Plumb- G.

Bacovia
Poezia apare în 1916 în volumul cu aceelaşi nume. Bacovia „îşi compune o mască, îşi face din
suferinţă un stil.” (N. Manolescu) şi creează „o atmosferă de plumb în care pluteşte obsesia
morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice.” ( E. Lovinescu).

1.Încadrare într-un curent/ specie

George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali după Eminescu care creează la nivel artistic
amprenta bacoviană, atmosferă lăuntrică particulară, specific simbolistă. Astfel Bacovia este
poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride,
al primăverilor nevrotice, iritante. Parcurile sunt solitare, cafenelele sărace ameninţă să se
prăbuşească, copii şi fecioarele suferă de boală, există plâns, gol, frig, tristeţe, umezeală, culori
tari şi muzică monotonă. Alte elementele simboliste prezente în text sunt: utilizarea sugestiei-
stările sufleteşti sunt exprimate prin simboluri ale naturii, utilizarea sinesteziei: sunt amestecate
imagini vizuale („flori de plumb”), tactile („era frig”), auditive („scârțâiau coroanele de plumb”)
şi crearea muzicalităţii prin folosirea laitmotivului plumb, motiv ce apare de șase ori în text. Ca
specie, poezia se constituie într-o elegie, prin atmosfera sumbră creată dar și prin atitudinea tristă
și fără speranță a eului liric bacovian.

2. Tema ilustrată prin două secvențe lirice și viziunea despre lume

Tema o reprezintă apăsarea sufletească a poetului, într-o lume ostilă, neputincioasă să aprecieze
valoarea reală. Un prim motiv care surprinde această stare este cel al plumbului, material toxic ce
cuprinde întreaga existență (fllorile, aripile, veșmintele etc.), și o acaparează, fără posibilitatea
evadării. Apoi avem spațiul funerar, ce amplifică starea de degradare sufletească și o împinge
înspre decădere și moarte.

Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi potrivnice, Bacovia
se identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al acestei lirici
în spațiul românesc.

3. Elemente de structură

Titlul în sens denotativ prezintă un material greu, moale, maleabil, de culoare cenuşie, rău
conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ el este un simbol artistic ce sugerează
apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis, moartea.

Eul liric este unul de tip subiectiv, confesiunea realizată fiind la persoana I. Mărcile prezenţei
eului liric sunt verbe sau pronume la persoana I: „stam”, „am început”, „să strig”, „meu”.

Din punct de vedere al structurii cele două strofe ale poeziei pot fi încadrate în două planuri:
unul exterior (macrocosmic) şi unul interior (microcosmic).
Prima strofă prezintă spaţiul exterior al trăirii şi manifestării poetului: cavoul, spaţiu închis
morbid, amorţit, decor funerar cu sicrie, coroane, vestmânt funerar. Metafora – simbol „cavou”
poate avea două accepţiuni: în primul rând oraş închis, târg de provincie care nu cultivă valorile
sau propriul trup, temniţă a sufletului poetului, dornic de înălţare în vederea depăşirii propriei
condiţii. „Florile”, imagine vizuală, simbol al frumuseţii şi gingăşiei sunt alăturate aici
contrastant (oximoronic) „plumbului” şi prevestesc durerea şi moartea. Starea sufletească
surprinsă este singurătatea într-un mediu ostil fiinţei umane („stam singur”). Apariţia „vântului”
în peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii ilustrează o natură simbolistă potrivnică, ce se
dezintegrează și afectează omul și denotă o imagine tactilă resimţită la nivel organic (al
corpului). Această senzaţie este completată şi de o imagine auditivă: „scârţâiau coroanele”, sunet
funebru ce simbolizează solitudinea, teama, sfârşitul inevitabil. Motivul somnului prezent în
prima strofă este sugestia morţii iminente.

A doua strofă prezintă spaţiul interior – amorul, sentimentele, care, în simetrie cu imaginea
sicrielor din prima parte, doarme. Adverbul „întors” sugerează întoarcerea cu faţa spre apus,
adică moartea. „Amorul de plumb” înseamnă pierderea ultimei speranțe de salvare a ființei
umane, exprimând încetarea definitivă a senimentelor. Este reluată ideea de solitudine: „stam
singur…”. Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o nouă imagine tactilă care sugerează
că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică obsesia sfârşitului. „Strigătul”, imagine auditivă,
este şi el o expresie a disperării. „Aripile de plumb” ale amorului ce atârnă prefaţează o cădere o
prăbuşire definitivă asentimentelor în moarte.

Expresivitatea. Universul creat de Bacovia este perceput vizual („ funerar vestmânt”, „floti de
plumb”, „coroane de plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârţâiau”, „să-l strig”).

Versificaţie. Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsură de zece silabe şi
ritm variabil.

Opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă de stilul eminescian, de iluzia sau de visarea
romantică. Poezia „Plumb” are o încărcătură deosebită redând o atmosferă tulburătoare prin
simpla evocare a unei realităţi- moartea.