PERFORMANŢE ŞI RISCURI BANCARE

CURS 6

O NOUĂ CONCEPŢIE PRIVIND MANAGEMENTUL

RISCULUI DE CREDIT – ACORDUL BASEL II

1. Introducere

Activitatea de management al riscurilor a înregistrat o evoluţie exponenţială în

ultimul deceniu. Acum zece ani instituţiile financiare nu aveau dezvoltată funcţia de
management al riscurilor ca şi componentă activă a derulării activităţii lor de zi cu zi.
Factorul hotărâtor în dezvoltarea funcţiei de management al riscului în instituţiile
financiare a fost determinat de falimentul băncii engleze Barings in 1995, eveniment
care a concretizat şi a adus în atenţia publicului, în modul cel mai dur cu putinţă,
consecinţele lipsei unui control eficient al activităţilor unei instituţii financiare.
Urmare acestui scandal, la cel mai înalt nivel politic şi la nivelul autorităţilor de
reglementare a pieţelor financiare a fost recunoscută şi accentuată importanţa funcţiilor
de management al riscurilor la toate nivelele pieţei financiare, atât în cadrul instituţiilor
financiare, cât şi la nivelul autorităţilor de reglementare din domeniu.
În prezent, provocarea este dată de aplicabilitatea practică a funcţiilor de
management al riscului dezvoltate de-a lungul timpului.
Termenul de management al riscului nu are o definiţie universal acceptată. În
general termenul de management al riscului utilizat în cadrul instituţiilor financiare
reprezintă ansamblul politicilor şi procedurilor pe care instituţiile financiare le-au
implementat pentru a gestiona, monitoriza şi a controla expunerea lor faţă de risc.
Totodată termenul de management al riscului este folosit şi atunci când instituţiile
financiare se refera la componenta independentă din cadrul lor, componentă ce este
responsabilă de controlul şi monitorizare a riscurilor, deşi în practică astfel de structuri
rareori gestionează în mod direct riscul. Experienţa din domeniu arată că structura care
se ocupă cu managementul riscurilor într-o instituţie financiară rareori are autoritatea de
a iniţia şi deschide poziţii în active financiare purtătoare de risc. Totuşi, există instituţii

1
financiare unde există anumite departamente care au rolul de a da instrucţiuni structurilor
de front-office din cadrul instituţiilor, de a modifica anumite poziţii iniţiate de acestea.
Deşi, dezvoltarea conceptului de management al riscului are o istorie relativ
recentă, acesta nu este un concept totalmente nou pentru instituţiile financiare, multe din
componentele acestuia fiind implementate în cadrul instituţiilor financiare de câţiva ani.
În cazul instituţiilor de credit, unde riscul de credit este predominant, politicilor şi
procedurilor de creditare li s-au acordat întotdeauna o atenţie specială de către
managementul acestora. În mod uzual coordonatorul departamentului de credit este şi
membru în consiliul de administraţie al instituţiei de credit.
Funcţia de management al riscurilor în cadrul instituţiilor de credit au o
importanţă deosebită în perspectiva aplicării de către acestea a acordului Basel II (Noul
Acord de Capital), mai ales în condiţiile în care instituţiile de credit vor dori să-şi
folosească propriile modele interne de calcul a necesarului de capital în condiţiile noului
acord.
Managementul riscului în domeniul bancar este constituit din totalitatea
proceselor de management al riscurilor şi al modelelor care permit instituţiilor de credit
să implementeze politici şi practici bazate pe minimizarea riscurilor. Ele acoperă întregul
spectru al tehnicilor şi instrumentelor de management necesare pentru stabilirea
cauzelor; măsurarea, monitorizarea şi controlul riscurilor, identificarea, stabilirea
măsurilor de reducere a efectelor, chiar de eliminarea a acestora. Spectrul de modele şi
procese se extinde către toate riscurile: riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de
lichiditate şi riscul operaţional.
În sens general, termenul „risc” desemnează orice incertitudine care poate
determina pierderi. Politicile şi practicile bazate pe minimizarea riscurilor au un obiectiv
comun: îmbunătăţirea profilului de risc al instituţiei de credit. Inovarea în acest domeniu
constă în extinderea graduală a domeniilor de implementare a modelelor de risc către
toate categoriile de riscuri dintr-o instituţie de credit, determinând noi abordări ale
riscurilor.
În condiţiile utilizării de către instituţiile de credit a unor tehnici sofisticate de
evaluare şi gestionare a riscurilor, regulile simple şi statice ale Acordului Basel I au
devenit în ultimii ani din ce în ce mai puţin relevante. Drept urmare, s-a simţit nevoia
creării unui cadru de adecvare a fondurilor proprii mult mai sensibil la riscuri, în măsură
să ofere instituţiilor de credit stimulente în ceea ce priveşte perfecţionarea tehnicilor de
evaluare şi management al riscurilor. Acest cadru este oferit, în prezent, prin Acordul

2
Basel II, care contribuie la întărirea stabilităţii financiare şi prin creşterea, alături de alţi
factori, a gradului de analiză şi evaluare internă a riscurilor.
Acordul Basel II oferă instituţiilor de credit posibilitatea de a utiliza mai multe
abordări în ce priveşte evaluarea riscurilor, în general, a riscului de credit, în particular.
Este vorba, în principal, de abordarea standardizată şi de cea avansată. Abordarea
standardizată utilizează atât ponderi fixe de risc corespunzător fiecărei categorii de
active, cât şi evaluări externe ale creditului pentru a consolida sensitivitatea acestora la
riscuri. Abordarea avansată, bazată pe modele interne pentru riscul de credit, reprezintă
o inovaţie a Acordului Basel II şi diferă sensibil de cea standardizată. Diferenţa constă
în faptul că evaluările interne ale riscurilor cheie sunt folosite drept intrări primare în
calculul cerinţei minime de capital. Ponderile de risc şi capitalul aferent sunt determinate
prin combinaţii de intrări cantitative furnizate de instituţiile de credit şi de formule
specificate prin Acord, bazate pe tehnici moderne de management al riscurilor şi care
implică evaluări statistice.
Băncile trebuie, deci, să furnizeze propriile lor estimări privind probabilitatea de
nerambursare şi să utilizeze atât estimările făcute de autoritatea de supraveghere pentru
celelalte componente ale riscului de credit, cât şi funcţiile de ponderare stabilite de Basel
II în scopul determinării cerinţei de capital. Basel II permite, deci, instituţiilor de credit
să utilizeze notaţiile interne pentru măsurarea riscului de credit, dar acordă o mare
importanţă şi notaţiilor externe ale agenţiilor de rating.
Drept urmare, prin implementarea Acordului Basel II în România, băncile care
optează pentru abordarea standard vor avea posibilitatea, în scopul determinării cerinţei
de capital pentru riscul de credit, să utilizeze ratingurile unei Instituţii de evaluare
externă a creditului (External Credit Assessment Institution - ECAI). Totodată,
probabilităţile de nerambursare asociate acestor ratinguri pot fi utilizate ca referenţial
pentru calibrarea modelelor interne pentru riscul de credit dezvoltate de băncile care
adoptă abordările avansate. În plus, numeroase studii privind rolul agenţiilor pentru
evaluarea externă a creditului arată că prin difuzarea de informaţii privind bonitatea
debitorilor (efectivi şi/sau potenţiali) către instituţiile de credit, acestea contribuie la
reducerea efectelor selecţiei adverse şi a hazardului moral.
Totodată, aceste agenţii permit evaluarea rafinată a riscului de credit,
îmbunătăţesc accesul solicitanţilor de credit la resursele băncilor şi susţin stabilitatea
financiară a sectorului bancar.

