DREPT CIVIL.

SUCCESIUNI ȘI LIBERALITĂȚI©

© Codrin Macovei, Mirela Carmen Dobrilă, ALL RIGHTS RESERVED; Toate

drepturile asupra prezentei lucrări aparțin autorilor, nicio parte din această lucrare
nu poate fi copiată și/sau publicată pe internet fără acordul scris al autorilor.
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL
SUCCESIUNI ȘI LIBERALITĂȚI

Lector univ. dr. Codrin Macovei

asist. dr. Mirela Carmen Dobrilă

(suport curs)

anul III
semestrul II

2019

2
 CUPRINS

FIȘA MATERIEI……………………………………………………………… 5

UNITATEA I ● CONSIDERAŢII GENERALE .............................................. 8

1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor .................................................. 8
2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale .......................................... 9

UNITATEA II ● DESCHIDEREA SUCCESIUNII ......................................... 10

1. Noţiuni introductive ....................................................................................... 10
2. Data deschiderii succesiunii ........................................................................... 11
3. Locul deschiderii succesiunii ......................................................................... 12

UNITATEA III ● CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA

MOŞTENIRE ......................................................................................................... 14
1. Enumerarea condiţiilor ................................................................................... 15
2. Capacitatea succesorală .................................................................................. 15
3. Vocaţia succesorală ........................................................................................ 18

UNITATEA IV ● REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA

DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE ................................................... 19
1. Condiţiile dreptului de moştenire legală ........................................................ 19
2. Vocaţia succesorală legală .............................................................................. 20
3. Nedemnitatea succesorală .............................................................................. 22

UNITATEA V ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ ................ 33

1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale. Excepţii ....... 33
2. Reprezentarea succesorală .............................................................................. 34
3. Clasele de moştenitori legali .......................................................................... 36
4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
(reglementate de Legea 319/1944) ..................................................................... 37
5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante ............................................... 40

UNITATEA VI ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ

.................................................................................................................................. 42
1. Teoria generală a liberalităților. Definiții. Incapacități………………….. 42
2. Donația…………………………………………………………………. 47
3. Testamentul. Felurile testamentelor ............................................................... 59
4. Legatul ............................................................................................................ 67
5. Ineficacitatea legatelor ................................................................................... 71
6. Dreptul de acrescământ .................................................................................. 77
7. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară) ................ 78
3
UNITATEA VII ● LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE 82
JURIDICE MORTIS CAUSA ...................................................................
1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare ............................................... 82
2. Oprirea substituţiilor fideicomisare ............................................................... 83
3. Rezerva succesorală .................................................................................. 85
4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile ...................................................... 89
5. Reducţiunea liberalităţilor excesive ............................................................... 91
6. Raportul donaţiilor ......................................................................................... 93
7. Raportul datoriilor .......................................................................................... 97
8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă ............ 97

UNITATEA VIII ● TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII – DREPTUL DE

OPŢIUNE SUCCESORALĂ ................................................................................ 98
1. Noţiuni generale ............................................................................................. 98
2. Termenul de opţiune ....................................................................................... 103
3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii .......................................................... 105
4. Acceptarea sub beneficiu de inventar ............................................................. 108
5. Renunţarea la moştenire ................................................................................. 109

UNITATEA IX ● ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA

MOŞTENIRII ......................................................................................................... 113
1. Transmisiunea activului moştenirii ................................................................ 113
2. Transmisiunea pasivului moştenirii ............................................................... 114
3. Separaţia de patrimonii ................................................................................... 116
4. Transmisiunea posesiunii moştenirii .............................................................. 117
5. Petiţia de ereditate .......................................................................................... 119

UNITATEA X ● PARTAJUL SUCCESORAL ................................................ 121

1. Noţiune ........................................................................................................... 121
2. Partajul amiabil .............................................................................................. 122
3. Partajul judiciar .............................................................................................. 122
4. Opoziţia la partaj ........................................................................................... 124
5. Efectele partajului .......................................................................................... 124

4
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2018-2019
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Drept civil. Succesiuni

Tipul disciplinei: obligatorie

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: lector dr. Codrin Macovei

Contact e-mail: mcodrin@uaic.ro
Program consultaţii:

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor u r m ă t o a r e : D r e p t

ro man; Dr ept civil. Part ea generală; Dr ept civil. Per soanele;
Drept civil. Dreptur i r eale; Dr ept civil. T eor ia gener ală a
o bligaţ iilo r ; Drept civil. Pr incipa le le co nt r act e; T eor ia
generală a dreptului

IV. Obiectivele și competențele asigurate

1. Obiective:
Obiectivul general
Întrucât este o disciplină fundamentală în cadrul sistemului de drept continental-european,
materia Succesiuni și Liberalități are obiectivul primordial de a trata aceste instituţii ale
dreptului privat în spiritul logicii juridice analitice şi jurisprudenţialiste şi în acela al
sintezei de valori juridice universale.
Dobândirea şi aprofundarea de cunoştinţe teoretice și practice în materia succesiunilor și
liberalităților. Cursul îşi propune să prezinte devoluţiunea succesorală ca instituţie juridică
care permite determinarea persoanelor chemate să dobândească pe cale de moştenire
întreg sau parte din patrimoniul unei persoane fizice decedate. Cursul abordează
problematica temeiului care legitimează această transmitere şi califică devoluţiunea ca
fiind legală sau testamentară. Astfel, dacă legea este cea care stabileşte persoanele,
ordinea şi cotele în care are loc transmiterea patrimoniului succesoral, suntem în prezenţa
devoluţiunii succesorale legale. Dacă transmiterea are ca fundament voinţa defunctului

5
manifestată în vreuna din formele testamentare admise de lege, devoluţiunea moştenirii va
fi testamentară.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
organizeze dezbaterea unei moșteniri;
redacteze un testament;
să interpreteze şi aplice textul de lege în anumite cazuri practice;
identifice textele de lege care reglementează fiecare instituție în parte;
interpreteze şi aplice textele de lege;
integreze cunoștințele dobândite în ansamblul cunoștințelor de drept privat.

2. Competențe:
Competenţe profesionale
C1. Înțelegerea noțiunilor de succesiune, devoluțiune a succesiunii și liberalitate;
C2. Capacitatea de a identifica textele de lege care reglementează aceste noțiuni;
C3. Capacitatea de a interpreta şi aplica textul de lege;
C4. Capacitatea de a integra cunoștințele dobândite în ansamblul cunoștințelor de drept
privat;

Competenţe transversale
CT1. Aplicarea noțiunilor învățate la materiile de drept civil din anii anteriori;
CT2. Capacitatea de a dezbate o moștenire;
CT3. Capacitatea de a redacta un testament;
CT4. Capacitatea de a interpreta şi aplica textul de lege în anumite cazuri practice;
CT5. Compararea soluţiilor şi metodelor adoptate de-a lungul timpului pentru
reglementarea aceeași instituții;
CT6. Identificarea limitelor prezentei reglementări și redactarea de propuneri de lege
ferenda.

