AUDIT FINANCIAR

Astfel, curând după mijlocul secolului al XIX-lea, proprietarii înşişi încearcă să verifice
corectitudinea activităţii manageriale dar nu fac decât să se convingă de faptul că verificarea necesită
un personal calificat care să fie independent în acelaşi timp faţă de conducerea companiei verificate.
Din acest moment, statutul de auditor începe să capete un avans considerabil, datorită cererii tot mai
mari de profesionişti cu statut independent.

Numai un expert independent putea efectua un control corect şi obiectiv asupra situaţiei
contabile şi să dea un verdict corect privitor la evoluţia organizaţiei. Acest fapt a servit drept imbold
pentru apariţia auditului şi drept stimul pentru dezvoltarea sa destul de rapidă. O astfel de atitudine
vizând independenţa auditorului nu a apărut dintr-o dată ci treptat. Ţinând cont că cele mai multe
dintre tehnicile auditului puneau accent pe detectarea fraudelor, concepţia publicului era că
auditorul se constituia într-un detectiv în domeniul său de activitate.

Obiectivul auditului începe să se contureze în practica societăţilor comerciale din anul 1886
când s-a ajuns la concluzia că nu este rezonabil ca cineva să se aştepte ca auditorul să descopere
toate erorile şi fraudele. În consecinţă, detectarea fraudelor şi erorilor va intra în responsabilitatea
managementului. De aici, obiectivele auditului încep să capete noi valenţe.

Definitie: “Un audit presupune examinarea prin sondaj a elementelor probante care justifică
datele conţinute în conturi. El constă de asemenea în aprecierea principiilor contabile urmate şi a
estimărilor semnificative relevante la întocmirea conturilor şi la aprecierea prezentării lor per
ansamblu”.1

AAA (Asociația Americană de Contabilitate) vede în audit un proces sistematic şi obiectiv de

obţinere şi evaluare a probelor despre informaţiile referitoare la fenomene şi procese economice cu în
vederea stabilirii gradului de corespondenţă între aceste informaţii şi criteriile prestabilite şi pentru a
comunica rezultatele obţinute utilizatorilor interesaţi”.2

reliefează caracteristicile principale ale activităţii de audit:3

1. auditul este un proces sistematic. Indiferent de obiectivul său, orice activitate de audit include din
punct de vedere metodologic o serie de etape fundamentale precum planificarea, dezvoltarea unei
strategii, selectarea (culegerea) probelor, evaluarea probelor şi riscurilor, enunţarea unei opinii
conforme realităţii economice găsite în instituţia auditată. În Declaraţia „A Statement of Basic
Auditing Concepts” privind conceptele de bază ale auditului se subliniază: „faza de proces sistematic
sugerează că auditul este bazat, cel puţin în parte, pe disciplina şi filosofia unei metode ştiinţifice”.
Mulţi auditori nu consideră că ei aplică o metodă ştiinţifică deoarece o asemenea metodă ar implica
un grad mai ridicat de structurare decât se doreşte în audit. Deşi un audit are la bază o strategie,
aceasta se poate modifica pe parcursul misiunii datorită schimbării condiţiilor sau apariţiei unor
rezultate neaşteptate ale procedurilor de audit.
2. obţinerea şi evaluarea obiectivă a unor afirmaţii. În mod esenţial, în etapa de culegere a probelor,
auditorul trebuie să verifice şi să compare principiile şi metodele contabile folosite la întocmirea