3
 Din perspectiva procesului de creare a unei astfel de instituţii de evaluare externă
a creditului, este esenţială construirea unui sistem de rating bazat pe analiza cantitativă.
Aceasta presupune elaborarea unei familii de modele clasificate cel puţin după
sectorul de activitate şi cifra de afaceri a debitorului, precum şi date valide şi suficiente
pentru calibrarea acestora. Alte criterii de clasificare consacrate sunt activul total, tipul
creditului, zona geografică în care debitorul îşi desfăşoară activitatea şi termenul de
rambursare. Modelarea probabilităţii de nerambursare pe peer-group-uri reprezintă o
cerinţă majoră pentru obţinerea unor sisteme de rating performante. În schimb, lipsa
omogenităţii setului de date utilizate pentru calibrarea modelului poate conduce adesea
la erori de previziune, care fac dificilă şi chiar nerecomandabilă folosirea lui ca
referenţial.
Premisa teoretică şi practică a acestui curs o constituie faptul că, în contextul
integrării şi globalizării, proces definitoriu al începutului de mileniu III, riscul capătă o
însemnătate crucială pentru toate domeniile vieţii economico-sociale şi înainte de toate,
pentru lumea afacerilor. Acest context nou creat, implică existenţa unui complex de
riscuri generale şi specifice, în mediul autohton de afaceri, iar cunoaşterea şi gestionarea
eficientă a acestora constituie una dintre condiţiile de bază ale succesului în afaceri.
Factorii determinanţi ai economiei româneşti – tranziţie, integrare, globalizare – oferă
oportunităţi importante pentru creşterea performanţelor economico-financiare,
realizarea de profituri suplimentare, dar şi riscuri majore.
În condiţiile integrării şi globalizării, este posibil ca elementele de vulnerabilitate
şi risc de astăzi pentru societăţile occidentale avansate să devină input-uri negative,
producătoare de stres, riscuri majore chiar pentru economia românească în viitorul
apropiat.
A aştepta apariţia dezastrelor, a crizelor de orice fel, constituie o strategie foarte
periculoasă. Este foarte important ca managerii să asigure protecţia la risc a instituţiei
de credit şi implicit viabilitatea viitoare a afacerilor băncii.

2. Basel I versus Basel II

4
 În 1988, Banca Reglementelor Internaţionale (BIS – Bank for International
Settlements 1)) a propus un standard minim pentru adecvarea capitalului, astfel încât să
poată fi eliminată concurenţa neloială şi pentru a îmbunătăţi protecţia deponenţilor prin
evitarea unor riscuri excesive. Aceste propuneri au fost concretizate în Acordul de la
Basel (1988) şi au fost adoptate pe scară largă (în peste 100 de state), ca standarde
naţionale de adecvare a capitalului.
Obiectivul principal al Basel I era:
• Asigurarea convergenţei reglementărilor prudenţiale cu privire la riscul de
credit şi riscul de piaţă, fără să pună accentul şi pe stabilitatea financiară.
Principalele domenii reglementate prin Basel I vizau:
• Stabilirea elementelor componente pentru determinarea fondurilor proprii
necesare băncilor;
• Reglementarea cerinţelor de capital pentru riscul de credit şi riscul de piaţă;
• Asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea procedurilor de control intern şi
principiilor de guvernanţă corporativă;
• Introducerea supravegherii pe bază consolidată a instituţiilor de credit.
În timp, globalizarea activităţii bancare a impus o redefinire a cadrului de
adecvare a capitalului, a cerinţelor minime de capital în raport cu riscurile şi a
măsurilor de supraveghere, deoarece Basel I reprezintă un cadru insuficient de flexibil
pentru a surprinde întreg spectrul profilului de risc al instituţiilor de credit:
■ utilizarea unui număr relativ restrâns al ponderilor de risc de credit pentru
expunerile băncilor (0%, 20%, 50% şi 100%);
■ instrumentele de diminuare a riscului de credit erau insuficient dezvoltate
(nu se recunosc ca diminuatoare de risc de credit garanţiile oferite de administraţii locale
şi regionale, entităţi din sectorul public sau alte entităţi cu rating ridicat, utilizarea
instrumentelor derivate);
■ Basel I nu prevedea modalităţi şi proceduri complete de supraveghere a
instituţiilor de credit.
Astfel, în iunie 2004, Comitetul de la Basel a publicat forma finală a noului
Acord de capital Basel II, având ca premise o activitate de creditare excesivă şi o slabă

1
Înfiinţată pe 17 mai 1930, Banca Reglementelor Internaţionale este cea mai veche organizaţie
financiară internaţională, axată pe cooperare monetară şi financiară, având rolul de „bancă a băncilor
centrale”

5
analiză a raportului risc-rentabilitate, premise ce au ieşit la suprafaţă o dată cu criza
financiară din Asia în anul 1997.

PILONUL1 PILONUL2 PILONUL3

Fig. 2.1. – Acordurile de la Basel

Fig. 2.2. – Cerinţele minime de capital

Acest nou Acord reprezintă o soluţie strategică imperativă pentru băncile

europene în momentul în care măsurile privind managementul riscului încep să aibă un
rol tot mai important, conferind încredere investitorilor. De asemenea, înglobează o

6
recalibrare a ponderilor de risc ataşate activităţilor bancare şi o mai bună legătură între
ponderile de risc impuse şi probabilitatea înregistrării de pierderi.
La începutul anului 2003, 60% din băncile europene începuseră să pună în
practică prevederile acordului Basel II, 15% dintre ele erau în stadii înaintate de
implementare, iar 25% se aflau în faza de evaluare.
Aplicarea acordului Basel II în domeniul bancar va reduce împrumuturile
acordate băncilor de către instituţiile financiare internaţionale, pentru că acestea vor fi
eliberate în funcţie de ratingul acordat solicitantului.

 În urma intrării în vigoare a acordului Basel II, respectiv 1 ianuarie

2008, sunt afectate mai ales băncile mici, datorită cerinţelor
investiţionale mai mari, a proceselor şi sistemelor complexe şi
costisitoare precum şi a cheltuielilor ocazionate cu specializarea
personalului pentru o gestionare eficientă a riscurilor;

OBIECTIVELE ACORDULUI BASEL II

Primul Acord Basel din 1988 a stabilit un raport de minim 8% între capitalurile
proprii şi expunerea băncii. Practica a demonstrat însă că între nivelul capitalului şi risc
este dificil de stabilit un raport, pot exista situaţii când riscurile asumate de bănci sunt
mici şi limita de 8% devine costisitoare şi situaţii când limita nu este suficientă dacă
băncile se expun la riscuri semnificative.
Obiectivul general al Acordului Basel II este acela de a promova capitalizarea
adecvată a băncilor şi de a susţine dezvoltarea mangementului riscului, consolidând
astfel stabilitatea sistemului financiar. Obiectivul va fi realizat prin introducerea a „trei
coloane” care se suţin una pe cealaltă şi care crează stimulente pentru bănci de a
perfecţiona calitatea proceselor de control. Prima coloana reprezintă consolidarea
semnificativă a necesarului minim stabilit de Acordul din 1988, iar a doua şi a treia
coloană reprezintă completările inovatoare la supravegherea capitalului.
Noul Acord Basel II identifică mult mai bine riscurile cu care se confruntă
instituţiile de credit, pentru că vizează şi alte riscuri decât cele de credit şi de piaţă. Acest
lucru semnalează importanţa care este acordată acestor riscuri, în sensul că manifestarea

7
lor poate cauza instituţiilor de credit pierderi semnificative. Atenţia noului acord este
îndreptată îndeosebi spre riscul operaţional cu care se confruntă instituţiile de credit.
Obiectivele Acordului Basel II, se referă în principal la:

- Asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital,

adecvat profilului de risc al instituţiilor de credit ;
- Consolidarea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.
Obiectivele BNR cu privire la implementarea Basel II pot fi sintetizate
astfel:
- dezvoltarea sistemelor de management al riscului la nivelul instituţiilor de
credit ;
- transpunerea în legislaţia primară şi secundară a noilor cerinţe prudenţiale;
- dezvoltarea mijloacelor de supraveghere prudenţială adecvate noului context.
În abordarea conceptului de stabilitate financiară, considerăm că trebuie să se ia
în considerare două metode de abordare. Prima metodă se referă la factorii de risc care
derivă din interiorul sistemului financiar precum creditul şi lichiditatea. Cea de-a doua
metodă se referă la riscurile care provin din afara sistemului financiar. Pe această zonă
a riscurilor remarcăm în mod deosebit:
- creşterea semnificativă a datoriilor şi preţurilor activelor;
- disfuncţionalităţi macroeconomice precum majorarea preţurilor mărfurilor sau
dezechilibrele semnificative din economia mondială.

