2.

Mercantilismul

De-a lungul secolelor, naţionalismul economic a trecut printr-un număr mare de

metamorfoze, primind nume diferite: mercantilism, etatism, protecţionism. De fiecare
dată însă ideea centrală a fost aceeaşi: activitatea economică trebuie subordonată
intereselor statului.
Consecinţă a afluxului de bogăţii dinspre Lumea Nouă şi a avântului monarhiei,
mercantilismul are deci o componentă economică - hrematisticai - şi una de natură
politică, respectiv formarea şi consolidarea statelor centralizate.
Mai întâi de toate, mercantilismul a fost o practică izvorâtă din necesitate, în timp
el devenind un corpus teoretic mediatizat şi contestat. Mercantilismul a fost mai curând
o politică economică decât o teorie: rolul statului este considerat a fi hotărâtor. În afara
măsurilor autoritare de procurare a metalelor preţioase (cruciade, colonizări), statul
reglementează şi producţia (extracţia) acestora, preocupându-se în acelaşi timp de
crearea de manufacturi pentru creşterea exportului.
Fermentul mercantilismului a fost reprezentat de negustorime care, pe fondul
descompunerii feudalismului, devenise o structură socială interesată în acumularea
capitalului. Renaşterea generase o nouă etică economică, potrivită negustorimii, opusă
concepţiei religioase cu privire la proprietate, bani, muncă, dobândă etc.
Evul Mediu nu fusese caracterizat printr-un sistem vamal coerent, practicându-se
o „politică de aprovizionare”. Exportul de cereale era prohibit sau taxat, iar importul sau
tranzitul de produse finite era supus unor taxe vamale la fel de ridicate. Veneţia, de
exemplu, prin regimul comercial restrictiv pe care-l practica, era „mercantilistă”, deşi
termenul de mercantilism îl găsim mult mai târziu, în scrierile lui Adam Smith.
Doctrina mercantilistă are la bază axioma potrivit căreia aurul şi argintul constituie
bogăţie prin excelenţă. De aceea, suveranul trebuie să asigure creşterea cantităţii de
metale preţioase existentă în regatul său. Pentru aceasta, el trebuie să adopte măsuri
menite să împiedice „scurgerea” de metal preţios în afara ţării: stimularea exportului de
mărfuri, interzicerea exportului de metal preţios, favorizarea dezvoltării economiei
naţionale (comerţ, agricultură, industrie).
Sintetic, mercantilismul reprezintă teoria îmbogăţirii naţiunilor pe calea acumulării
de aur şi argint; mercantilismul este o concepţie care identifică avuţia cu banii.
Doctrina mercantilistă conţine un fond de idei comun, dar şi o serie de
particularităţi în funcţie de ţara în care a fost aplicată. Mark Blaug identifică următoarele
trăsături principale ale mercantilismuluiii:
1. lingourile de aur şi comorile de orice tip sunt considerate a fi esenţa bogăţiei;
2. reglarea de către stat a comerţului exterior, astfel încât să se producă o scurgere
de metal preţios spre interiorul ţării;
3. încurajarea industriei prin stimularea importurilor de materii prime ieftine;
4. taxe vamale protecţioniste asupra bunurilor industriale din import;
5. încurajarea exporturilor, mai ales de produse finite;
6. favorizarea creşterii populaţiei, prin menţinerea unui nivel scăzut al salariilor.
Esenţa mercantilismului constă în ideea că pentru un stat bogăţia constă în
posedarea metalelor preţioase, iar pentru aceasta este de dorit o balanţă comercială
favorabilă, ca sursă a prosperităţii naţionale; astfel, mercantiliştii indică măsuri de
procurare a aurului şi argintului şi de fructificare a acestora (mari companii comerciale,
protecţionism, intervenţionism).
Mercantiliştii susţin ideea unui stat puternic, autonom şi nesubordonat Bisericii,
condus de un suveran. Ei pledează pentru intervenţia statului în economie,
omniprezenţa acestuia fiind o garanţie a respectării intereselor individuale, a păcii
sociale şi proprietăţii.
Autorii mercantilişti sunt primii care au pus în operă o doctrină coerentă şi unitară
a creşterii economice. În concepţia lor, există doi factori esenţiali ai creşterii economice:
 abundenţa banilor;
 populaţie numeroasă.
Mercantiliştii s-au dovedit a fi adepţii ideii că o populaţie numeroasă are efecte
benefice pentru un stat din considerente politice (dimensiunea puterii naţionale este
consecinţa directă a mărimii populaţiei şi tezaurului), militare (armată puternică) şi
economice (mână de lucru suficientă şi salarii mici, deci costuri mici, care stimulează