1
Batude, D., op.cit., p. 10
2
Robertson, J.C., Davis, J.C., Auditing, Fifth Edition, Ed. BPI Irwin, Homewood Illinois, 1988, p. 5
3
Horomnea, E., Audit financiar. Concepte. Standarde. Norme, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2010, p. 231
situaţiilor financiare cu standardele internaţionale de contabilitate (IAS)/principiile contabile general
acceptate (GAAP). Auditul constă în colectarea şi evaluarea probelor care vor fi suportul opiniei
auditorului. Evaluarea afirmaţiilor de către auditor presupune exercitarea judecăţii profesionale a
acestuia, ceea ce necesită o capacitate deosebită de interpretare şi analiză.
3. afirmaţii privind acţiunile cu caracter economic. Se face referire la acele afirmaţii şi estimări pe
care managementul unei entităţi le face referitor la previziunile economice, afirmaţii care se regăsesc
incluse în situaţiile şi elementele supuse auditului.
4. aprecierea gradului de conformitate a acestor afirmaţii cu criterii prestabilite. Orice misiune de
audit are ca obiectiv principal formularea unei opinii de către auditor asupra afirmaţiilor privind
faptele şi evenimentele ce urmează a fi auditate; în acest mod se va preciza în ce măsură afirmaţiile
amintite sunt conforme cu criteriile sau standardele internaţionale existente.
5. comunicarea rezultatelor către utilizatorii interesaţi. Episodul final al oricărei misiuni de audit este
elaborarea unei raport de audit care va conţine toate concluziile auditorului şi certifică conformitatea
situaţiilor financiare cu realitatea economică a instituţiei auditate. Dintre utilizatorii interesaţi
amintim: conducerea instituţiei, consiliul de administraţie, asociaţii, acţionarii, salariaţii, statul,
potenţialii investitori.
Auditul reprezintă examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii
responsabile şi independente cu privire la această informaţie, având în vedere referinţa la un criteriu
de calitate, scopul fiind creşterea utilității informaţiei.

Auditul reprezintă un demers/o manieră de cercetare postfactum care, pornind de la obiective

prestabilite, pe baza unui sistem de criterii, permite auditorului să emită o opinie independentă şi
calificată, să formuleze recomandări privind funcţionalitatea şi/sau conformitatea proceselor
studiate.

Auditul este o manieră particulară de cunoaştere pragmatică a realităţii punctuale interne a entităţii
audiate, bazată pe procedee de studiu comune dar şi pe procedee specifice începând cu observarea
directă a actelor şi faptelor, calcule statistice, diagrame, teste de conformitate, chestionarea scrisă
sau orală etc. Auditul este o examinare profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei
opinii responsabile şi independente, prin raportarea la un standard de calitate este o tehnică de
investigare a funcţionalităţii şi conformităţii unui proces, proiect sau firmă.

Auditul este tot ceea ce ar trebui să facă un manager pentru a se asigura că are un bun control asupra
situaţiilor, dacă ar avea timp şi daca ar şti cum să procedeze.

Obiectivul final al procesului de audit, indiferent de tipul acestuia, constă în îmbunătăţirea utilizării
informaţiei, prin comunicarea rezultatelor către utilizatorii interesaţi. Aceasta îmbracă forma unei
recomandări şi impune anumite rigori auditorului care, aflat în faţa unui mediu complex, incert,
trebuie să dea un răspuns la două întrebări principale:

- ce trebuie/ar trebui făcut, şi

- cum să se facă.

Acestea reprezintă opoziţia între evaluarea stării şi situaţiei de fapt a organizaţiei şi sistemul care se
va aplica pentru examinare. Auditorul trebuie să formuleze recomandări de orientare generală şi/sau
sfaturi practice prin care să indice direcţiile de acţiune şi mijloacele adecvate să aducă ameliorări
cantitative şi calitative, să corecteze situaţiile întâlnite.

Auditorul modern se poate regăsi adesea în situaţia de a lua decizii importante fără a se lăsa
influenţat de factori extraprofesionali. Lipsa unei „reţete” universale în ceea ce priveşte procesul de
audit conferă auditorului aceste valenţe. Puterea de decizie trebuie, în aceste condiţii, să fie dublată
de o personalitate de excepţie.

Termenul de audit a fost introdus în România abia după 1990 în scopul alinierii reglementărilor
naționale la cele internaţionale şi a fost legiferat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/1999
privind activitatea de audit financiar.

1.1. Clasificarea tipurilor de audit

În rândul specialiştilor în domeniu nu există o părere unanim acceptată privind clasificarea

tipurilor de audit. Apar aşadar în literatura de specialitate numeroase clasificări care sunt mai mult
sau mai puţin complexe dar care nu se contrazic ci se completează reciproc. Analizând şi sintetizând
opiniile calificate ale specialiştilor români şi internaţionali în domeniu, putem urmări clasificarea
tipurilor de audit în funcţie de următoarele criterii:

1. Sfera de cuprindere a auditului;

2. Obiectivul funcţiei pe care o realizează;

3. Domeniul profesional supus atestării;

4. Momentul efectuării auditului;

5. Gradul de detaliere a auditului;

6. Afilierea auditorilor;

7. În funcţie de obiectivele urmărite şi în funcţie de specialiştii care le realizează.