3. STRUCTURA NOULUI ACORD BASEL II

3.1. Pilonul I – Cerinţe minime de capital

Noua structură a acordului Basel II are la bază trei piloni:

Pilonul 1, se referă la cerinţa de adecvare a capitalului care permite identificarea
a trei componente ale riscului : riscul de credit, riscul de piaţă şi riscul operaţional.2
Pilonul 1 din noul Acord de Capital revizuieşte restricţiile impuse prin Acordul
din anul 1988 aliniind necesarul minim de capital la riscul concret al pierderilor
economice pentru fiecare bancă, astfel:

2
H.v. Greuning, S. Brajovic Bratovovic – Op.cit., p.73

8
  În primul rând, Basel II ia în calcul riscul pierderilor referitoare la credit, în
general prin impunerea unor niveluri mai mari de capital pentru acele credite care se
presupune că reprezintă un risc mai mare. În acest sens se pot identifica trei opţiuni
prin care băncile şi supraveghetorii pot alege o abordare cât mai potrivită complexităţii
activităţilor şi controalelor interne ale unei bănci:
o Prin „abordarea standardizată” a riscului referitor la credite, băncile care
practică forme mai simple de creditare şi cu giranţi şi care au structuri de
control mai simple, pot utiliza evaluările externe ale riscului presupus de
credit pentru a evalua calitatea creditului clientelei în scopul adecvării
capitalului.
o Băncile care şi-au dezvoltat sisteme mai complexe de evaluare a riscului
şi de asumare a riscului, cu aprobarea supraveghetorilor naţionali, pot
alege una dintre cele două abordări bazate pe ratingul intern („IRB”)
pentru riscul presupus de creditare. Folosind o abordare IRB, băncile se
bazează parţial pe propria lor evaluare a riscului privitor la creditul
clientului pentru a determina necesarul de capital, supus datelor stricte,
validării şi cerinţelor operaţionale.
o Abordarea avansată de evaluare; presupune elaborarea unor modele care
cuprind în principal, aspecte privind bonitatea clientului, respectiv:
soliditatea economică, performanţele financiare şi moralitatea
comercială; modele utilizate de bănci numai după validarea lor de către
Banca Naţională a României.
● În al doilea rând, noul Acord stabileşte un necesar explicit de capital pentru
expunerile băncii la riscul pierderilor cauzate de deficienţele sistemului, a proceselor
interne sau a personalului sau cauzate de evenimente externe, cum sunt dezastrele
naturale. Similar gamei de opţiuni pentru evaluarea expunerilor la riscul privitor la
credit, băncile vor alege una dintre cele trei abordări de evaluare a expunerii la riscul
operaţional asupra căruia atât băncile, cât şi supraveghetorii acestora, vor cădea de acord
asupra calităţii şi complexităţii controalelor interne asupra acestui domeniu al riscului.
● În al treilea rând, aliniind necesarul de capital propriilor evaluări ale băncii
la expunerea la riscul de credit şi la riscul operaţional, Cadrul Basel II încurajează
băncile să-şi perfecţioneze aceste evaluări. De asemenea, se oferă stimulente explicite
în forma necesarului redus de capital pentru a adopta atât evaluări mai comprehensive şi
mai precise ale riscului, cât şi procese mai eficiente de control ale expunerii la risc.

9
 3.2. Pilonul II – supravegherea adecvării capitalului

Pilonul 2 se referă la supravegherea procesului intern de evaluare a capitalului.

În acest sens, se urmăreşte întărirea controlului pe care băncile centrale îl pot avea
asupra instituţiilor de credit, luând în considerare strategiile active şi riscurile
excesive pe care şi le pot asuma companiile.
Pilonul 2 a noului acord de capital admite necesitatea unei revizuiri de
supraveghere eficiente a evaluării interne a băncilor asupra riscurilor totale pentru a se
asigura că managementul băncii procedează corect şi alocă un capital corespunzător
pentru aceste riscuri, astfel:
 Supraveghetorii naţionali vor evalua activităţile şi profilele riscurilor pentru
băncile individuale pentru a determina dacă aceste organizaţii trebuie să
deţină nivele mai ridicate de capital decât se specifică a fi necesarul minim
în Coloana 1 şi de a identifica acţiunile corectoare care trebuie întreprinse;
● Comitetul de la Basel consideră că, atunci când supraveghetorii trebuie să
impună băncilor să dezvolte structuri solide de control şi să perfecţioneze
aceste procese de control.
Acordul Basel II prevede că băncile centrale vor fi abilitate să stabilească nivelul
minim de resurse ale băncii, necesare pentru intermedierea bancară şi pot stabili cerinţe
mai mari decât raportul minim convenit (adică rezerve mai mari sau mai mici în funcţie
de profilul de risc al instituţiei de credit).

3.3. Pilonul III – Disciplina de piaţă

Pilonul 3 vizează disciplina şi transparenţa pieţei. Transparenţa din partea

instituţiilor de credit contribuie la o mai bună înţelegere în rândul participanţilor de pe
piaţă, a calităţii managementului unei instituţii de credit şi al profilului de risc al acesteia.
De pildă, instituţiile de credit ar trebui să publice semestrial informaţii legate de creanţe
nerecuperate. Transparenţa va fi în avantajul investitorilor, al deponenţilor şi chiar al
instituţiilor de credit, ajutând la menţinerea stabilităţii şi a eficienţei operaţiilor pe pieţele
de capital.

10
 În cele ce urmează prezentăm succint modificările aduse de noul Acord Basel
II în comparaţie cu Acordul Basel I.3

Pilonul 3 – Disciplina de piaţă

Pilonul 2 - Supraveghere

Nemodificat
B.2. Riscul de credit – Abordarea Standard
Capital Rata minimă de capital
APR [risc + risc + risc] 8%
de credit de piaţă operaţional Nemodificat
Modificat
Modificări Nou
majore

Fig.3.1.
în care APR reprezintă Active ponderate de risc

4. Determinarea cerinţelor de capital aferente riscului de credit

În ceea ce priveşte evaluarea riscului de credit opţiunile pentru calculul riscului

de credit includ o abordare standardizată şi o abordare pe bază de modele bazate pe
rating-uri interne (IRB).

4.1 Abordarea standardizată

Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeaşi ca şi în vechiul

acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui activ şi
elementelor extrabilanţiere şi însumează activele în funcţie de aceşti coeficienţi de risc.

3
Adaptat după I. Stancu, F. Bălu – Utilizarea metodologiei VaR pentru măsurarea şi prevenirea riscului
valutar, Revista de Economie Teoretică şi Aplicată nr.7, Bucureşti, 2006, p.52

11
 Fig. 4.1. - Abordări pentru determinarea cerinţelor de capital aferente riscului de credit

Fig. 4.2. - Riscul de credit – Abordarea standardizată

Coeficienţii de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului

(state suverane, bănci, companii).

