3.

John Law

Exponent ai teoriei potrivit căreia „banii stimulează comerţul”, John Law (1671-
1729), scoţian de origine, a marcat prin activitatea şi personalitatea sa istoria monetară
a Franţei.
Întâi de toate, John Law este produsul epocii sale. Fiu de bijutier, familiarizat deci
de copil cu aurul şi banii, Law a trăit într-o perioadă în care cerinţele economice
impuneau necesitatea unor mijloace băneşti care nu mai puteau fi furnizate de casele
bancare bazate doar pe averi personale sau de familie. Încă din secolul al XVII-lea
începuseră să apară bănci cu o structură mai complexă, prin care burghezia îşi promova
interesele pecuniare şi politice. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens îl constituie
Banca Amsterdamului (1609), financiarii olandezi negociind titluri de valoare emise în
Anglia, Franţa, Rusia, Suedia sau în statele şi oraşele-porturi germane. Este vremea
mânuitorilor de bani, care colectau fondurile de la cei bogaţi, speculând atât piaţa în
formare, cât şi snobismul aristocraţiei nobiliare, care considera că ar fi sub demnitatea ei
să se ocupe direct de negustorie sau de producţie. Se formează societăţile anonime -
manufacturiere, comerciale, maritime - care fac ca banii să nu mai fie folosiţi
preponderent în afaceri imobiliare (terenuri, clădiri), ci în subscrierea de acţiuni, care
promitea câştiguri substantiale şi rapide. În plus, caracterul anonim flata snobismul
aristocraţiei...
Creşterea producţiei manufacturiere, dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei,
intensificarea operaţiunilor băneşti impuneau necesitatea înfiinţării unor bănci puternice. Cu
tot afluxul de metal preţios dinspre colonii, cantitatea de bani de aur şi argint aflată în
circulaţie devenise insuficientă în raport cu nevoile activităţii economice. În Anglia, casele
bancare au promis finanţarea războaielor cu Olanda şi Franţa în schimbul obţinerii unei
autorizări regale pentru a emite semne monetare de hârtie (bank notes), aflate deja în
circulaţie. Înfiinţată şi organizată de William Paterson - scoţian şi el -, Banca Angliei
(1694) a funcţionat ca societate pe acţiuni, formată prin subscriere publică. Fondatorii băncii
puseseră la dispoziţia regelui Wilhelm de Orania banii metalici de care avea nevoie,
primind în schimb credite în bancnote emise de bancă.
Familiarizat de tânăr cu mediul bancar şi bănesc - tatăl său era bijutier la
Edinburgh, oraş numit „Atena Nordului” datorită concentrării unui număr mare de talente
intelectuale, precum Adam Smith sau David Hume - atenţiei lui John Law nu-i puteau
scăpa noile concepte şi organizaţii aflate în plină afirmare: creditul, băncile, bancnotele,
instituţiile financiare. Law nu a fost singurul preocupat de circulaţia monetară şi de
aspectele financiare, dar a avut însă acel „grăunte de nebunie” care a cântărit mult în
balanţa istoriei şi gândirii economice.
Sistemul bancar creat de John Law dovedeşte că uneori băncile au abuzat de
capacitatea de a crea bani, îndreptăţindu-I pe Karl Marx să afirme: „De la apariţia lor,
marile bănci, împopoţonate cu titlul de bănci naţionale, nu erau decât asociaţii de
speculanţi particulari, care se puneau la dispoziţia guvernelor şi erau în stare, graţie
privilegiilor obţinute, să le avanseze bani.”i
La vârsta de 21 de ani, Law ucide în duel un rival sentimental, la Londra. Este
arestat, dar evadează şi se refugiază în Franţa. Familiarizându-se cu jocul de cărţi, el
colindă întreaga Europă - oraşele italiene Veneţia, Genova şi Florenţa, unele oraşe
germane - pentru a se opri în Amsterdam, oraş care deţinea supremaţia bancară şi
comercială în acele timpuri. Ca funcţionar la Banca Amsterdamului, Law începe să
întrevadă adevăratul rol al monedei într-o economie, precum şi perspectiva unui nou
sistem financiar bazat pe banii de hârtie (hârtia-monedă).
Law este de acord cu cei care considerau că insuficienţa banilor - de metal preţios
- determină inhibarea producţiei. El îşi expune ideile cu privire la rolul monedei în
lucrarea „Consideraţii asupra numerarului şi comerţului”, apărută în anul 1705.