1. În raport cu sfera de cuprinde a auditului, auditul se clasifică în:

- Auditul organizaţional (sfera de cuprindere este dată de organizaţie luată fie în ansamblul său, fie
pe activităţi);

- Auditul social (sfera de cuprindere este constituită prin delimitarea unei entităţi sociale,
comunitare, etnice, care să fie examinată îndeosebi prin prisma raporturilor interne ce se stabilesc în
cadrul acesteia);

- Auditul mediului (sfera de cuprindere este mediul ca ansamblu vast de relaţii complexe şi dinamice
de ordin geografic, ambiental, economic, cultural etc.).

2. În funcţie de obiectivul funcţiei pe care o realizează, distingem trei tipuri de audit:

- Auditul de conformitate sau de regularitate;

- Auditul performanţei sau al eficacităţii;

- Auditul strategic.

Auditul de conformitate: are ca scop verificarea bunei aplicări a regulilor şi procedurilor, în

raport cu un sistem de referinţă dat (regulile şi regulamentele interne ale organizaţiei, dispoziţiile
legale şi reglementare). Astfel se observă dacă obiectul studiat este conform cu normele şi
procedurile obişnuite, se garantează calitatea informaţiei, respectarea dispoziţiilor legale, aplicarea
instrucţiunilor directoare. În acest caz, auditorul va semnala responsabilului sau beneficiarului
distorsiunile sau non-aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor. Auditorul va verifica buna
aplicare a regulilor, procedurilor, descrierilor de post, organigramelor, sistemelor de informare etc. şi
va compara ceea ce ar trebui să existe cu ceea ce se constată în organizaţie. Acest demers,
întotdeauna esenţial pentru un auditor intern, este dublat de o abordare nouă, auditul performanţei
sau auditul de eficacitate.

Auditul performanţei sau al eficacităţii reprezintă o revizuire sistematică a activităţilor unei

organizaţii în corelaţie cu anumite obiective stabilite de management, în scopul de a evalua
performanţele, de a identifica posibilele ameliorări şi de a elabora recomandări de dezvoltare a
acestor activităţi. În general, permite să se vadă dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele fixate
şi dacă au fost obţinute cu cel mai mic cost. Măsurarea performanţelor prin prisma economicităţii,
eficacităţii şi eficienţei constituie o necesitate pentru manageri, în scopul unei evaluări continue a
rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele propuse. Când vorbim de auditul de eficacitate ne
gândim în primul rând la cel care înglobează atât noţiunile de eficacitate cât şi pe cele de eficienţă.

 economicitatea - constă în minimizarea costului resurselor alocate unei activităţi fără a

compromite realizarea obiectivelor în condiţii de calitate.
 eficienţa – reprezintă raportul dintre rezultatele obţinute şi costul resurselor utilizate pentru
obţinerea acestora.
 eficacitatea – este gradul de îndeplinire al obiectivelor declarate ale unei activităţi şi relaţia dintre
impactul dorit şi impactul efectiv al activităţii respective.
Auditul strategic: permite să se vadă dacă politicile sunt conforme cu obiectivele urmărite de
întreprindere şi dacă a fost realizată transpunerea alegerilor politicii sociale practicate de
întreprindere în deciziile operaţionale.
 AUDIT

Audit al performanţei
Auditul strategic Audit de conformitate
sau al eficacităţii

Examinarea Examinarea personalului Examinarea totală sau

politicilor de gestionare şi a activităţilor entităţii parţială a activităţilor

Criteriul – politica Criteriul –politicile, Criteriul – obiectivul

socială a întreprinderii regulamentele interne specific al organizaţiei

Raport despre conformitatea Raport despre Raport despre

cu obiectivele urmărite de conformitatea cu sugestii, recomandări
întreprindere criteriul ales şi perfecţionări