dezvoltarea).
Alexander Hamiltoniii, teoreticianul mercantilist al dezvoltării economice americane
scria că „nu numai bogăţia, ci şi independenţa şi securitatea unei ţări ne apar într-o
conexiune esenţială cu prosperitatea manufacturilor”.iv Friederich List, exponentul
mercantilismului german, va populariza ideile acestuia în Germania, în contextul în care
piaţa germană era dominată de produsele britanice ieftine.
Pentru ca populaţia să influenţeze pozitiv viaţa economico-socială ea trebuie să fie
activă, să muncească. Economistul francez Antoine de Montchrestien scria: „Omul este
născut pentru a trăi într-un permanent exerciţiu şi într-o continuă ocupare”, adăugând
însă că „bunăstarea oamenilor constă, în principal, în bogăţie, iar bogăţia în muncă”.
În acelaşi timp, Jean-Baptiste Colbert, unul dintre principalii mercantilişti francezi,
considera că „lenevia din primii ani este sursa dezordinilor pentru tot restul vieţii”, astfel
că a instituit obligativitatea muncii în manufacturi pentru copii de la vârsta de 5 ani!
Subliniind rolul muncii în crearea avuţiei, acelaşi Colbert acordă prime pentru importul
de negri, ca „marfă indispensabilă” desfăşurării activităţii economice.
Mercantiliştii sunt destul de departe de cultul muncii şi de teoria valorii-muncă.
Munca nu este o valoare în sine, fiind doar un mijloc pentru a crea bogăţia. Caracterul
practic al mercantilismului este confirmat de faptul că şcoala reprezentanţilor săi este
şcoala afacerilor: Thomas Mun şi Josiah Child erau negustori, conducând apoi
Compania Indiilor Orientale; Colbert este exemplul tipic de economist devenit om de
afaceri care, odată ajuns la putere, încearcă sa transpună în practică concepţiile sale
teoretice.
Continuând tradiţia doctrinei sterilităţii schimbului, mercantilismul consideră că în
cadrul relaţiilor comerciale, câştigul unei părţi înseamnă în mod necesar o pierdere
egală pentru cealaltă parte. Astfel, scopul relaţiilor comerciale externe era de natură
monetară şi consta în a aduce în ţară metale preţioase, graţie excedentului balanţei
comerciale. Potrivit mercantiliştilor, nu orice circulaţie a mărfurilor constituie izvor de
bogăţie, ci doar comerţul exterior. La fel cum negustorul încearcă să obţină maxim de
profit în cadrul schimbului, la fel statul încearcă să-şi mărească avuţia prin schimbul cu
alte state.
În plan moral, toţi mercantiliştii schimbă complet poziţia medievală. Ei nu numai că
eliberează economia de normele etice, ci fac din dorinţa de îmbogăţire un scop firesc,
justificat în sine. Căile înavuţirii sunt acumularea de metal preţios şi dezvoltarea
producţiei naţionale. Aurul şi argintul constituie bogăţie prin excelenţă, datorită valorii lor
intrinseci. De altfel, sistemul mercantilist incipient - pur metalist - s-a numit crisohedo-
nism.v Este ilustrativă în acest sens afirmaţia lui Colbert: „Grandoarea şi puterea unui
stat sunt determinate de abundenţa de metal preţios.” „Aurul şi argintul, precum şi
bijuteriile, nu sunt perisabile şi înseamnă bogăţie oriunde şi oricând”, observă şi William
Petty.
Alţi autori mercantilişti au vazut însă în abundenţa monetară nu un scop, ci un
mijloc de a stimula producţia şi creditul (prin intermediul ratei dobânzii). Montchre(s)tien
făcea distincţie între avuţie şi monedă, nuanţă care lui Colbert îi scăpase.
De acord cu principalele opţiuni de politică economică şi comercială ale
mercantiliştilor, J.M. Keynes le respinge crisohedonismul („ataşamentul” pentru
metalele preţioase). Antimetalist notoriu, el recunoaşte totuşi că opulenţa şi fastul
Egiptului antic izvora din „construcţia piramidelor şi din extracţia metalelor preţioase, ale
căror roade, neputând satisface trebuinţele oamenilor pe calea consumului, nu se
depreciau prin abundenţă”.vi
La fel cum clima influenţează culturile agricole, la fel specificul naţional imprimă
nuanţe diferite mercantilismului, fapt care îi îndreptăţeşte pe unii autori să discute
despre diferite tipuri de mercantilism. Aceste tipuri distincte sunt delimitate fie după un
criteriu pur naţional (mercantilism francez, mercantilism englez, mercantilism german),
fie după o caracteristică dominantă (bullionism, cameralism).
Sintetic, principalele tipuri de mercantilism pot fi evidenţiate cu ajutorul următorului
tabel:

Ţara Originea îmbogăţirii Politica economică Reprezentanţi

statului
- prin monedă - măsuri protecţioniste de
(mercantilism favorizare a intrării meta-
Spania metalist sau lelor preţioase în ţară şi Olivares
Portugalia bullionism); de împiedicare a scurgerii Ortiz
- aflux de aur şi argint
acestora peste graniţă;
- armata şi vama;
- prin industrie şi - crearea manufacturilor Colbert
comerţ (mercantilism de stat; Bodin
industrialist); - crearea companiilor Montchrestien
Franţa comerciale de către stat; Sully
- încurajarea colonizării; Laftemas
- încurajarea transporturilor;
- protecţionism selectiv;

- prin comerţ - asigurarea balanţei

(mercantilism comerciale excedentare;
Anglia comercialist) - colonizare; Mun
Olanda - protecţionism; Child
- companii comerciale
influenţate de stat;
- dezvoltarea transporturilor;

- sistem fiscal echitabil; Osse

- încurajarea producţiei Seckerdorf
GERMANIA - prin finanţe naţionale; Becker
(comeralism); - buna gestionare a Gasser
întreprinderilor; Dithmar
Justi
 Printre primele preocupări ale mercantiliştilor regăsim problemele monetare. În
Franţa, la mijlocul secolului al XVI-lea, a existat o polemică între doi economişti celebri
în acea vreme, Malestroit şi Bodin, cu privire la cauza inflaţiei: primul susţinea că
mişcarea ascendentă a preţurilor era efectul unei politici monetare regale greşite, în
timp ce al doilea vedea explicaţia în afluxul masiv de metal preţios.
Jean Bodin (1529?-1596) preia ideile lui Oresmevii şi ale gânditorilor germani de la
sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea şi le dezvoltă în lucrarea sa
principală, „Despre republică”, pe care a publicat-o în anul 1576.
Originalitatea şi clarviziunea lui Bodin se fac pe deplin simţite în concepţia sa
despre monedă şi comerţ.
Bodin este considerat a fi fondatorul teoriei cantitative a banilor, întrucât este
primul care consideră inflaţia ca fiind determinată de abundenţa aurului şi argintului,
alături de existenţa monopolurilor şi de „plăcerea regilor şi marilor seniori care ridică
preţurile lucrurilor care le plac”.
La rândul ei, abundenţa aurului şi argintului este consecinţa intensificării fără
precedent a exporturilor, prin dezvoltarea industriei şi creşterea populaţiei pe fondul
unui climat extern favorabil, lipsit de războaie. Cu mare fineţe, Bodin nu pune la baza
abundenţei de metal preţios doar excedentul favorabil al balanţei comerciale, ci şi
existenţa unor plasamente franceze în străinătate, mai ales în Spania şi Italia; de
aceea, observa el, „totul este mai scump în Spania şi Italia faţă de Franţa”.
În ceea ce priveste comerţul, Bodin se dovedeşte precursor al liberalismului pur,
cerând libertatea comerţului şi a muncii. El consideră că artizanii coalizaţi în confrerii
profesionale determină în mod artificial creşterea preţurilor. De asemenea, Bodin este
adeptuI libertăţii culturilor, opunându-se acelora care consideră necesară desfiinţarea
viilor şi înlocuirea acestora cu grâu. Totuşi, în „Despre republică”, Bodin apare drept
precursor al mercantiliştilor, atunci când consideră benefică aplicarea taxelor vamale
ridicate la exportul de materii prime şi la importul de produse finite, respectiv scăzute la
importul de materii prime şi exportul de produse finite.
Dacă aurul şi argintul constituie bogăţie, consideră Bodin, şi aceasta îi face pe
oameni fericiţi, atunci inflaţia este preţul plătit pentru această fericire. Consecinţa directă
este inutilitatea unei politici care să urmărească atenuarea inflaţiei ... Consecvent
sloganului mercantilist „Oamenii şi banii nu sunt niciodată prea mulţi”, Bodin consideră
că datorită abundenţei de metal preţios rata dobânzii are tendinţă de scădere: o rată a
dobânzii prea mare i-ar determina pe negustorii bogaţi să se retragă din afaceri pentru