Considerând în pura tradiţie mercantilistă că statul trebuie să asigure bogăţia unei ţări,
Law afirmă că oamenii pot fi determinaţi să muncească mai mult punându-li-se la
dispoziţie mai multă monedă şi nu prin legi.
Mijloacele obişnuite de a creşte cantitatea de monedă fiind insuficiente, în opinia
sa o bancă reprezintă cel mai potrivit mijloc pentru a atinge acest deziderat. Creditul
trebuie să păstreze o anumită proporţie în raport cu banii metalici, ceea ce limitează
creşterea lui: dacă va scădea masa monetară metalică, această reducere trebuie
însoţită de o diminuare proporţională a creditului. Pentru a se evita acest obstacol, o
altă marfă decât banii din metal preţios trebuie să servească drept monedă: pământul,
deoarece acesta nu-şi pierde valoarea.
Law a încercat pentru prima oară să-şi aplice planurile în Scoţia, ca soluţie pentru
eliminarea sărăciei existente. Terenurile agricole nu erau ameliorate, iar materiile prime
nu erau manufacturate, populaţia confruntându-se cu o acută lipsă de alimente. Law a
adresat un memoriu Parlamentului scoţian, în care arată că la baza stării de sărăcie
stătea lipsa de monedă, iar soluţia consta tocmai în creşterea cantităţii de bani aflaţi în
circulaţie.
Faptul că susţinea necesitatea unei cantităţi mai mari de bani era în acord cu
doctrina mercantilistă a epocii, doar că aceasta înţelegea prin bani metale preţioase:
aur si argint. Law propunea însă înfiinţarea unei banci drept cea mai bună metodă de a
creşte cantitatea de monedă emiţând bani de hârtie garantaţi cu averea imobiliară a
statului. Astfel, îndrăzneţul şi ingeniosul scoţian propunea compatrioţilor săi o nouă
monedă, creată prin credit.
Law recunoştea deschis calităţile banilor de metal preţios, dar susţinea cu tărie ca
hârtia este cea mai bună dintre monezi: are greutate mică, poate fi uşor înlocuită şi
constituie simbolul ideal pentru a reprezenta o valoare considerabilă.
Law depăşea astfel concepţia majorităţii mercantiliştilor, pentru care bogăţia se
rezuma la cantitatea de aur şi argint, banii fiind un mijloc pasiv de acumulare a bogăţiei.
El consideră că moneda are un rol fundamental în evoluţia unei economii. Schema sa
de gândire era clară şi concisă: comerţul funcţiona pe baza monedei, mărimea
populaţiei era direct influenţată de amploarea şi intensitatea schimbului, iar puterea şi
bogăţia populaţiei depindea de mărimea acesteia (mercantiliştii erau în mare parte
adepţi ai creşterii populaţiei) şi de stocurile de mărfuri naţionale şi străine. Dezvoltarea
comerţului interior implică apariţia unor noi locuri de muncă, deci o cantitate mai mare
de monedă permite angajarea mai multor oameni. În ceea ce priveşte comerţul exterior,
un supliment de monedă duce la apariţia unui surplus exportabil de mărfuri. De altfel,
amploarea comerţului depinde de soldul balanţei comerciale. De aceea, ţările trebuie să
încerce să sporească întotdeauna cantitatea de monedă.
Deşi oferea o soluţie de ieşire din impasul economic în care se afla ţara,
Parlamentul scoţian a respins propunerile lui John Law, considerându-le... nepotrivite.
Law părăseşte Scoţia, mai ales că unirea acesteia cu Anglia era iminentă, iar con-
damnarea pronunţată împotriva sa de tribunalele englezeşti îl ameninţa din nou.
În consecinţă, se refugiază la Paris. Situaţia financiară a Franţei „rivaliza” cu cea a
Scoţiei în ceea ce priveşte dezastrul. Dorinţa „mercantilistă” de a păstra aurul şi argintul
în visterie, corelată cu necesitatea finanţării cheltuielilor statului încetăţenise o practică
pe cât de păguboasă, pe atât de la îndemână: statul emitea obligaţiuni sau rente de
stat, neconvertibile la vedere în aur şi argint. Pe această cale, cu timpul, statul a
acumulat o datorie imensă.