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: Aspecte introductive privitoare la succesiuni - 1 oră

Unitatea de învățare 2: Deschiderea succesiunii - 1 oră

Unitatea de învățare 3: Condiţiile generale ale dreptului la moştenire - 2 ore

Unitatea de învățare 4: Reguli de generală aplicare în materia devoluţiunii succesorale

legale - 2 ore

6
Unitatea de învățare 5: Moştenirea legală - 6 ore

Unitatea de învățare 6: Devoluţiunea succesorală testamentară - 6 ore

Unitatea de învățare 7: Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice mortis causa -
2 ore

Unitatea de învățare 8: Transmisiunea moştenirii. Dreptul de opţiune succesorală - 4 ore

Unitatea de învățare 9: Alte aspecte privind transmisiunea moştenirii - 4 ore

Unitatea de învățare 10: Partajul succesoral - 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

O lucrare complexă compusă din teste grilă, speță și subiecte de teorie

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

1. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil,

Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
2. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002;
3. Francisc Deak, Romeo Popescu,Tratat de drept succesoral, ed. a III-a, actualizată și
completată, 3 volume, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
4. Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile si liberalitățile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014;
5. Mircea Dan Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Ed. Universul
juridic, București, 2012;
6. Codrin Macovei, Drept succesoral. Moştenirea legală, Ed. Universităţii Al. I. Cuza,
Iaşi, 2006.

7
 UNITATEA I

CONSIDERAŢII GENERALE

Obiective:
 să cunoască terminologia specifică acestei materii;
 să înțeleagă noțiunea de succesiune;
 să identifice clasificările succesiunilor;
 să identifice caracterele juridice ale transmisiunii succesorale.

1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor

Codul civil român din 1864, abrogat în prezent, nu definea noţiunea de succesiune sau
de moştenire. Ea a fost definită de doctrină ca fiind transmisiunea patrimoniului unei
peroane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă. Conform art. 953 din
noul Cod civil, moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate
către una sau mai multe persoane în fiinţă.
În dreptul civil, noţiunea de succesiune are trei semnificaţii:
a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii
(inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa);
b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg
patrimoniu;
c) obiectul însuşi al moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
patrimonial aparţinând defunctului care trec la moştenitorii săi.
Moştenirea este reglementată de C. civ., în principal, în Cartea a IV-a intitulată Despre
moștenire și liberalități, Titlul I, Dispoziții referitoare la moștenire în general (art. 953–
962) şi Titlul II, Moștenirea legală (art. 963-983), Titlul III, Liberalitățile, Titlul IV,
Transmisiunea și partajul moștenirii. Dispoziţii incidente materiei succesorale întâlnim şi
în: L. nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor (abrogată în
prezent), Codul de procedură civilă, L. nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notariale (republicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 19 martie 2018), D. nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridice (abrogată în prezent), D. nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă (abrogată în prezent), L. nr. 105/1992 privind reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat (abrogată în prezent).
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a Cărţii a IV-a sunt cuprinse în art. 91–
98 din Legea nr. 71/2011. Conform art. 86, moştenirile deschise înainte de intrarea în
vigoare a Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii.
Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată al cărei patrimoniu se transmite
pe calea succesiunii. Aceasta se mai numeşte şi de cuius, prescurtare a formulei romane is
de cuius successione agitur. Cel care lasă moştenirea poate fi orice persoană fizică,
indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia sau de cetăţenie. În cazul moştenirii
testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numeşte testator. Cei
care primesc în tot sau în parte patrimoniul lui de cuius în temeiul legii se numesc

8
moştenitori, succesori, erezi sau urmaşi. În cazul moştenirii testamentare cei care
moștenesc sunt denumiţi legatari sau moștenitori testamentari.
După cum am putut observa deja, în dreptul nostru, moştenirea poate fi de două feluri
(după izvorul său): legală şi testamentară. Moştenirea legală, numită şi ab intestat (fără
testament), intervine atunci când transmiterea patrimoniului succesoral de înfăptuieşte în
puterea legii; mai exact, este vorba despre ipoteze cum ar fi: de cuius nu a dispus de
patrimoniul său, în timpul vieţii, prin testament; legatarul a renunţat la moştenire;
legatarul este înlăturat de la moştenire fiindcă este ingrat; a fost testată doar o parte a
bunurilor succesorale etc. Moştenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea
patrimoniului are loc în temeiul voinţei lui de cuius, manifestată prin testament ca act de
ultimă voinţă. În acest caz, moştenitorii sunt desemnaţi de cel care lasă moştenirea. Cele
două moşteniri coexistă, ele neexcluzându-se reciproc. De exemplu, dacă testatorul a făcut
un legat sau mai multe care nu epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară în limitele legatelor şi legală pentru restul.

2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Transmisiunea succesorală prezintă unele caractere juridice, care o deosebesc de alte
moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane fizice sau
juridice. Astfel, transmisiunea moştenirii este:
- transmisiune pentru cauză de moarte – în sensul că are loc şi operează şi are loc
numai la moartea persoanei fizice;
- o transmisiune universală – în sensul că are ca obiect întregul patrimoniu al
persoanei decedate, respectiv drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial
(Conform art. 887 C. civ. privind dobândirea unor drepturi reale fără înscriere,
drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din
moştenire;la fel ca şi în cazul în care succesorul dobândeşte prin moştenire o
creanţă, aceasta va fi opozabilă terţelor persoane, independent de respectarea
formalităţilor prevăzute de 1315 și urm. C. civ.);
- o transmisiune unitară – în sensul că, în principiu, întreaga moştenire, atât
drepturile, cât şi obligaţiile defunctului se transmit către moştenitori, după aceleaşi
norme juridice, indiferent de natura, originea, proveniența, destinația lor sau de
modalități. Faptul că succesiunea legală poate coexista cu succesiunea testamentară
a lui de cuius nu reprezintă o excepție de la caracterul unitar al transmisiunii
unitare. De la acest caracter există o serie de excepţii (moșteniri anomale): dreptul
special de moştenire al soţului supravieţuitor reglementat de art. 5, L. nr. 319/1944
abrogată și art. 974 C. civ.; imposibilitatea cetăţenilor străini şi apatrizi de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România prin moştenire
testamentară conform art. 44, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie şi Legii nr.
312/2005; drepturile salariale datorate până la data decesului (art. 167 C. muncii);
sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat şi indemnizaţiile de
asigurări sociale cuvenite pentru luna în curs şi neachitate asiguratului decedat (art.
120 L. nr. 263/2010 privind sistemul unitar pensii publice); drepturile bănești
prevăzute de art. 66 din L. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice; locurile de veci; drepturile succesorale ale unor biserici.
Nu constituie excepții: coexistența moștenii legale cu cea testamentară; împărțirea
9
 moștenirii în mai multe mase distincte; asigurarea de persoane - beneficiarul
indemnizației, art. 2230 C. civ.; drepturile patrimoniale de autor se transmit prin
moștenire pentru o durată de 70 de ani; ajutorul de deces, L. nr. 263/2010 ajutorul
lunar acordat soţului supravieţuitor în condiţiile L. nr. 578/2004;
- o transmisiune indivizibilă – în sensul că presupune în mod imperativ acceptarea
sau renunţarea la întreaga moştenire (ca la un tot indivizibil); şi faţă de acest
caracter sunt cunoscute excepţii: creanţele şi datoriile defunctului sunt împărţite
între moştenitori din ziua deschiderii succesiunii (art. 1155 C. civ., coroborat cu
art. 1442 și cu 1460 C. civ.) şi situaţia acceptării unei părţi din moştenire printr-o
cerere extraordinară reglementată prin dispoziţiile L. nr. 18/1991, L. nr. 112/1995,
L. nr. 1/2000, L. nr. 10/2001.