că le-ar fi mai uşor să-şi dea banii cu împrumut decât să-i ruleze în afaceri comerciale
proprii.
Părinte ai teoriei cantitative a banilor, care va domina decisiv gândirea monetaristă
a secolelor următoare, Jean Bodin îi precede atât pe mercantilişti, cât şi pe economiştii
liberali.
În Franţa, mercantilismul este adesea numit „industrialist”, datorită rolului esenţial
acordat industriei în formarea avuţiei naţionale. Cu mult înainte de Colbert, regalitatea
franceză se implicase activ în sprijinirea manufacturilor prin subvenţii şi monopoluri, prin
recrutarea forţei de muncă şi prin protecţionism. Barthelemy de Laffemas (1545-1612),
prim-valet al regelui Henric al IV-lea, a contribuit la dezvoltarea manufacturilor de lux,
prin analiza şi recomandările pe care le-a făcut în scrierea sa „Regulament pentru
dezvoltarea manufacturilor regale” (1597).
 Maximilien de Bethun, baron de Rosny, duce de Sully (1560-1641) conduce
începând cu anul 1598 finanţele Franţei. El reduce cheltuielile publice (scade rata
dobânzii la împrumuturile publice, anulează unele titluri de rentă) şi sporeşte încasările
(măreşte impozitele existente şi introduce unele noi, cum ar fi de exemplu „la poulette”,
o taxă care trebuia plătită pentru ca o funcţie birocratică să fie ereditară). Sully s-a
remarcat prin importanţa pe care a acordat-o agriculturii, maxima sa favorită era aceea
că „aratul şi păşunatul sunt cele două mame ale Franţei, la fel cum minele şi comorile
aduc prosperitate în Peru”. Ceea ce Gasser a fost pentru Germania, Sully a fost pentru
Franţa. În plus, el dezvoltă reţeaua de drumuri şi micşorează vămile interne.
Antoine de Montchrestien (1575-1621), adevăratul doctrinar al mercantilismului
francez, este cel care a dat numele ştiinţei economice: „economie politică”. Denumirea
este contradictorie în sine, întrucât termenul „economie” se referă la gestiunea privată a
averii unui individ sau a unei familii, în timp ce cel de „politică” face referire la
guvernarea publică.
El observă că toate ţările bogate dispun de o industrie puternică, el însuşi fondând
o manufactură de ustensile. În anul 1615, Montchrestien publică „Tratat de economie
politică”, dedicat lui Maria de Medicis, în care încearcă să aplice regulile înavuţirii pri-
vate la nivelul întregii naţiuni. El observă cu clarviziune că „nu abundenţa aurului şi
argintului, a cantităţii de perle sau de diamante fac ca o ţară să fie bogată, ci
acumularea lucrurilor necesare traiului de zi cu zi”.
Dacă Montchrestien şi-a pus amprenta pe teoria mercantilistă franceză,
transpunerea acesteia în practică este legată indisolubil de numele lui Jean - Baptiste
Colbert (1619-1683), fondatorul unui sistem economic rămas în istoria gândirii
economice sub numele de colbertism.
În urma războaielor religioase, industria franceză era caracterizată printr-un declin
accentuat care impieta asupra planurilor economice şi politice ale regelui Ludovic al
XIV-lea. Una din cauze era importul de produse din Spania, Anglia sau Olanda. Marele
merit al lui Colbert nu a fost în plan teoretic (elaborarea unor idei şi principii economice),
ci în plan practic, prin aplicarea unui program economic deja elaborat în linii mari de
către Henric al IV-lea în anul 1603. Alături de importurile păguboase, declinul economic
era cauzat şi de menţinerea regulamentelor meseriilor, care influenţau negativ industria.
Idealul lui Colbert a fost crearea unei industrii naţionale puternice, protejate de
stat, care să permită dezvoltarea agriculturii şi creşterea bunăstării generale. El
preconiza o serie de măsuri care urmăreau emanciparea economică a naţiunii franceze:
- prohibirea exportului de metale preţioase;
- dezvoltarea exploatării minelor de aur şi argint;