12
 Tabelul 4.1.
Analiza comparată a expunerilor la riscul de credit prevăzut în cele două acorduri Basel
Risc de credit asociat
expunerilor locale în
Expunere varianta :
Basel I Basel II
Administraţii centrale, bănci centrale şi instituţii financiare
internaţionale asimilate acestora (pentru expuneri exprimate şi 0 0
finanţate în moneda locală)
Administraţii centrale, bănci centrale şi instituţii financiare
internaţionale asimilate acestora (pentru expuneri altele decât cele 0% 50%
exprimate şi finanţate în moneda locală)
Instituţii de credit – expuneri pe termen scurt finanţate şi exprimate
20% 20%
în moneda locală
Instituţii de credit – expuneri pe termen lung 20% 50%
SSIF*-uri – expuneri pe termen scurt finanţate şi exprimate în
100% 20%
moneda locală
SSIF-uri – expuneri pe termen lung 100% 50%
Expuneri faţă de instituţiile** din grup 20%-100% 20%-100%
Administraţii regionale şi locale 20% 100%
Entităţi ale sectorului public 100% 100%
Expuneri retail (include şi expuneri faţă de populaţie) 100% 75%
Expuneri faţă de corporaţii 100% 100%
Credite garantate cu proprietăţi comerciale 100% 100%
Credite garantate cu proprietăţi imobiliare 50% 35%
Expuneri cu grad de risc ridicat (investiţii in titluri de participare la
100% 150%
entităti necotate la bursă)
*Societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF) ; ** Instituţii de credit şi SSIF-uri

Coeficienţii de risc vor fi redefiniţi în funcţie de rating-ul acordat de o agenţie de

rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei firme, acordul existent
prevede un singur coeficient de risc: 100%, dar noul acord prevede patru categorii: 20%,
50%, 100%,150%.
În abordarea standardizată, Agenţia Standard &Poor’s grupează debitorii pe clase
de risc care reflectă capacitatea şi voinţa acestora de a-şi îndeplini obligaţiile financiare
contractuale. Pe baza unor indicatori de performanţă se acordă fiecărui debitor un scor
cuprins între 1 (cel mai bun risc) şi 5 (cel mai slab risc), scor care este transformat ulterior
în clase de risc.
Semnificaţia claselor de risc pe termen lung este următoarea:

13
 o Clasa AAA – capacitate deosebit de mare de respectare a angajamentelor
financiare;
o Clasa AA – capacitate foarte mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;
o Clasa A – capacitate mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;
o Clasa BBB - capacitatea de îndeplinire a obligaţiilor financiare este bună, dar
există un anumit grad de sensibilitate la condiţiile economice nefavorabile;
o Clasa BB – vulnerabilitate mică pe termen scurt dar un grad de sensibilitate la
condiţii economice mai mare comparativ cu clasa BBB;
o Clasa B – în prezent există capacitate de onorare a angajamentelor financiare,
dar viitorul este incert;
Clasele de risc pot primi semnul plus sau minus, care indică poziţia în cadrul
clasei, superioară, respectiv inferioară.
Astfel, prin Acordul Basel II, elementele de noutate sunt următoarele:
 lărgirea gamei ponderilor de risc de credit de la un număr de patru categorii la
opt (0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% şi 150%) (tabelul 4.1.);
 diversificarea instrumentelor de diminuare a riscului de credit (recunoaşterea
ca diminuatoare de risc de credit a garanţiilor oferite de administraţii locale şi regionale,
entităţi din sectorul public sau alte entităţi cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor
derivate – credit default swap, total return swap, credit linked notes);
 utilizarea rating-urilor pentru evaluarea clienţilor (ex. : pentru autorităţi
centrale, corporaţii, instituţii de credit etc.) stabilite de agenţii de rating independente.

4.2. ABORDARILE BAZATE PE RATINGUL INTERN DE CREDIT

(IRB):
􀂉 Abordarea Fundamentală Bazată pe Ratingurile Interne (Foundation
IRB);
􀂉 Abordarea Avansată Bazată pe Ratingurile Interne (Advanced IRB).
Abordarea IRB diferă substanţial de Abordarea Standard şi are la bază sistemele interne
de analiză de rating dezvoltate de fiecare bancă în parte, sisteme care oferă informaţiile
primare pentru calcularea capitalului minim de risc. Fiind construită pe baza ratingurilor
interne ale fiecărei bănci, în Abordarea IRB determinarea ponderilor riscului asociat
activelor bancare se realizează printr-o combinaţie între informaţiile cantitative oferite
de bănci şi formulele standard specificate de Comitetul de Supraveghere.

14
Pentru a aplica abordarea IRB sunt necesare patru informaţii primare cantitative:
􀂉 PD - probability of default – probabilităţile de intrare în incapacitate de plată
a unui debitor pe un orizont dat de timp (de obicei un an de zile);
􀂉 LGD – loss given default – nivelul pierderilor suportate de creditor ca urmare
a expunerii pe un debitor care a intrat în incapacitate de plată;
􀂉 EAD – exposure at default – nivelul garanţiilor de care poate dispune
creditorul în situaţia intrării în incapacităţii de plată a debitorului;
􀂉 M- maturity – reprezintă suma rămasă până la maturitate din expunerea totală.

Diferenţa dintre Foundation IRB şi Advanced IRB rezultă din natura

informaţiilor primare utilizate pentru măsurarea capitalului minim de risc, care pot fi
furnizate de bănci sau de Comitetul de Supraveghere. Tabelul de mai jos sintetizează
diferenţele dintre cele două abordări în raport cu natura informaţiilor primare.

Tabelul 4.2.1 Informaţiile primare utilizate la calcularea capitalului minim de risc în

cazul celor două abordări IRB

Deoarece se bazează pe metodologii interne de clasificare a clienţilor, pentru a aplica

Abordarea IRB este necesară aprobarea prealabilă a organelor de supravghere bancară.
Acestea trebuie să valideze metodologiile respective în raport cu standardele stabilite de
Comitetul de Supraveghere.

15
  Reflectă evoluţiile înregistrate de managementul riscului de credit
la nivelul sectorului bancar mondial, având în vedere faptul ca băncile de
prestigiu utilizează de mult timp sisteme interne de rating in scopul clasificarii
expunerilor in clase diferentiate de risc.
 S-au inregistrat in ultimii ani progrese calitative considerabile,
prin utilizarea unor indicatori care exprima probabilitatea de pierdere aferenta
fiecarui tip de credit si contrapartida, de tipul Probability of Default – PD, Loss
Given Default – LGD etc.. Acesti indicatori sunt calculati pe baza unor observatii
istorice si prin metode matematice probabilistice si actuariale.
Probabilitatea de neplata (probability of default - PD) a unui debitor sau a
unui grup de debitori este conceptul de baza pe care este construita abordarea IRB.
Riscul/probabilitatea de neplata (default) se refera la aparitia cel putin a unuia
din evenimentele urmatoare:
a) atunci cand din analiza a reiesit probabilitatea ca debitorul sa nu-si
plateasca obligatiile fata de banca in intregime (principal, dobanda, comisioane);
b) atunci cand debitorul are restante fata de banca mai mari de 90 zile;
Estimarea probabilitatii de neplata poate avea la baza trei tehnici:
 experienta interna
 utilizarea unor date externe
 utilizarea unor modele statistice de neplata.
Este putin probabil ca multe banci sa dispuna de informatii interne suficiente pe
care sa isi bazeze estimarile PD pentru agentii economici si de aceea vor utiliza surse de
date externe care sa le completeze pe cele interne.
Bancile pot de asemenea sa utilizeze o medie stabilita pe baza informatiilor
colectate de la mai multe societati bancare, in scopul cresterii profunzimii analizelor
respective.
Indiferent de sursa de date utilizata, estimarile PD trebuie sa aiba la baza o
perioada de observare minima de 5 ani.
Aceasta trebuie privita ca o cerinta minima de date, deoarece cu cat banca
dispune de mai multe informatii, cu atat ea poate estima mai bine aceste rate de neplata
pe termen lung.
Se solicita bancilor sa colecteze si sa detina date istorice de un volum substantial
privind :
 restantele debitorilor fata de banca,