Întrebări:
1. Ce se înțelege prin noțiunea de succesiune?
2. Cum este denumit cel care lasă moștenirea?
3. De câte tipuri poate fi moștenirea?
4. Care sunt caracterele juridice ale transmisiunii succesorale?

UNITATEA II

DESCHIDEREA SUCCESIUNII
Obiective:
 înțelegerea mecanismului deschiderii succesiunii;
 identificarea datei deschiderii succesiunii;
 înțelegerea importanței datei deschiderii succesiunii;
 identificarea locului deschiderii succesiunii;
 înțelegerea importanței locului deschiderii succesiunii.

1. Noţiuni introductive
Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia. Per a contrario,
succesiunea unei persoane aflată în viaţă nu poate fi deschisă, altfel spus, nu poate trece
către moştenitorii lui de cuius. Putem defini deschiderea moştenirii ca fiind faptul juridic
care generează transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cuius către moştenitorii săi,
legali sau testamentari, şi care constituie temei al naşterii dreptului de moştenirii. În
materie succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii moştenirii se explică
prin aceea că din acest moment toate drepturile şi obligaţiile celui care lasă moştenirea se
transmit de drept, fără nici o întrerupere, către succesori; până în acest moment, nici unul
dintre prezumtivii moştenitori nu are vreun drept concret câştigat cu privire la bunurile
antecesorului său, ci doar drepturi eventuale.
În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane
fizice, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau declarată prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă. Dacă cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, se
poate cere anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (art. 54 alin. 1 C. civ.).
Cum anularea produce efecte retroactive, se va considera că succesiunea acelei persoane
10
nu s-a deschis, cel în cauză putând cere restituirea bunurilor sale (art. 54 alin. 2 C. civ).
Întrucât potrivit art. 53 C. civ., o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă cât timp
nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă, rezultă că
declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are ca efect deschiderea moştenirii
acesteia.
Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale
notariale. Cele două instituţii se deosebesc atât sub aspectul temeiului, cât şi sub aspectul
finalităţii. Astfel, dacă faptul morţii unei persoane este evenimentul generator al
deschiderii moştenirii, temeiul deschiderii procedurii succesorale notariale îl constituie
cererea adresată notarului public competent din punct de vedere teritorial. Finalitatea
deschiderii succesiunii o constituie transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cuius,
în timp ce procedura succesorală notarială are drept scop eliberarea certificatului de
moştenitor. Efectul juridic principal al deschiderii moştenirii se produce de drept, fără a fi
necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, pe când actul constatator eliberat de notarul
public este condiţionat de parcurgerea procedurii necontencioase amintite, procedură ce
nu are caracter obligatoriu.
Sub aspect juridic, deschiderea moştenirii implică identificarea a două coordonate: una
temporală (data deschiderii moştenirii) şi una spaţială (locul deschiderii moştenirii).

2. Data deschiderii succesiunii

Data deschiderii succesiunii coincide cu data morţii celui despre a cărui moştenire este
vorba. Data deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data deschiderii procedurii
succesorale notariale, aceasta din urmă fiind întotdeauna ulterioară celei dintâi. Aplicând
principiul general de probaţiune conţinut de art. 249 n.C.pr.civ., rezultă că cel care invocă
drepturi asupra patrimoniului succesoral are sarcina să dovedească atât faptul morţii,
precum şi data (uneori chiar şi ora, minutul) morţii. Dovada morţii şi a datei sale se face
prin certificatul de deces, eliberat după ce actul de deces este întocmit pe baza
certificatului medical constatator al decesului sau a hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte rămasă definitivă. Deoarece faptul morţii şi data când a intervenit aceasta nu sunt
percepute de către agentul constatator ex propriis sensibus, menţiunile acestuia făcute în
actul de stare civilă cu privire la deces şi data lui pot fi combătute prin orice mijloc de
probă. Astfel, orice persoană interesată poate promova o acţiune în justiţie în anularea,
modificarea sau completarea actului de deces şi a menţiunilor înscrise pe acesta (art. 57,
L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). Dacă data morţii stabilită prin
hotărârea judecătorească declarativă de moarte de către instanţă este contestată, această
dată poate fi rectificată printr-o acţiune în justiţie, dovada datei reale putând fi făcută prin
orice mijloc de probă. Tot prin orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora,
eventual chiar minutul în care a intervenit decesul celui despre a cărui moştenire este
vorba.
Determinarea datei deschiderii moştenirii este importantă deoarece în funcţie de acest
moment se determină:
 sfera moştenitorilor legali şi testamentari, capacitatea lor succesorală, precum şi
drepturile lor asupra moştenirii;
 compunerea şi valoarea masei succesorale;

11
  data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de 1 an de decădere/ 6 luni de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală;
 momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la succesiune;
 validitatea actelor juridice asupra moştenirii (având în vedere faptul că legiuitorul
român, spre deosebire, spre exemplu, de legiuitorul german sau elveţian,
sancţionează cu nulitatea absolută pactele asupra unei succesiuni nedeschise);
 începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva actul de partaj
succesoral (în caz de pluralitate de moştenitori);
 legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi
succesorale succesive.

3. Locul deschiderii succesiunii

Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cuius (art. 954
alin. 2 C. civ., Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, rep. 2018, art.
15). Conform art. 954 alin. (3) C. civ., dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este
cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară
aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în
care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este
în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în
patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii
este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat.
Aceste reguli se aplică și atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării
procedurii succesorale este instanţa judecătorească (art. 954 alin. 4 C. civ.). Conform art.
87 LPA, dispoziţiile alin. (3) şi (4) ale art. 954 din Codul civil se aplică numai
procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea în vigoare a
Codului civil.
Soluţia deschiderii succesiunii la ultimul domiciliu al lui de cuius se impune şi din
considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluţionate mai uşor
problemele ce privesc moştenirea, de aici culegându-se mai lesne informaţii în legătură cu
prezumtivii moştenitori şi conţinutul masei succesorale. Prin urmare, în privinţa locului
deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă locul unde a intervenit decesul şi nici
reşedinţa defunctului sau domiciliul curatorului (în ipoteza în care de cuius ar fi fost pus
sub curatelă).
Locul deschiderii moştenirii este ales de către succesibili prin sesizarea notarului
public sau a instanţei de judecată, fiind identic cu circumscripţia organului sesizat, dar
cu respectarea următoarelor condiţii: a) dacă în masa succesorală se găsesc şi bunuri
imobile, în această circumscripţie trebuie să se afle unul dintre bunurile imobile (dacă
suntem în prezenţa unui singur bun imobil, moştenitorii nu vor mai avea drept de
opţiune); b) dacă în masa succesorală se găsesc numai bunuri mobile, în această
circumscripţie trebuie să se găsească unele dintre acestea. Conform noilor dispoziţii
legale, valoarea bunurilor imobile sau mobile succesorale nu are nici o relevanţă în
determinarea locului deschiderii moştenirii. Alegerea succesibililor este în totalitate liberă