După moartea regelui Ludovic al XIV-lea, puterea a fost preluată de Ducele
d'Orléans. Acesta a luat o serie de măsuri de reducere a imensului deficit al bugetului:
 creşterea veniturilor statului prin majorarea impozitelor;
 plata unei părţi a datoriei în bonuri de tezaur care, deşi convertibile la vedere, nu
erau purtătoare de dobândă;
 seniorajulii;
 reînfiinţarea Camerelor de justiţie, care să confişte averile profitorilor de război.
Philippe d'Orléans a apelat la serviciile lui Law, pe care-l cunoscuse anterior.
Acesta a primit astfel permisiunea înfiinţării unei bănci particulare în anul 1716, numită
Banque Générale. Atras de doctrina economică a scoţianului, regentul i-a oferit
posibilitatea să o pună în aplicare. Constituită ca societate pe acţiuni, Banca Generală
era condusă şi controlată de Law care, în virtutea experienţei acumulate la Amsterdam,
i-a asigurat o bună funcţionare. Operaţiunile băncii erau diverse: primirea în depozit a
capitalurilor de la particulari, acordarea de credite şi scontarea efectelor comerciale,
efectuarea de operaţiuni de plăţi, emiterea de bilete de bancă. Banca schimba biletele
semnate de comercianţi cu bilete semnate de bancă, care circulau în loc de bani şi care
erau convertibile la vedere în aur şi argint. Preschimbarea regulată şi promptă a hârtiilor
emise în aur şi argint a sporit încrederea publicului, mai ales că regentul stabilise ca
încasările administratorilor provinciali să-i fie trimise tot în bancnotele emise de scoţian.
Banca şi-a intensificat şi creditul, acordat cu dobânzi moderate, ceea ce a dus la
eliminarea unei tare vechi a finanţelor franceze şi nu numai: cămătăria.
Succesul financiar s-a consolidat atunci când abilul Law a hotărât să cumpere prin
banca sa privată, în numele statului francez, celebrul diamant „Pitt”.iii
În anul 1717, bancherul Crozativ cedează regentului compania Lousianei şi a
Mississippi-ului. Law obţine concesiunea acestor teritorii şi înfiinţează „Compania
Occidentală” cunoscută şi sub numele de „Compania Mississippi”. Capitalul se subscria
exclusiv în bonuri de tezaur, iar acestea, primite în schimbul acţiunilor companiei, erau
arse, statul francez reducându-şi astfel o mare parte din datoria publică.
În anul 1719, Law obţine garanţia statului pentru bancă şi compania sa, devenite
„Banca Regală” şi „Compania Indiilor”, care dobândeşte monopolul maritim şi comercial
al tuturor posesiunilor franceze din Asia, Africa, America şi Oceania. În acelaşi an, John
Law devine ministru de finanţe al Franţei. Aşa cum remarca Voltaire, în patru ani, Law
s-a transformat din scoţian în francez, din protestant în catolic, din aventurier în
proprietar avut, din bancher în ministru.
Prin intermediul „Băncii Regale”, John Law sporeşte masa monetară.
Raţionamentul său era următorul: printr-o propagandă extinsă, dar nu tocmai adevărată,
a răspândit zvonul despre bogaţiile imense care s-ar afla dincolo de ocean, în
Louisiana. Ca urmare, creditorii statului care deţineau titluri de rentă (obligaţiuni) sau
bonuri de tezaur cumpărau cu acestea acţiunile „Băncii Regale” şi ale „Companiei
Indiilor”. În baza acestor acţiuni, banca emitea mai mulţi bani, publicul obţinea credite cu
care apoi cumpăra noi acţiuni.
Cererea mare de acţiuni a dus la creşterea cursului acestora. „Fabricarea” de noi
acţiuni nu avea ca bază decât aurul imaginar al Americii, de care Franţa nu avea să
beneficieze... Valoarea fabuloasă a acţiunilor a dus la amplificarea speculaţiilor, care se
derulau la „bursă” (în vremea respectivă bursa era de fapt o stradă animată, pe care se
derulau vânzări şi cumpărări de hârtii de valoare: La Rue Quincampoix).
Perspicacitatea lui Law se dovedeşte şi de data aceasta, când dă o aură de
credibilitate unei incertitudini, el sesizând „că multe persoane se doresc amăgite şi de
aceea pot fi uşor înşelate”. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care el a
perseverat, stimulând creşterea cursului acţiunilor într-o manieră demnă de renumele
său: prin diferiţi intermediari, speculând momentele psihologice favorabile, cumpăra
propriile acţiuni sporind artificial cererea acestora. Law devenise „omul zilei”, „noii
îmbogăţiţi” îi erau recunoscători pentru rotunjirea unor averi de fapt imaginare.