16
  ratingurile acordate inclusiv elementele componente ale
deciziilor luate
 istoricul ratingurilor, modificarile ratingurilor, informatiile
utilizate pentru atribuirea ratingurilor,
 istoricul estimarilor PD, caracteristicile de baza ale debitorului
 informatii privind facilitatea acordata clientului.
Avand in vedere faptul ca probabilitatea de neplata aferenta debitorului nu
furnizeaza o imagine completa asupra pierderii potentiale aferenta creditului/facilitatii
respective, bancile vor sa masoare cat de mult vor pierde daca angajamentele unui client
devin restante.
Aceasta presupune determinarea a doua elemente:
o LGD - pierderea aferenta expunerii, respectiv
indicatorul pierderea data de neplata (loss given default ),
exprimata ca procent din expunere;
o EAD - expunerea la neplata (exposure at default -
EAD). reprezinta suma cu care banca este expusa fata de client
in momentul aparitiei neplatii.
Bancile trebuie sa clasifice activele bilantiere in 5 clase, pentru care trebuie
calculati distinct acesti indicatori, respectiv: expuneri corporate, retail, banci, suverane
si equity (participatii, actiuni etc.), care sunt la randul lor separate in subclase.
Astfel, pentru evaluarea expunerii la riscul de credit aferent expunerilor
corporate, banci si suverane, bancile pot utiliza 2 metode :
 abordarea de baza, in care pot folosi estimarile proprii privind
probabilitatea de neplata (PD) aferenta debitorului, iar factorii de risc
suplimentari (LGD, EAD si M) sunt stabiliti la nivel standard de autoritatile
de supraveghere.
 abordarea avansata in care pot folosi estimarile proprii privind toti
cei 4 indicatori.
Pentru expunerile retail nu exista diferente intre cele doua abordari, bancile
putand folosi estimarile proprii privind toti cei 4 indicatori, iar pentru expunerile equity
se pot utiliza estimarile PD si LGD proprii.
Pentru estimarea indicatorilor de mai sus, bancile trebuie sa aiba o baza de date
istorice de minim 5 ani pentru PD si de 7 ani pentru LGD si EAD (5 ani pt. expunerile

17
retail); autoritatile de supraveghere pot totusi acorda o perioada de tranzitie de 3 ani in
functie de nivelul de dezvoltare al sistemelor bancare nationale.
Abordarile pe baza ratingurilor interne nu se bazeaza pe categorii clasice de
ponderi de risc stabilite de autoritatile de supraveghere ca in cazul abordarii
standardizate sau ca in cazul actualului acord (de exemplu creditele ipotecare au un risc
standard de 50%, indiferent de alte elemente cum ar fi tipul debitorului etc.).
In schimb, acestea permit diferentierea mai mare a riscului in functie de
ratingurile stabilite pe plan intern de institutiile bancare.
Gradele de risc aferente abordarilor IRB sunt exprimate in functie de indicatorii
aferenti unei expuneri (PD, LGD etc.), pe baza unor formule prin care componentele
riscului mentionate mai sus sunt transformate in ponderi de risc.
Ca si in abordarea standardizata, activele ponderate cu gradul de risc sunt
produsul dintre ponderile de risc si expunerile aferente (EAD).
Pentru fiecare categorie de expunere (clasa de activ), se au in vedere 3 elemente
importante:
 componentele riscului – estimari ale factorilor de risc (PD, LGD
etc.), bancile putand utiliza fie estimarile proprii, fie standardele stabilite
de supervizori;
 proceduri/functiuni de ponderare cu riscul, care transforma
componentele riscului in ponderi (grade) de risc in vederea utilizarii de
catre banci la calculul activelor ponderate cu riscul ;
 o serie de cerinte minime pe care o banca trebuie sa le
indeplineasca pentru a fi eligibila pentru utilizarea acestei abordari.
Pierderea data de neplata (loss given default-LGD si expunerea in caz de neplata
(exposure at default-EAD) sunt determinate pentru fiecare tip de facilitate/produs de
credit.
Comitetul propune atat o abordare de baza, cat si una avansata pentru estimarea
LGD cu privire la expunerile fata de corporatii, state suverane si banci.
o In abordarea de baza, pierderea data de neplata LGD este estimata
prin aplicarea unor standarde stabilite de autoritatile de supraveghere, care
diferentiaza nivelul acestui indicator pe baza caracteristicilor tranzactiei
respective, incluzand prezenta si tipul garantiilor colaterale.

18
 o In abordarea avansata, banca va avea oportunitatea de a estima
intern acest indicator (LGD) pentru expunerile din portofoliu, in conditiile in
care raspunde unor cerinte mai riguroase ale autoritatii de supraveghere.
Bancile trebuie sa indeplineasca anumite cerinte minime suplimentare pentru a
fi eligibile pentru acest tratament avansat.
Expunerea la neplata (EAD) este egala in marea majoritate a cazurilor cu
valoarea facilitatii acordate clientului, dar pentru anumite expuneri (de exemplu
angajamentele netrase inregistrate in afara bilantului contabil), se pot aplica unele
procente standard, ca de exemplu 75% pentru plafoanele de credit neangajate sau se pot
face estimari interne.
o In abordarea de baza, acest indicator este estimat prin utilizarea
unor reguli (indicatori) standard stabilite de autoritatile de supraveghere.
o In abordarea avansata, banca insasi isi determina cea mai
corespunzatoare valoare a expunerii la neplata (EAD), pentru fiecare produs, pe
baza unor informatii si analize performante, capabile sa fie validate atat la nivel
intern cat si de catre autoritatile de supraveghere.
Maturitatea (M) este, de asemenea, mentionata ca un element important al
riscului de credit si de aceea, Comitetul a luat in considerare incorporarea maturitatii ca
un element explicit al riscului sub abordarea IRB, in functie de care se pot face anumite
ajustari ale expunerii la risc.
Maturitatea poate fi calculata :
- in functie de cash flow-uri dupa formula :
M =  t * CFt
 CFt,
unde t=perioada iar CFt= cash flow-ul aferent perioadei t (principal, dobanda si
comisioane)
- ca timp ramas pana la scadenta contractului
Structura sistemului de rating al bancii
Bancile care adopta abordarile IRB trebuie sa detina sisteme de rating intern care
furnizeaza evaluari distincte ale debitorului si tranzactiei.
Bancile trebuie sa aiba o distributie a expunerilor pe grade de rating fara
concentrari excesive, atat din punct de vedere al ratingului debitorilor cat si al ratingului
facilitatilor (produselor).

19
 Sistemele de rating performante trebuie sa aiba in vedere un set de minim 7
grade de rating pentru clientii performanti (non-defaulted) si 1 grad pentru clientii
neperformanti (defaulted).
 Ratingul debitorului trebuie sa reflecte evaluarea de catre banca a
capacitatii si disponibilitatii acestuia de a-si indeplini obligatiile
contractuale, in ciuda aparitiei unor evenimente neprevazute si a modificarii
nefavorabile a conditiilor economice; ratingul de credit trebuie stabilit pe
baza unor scenarii de stres.
 Pentru scala aferenta facilitatilor (produselor) nu este prevazut un
numar minim de grade de rating, dar se solicita existenta unui numar
suficient de mare care sa evite concentrarea acestora pe un numar redus de
grade (pe baza acestora se evalueaza pierderea data de neplata – LGD).
Gradul de acoperire al ratingului

Fiecare debitor si facilitate acordata trebuie sa primeasca un rating inainte ca

banca sa se implice intr-un angajament de finantare.
 Ratingul de credit al debitorilor trebuie sa fie revazut sau aprobat
de o persoana sau o unitate (bancara, departament etc.), care nu beneficiaza de
atribuirea unui anumit grad de rating.
 Bancile trebuie sa aiba unitati/compartimente de control al
riscului de credit independente, care sa fie responsabile pentru realizarea,
implementarea si monitorizarea sistemelor de rating.
Pentru a putea demonstra autoritatilor de supraveghere ca un sistem de rating
intern poate fi utilizat in scopul determinarii capitalului minim reglementat, o banca
trebuie in primul rand sa arate ca acesta, precum si estimarile privind pierderile sau
neplata obligatiilor contractuale, sunt o parte integranta a afacerilor curente ale ei si a
procedurilor de management al riscurilor.
Se solicita ca o banca sa utilizeze un sistem de rating care raspunde unor cerinte
minime cel putin trei ani inainte sa implementeze una din abordarile IRB.
Expunerea fata de segmentul Retail
Comitetul propune o abordare IRB pentru activitatea retail, care este distincta
fata de cea aplicabila portofoliului corporativ, cu privire la elementele luate in calcul,
structura gradelor de risc si cerintele minime.