12
în ipoteza în care în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri sau acestea sunt situate în
totalitate în afara teritoriului României.
Potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele
de identitate ale cetăţenilor români, republicată, domiciliul persoanei fizice este acolo
unde aceasta declară că are locuinţa principală. Poate fi vorba de domiciliul voluntar (ales)
al persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină ori de domiciliul legal, fixat de lege
minorului sau persoanei pusă sub interdicţie judecătorească.
Întrucât în materie de moştenire regulile de competenţă (art. 126 coroborat cu art. 118
din n.C.pr.civ.) au caracter imperativ, clauza testamentară sau convențională prin care de
cuius ar dispune instituirea unor alte cauze, a unei alte date sau a unui alt loc de
deschidere a moștenirii care s-ar plasa în afara dispozițiilor art. 945 sunt nule de drept,
precum și clauza testamentară prin care de cuius ar dispune ca eventualul litigiu născut în
legătură cu transmiterea succesiunii sale să fie guvernată de o altă lege decât cea a
ultimului domiciliu este nulă de drept.
Anterior intrării în vigoare a C. civ., în cazul decesului unei persoane care nu a avut
domiciliul în ţară, indiferent că este vorba de un cetăţean român sau străin, locul
deschiderii moştenirii era locul din ţară unde se află bunurile de valoare ale acesteia.
Aceeaşi regulă era aplicabilă şi pentru determinarea competenţei instanţei judecătoreşti
sau a altor organe cu atribuţii în materie de moştenire.
Anterior intrării în vigoare a C. civ., dacă domiciliul celui despre a cărui moştenire
este vorba nu era cunoscut, se aplica regula locului din ţară unde se găsesc bunurile de
valoare ale defunctului, iar în cazul lipsei de bunuri, se lua în considerare locul unde s-a
înregistrat moartea.
În cazul în care moartea celui care lasă moştenirea a fost declarată pe cale
judecătorească, locul deschiderii moştenirii coincide cu ultimul domiciliu al celui dispărut
la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii prezumate.
Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea
judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă (art. 954 alin. 2 C. civ.). În materie
succesorală nu operează prezumţia de domiciliu, conform art. 90 C. civ., potrivit căruia
reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă,
persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta
nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Locul deschiderii moştenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor
competente teritorial să soluţioneze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului
succesoral. Astfel, în raport de locul deschiderii moştenirii se determină:
 secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale
notariale (art. 103 din L. nr. 36/1995;);
 în caz de moștenire vacantă, notarul public competent poate să numească un
curator special al moştenirii pentru administrarea provizorie a bunurilor moştenirii
(art. 1136 C. civ.)
 notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10, L.
nr. 36/1995);
 instanţa judecătorească competentă să judece litigiile privitoare la moştenire, chiar
în ipoteza în care în masa succesorală s-ar găsi şi imobile aflate în circumscripţia
altei instanţe;
13
 Potrivit art. 118 n.C.pr.civ. privind cererile privitoare la moştenire (respectiv art. 14
din C. proc. civ. anterior), în materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de
competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Dacă cererile formulate care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de
competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.
Nu sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- acţiunile intentate de moştenitori împotriva terţilor care nu pretind drepturi
succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun);
- cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor care a acceptat
succesiunea pur şi simplu (se aplică dispoziţiile de drept comun);
- acţiunile reale imobiliare fără legătură cu aspectele succesorale avute în vedere
de art. 118 N.C.pr. civ./ art. 14 din C. proc. civ. anterior (care sunt de
competenţa instanţei locului situării bunului – art. 117 n.C.pr.civ./ art. 13 din C.
proc. civ. anterior);
- cererile moştenitorilor îndreptate împotriva unui creditor al succesiunii (se
aplică dispoziţiile de drept comun);
- cererile formulate de către sau împotriva moştenitorilor ulterior încetării
indiviziunii succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun).

Întrebări:
1. Ce se înțelege prin deschiderea succesiunii?
2. Care este data deschiderii succesiunii?
3. Care este importanța datei deschiderii succesiunii?
4. Care este locul deschiderii succesiunii?
5. Care este importanța locului deschiderii succesiunii?

UNITATEA III

CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI

LA MOŞTENIRE
Obiective:
 identificarea noțiunii de devoluțiune succesorală
 identificarea condițiilor generale ale dreptului la moștenire;
 înțelegerea noțiunii de capacitate succesorală;
 identificarea persoanelor care au/nu au capacitate succesorală;
 înțelegerea noțiunii de vocație succesorală.

14
 Devoluţiunea succesorală este instituţia juridică care permite determinarea
persoanelor chemate să dobândească pe cale de moştenire întreg sau parte din patrimoniul
unei persoane fizice decedate.
1. Enumerarea condiţiilor
Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moştenire – dispoziţiile legale sau testamentul
celui care despre a cărui moştenire este vorba – pentru ca o persoană să poată moşteni
conform Codului civil din 1864, trebuia să îndeplinească două condiţii generale: să aibă
capacitate succesorală și să aibă vocaţie succesorală. Prima condiţie era prevăzută expres
de lege (art. 654, alin. 1, C. civ. anterior), iar cea de a doua era o creaţie a literaturii
juridice. Pe lângă aceste condiţii generale, pentru a putea vorbi despre un drept la
moştenire, era nevoie să fie îndeplinite şi anumite condiţii, a căror specificitate este
determinată de temeiul dreptului. Astfel, în cazul moştenirii legale, se cerea a fi
îndeplinită o condiţie negativă: persoana să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 655, C. civ.
anterior); în cazul moştenirii testamentare, este necesar să nu fi intervenit revocarea
judecătorească pentru ingratitudine (art. 930 coroborat cu art. 830, C. civ. anterior).
Conform C. civ., sunt condiții generale ale dreptului la moștenire: persoana să aibă
capacitate succesorală (art. 957 C. civ.); să aibă vocaţie succesorală legală sau
testamentară (art. 962); să nu fie nedemnă (at. 958-961) Pe lângă aceste condiții, pentru ca
o persoană să poată moșteni în baza legii, trebuie ca aceasta să nu fie dezmoștenită de
către de cuius. În cazul moştenirii testamentare, este necesar să nu fi intervenit revocarea
judecătorească pentru ingratitudine.