Succesul său financiar şi monden devenise atât de mare, încât prăbuşirea era
iminentă. Înălţarea sa pe culmile gloriei s-a bazat pe încrederea mulţimii, care constituia
în vremea sa un punct de sprijin în derularea afacerilor: mărfurile se vindeau pe
încredere şi de aici denumirea de credit.v
Dar aceeaşi încredere s-a dovedit în cele din urmă a-i fi fatală. În momentul când
prinţul Contivi a fost văzut noaptea (!) preschimbându-şi acţiunile monezi de aur şi
argint, sufletul creditului (încrederea) s-a dovedit a fi efemer. Vulgul începuse să
înţeleagă. Dându-şi seama de adâncimea prăpastiei pe marginea căreia se afla
sistemul său, Law a încercat să contracareze scăderea cursului printr-un edict care
stabilea un curs fix al acţiunilor. Zadarnic însă: din momentul în care spirala speculaţiei
este întreruptă de retragerea unor sume importante, falimentul este inevitabil.
Garantarea titlurilor emise de Law era într-o proporţie infimă bazată pe numerar. Banca
sa, luată cu asalt la început de cumpărătorii dornici de îmbogăţire, era acum asaltată de
vânzători disperaţi.
Marele financiar, speriat de mânia mulţimii, dar şi de cea a mai-marilor statului
francez, s-a refugiat incognito în anul 1720 la Bruxelles, apoi la Londra şi în cele din
urmă se stinge din viaţă sărac, la Veneţia.
Urmările aventurii sale financiare s-au aflat printre cauzele Revoluţiei Franceze de
la 1789.
John Law a trăit şi agonia şi extazul, fiind considerat când nebun de legat, când
geniu de urmat. În istoria gândirii şi practicii economice, există cel puţin două merite
esenţiale pe care i le putem atribui:
 lovitura dată cămătăriei;
 ideea finanţării creditului public prin emitere de monedă.
Spiritul preocupărilor şi concepţiilor lui John Law s-a propagat în timp şi poate fi
întâlnit şi în vremea noastră, cu deosebirea că, pe lângă sistemul instituţional public, în
asemenea afaceri se implică şi persoane private, abilitate în domeniul speculaţiilor.
Dacă scopul lui Law era într-o oarecare măsură nobil (salvarea finanţelor
franceze) şi-i scuza mijloacele, nu acelaşi lucru se poate spune despre cel al
„întreprinzătorilor” particulari care acţionează în prezent pe piaţa monetară şi financiară
a României. Poate că cea mai mare vină a lui John Law a constat în aceea că teoria şi
practica sa au fost acceptate şi tolerate de Regentul Franţei, iar azi trebuie prevenită
apariţia unor dezastre monetare şi financiare „tip Law”. Acest lucru nu poate fi impus
decât de un singur lucru: respectul faţă de lege!

i
Karl Marx, Capitalul, vol. III, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1955, pag. 749;
ii
Seniorajul reprezintă prelevarea unei taxe pentru metalele preţioase aduse la monetărie cu scopul acoperirii
costurilor baterii de monedă şi al procurării unui venit de către suveran, pretins de acesta ca un drept al său
(Dicţionar Macmillan de economie modernă, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, pag. 365;
iii
N. Murgu, P. Ştefănescu, M. Isărescu - Afaceri şi căderi financiare în lumea capitalului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1979, pag. 55-57; cumpărat de Law de la comerciantul englez Thomas Pitt, diamantul (supranumit Regentul) se află
în prezent la Luvru;
iv
Antoine Crozat, marchiz de Chatel (1655-1738) obţinuse monololul cu Lousiana franceză în anul 1712 (Franţa
poseda în America de Nord provincia Louisiana, care includea întreaga vale a fluviului Mississippi); totodată,
construise Canalul Saint-Quentin, care lega bazinul parizian de Flandra;
v
Termenul credit provine din limba latină: creditum, de la credere a crede;
vi
Francois Louis de Bourbon, prinţ de Conti (1664-1709) era unul dintre adversarii lui John Law, el ştigând o avere
imporatntă din speculaţiile cu acţiuni;