20
 Comitetul propune un tratament bazat pe ratingul intern (IRB) al portofoliului
retail, care reflecta caracteristicile particulare ale acestor expuneri. Una dintre cele mai
importante diferente fata de segmentul corporate este data de modul in care bancile
diferentiaza riscul.
Astfel, pentru expunerile retail, utilizarea unei scale de rating fixe si atribuirea
de ratinguri individuale imprumutatilor este, conform practicii bancare, putin utilizata;
mai degraba, pe baza categoriei de imprumutat, tipul de tranzactie/produs si alte
caracteristici, bancile divid portofoliul retail in “segmente”, construite din expuneri cu
caracteristici de risc similare.
In consecinta, bancile vor trebui sa grupeze expunerile retail in segmente
determinate la nivel intern in conformitate cu un set de cerinte minime, iar evaluarea
componentelor riscului va fi facuta la nivel de segment si nu la nivel de rating asa cum
este in cazul expunerii pentru agentii economici, iar bancile trebuie sa foloseasca
propriile estimari ale indicatorilor PD, LGD si EAD.

4.2.1. Modele bazate pe informaţii de piaţă

Principala problemă în crearea unei instituţii de evaluare externă a creditului este
construirea unui model statistic pentru cuantificarea probabilităţii de nerambursare
conform cu exigenţele BASEL II. Din punct de vedere metodologic, modelarea riscului
de credit presupune: (a) evaluarea cuprinzătoare a caracteristicilor debitorului şi a
facilităţii pe care doreşte să o acceseze; (b) diferenţierea semnificativă a riscului,
respectiv utilizarea unei scale de notare; (c) acurateţea rezonabilă şi consistenţa în timp
a estimărilor cantitative privind riscul de credit.
Există mai multe metode de notare care ar putea sa răspundă cerinţelor de
reglementare. Cele mai uzuale, la care vom face referiri în cele ce urmează, fiind
rezultatul unei expertize, al unui model sau al unei combinaţii între cele două.
Utilizată de-a lungul timpului de către bănci, expertiza se bazează pe experienţa
şi aprecierea analistului. Una dintre consecinţele sale este că notarea aceleiaşi
întreprinderi de către doi analişti poate fi diferită. Pentru a minimaliza acest risc şi pentru
a menţine calitatea, precum şi omogenitatea de notare în rândul analiştilor, instituţiile au
stabilit, în general, ghiduri de notare, indicând, de exemplu, demersul de urmat şi
principalele criterii de examinare.
În ultimii ani, s-au dezvoltat modele de notare a riscurilor de credit care au
permis înscrierea unei contrapartide într-o anumită clasă de risc. Interesul acestei

21
abordări rezidă în aspectul său obiectiv şi mai mult sau mai puţin automat, dovadă a
omogenităţii notărilor furnizate.
Sistemele de notare dezvoltate de marile agenţii de rating combină elemente ale
analizei euristice cu cele ale analizei cantitative în diferite proporţii. Începând cu anii
’90 metodele cantitative au câştigat din în ce mai mult teren, fiind în prezent principala
componentă metodologică a sistemelor de rating.
Literatura de specialitate a consacrat două tehnici fundamentale pentru estimarea
probabilităţii de nerambursare: modele bazate pe informaţii de piaţă şi modele bazate pe
factori determinanţi.
Cele mai reputate modele de acest gen sunt Portfolio Manager şi CreditMetrics,
fiind utilizate cu precădere în economii cu o piaţă de capital dezvoltată, deoarece
metodologiile specifice se bazează pe date privind evoluţia preţului acţiunilor. Modelul
Portofolio Manager a fost dezvoltat de Moody‘s şi valorifică ideea lui Merton de a trata
capitalul propriu ca o opţiune pe activul companiei. Nivelul şi volatilitatea preţului
unei acţiuni pot contribui la determinarea valorii de piaţă a unei companii. Astfel,
bonitatea unei companii poate fi apreciată, comparând valoarea sa de piaţă cu nivelul
datoriilor pe care le are. Aceleaşi condiţionalităţi le întâlnim şi în cazul modelului
CreditMetrics elaborat de J.P. Morgan. Pentru a calcula variaţiile valorice ale unui
portofoliu, modelul determină corelaţiile dintre expunerile individuale, folosind
informaţii privind preţul acţiunilor.
Această abordare are dezavantajul că poate fi aplicată doar companiilor cotate la
bursa. În România aplicabilitatea modelului Merton este limitată, deoarece există foarte
puţine companii cotate la bursă.
Totuşi, modelul poate deveni viabil în viitor, în măsura în care va creşte numărul
companiilor cotate la bursă, iar eficienţa informaţională a pieţei se va îmbunătăţi
simţitor.

4.2.2. Modele bazate pe factori determinanţi

O alternativă la modelul Merton o constituie estimarea probabilităţii de
nerambursare pe baza unor factori determinanţi. Această metodologie urmăreşte
identificarea unei corelaţii între situaţiile de nerambursare şi anumite caracteristici ale
companiilor analizate. Literatura de specialitate şi cele mai bune practici în domeniu au
consacrat analiza discriminantă şi modelele logit ca fiind cele mai potrivite tehnici
privind estimarea probabilităţii de nerambursare în contextul modelelor bazate pe factori

22
determinanţi. Totodată, se impune făcută o distincţie clară între metodele directe şi cele
indirecte. În cazul metodelor directe, în care includem modelele logit, rezultatul (scorul)
ratingului poate fi interpretat el însuşi ca probabilitate de nerambursare.
Modelele clasice de tipul „Z score” folosesc analiza discriminantă pentru
clasificarea entităţilor analizate şi exprimă indirect probabilitatea de nerambursare.
Rezultatele modelelor ce utilizează analiza discriminantă oferă doar o măsură a bonităţii
agenţilor evaluaţi, fiind necesare eforturi suplimentare pentru determinarea probabilităţii
de nerambursare.
Având în vedere că eşantionul de date de care dispunem conţine un număr
semnificativ mai mic de companii în stare de nerambursare decât cele în stare de non-
nerambursare, am considerat mai potrivită folosirea modelelor logit decât analiza
discriminantă. Modelul LOGIT aparţine mulţimii modelelor de probabilităţi condiţionale
şi reprezintă o metoda directă de estimare a probabilităţii de nerambursare. Rezultatul
acestui model poate fi interpretat el însuşi ca probabilitate de nerambursare pentru o
anumită solicitare de credit în funcţie de anumite caracteristici. Modelul LOGIT se
fundamentează pe ipoteza potrivit căreia reziduul ε este distribuit logistic.
Variabila endogenă este binară şi delimitează situaţiile de nerambursare de cele
de rambursare. Valorile variabilei explicative sunt stabilite în funcţie de serviciul
datoriei.
Sursa datelor este reprezentată în general de un registru de credite. Variabilele
exogene includ informaţii privind bonitatea entităţii analizate şi caracteristicile specifice
creditului în cauză. Selecţia variabilelor relevante presupune alegerea din teoria de
specialitate şi din recomandările experţilor a unei mulţimi de indicatori şi de criterii.
Acestea sunt verificate empiric, fiind reţinute acele variabile care au relevanţă statistică.