2. Capacitatea succesorală
C. civ. condiţionează imperativ dreptul de moştenire al unei persoane de existenţa
acesteia la data deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art. 957 C. civ., pentru a succede
trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii.
Prin urmare, regula este că are capacitate succesorală orice persoană care se află în viaţă
în momentul deschiderii moştenirii şi nu are capacitate succesorală persoana care nu mai
există sau care nu există încă la acea dată.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al
drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor, fiind distinctă atât de
capacitatea de folosinţă, cât şi de capacitatea de exerciţiu.
Regulile generale în materie de probaţiune stabilesc sarcina probei capacităţii
succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în cauză sau
succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.
În ceea ce priveşte dovada existenţei la data deschiderii succesiunii, se impun unele
precizări în cazul moştenirii prin reprezentare şi al moştenirii prin retransmitere.
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie legală pretinde drepturi
succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii succesiunii. El este ţinut să
dovedească nu doar faptul existenţei sale la momentul deschiderii succesiunii, ci şi faptul
inexistenţei ascendentului său în acel moment. Dovada se va face cu actele de stare civilă
ale moştenitorului şi cu certificatul de deces sau hotărârea declarativă de moarte a
ascendentului reprezentantului.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul cu vocaţie legală sau testamentară
supravieţuieşte lui de cuius şi, dobândind succesiunea acestuia din urmă, o lasă propriilor
15
săi moştenitori, confundată cu a sa. În acest caz, cel care pretinde drepturi asupra masei
succesorale prin retransmitere este ţinut să dovedească atât capacitatea succesorală a
autorului lor la data deschiderii primei succesiuni, cât şi propria lor capacitate succesorală
la data decesului autorului lor.

Au capacitate succesorală următoarele persoane:

a) persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii – legea nu condiţionează
capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii
moştenirii; chiar dacă moştenitorul ar muri imediat după deschiderea moştenirii,
drepturile lui succesorale nu se sting, ci se transmit propriilor moştenitori;
b) persoanele fizice declarate judecătoreşte dispărute la data deschiderii succesiunii
– întrucât art. 53 C. civ. instituie prezumţia existenţei persoanei dispărute atât timp
cât nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rezultă că se
prezumă capacitatea succesorală a persoanei dispărute la data deschiderii
succesiunii. Prezumţia este însă relativă, putând fi răsturnată prin dovada morţii
dispărutului (constatată fizic sau prin hotărâre judecătorească) intervenită înainte
de data deschiderii succesiunii. Dacă persoana declarată judecătoreşte dispărută
reapare sau dacă în hotărârea declarativă de moarte instanţa stabileşte ca dată a
morţii una ulterioară deschiderii moştenirii, prezumtiva capacitatea succesorală a
celui dispărut se consolidează.
c) persoanele fizice concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii – C. civ.
(art. 36 C. civ.) consacră expres capacitatea succesorală a copilului nenăscut dar
conceput la data deschiderii succesiunii, cu condiţia să se nască viu. Legea română
nu cere şi condiţia viabilităţii copilului născut. Faptul situării datei concepţiei
copilului anterior deschiderii moştenirii şi împrejurarea că acest copil s-a născut
viu sunt chestiuni de fapt ce trebuie probate de acela care, în calitate de
reprezentant legal al copilului, pretinde drepturi asupra moştenirii. Având în vedere
dificultatea stabilirii exacte a momentului concepţiei, în literatura de specialitatea
s-a admis folosirea unei prezumţii din materia stabilirii filiaţiei şi în materia
dovedirii capacităţii succesorale a copilului conceput dar nenăscut la data
deschiderii succesiunii. Este vorba de prezumţia relativă (cf. C. civ., irefragabilă cf.
C. civ. anterior) stabilită în sensul că timpul legal de concepţie se situează între a
trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
d) persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii –au numai capacitate
succesorală testamentară (nu şi legală). Conform art. 205 alin. 3 C. civ., persoanele
juridice pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil. Prin excepție de la aceste dispoziții şi dacă prin lege nu se
dispune altfel, art. 208 C. civ. prevede că orice persoană juridică poate primi
liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în
cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului,
chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să
ia fiinţă în mod legal. Conform art. 206 alin. (2) C. civ., sub sancțiunea nulității
absolute, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi

16
 obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul
de constituire sau statut.

Conform reglementării anterioare, legiuitorul român recunoştea persoanei juridice

o capacitate succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare, în măsura în
care drepturile succesorale erau necesare pentru ca persoana juridică să poată lua
naştere în mod valabil (art. 33, alin. 3, D. 31/1954). În toate cazurile trebuia
respectat principiul specialităţii de folosinţă, în sensul că dreptul ce formează
obiectul legatului trebuia să corespundă scopului pentru care persoana juridică a
fost înfiinţată. În cazul în care se constata absenţa unei asemenea corespondenţe,
legatul era nul sau caduc, după caz.

Următoarele persoane care nu au capacitate succesorală:

a) persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu sunt în fiinţă
la data deschiderii succesiunii – includem în această categorie: copilul născut
mort, predecedaţii, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu
beneficiază de prezumţia instituită de 412 C. civ. (timpul legal al concepției);
b) comorienţii – în baza reglementării anterioare, art. 21, D. nr.31/1954 dispunea că în
cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată
stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată; în lipsa
unui text expres, opera prezumția morții concomitente. Conform art. 957 alin. 2 C.
civ., dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta. Textul de
lege citat vizează acele situaţii în care două sau mai multe persoane care au vocaţie
succesorală una faţă de alta (doar aici prezintă interes) decedează în astfel de
împrejurări ce nu permit stabilirea cu certitudine a ordinii în care au intervenit
decesele, neputându-se proba că una ar fi supravieţuit alteia. Spre exemplu, dacă
un tată şi cei trei fii ai săi decedează într-un naufragiu/incendiu/catastrofă aeriană
nu vom putea stabili cu precizie cine cui a supravieţuit; într-o atare ipoteză, ei sunt
prezumaţi că au murit concomitent. Consecinţa imediată a prezumţiei morţii
concomitente este aceea că persoanele considerate comorienţi nu se pot moşteni
una pe cealaltă căci – neexistând la data morţii celeilalte – nu au capacitate
succesorală. Dispoziţia legală menţionată prezintă importanţă nu numai în situaţia
în care comorienţii au vocaţie succesorală reciprocă, ci şi în cazul vocaţiei
succesorale unilaterale. În cazul în care soţii dintr-o căsătorie putativă sunt
comorienţi, iar sancţiunea nulităţii căsătoriei intervine după decesul lor, soţul care
a fost de bună credinţă (care ar fi avut vocaţie succesorală unilaterală la moştenirea
celuilalt soţ) nu va putea să vină la moştenirea soţului de rea-credinţă; aplicându-se
prezumţia morţii concomitente, el este lipsit de capacitate succesorală, condiţie
generală a dreptului la moştenire.
c) codecedaţii – prin codecedaţi se înţeleg două sau mai multe persoane care au
decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, dar în împrejurări
diferite, nefiind comorienţi. Altfel spus, situaţia codecedaţilor se aseamănă cu cea a
comorienţilor prin imposibilitatea obiectivă a determinării unei ordini a deceselor;
elementul care le diferenţiază priveşte împrejurările în care intervin decesele. În
17
 reglementarea anterioară, în absenţa unui text de lege expres, prezumţia morţii
concomitente se aplica şi în cazul codecedaţilor, pornindu-se de la imposibilitatea
dovedirii capacităţii succesorale. Conform C. civ., dispozițiile art. 957 alin. 2 C.
civ. sunt aplicabile si pentru codecedați, în sensul că dacă, în cazul morţii mai
multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au
capacitatea de a se moşteni una pe alta.

