Sunteți pe pagina 1din 2

Subminarea prin protecţie

Ramona ARDELEAN
Excesiva protecție a elevului, vizibilă chiar din premisa noii paradigme educaționale,
aceea a „centrării pe elev“, nu e, oare, în pofida a ceea ce pare, semnul unei
crase subminări a tînărului candidat la educație? Căci această protecție, împrumutată din
sfera consumeristă a clientului ce beneficiază de bunuri și servicii, a ajuns să deservească
atît de mult educaționalul și să se aservească atît de mult economicului, încît să
transforme relația educațională într-o relație economică, în care accentul cade pe poziția
privilegiată a elevului-client, consumator de bunuri educaționale, pe care profesorul-
prestator de servicii educaționale trebuie să-l satisfacă cu orice preţ şi prin orice
mijloace.Vorbim azi de o educaţie „centrată pe elev“, încurajînd nu atît cunoştinţele
solide, cît facilitatea obţinerii lor prin diferite tehnici sau metode „interactive“, ce le
stimulează elevilor doar atenţia şi motivaţia exterioare, slăbindu-le pe cele interioare. O
educaţie încurajînd activismul sau productivitatea sterilă a gîndirii, în absenţa unor
acumulări bazate pe receptări profunde de conţinut. O educaţie propovăduind sloganistic
gîndirea critică în absenţa unei gîndiri propriu-zise, încurajînd (prea devreme) elevii să
judece, să critice şi să opineze asupra diferitelor aspecte, fapt ce conduce la aroganță,
suficiență, superficialitate şi, implicit, la slăbirea sentimentelor de respect, admiraţie şi
încredere, forţe atît de viguroase ale procesului de cunoaştere şi educaţie.Toate aceste
practici facile de satisfacere a sejurului educaţional sînt menite să înlocuiască dorinţa de
cunoaştere propriu-zisă, dezinteresată, cu dorinţa utilitaristă a cîştigului, profitului sau
cunoaşterii interesate, bazate pe rezultate şi beneficii rapide, puse-n slujba satisfacerii
consumeriste, a cărei pulsiune nu se descarcă ori nu se prelungeşte mai departe de
„imediat“, fapt ce slăbeşte, infantilizează şi subminează capacitatea sau potenţialitatea
elevului, micşorîndu-i îngrijorător aria şi detenta sufletului. În numele protecţiei, care
elimină orice constrîngere, autoritate şi cantitate benefică de frustrare, adică de efort,
aşteptare, răbdare, coacere, călire sau maturizare, se oferă nu libertate, ci „libertăţi“, adică
„drepturi“, libertatea de „drept“, neacoperită şi necîştigată de „fapt“, dat fiind că elevii nu
dispun încă de un discernămînt şi o experienţă adecvate, transformîndu-se într-un „bun“,
o posesiune sau o proprietate, într-un privilegiu care, odată deţinut, tinde să fie folosit
abuziv, arbitrar şi egoist, anulînd impulsul libertăţii şi confundîndu-l cu „frîul
liber“.Astfel, cocoţarea pe podiumul „drepturilor“ face ca gradul de toleranţă al elevilor
să scadă şi să tindă spre zero, crescînd în schimb, perfect paradoxal, formele intolerante
de revendicare, sancţionare şi refuz. În virtutea „dreptului“ la libertate, exploatat
maximal, elevii pot foarte uşor să-şi conteste profesorul, acesta – lipsit de statutul
constrîngerii şi autorităţii – nemaiavînd voie să facă nimic din ceea ce, chipurile, ar putea
leza sau prejudicia imaginea elevului, chiar dacă – şi aici se atinge culmea imposturii – e
vorba de o imagine în dezacord flagrant cu realitatea. Aşa că profesorul trebuie să fie
„flexibil“, să renunţe la rolul de modelator educaţional în favoarea celui de cameleon
educaţional, gata oricînd să placă, să satisfacă, să se muleze ori să se adapteze gusturilor,
capriciilor, pretenţiilor sau cerinţelor micilor clienţi, ca nu cumva să fie contestat,
reclamat, schimbat sau considerat un profesor slab, cu atît mai mult cu cît azi nici nu mai
există, cum se spune, elevi slabi, ci doar profesori slabi care n-au reuşit să găsească
miraculoasa metodă sau „cheie“ ce descuie ca prin farmec tainica uşiţă a elevului,
făcîndu-l pe acesta brusc atras, motivat, încîntat, interesat, captivat. Noua ideologie a
educaţiei, atinsă de tentaculele expansiunii consumiste, tinde să transforme profesorul
într-un fel de „all inclusive“ educaţional, menit să atragă, să facă pe plac sau să satisfacă
cerinţele micilor clienţi/consumatori educaţionali şi, astfel, prin cosmetizarea şi fardarea
realităţii, tributare principiului plăcerii, să le inoculeze acestora încă de pe băncile şcolii
false valori, avînd ca rezultat o falsă şi gonflată imagine de sine. Marea subminare a
educaţiei „centrate pe elev“ constă tocmai în această centrare protecţionistă pe
satisfacere, însă nu pe satisfacerea calităţii de elev, ci pe satisfacerea calităţii de
client împăunat cu „drepturi“ care, sucind minţile şi caracterele celor în formare, devine
prilej de revendicare şi legitimare a bunului plac, în lumina căruia, nemaiştiind să-i cerem
altceva elevului-client decît faptul de a fi satisfăcut, fără a ieşi din zona de confort, îl
pregătim, fără să bănuim, pentru a deveni un consumator de nădejde al societăţii viitoare,
corupîndu-i sau aservindu-i sufletul intereselor societăţii consumeriste şi furnizîndu-i
astfel o falsă imagine şi încredere în forţele proprii. Dar mai presus de toate, cea mai
teribilă subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă în subminarea dimensiunii lui
afective. Aceasta începe cu subminarea statutului profesorului şi părintelui, în calitatea lor
de modele bazate pe relaţii afective, semnificative şi valorice. Cum aceste modele se
subsumează unei întregi tradiţii de gîndire, simţire, experienţă, valoare şi „apartenenţă“,
subminarea acestor modele echivalează cu subminarea unei tradiţii, adică cu subminarea
unei identităţi culturale şi spirituale, ceea ce conduce la o dezrădăcinare afectivă fără
precedent a tînărului, care, eliberat de influenţa relaţiilor afective sau a constrîngerilor
emoţionale, devine tot mai apt pentru a fi inserat şi aservit intereselor pragmatic-
consumeriste ale tutelei/autorităţii publice.

Prin urmare, rolurile profesorului şi părintelui par a fi azi atît de vizibil slăbite şi
destructurate, tocmai pentru ca, lăsînd un gol, să permită intervenţia masivă a controlului
sau autorităţii publice, care ştiind mai bine ca profesorul şi părintele în ce constă educaţia,
formulează „reţete“ despre cum să devii profesor, părinte şi elev de „succes“, erijîndu-se
în noua umbrelă de protecţie sau în noul sanctuar al educaţiei.

Educaţia „centrată pe elev“ iese astfel de sub tutela profesorului şi părintelui, ca modele
afective şi semnificativ-valorice, pentru a intra sub tutela autorităţii publice, care
înlocuind relaţiile afective cu relaţii artificiale, bazate pe norme, reglementări, proceduri
şi „drepturi“, îşi propune să guverneze peste o masă anonimă de indivizi disparaţi,
clişeizaţi, depersonalizaţi şi dezrădăcinaţi afectiv, cărora, în numele libertăţii de „drept“,
văzută ca protecţie, li se fură, anulează şi subminează libertatea de „fapt“, libertatea de
conţinut.