4.2.3 Calitatea şi disponibilitatea datelor utilizate în modele

Prevederile BASEL II stipulează că modelele privind riscul de credit trebuie să

conţină ca variabile explicative atât indicatori ai bonităţii debitorului, cât şi caracteristici
ale creditului. Prin natura informaţiilor pe care le gestionează, instituţiile de credit pot
contribui la crearea unui sistem informaţional a cărui utilizare este esenţială în susţinerea
eforturilor dezvoltării unui instrument statistic pentru notarea bonităţii debitorilor şi a

23
solicitanţilor de credit. Datele privind serviciul datoriei creditelor acordate de bănci
permit delimitarea evenimentelor de nerambursare de cele de rambursare. În plus, sunt
înregistrate informaţii privind datele de identificare ale debitorului, informaţii financiare
şi caracteristicile creditului (suma acordată, valuta, tipul garanţiei, tipul creditului,
termenul).
Pentru a modela bonitatea debitorului în practică se folosesc variabile privind
soliditatea economică, performanţa financiară şi caracteristici generale sintetizate în
ceea ce se poate numi moralitate comerciala. Analiza economică urmăreşte să evalueze
puterea economică a solicitantului prin cuantificarea creşterii reale a cifrei de afaceri,
modificarea procentuală a activităţii în raport cu media sectorului de activitate şi
dimensiunea economică a activităţii. Analiza financiară urmăreşte să identifice şi să
cuantifice riscul performanţei clientului, riscul de lichiditate, riscul de insolvabilitate şi
riscul legat de managementul activelor.
Relevanţa analizării aspectelor generale este dată de necesitatea aprecierii
moralităţii comerciale şi a capacităţii manageriale a potenţialului client. Dintre criteriile
nefinanciare de analiză a bonităţii clientului se detaşează prin importanţă situaţia
juridică. În cazul în care clientul de află într-una din următoarele situaţii el este, în mod
normal, eliminat imediat din analiză: dizolvare, faliment, înmatriculare respinsă,
lichidare şi radiere.
Sintetizând cele spuse anterior, modelele econometrice privind estimarea
probabilităţii de nerambursare pentru agenţii economici cuprind, în general, indicatori
precum:

24
 Din această perspectivă, un minim de informaţii necesare este reprezentat de un
cumul de date privind contul de profit şi pierdere, bilanţul şi situaţia juridică a agenţilor
economici.
Pornind de la aceste premise, realizarea unei structuri informaţionale pe care să
se bazeze procesul de rating este un lucru dificil de realizat. Principalele abordări
structurale identificate în practica de specialitate se fundamentează pe criteriul
disponibilităţii datelor. Astfel, în cadrul studiilor preliminare se cercetează sursele de
date potenţiale. În general, acestea sunt: debitorii; instituţiile de credit; autorităţile
publice; respectiv Ministerul de Finanţe; alte organizaţii publice sau private specializate
în colectarea de informaţii economico-financiare şi despre conduita afacerilor; variante
mixte, care combină elementele de mai sus.
În faza de proiectare, se au în vedere criterii precum aspectele juridice, calitatea
datelor, dimensiunea seriilor de date, posibilităţile tehnice şi costurile implicate.
Aspectele juridice sunt analizate din perspectiva temeiului legal şi a necesitaţilor
ulterioare de reglementare. Calitatea datelor are în vedere asigurarea validităţii
informaţiilor, respectiv autenticitatea, periodicitatea şi comparabilitatea acestora.
Dimensiunea seriilor de date trebuie să fie cât mai amplă, astfel încât istoricul să
cuprindă cât mai multe dintre situaţiile conjuncturale cu implicaţii sistemice şi evoluţiile
ciclice. Posibilităţile tehnice pun în evidenţă soluţiile de infrastructură care să permită o
eficienţă operaţională crescută. Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere şi costurile
investiţionale şi operaţionale.
Obţinerea datelor direct de la debitori este în primul rând declasată în analiza de
necesitatea elaborării unui sistem de validare. La aceasta se adăuga necesitatea realizării
unui cadru legal corespunzător şi dimensiunea redusă a bazei de date, având în vedere
dificultăţile suplimentare implicate de raportarea retroactivă a datelor. Nici utilizarea
exclusivă a informaţiilor stocate de către bănci nu este o soluţie fezabilă în cazul

25
României, cel puţin pentru momentul actual. Eterogenitatea sistemelor actuale de rating
folosite de bănci a condus în timp la acumularea de informaţii despre debitori în formate
de date diferite. Astfel, în registrele electronice ale băncilor există doar datele folosite în
propriile modele, iar celelalte informaţii de bonitate sunt, încă, arhivate exclusiv pe
suport hârtie.
Se impune, prin urmare, şi accesarea altor surse decât cele bancare sau direct de
la debitori pentru obţinerea informaţiilor necesare. O soluţie convenabilă este accesarea
bazelor de date gestionate de autorităţi publice precum Ministerul Finanţelor Publice
(MFP).

4.3 Determinarea cerinţelor de capital pentru un credit ipotecar.

Date ipotetice

Băncile vor putea utiliza propriile estimări şi modele de evaluare privind

credibilitatea debitorului.
În acest sens, sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de
expunere la risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor şi a persoanelor fizice ale căror
caracteristici de risc sunt diferite.
Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor şi rezultatele sunt transformate în
probabilităţi ale pierderilor viitoare, care formează baza cerinţelor de capital minim
>8%.
Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui
debitor, iar autorităţile monetare vor furniza celelalte informaţii. Conform metodelor
avansate, o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea
oferi alte informaţii necesare.
Prin ambele metode coeficienţii de risc vor fi mult mai diversificaţi decât cei din
abordarea standard.
Acordul din anul 1988 a stabilit cerinţele de capital doar din prisma riscului de
credit, însă capitalul era destinat să acopere şi celalte riscuri. Despre riscul operaţional
Comitetul de la Basel arată că reprezintă riscul de a înregistra pierderi ca urmare a unor
sisteme informatice sau de personal defectuoase, fraude, documentaţie incompletă sau
greşită. Ín prezent, băncile alocă în medie riscului operaţional 20% din capitalul lor
intern.

26
 În ceea ce urmează este prezentată structura modelelor interne ultilizate de către
instituţiile de credit în vederea determinării necesarului de capital pentru acoperirea
riscului de credit în abordarea bazată pe modele interne.

1) estimat pe baza datelor istorice cu privire la nerambursarea creditelor ipotecare

2) stabilit de autoritatea de supraveghere (în metoda IRB de bază) sau estimat pe baza datelor
istorice cu privire la nerambursarea creditelor ipotecare (în metoda IRB avansată)
Sursa: www.bnro.ro
Fig. 4.3. - Riscul de credit – Abordarea bazată pe modele interne
Aşa după cum rezultă din exemplul ipotetic cerinţa de capital a instituţiei de
credit, în cazul unui credit acordat de 120.000 RON, este de 96 RON, ca urmare a
înregistrării unei pierderi aşteptate de 1%.
Precizăm că, probabilitatea de nerambursare (PD) este determinată de către
fiecare instituţie de credit, pe baza datelor istorice proprii, iar pierderea datorată
nerambursării (LGD) este stabilită de autoritatea de supraveghere. Expunerea la riscul
de nerambursare (EAD) este valoarea creditului, în exemplul de mai sus fiind egal cu
120.000 RON.

5. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE NOILOR CERINŢE

PRUDENŢIALE PREVĂZUTE DE ACORDUL BASEL II

27
 Între avantajele noilor cerinţe prudenţiale prevăzute de Acordul Basel II
menţionăm:
- prin acest acord se urmăreşte specificul activităţii fiecărei instituţii de credit şi
profilul de risc pe care aceasta îl prezintă ;
- aplicarea Acordului Basel II conduce la dezvoltarea pieţei agenţiilor de rating;
- prin Acordul Basel II se realizează diversificarea metodelor privind evaluarea
riscurilor şi stabilirea cerinţelor de capital de la un nivel simplificat la un nivel sofisticat;
- prin acest acord se determină o reducere a cerinţelor de capital în contextul
evoluţiei de la o abordare simplificată la abordări avansate;
- Acordul Basel II presupune formarea resurselor umane în vederea utilizării
eficiente a procedurilor de evaluare a agenţiilor de rating, desfăşurarea procesului de
supraveghere la nivelul cerinţelor Pilonului 2 şi validarea modelelor interne ale
instituţiilor de credit;
- pentru persoanele fizice, prin aplicarea acestui acord va exista un plus de
siguranţă pentru economiile depuse la instituţiile de credit, întrucât aceste entităţi vor fi
mai consolidate şi vor funcţiona pe principii mai riguroase;
- aplicarea unor practici sănătoase ale managementului de risc şi al afacerii ajută
instituţiile de credit şi agenţii economici să-şi sporească sustenabilitatea, performanţele
economico-financiare şi să contribuie astfel la stabilitatea financiară;
- prin cunoaşterea clară a obiectivelor pe termen mediu şi lung, agenţii economici
vor putea să-şi autoevalueze regulat punctele critice de succes şi de risc pentru realizarea
obiectivelor de perspectivă;
- nu în ultimul rând apreciem că aplicarea Acordului Basel II stimulează
transparenţa şi disciplina de piaţă.
Între dezavantajele noilor cerinţe prudenţiale menţionăm:
- noile cerinţe prudenţiale presupun alocarea de resurse umane şi financiare
suplimentare, costuri care pe termen mediu vor fi compensate prin diminuarea cerinţelor
de capital;
- totodată noile cerinţe prudenţiale fac posibilă o reducere a creditelor acordate
în special IMM-urilor şi o creştere a dobânzilor la credite, întrucât aceste tipuri de
entităţi prezintă un grad ridicat de risc.