2. Vocaţia succesorală
Vocaţia succesorală, ca şi condiţie generală a dreptului la moştenire, presupune ca
persoana care invocă drepturi succesorale cu privire la o moştenire să aibă chemare la
acea moştenire.
În dreptul nostru, chemarea la moştenire se face fie în temeiul legii, caz în care vorbim
de vocaţie succesorală legală, fie în temeiul voinţei lui de cuius manifestată prin
testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în prezenţa vocaţiei succesorale
testamentare.
Legiuitorul român conferă vocaţie succesorală rudelor defunctului (în anumite limite),
soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului în caz de moştenire vacantă (vocație
reziduală). Vocaţia succesorală testamentară poate fi conferită, în principiu, oricărei
persoane fizice sau juridice care are capacitate succesorală.
Noţiunea de vocaţie succesorală este susceptibilă de două înţelesuri. Într-o accepţie
generală, chemarea la moştenire desemnează vocaţia potenţială, eventuală a unor persoane
de a avea drepturi succesorale cu privire la o moştenire. Spre exemplu, toţi descendenţii
lui de cuius, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, au aptitudinea generală de a
culege moştenirea acestuia. În literatura de specialitate se apreciază că vocaţia succesorală
generală este aplicabilă numai în materia numai moştenirii legale.
Apreciem că şi moştenirea testamentară cunoaşte aplicabilitatea vocaţiei succesorale
generale. Un exemplu în acest sens îl constituie situaţia în care persoana legatarului este
aleasă de un terţ (desemnat de testator) dintr-un cerc de persoane restrânse stabilit de
testator; fiecare dintre aceste persoane are o vocaţie eventuală de a moşteni pe testator,
însă această nu înseamnă că toate vor beneficia de legatul instituit, ci doar acea persoană
aleasă de către terţul desemnat de testator.
Accepţiunea concretă a noţiunii de vocaţie succesorală implică determinarea, dintre
mai mulţi moştenitori care au vocaţie succesorală generală, a moştenitorilor efectivi ai lui
de cuius. Spre exemplu, dintre toţi descendenţii lui de cuius se vor selecta doar aceia care
vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Vocaţia succesorală concretă cunoaşte
aplicare nu doar în materia moştenirii legale, ci şi în cea a moştenirii testamentare.

Întrebări:
1. Cum se definește devoluțiunea succesorală?
2. Care sunt condițiile generale ale dreptului la moștenire?
3. Ce este capacitatea succesorală?
4. Care sunt persoanele care au capacitate succesorală?
5. Care sunt persoanele care nu au capacitate succesorală?
6. Ce este vocația succesorală?

18
 UNITATEA IV

REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA

DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE

Obiective:
 să identifice condițiile dreptului de moștenire legală;
 să înțeleagă vocația succesorală legală;
 să înțeleagă nedemnitatea succesorală;
 să identifice cazurile nedemnității succesorale;
 să identifice efectele nedemnității.

1. Condiţiile dreptului de moştenire legală

Devoluţiunea succesorală este instituţia juridică care permite determinarea
persoanelor chemate să dobândească pe cale de moştenire întreg sau parte din patrimoniul
unei persoane fizice decedate. Temeiul care legitimează această transmitere califică
devoluţiunea ca fiind legală sau testamentară. Astfel, dacă legea este cea care stabileşte
persoanele, ordinea şi cotele în care are loc transmiterea patrimoniului succesoral, suntem
în prezenţa devoluţiunii succesorale legale. Dacă transmiterea are ca fundament voinţa
defunctului manifestată în vreuna din formele testamentare admise de lege, devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară.
În dreptul nostru, regula o constituie moştenirea legală. Ori de câte ori defunctul nu a
dispus de bunurile sale prin testament (1) sau acesta este nul pentru vicii de formă (2) ori
legatele instituite sunt ineficace (3), devoluţiunea moştenirii se va face în temeiul legii.
Este posibil ca prin legatele instituite prin testament de cuius să fi dispus doar de o parte
din bunurile sale (4); în această ipoteză, moştenirea legală va coexista cu cea testamentară,
regulile devoluţiunii legale aplicându-se pentru acea parte a patrimoniului de care
defunctul nu a înţeles să dispună. Coexistenţa celor două forme ale devoluţiunii
succesorale poate fi atrasă şi de existenţa unor moştenitori rezervatari (5) care, chiar în
ipoteza în care de cuius a dispus prin legate valabil instituite de întreg patrimoniul său, au
dreptul, în temeiul legii, la o parte din patrimoniul lui de cuius ce reprezintă cota lor de
rezervă. Devoluțiunea succesorală este legală și atunci când testatorul a lăsat un testament
care nu cuprinde dispoziții privind transmiterea patrimoniului succesoral, ci doar alte
dispoziții cum ar fi dezmoșteniri, dispoziții privind înmormântarea etc.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să aibă capacitate succesorală;
 să aibă vocaţie succesorală legală;
 să nu fie nedemnă;
 să nu fie exheredată de către de cuius.
Împrejurarea că la data deschiderii moştenirii există persoane care îndeplinesc toate
condiţiile dreptului de moştenire legală, nu înseamnă că acestea toate vor veni la
moştenire, ci doar că ele au aptitudinea de a dobândi, în temeiul legii, parte sau tot
patrimoniul succesoral. Folosind anumite criterii tehnico-juridice, legiuitorul va stabili
19
care dintre aceste persoane vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. În plus, legea
stabileşte numai dreptul la moştenirea legală, nu şi obligaţia de a accepta moştenirea.
Deoarece condiţia capacităţii succesorale a fost analizată în capitolul precedent, facem
trimitere la cele menţionate acolo. Condiţia vocaţiei succesorale legale şi cea a
nedemnităţii succesorale vor fi analizate în cele ce urmează. În ceea ce priveşte condiţia
exheredării, întrucât aceasta reprezintă o dispoziţie testamentară, discuţiile pe care le
implică vor fi făcute la materia moştenirii testamentare.

