giulgiu (...) ce-am mai pătimit", face legătura cu viaţa reală, apelând la aceeaşi oboseală
sugerată de "căldură" şi de "colonelul Lawrencc". Intrând în lumea reală, "auzi, depărtat,
uruitul metalic al tramvaiului", constată că "era mai cald decât fusese" după-amiază, îşi face
vânt cu pălăria, se urcă în tramvai, se confesează călătorilor, spunându-le că şi-a uitat servieta
în strada Preoteselor şi le mărturiseşte obsesia neîmplinirii: "Eu, pentru păcatele mele sunt
profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru asta...". Coboară din tramvai la staţia Preoteselor
şi constată că la nr. 18 nu mai locuieşte doamna Voitinovici şi nici Otilia, ci familia
Georgescu, care stă aici de patru ani. O vecină îi spune că doamna Voitinovici se mutase de
opt ani în provincie, după ce se căsătorise Otilia. Totul este confuz pentru Gavrilescu, se urca
in tramvai, îşi caută portmoneul, revine obsesia colonelului Lawrence, da taxatorului o
bancnotă şi află ca banii se schimbaseră de un an, discuţia despre "ţigănci" stârneşte reacţii
pseudoscandalizante ("e o ruşine"), Gavrilescu "se simţi deodată obosit, istovit". Se întoarce
acasă, unde constaţii că acolo locuieşte altcineva, după care se duce la cârciuma din apropiere
şi afla că Elsa a plecat în Germania, "după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc
12 ani".
Gavrilescu se urcă într-o birjă şi cere să-l ducă la "ţigănci", atmosfera ţine de fantastic, este o
noapte frumoasă şi miroase a regina-nopţii. Birjarul, "fost dricar", sensibil ("îmi plac florile,
caii şi florile"), "fire de artist". îl ajută să ajungă dincolo, trecându-l prin locuri impuse de
tradiţie, urmând un drum prestabilit, oprindu-se "în dreptul bisericii", sunt "fel de fel de flori
şi-l consolează "n-o să vă pară râu..."
Ultima secvenţă este dominată de planul ireal şi se petrece "la ţigănci", unde Gavrilescu este
primit de babă, plăteşte suta de lei, constată că "e târziu" şi-şi cere iertare. Baba continuă
iniţierea lui Gavrilescu, îl previne să nu se rătăcească iar, îi spune parola ("Eu sunt, m-a trimis
baba") şi-i explică drumul: "să numeri şapte uşi. Şi când oi ajunge la a şaptea, să baţi de trei
ori". Se încurcă în numărarea uşilor, se simte sleit de puteri, intră într-o cameră la întâmplare
şi deodată simte "un parfum uitat", acela al lui Hildegard. Gavrilescu se disculpă, îi explică ce
se întâmplase în tinereţe, când starea spirituală fusese învinsă de starea materială "dacă aş fi
avut ceva bani la mine...", dar acum "nu mai am nici casa, nu mai am nimic". Hildegard îi
spune "vino cu mine", lui Gavrilescu îi "e frică" şi încearcă o ultimă "agăţare" de real, "ah,
pălăria (...) şi voi să se întoarcă". Hildegard se miră că el încă nu înţelege ce i se întâmplă,
fiindu-i greu să accepte şi dă vina pe faptul ca "sunt cam obosit", dar "parcă încep să mă simt
mai bine...". Se urcă amândoi în birjă şi acelaşi birjar îi duce "spre pădure, pe drumul ăl mai
lung", timpul are şi acum alte dimensiuni ("mână încet. Nu ne grăbim..."). Gavrilescu intră
într-o stare superioară, a visului ("aş crede ca visez"), singura care permite omului să acceadă
în lumea spirituala: "Toţi visăm (...) Aşa începe. Ca într-un vis...".
Semnificaţii: Nuvela ilustrează aspiraţia omului sensibil, a artistului de a atinge absolutul prin
propria menire: "Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu trăiesc pentru arta
pură". Setea omului superior de a atinge absolutul în cunoaştere este asemănătoare cu aceea a
lui Dionis clin nuvela eminesciană: "lată o ocazie ca să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele" (îşi
spusese Gavrilescu atunci când intrase în bordeiul ţigăncilor). Dorinţa de a pătrunde în
Shambala presupune luptă (trebuie să fi tânăr, puternic şi Gavrilescu este istovit), trebuie să ai
curaj ( şi lui Gavrilescu "îi e frică") şi trebuie să fi încărcat de iubire (şi el nu se împlinise
erotic). Nuvela exprima drama unui ratat, a unui om ce s-a lăsat dominat de profan, de viaţa
monotonă care-l apasă, de banalitatea simbolizată de căldura sufocantă.