6. Impactul acordului Basel II asupra instituţiilor de

28
 credit din România

A. Ca urmare a aplicării noului acord Basel II, se vor produce unele mutaţii în
peisajul bancar românesc
 în primul rând Acordul Basel II va determina scăderea solvabilităţii pe
întregul sistem bancar precum şi la nivelul instituţiilor de credit – urmare a
implementării cerinţelor prudenţiale prevăzute în acest document;

Ratele fondurilor proprii în sistemul instituţiilor de credit se prezintă astfel:

Denumirea Aug.
indicatorului 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
2009
Raport de 13,51
solvabilitate 17,9 23,8 28,8 25 21,2 20,6 21,1 18,1 13,8 13,76
**
(≥8%) *
Rata
fondurilor
proprii de
nivel 1
(Fonduri 7,5 8,6 12,1 11,6 10,9 8,9 9,2 8,6 7,3 8,13 6,99
proprii de
nivel 1/Total
activ)

* Conform Regulamentului BNR nr.13/2006 şi Ordinului BNR nr.12/2007.

** a se citi iunie 2009; Sursa> Raport anual BNR 1999-2008, Buletin lunarBNR nr. 8/2009

 în al doilea rând, în industria bancară vor avea loc fuziuni şi achiziţii între
instituţiile de credit din sistem pentru a face faţă concurenţei şi
competiţiei pe piaţa creditului;
 în al treilea rând, se va crea o barieră pentru noii veniţi pe pieţele
financiare, datorită cerinţelor investiţionale mai mari, a proceselor şi
sistemelor complexe şi costisitoare precum şi a cheltuielilor ocazionate
cu specializarea personalului pentru o gestionare eficientă a acestora;
 în al patrulea rând, în România, dar şi pe alte pieţe bancare din lume va
creşte decalajul între liderii financiari prezenţi pe aceste piaţe, adâncind
în acest fel, competiţia şi distanţa între marile bănci, sofisticate în
portofoliu, şi micile bănci existente de pe piaţă;

29
  în al cincilea rând, acest acord va determina reducerea creditelor acordate
în special I.M.M-urilor şi o creştere uşoară a dobânzilor la credite,
întrucât aceste entităţi sunt considerate cu grad de risc mai ridicat şi
prezintă o calitate mai scăzută a activelor în cazul unor clasificări
specifice;
 nu în ultimul rând, Noul Acord Basel II va avea un impact asupra
raportărilor financiare ale instituţiilor de credit, impact care va consta în
evaluarea la valoarea corectă a activelor şi pasivelor netranzacţionate,
cum ar fi instrumentele financiare derivate.

B. Se impune întărirea compartimentelor financiar-contabil şi a

departamentelor IT din bănci întrucât informaţiile migrează acum din domeniul
creditării şi gestionării creditelor în zona financiar-contabilă şi apoi în exterior (analişti
financiari, investitori, public, etc.) pentru asigurarea transparenţei informaţiilor ca
măsură a disciplinei de piaţă.

C. Pentru administrarea eficientă a riscurilor în bănci, se impune pe lângă o

delimitare foarte strictă între activitatea de control, de audit şi de management al
riscurilor şi o separare foarte riguroasă a responsabilităţilor în cadrul instituţiilor de
credit, pentru a evita conflictul de interese şi implicit prevenirea şi combaterea corupţiei.

D. Transferul riscului de creditare şi prin securitizarea creanţelor.

Securitizarea creanţelor este o formă de finanţare prin intermediul căreia active
financiare generatoare de fluxuri băneşti viitoare previzibile sunt grupate şi
transferate către o terţă parte, care finanţează această achiziţie folosind fonduri
atrase de pe piaţa de capital prin emisiunea de instrumente financiare
securitizate) (IFS).
Securitizarea, ca tehnică de finanţare structurată, poate fi aplicată în cazul
oricărui activ care are o valoare determinabilă sau care generează un flux de venituri
viitoare previzibile, de exemplu creanţe din credite ipotecare, credite pentru firme,
credite pentru achiziţionarea de autoturisme, credite acordate pentru cărţi de credit,
contracte de leasing.

30
 Emisiunea de instrumente financiare securizate (IFS), ca formă de finanţare, a
fost utilizată iniţial în SUA pe piaţa secundară a creditelor ipotecare, ca parte a unui
program guvernamental de reducere a costurilor finanţării construcţiei de locuinţe.
Principalele avantaje a securizării creanţelor, în opinia mea, ar fi următoarele:
 băncile îşi pot reduce astfel expunerea către anumiţi debitori sau sectoare. De
asemenea, băncile pot continua să acorde credite unor clienţi importanţi
pentru care limita maximă acceptabilă de expunere fusese atinsă anterior
securitizării;
 permite specializarea băncilor: datorită posibilităţii de a securitiza credite,
nevoile de finanţare ale unor companii sau sectoare pot fi satisfăcute integral,
fără ca banca să-şi asume vreun risc sectorial prea mare;
 sursă de lichiditate: prin securitizare, active în general nelichide precum
creditele (un caz particular fiind creditele neperformante) ajung să fie
vândute, generând fonduri pentru cedent;
 transferul unei părţi a riscului de creditare în afara sectorului bancar: dat fiind
faptul că cea mai mare parte a investitorilor în obligaţiuni securitizate sunt
investitori non-bancari (companii de asigurări, fonduri de investiţii, hedge
funds, fonduri de pensii, instituţii guvernamentale, companii), are loc o
redistribuire a riscului de creditare la nivelul întregii economii, precum şi la
nivel internaţional.

E. În centrul activităţii de prevenire a riscului de credit, trebuie să se

îmbunătăţească comunicarea între pieţe şi instituţiile de credit. Astfel, transparenţa
la nivelul unei companii reprezintă condiţia fundamentală pentru eficienţa disciplinei
pieţei. Disciplina pieţei se referă la un mecanism “cauză-efect”, în cadrul căruia
operatorii de piaţă: (creditorii, acţionarii şi deponenţii) pot monitoriza asumarea
riscurilor de către bănci şi, după caz, pot reacţiona prin deciziile privind investiţiile -
dacă deţin acţiuni la băncile care îşi asumă riscul şi dacă este posibil să sufere pierderi
în cazul în care o bancă devine insolvabilă.
Cerinţele privind transparenţa pentru sporirea disciplinei de piaţă includ
prezentarea semestrială generală a informaţiilor referitoare la risc. Anumite informaţii
calitative, care se referă în general la scopurile şi procedurile de administrare a riscurilor,
raportarea internă pot fi, de asemenea, publicate anual.

31
 F) În administrarea riscului de credit, fiecare bancă trebuie să stabilească
anumite limite ale expunerii la risc şi să monitorizeze încadrarea instituţiilor de
credit; de asemenea, se impune ca instituţia de credit să instituie un sistem de raportare,
analiză şi control al riscurilor, atât la nivelul activităţilor compartimentelor, sediilor
secundare precum şi la nivelul de ansamblu al instituţiilor de credit.

32