2. Vocaţia succesorală legală

În dreptul nostru, au vocaţia succesorală legală persoanele care sunt în legătură de
rudenie cu defunctul şi soţul supravieţuitor (art. 963 C. civ.). Legea atribuie acestor
persoane vocaţie la moştenire ţinând cont de natura relaţiilor ce se stabilesc în mod firesc
între rude, respectiv între soţi. În caz de moştenire vacantă, bunurile succesorale sunt
culese de către stat (vocație reziduală conform art. 963 alin. 3 C. civ.: în lipsa
moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei,
oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii.).
Conform art. 405 C. civ., rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană (rudenie în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală), iar rudenia civilă este
legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege. Constituie temei al
vocaţiei succesorale legale atât rudenia firească, cât şi rudenia civilă. Conform art. 406 C.
civ. rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană
şi poate fi ascendentă sau descendentă, iar rudenia este în linie colaterală atunci când
rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Întrucât prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, în doctrină se
apreciază că dovada rudeniei se poate face nu numai prin actele de stare civilă, ci şi prin
alte mijloace de probă admise de lege. Instanţă supremă a statuat că atunci când partea
trebuie să dovedească naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi necunoscute ori
îndepărtate, sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina piedici găsite ca întemeiate,
instanţa ar putea să admită şi alte probe decât actele de stare civilă, cu condiţia ca probele
astfel admise să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate.
Vocaţia succesorală legală este nelimitată în cazul rudeniei în linie dreaptă. În schimb,
în cazul rudeniei în linie colaterală legiuitorul a limitat vocaţia la moştenire până la gradul
al IV-lea de rudenie inclusiv. Noţiunea de grad de rudenie este folosită pentru a stabili
distanţa între rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate. Gradul
de rudenie (art. 406 alin. 3 C. civ.) se stabileşte astfel: a) în linie dreaptă, după numărul
naşterilor: astfel, copiii şi părinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de
gradul al doilea; b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre
rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii
sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii
primari, de gradul al patrulea. Nu există rude de gradul întâi în linie colaterală.
În această materie este cunoscut principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale
generale ce exprimă regula de drept conform cu care dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi aceasta din
20
urmă are vocaţie succesorală la moştenirea celei dintâi. Altfel spus, dacă X are vocaţie
succesorală la moştenirea lui Y, atunci şi Y are vocaţie succesorală la moştenirea lui X.
Spre exemplu, nepoţii au aptitudinea abstractă de a culege moştenirea bunicilor, după cum
şi aceştia ar putea veni la succesiunea nepoţilor lor. Principiul enunţat are şi un sens
negativ: dacă o persoană nu are vocaţie succesorală la moştenirea alteia, nici aceasta nu
are vocaţie succesorală în raport cu prima persoană. De exemplu, ginerele nu are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de socrii, după cum nici socrii nu au
vocaţie succesorală generală la moştenirea ginerelui.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a acestui principiu, trebuie arătat că acesta se
aplică numai în materia moştenirii legale. Moştenirea testamentară nu cunoaşte
aplicabilitatea unui astfel de principiu; cu toate acestea, există posibilitatea practică ca
două persoane să-şi confere reciproc vocaţie succesorală testamentară (de exemplu, A îl
desemnează pe B legatar universal, iar B, prin testamentul pe care îl lasă, îl numeşte pe A
legatar cu titlu particular).
Principiul reciprocităţii vizează numai vocaţia succesorală generală, deci numai
posibilitatea abstractă ca o persoană să o moştenească pe alta. Aplicabilitatea principiului
nu înseamnă că dacă X culege în concret moştenirea lui Y, atunci şi X va culege
moştenirea lui Y, căci venirea concretă la moştenire se concretizează în funcţie de ordinea
în care va interveni decesul lor sau a uneia dintre ele şi, evident, de concursul celorlalţi
moştenitori. Spre exemplu, copilul are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea
lăsată se tatăl său, după cum şi tatăl are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea
lăsată de copilul său. În concret, dacă părintele va predeceda copilului, numai fiul va
moşteni tatăl, nu şi invers, după cum în ipoteza în care fiul va muri înaintea părintelui său,
numai tatăl îl va moşteni pe fiu.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte o singură excepţie: este
cazul în care nulitatea căsătoriei putative intervine după decesul unuia dintre soţi. Astfel,
în ipoteza în care soţul care a fost de bună-credinţă supravieţuieşte celuilalt soţ, atunci el
va putea veni la moştenirea soţului decedat. În schimb, dacă soţul supravieţuitor este cel
de rea-credinţă (a cunoscut cauza de nulitate a căsătoriei), atunci el nu va avea vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea soţului defunct; aceasta deoarece căsătoria nu
produce nici un efect asupra lui. Evident, inoperabilitatea în acest caz a principiului
reciprocităţii nu împiedică venirea la moştenirea soţului se bună-credinţă, soţul care a fost
de rea-credinţă culegând moştenirea nu ca moştenitor legal, ci ca succesor testamentar
(evident, dacă legatul lăsat în favoarea sa este valabil instituit).
Plecând de la prezumţia că intensitatea relaţiilor afective între defunct şi rudele sale
scade pe măsură ce gradul de rudenie creşte şi că afecţiunea defunctului este mai mare
pentru anumite categorii de rude ale sale decât pentru altele, legiuitorul a rânduit o
anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor celui care lasă moştenirea. Astfel, dintre
toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege moştenirea, legiuitorul va
selecta, cu ajutorul a două criterii, persoanele care vor culege efectiv moştenirea. Altfel
spus, li se va recunoaşte vocaţie succesorală concretă numai anumitor rude cu vocaţie
succesorală generală.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie succesorală
generală, se folosesc două criterii tehnico-juridice: a) clasa de moştenitori; b) gradul de
rudenie.
21
 3. Nedemnitatea succesorală

 Noţiune şi caractere juridice

Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept a unui moştenitor legal din
dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv partea de rezervă din acea moştenire
la care ar fi avut dreptul, precum și decăderea din dreptul de a culege moștenirea
testamentară, deoarece s-a făcut vinovat de săvârşirea unei fapte grave, prevăzută de lege,
faţă de cel care lasă moştenirea ori faţă de memoria acestuia. Conform Codului civil din
1864 nedemnitatea opera doar pentru moștenirea legală (în timp ce în planul moștenirii
testamentare, opera revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine ), în timp ce
conform C. civ., nedemnitatea operează atât pentru moștenirea legală, cât și pentru cea
testamentară (iar în planul moștenirii testamentare, operează revocarea judecătorească a
legatelor pentru ingratitudine).
Nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:
a) conform C. civ. 1864, intervenea doar în cazul moştenirii legale şi numai în
ipoteza săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege; având în vedere
caracterul imperativ şi de strictă interpretare a normelor care reglementa
instituţia nedemnităţii, acestea nu puteau fi aplicate prin asemănare în alte
ipoteze decât cele legale;
Conform C. civ., nedemnitatea intervine atât în cazul moștenirii legale, cât și în
cazul moștenirii testamentare.
b) conform C. civ. 1864, operează de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea
sau constatarea ei pe cale judecătorească; operând de drept, cel care lasă
moştenirea nu ar putea înlătura efectele ei prin iertarea moştenitorului culpabil;
C. civ. reglementează atât nedemnitatea de drept, cât și nedemnitatea judiciară,
pentru cazuri diferite. Conform art. 961 C. civ., efectele nedemnităţii de drept
sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic
notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie
înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea
faptei care atrage nedemnitatea.
c) conform C. civ. 1864, nu afecta eficacitatea donaţiilor sau legatelor făcute de
către defunct în favoarea nedemnului; în cazul în care una şi aceeaşi faptă
constituie o cauză comună de ineficacitate a tuturor celor trei instituţii (donaţie,
legat, moştenire legală), instanţa va constata nedemnitatea care a operat de drept,
în temeiul legii, şi va pronunţa revocarea donaţiei/legatului pentru ingratitudine,
dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege (art. 829–831, C. civ.,
respectiv art. 930–931, C. civ.);
Conform C. civ. nedemnul este înlătura atât de la moștenire legală, cât și de la
cea testamentară, ceea ce înseamnă că afectează eficacitatea legatelor, însă nu
afectează eficacitatea donațiilor (totuși, aceeași faptă poate reprezenta cauză
comună de ineficacitate a donației, legatului și moștenirii legale, iar dacă sunt
îndeplinite condițiile, este posibil să opereze atât nedemnitatea, revocarea
donației, cât și revocarea legatului pentru ingratitudine).