- taxe vamale ridicate la importul de mărfuri;
- protejarea şi organizarea comerţului exterior prin intermediul companiilor
naţionale;
- tratate comerciale sau războaie vamale, după caz;
- sprijinirea industriei de către stat.
Astfel, Colbert avea o atitudine favorabilă pentru lucrătorii străini care veneau în
Franţa pentru a-şi exercita meseria, dorind în acelaşi timp să adopte măsuri de
descurajare a lucrătorilor francezi care emigrau.
Încurajând marea industrie, Colbert a stimulat formarea unui număr mare de
manufacturi, fie ele regale sau pur şi simplu privilegiate.
 Manufacturile regale erau întreprinderi private care funcţionau în baza unui patent
regal, al căror personal (lucrători sau patroni) se bucura de anumite scutiri şi avantaje,
care obţinea împrumuturi în condiţii favorabile obţinute fie direct din vistieria regală, fie
de la administraţia provinciei în care funcţionau.
Manufacturile privilegiate se bucurau de monopol exclusiv. Colbert considera
totuşi că existenţa acestora nu are numai repercusiuni benefice şi, de aceea, libertatea
publică şi comerţul aveau de suferit.
La începutul ministeriatului său, Colbert nu a fost pe deplin adeptul unor măsuri
specific protecţioniste. Dar atunci când a vrut să încurajeze manufacturile, el a adoptat
asemenea măsuri şi a obţinut sprijinul fabricanţilor şi al fiscului, care astfel îşi asigurau
venituri însemnate.
Caracterizat drept „organizator al monarhiei absolute”, lui Colbert îi este
caracteristic contrastul dintre poziţia sa de teoretician, favorabil liberalismului şi cea de
practician, adept al protecţionismului. De cele mai multe ori, principiile economice,
corecte şi obiective, nu sunt în deplină concordanţă cu interesul naţional. Dacă vrei să
fii un adevărat economist, este aproape imposibil să fii un bun patriot, observa Alfred
Marshall.
În ceea ce priveşte comerţul intern, Colbert urmărea desfiinţarea vămilor interne,
dezvoltarea căilor de comunicaţii şi unificarea sistemului de măsuri şi greutăţi.
Comerţul exterior este privit de Colbert drept un „război al banilor”, astfel încât
permanent valoarea exporturilor trebuia să o exceadă pe cea a importurilor, pentru a
rezulta un aflux de metal preţios.
Din păcate colbertismul s-a apropiat prea mult de ceea ce azi numim etatism:
intervenţia prea minuţioasă ajunge să sufoce iniţiativa privată, iar fondurile caritabile
erau absorbite în mare măsură de „spitalele generale”, ca aşezăminte ale milei şi grijii
publice pentru cei săraci. Convingerea că prinţul este însărcinat să asigure
prosperitatea economică a naţiunii sale printr-o acţiune intervenţionistă a deschis calea
abuzurilor. Comerţul exterior devine din ce în ce mai centralizat, prin concesionarea
unor privilegii şi formarea companiilor coloniale.

i
Termenul îi aparţine lui Aristotel şi desemnează arta câştigului şi a înavuţirii;
ii
Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992, pag; 43-68;
iii
Alexander Hamilton (1755-1804), economist preocupat de filozofia politică, este considerat creatorul sistemului
fiscal şi de credit al Statelor Unite;
iv
R. Gilpin, Economia politică a relaţiilor internaţionale, Ed. Style, Bucureşti, 1999, pag. 52;
v
Etimologic, termenul provine din gr. khrussos – aur şi hedone – plăcere, dorinţă;
vi
J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
pag. 156;
vii
Nicole de Oresme (1325-1382), economist, matematician, fizician, astronom, filozof şi teolog francez; consilier
financiar al regelui Carol al V-lea, el scrie lucrarea Traité des monnaies et autres écrits monétaires du XIVe siècle, în
care enunţă o serie de idei monetare valoroase şi califică drept înjositoare degradarea şi falsificarea banilor (în opinia
sa, deteriorarea monedei fusese una dintre cauzele destrămării Imperiului Roman);