22
 d) conform C. civ. 1864, este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra
autorului faptei; nedemnitatea unui moştenitor legal nu influenţează drepturile
succesorale ale celorlalţi moştenitori ai lui de cuius; doar în mod excepţional,
nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a copiilor nedemnului;
Conform C. civ., nedemnitatea de drept este o sancțiune civilă, iar nedemnitatea
judiciară este o pedeapsă civilă.
e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai de la
moştenirea celui faţă de care a săvârşit faptul sancţionat cu nedemnitate; acest
fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale legale pe care nedemnul le are cu
privire la moştenirea altor persoane. De exemplu, săvârşind faptul faţă de tată,
copilul va putea veni la moştenirea lăsată de mamă, având posibilitatea să
dobândească inclusiv acele bunuri pe care mama sa le-ar fi dobândit de la tatăl
său);
f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul săvârşirii
faptei; în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, existenţa
discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor care au capacitate de
exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul se prezumă până la proba
contrară. Dacă fapta de nedemnitate face obiectul unui proces penal, devine
operantă instituţia iresponsabilităţii reglementată de Codul penal.

 Cazurile de nedemnitate
Conform C. civ. din 1864, prin art. 655, erau enumerate limitativ faptele care
atrăgeau sancţiunea nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea; acuzaţia
capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; nedenunţarea omorului a cărui
victimă a fost cel despre a cărui moştenire este vorba.
 Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art. 655, pct. 1, C. civ.
din 1864, este nedemn de a succede condamnatul pentru că a omorât sau a încercat
să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil,
trebuiau întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze conţinutul
constitutiv al infracţiunii de omor; nu interesează dacă infracţiunea s-a
consumat sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu interesează felul omorului,
mobilul sau scopul infracţiunii;
b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească
rămasă definitivă; întrucât calitatea de condamnat depinde de finalizarea
procesului penal printr-o hotărâre de condamnare, condiţia condamnării nu se
consideră îndeplinită dacă:
- există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această situaţie,
fapta nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune, lipseşte temeiul
răspunderii penale, neputând fi vorba despre un condamnat;
- moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această ipoteză
procesul penal încetează, calitatea de inculpat pe care moştenitorul a avut-
o în cursul procesului neputând fi convertită în cea de condamnat cerută
de art. 655, pct. 1, C. civ. din 1864;

23
 - amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi este
foarte puţin probabil ca o faptă atât de gravă să formeze obiectul vreunei
amnistii, în ipoteza în care actul de clemenţă intervine înainte ca
moştenitorul să dobândească calitatea de condamnat, ea înlătură
răspunderea penală acestuia şi, deci, posibilitatea pronunţării împotriva
acestuia a unei hotărâri de condamnare;
- prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea statului de a
trage la răspundere penală pe făptuitor, nu mai poate avea loc o judecare
care să se finalizeze printr-o hotărâre de condamnare.
Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală definitivă este ulterior
amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă intervine prescripţia executării pedepsei aplicate
moştenitorului, condiţia condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va opera.
 Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art.
655, pct. 2, C. civ. din 1864, era nedemn să succeadă acela care a făcut în contra
defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. Pentru ca acest
caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuiau îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui moştenire este
vorba; acuzaţia poate îmbrăca forma unui denunţ sau a unei plângeri ori a unei
mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea ce interesează este ca din actul
care emană de la moştenitor să rezulte neîndoielnic acuzarea celui despre a
cărui moştenire este vorba de săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă
aptitudinea de a angaja răspunderea penală a celui acuzat;
b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba trebuie să
poată atrage pedeapsa cu moartea;
c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, calomnioasă.
Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală a fost exclusă
dintre sancţiunile de drept penal, iar raţiuni de politică penală exclud reintroducerea în
sistemul de drept român a unei asemenea pedepse, acest caz de nedemnitate era considerat
ca desuet. Susţinerea că am putea considera că acest caz de nedemnitate va putea fi aplicat
în cazul în care acuzaţia calomnioasă ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu putea fi
primită din cel puţin două motive: normele care reglementează cazurile de nedemnitate
sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicate prin asemănare şi în alte ipoteze
decât cele prevăzute de legiuitor; apoi, scopul instituirii acestui caz de nedemnitate a avut
în vedere împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte a celui despre a cărui
moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei moşteniri, or condamnarea la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu are aceeaşi consecinţă.
 Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moştenire este
vorba - potrivit art. 655, alin. 3, C. civ. din 1864, era nedemn să succeadă
moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat
aceasta justiţiei. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuiau
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui omor. Apreciem
că legiuitorul are în vedere infracţiunea de omor, iar nu alte fapte care ar fi avut
24
 ca urmare moartea victimei. Prin urmare, loviturile cauzatoare de moarte sau
alte infracţiuni care au avut ca urmare (nu ca scop) moartea victimei (spre
exemplu, o tâlhărie urmată de moartea victimei) nu atrag incidenţa acestui caz
de nedemnitate;
b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente;
c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se cerea ca
moştenitorul să cunoască şi alte date cu privire la acest omor (autorul faptei,
mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul săvârşirii acestuia).
Stabilirea acestei împrejurări este o împrejurare de fapt care urmează a fi
stabilită de instanţă pe bază de probe;
d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă. Potrivit art. 656,
C. civ. din 1864, moştenitorul nu era sancţionat cu nedemnitatea dacă nu a
denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau colaterală (numai
fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către soţul său ori de un afin.
Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei
excepţii, în doctrina mai veche s-a subliniat, pe bună dreptate, că textul se poate aplica
numai dacă autorul omorului este identificat înainte de a se fi aplicat sancţiunea
nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi apărat de sancţiunea îndepărtării sale de la
moştenirea victimei omorului, moştenitorul ar trebui să dovedească că are în raport cu
autorul omorului calitatea prevăzută de art. 656, C. civ. anterior; or, în atare context, era
practic obligat să divulge identitatea asasinului.
e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea vorbeşte de
moştenitor major, apreciem că se are în vedere nu atât atingerea unei anumite
vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea reprezentarea obligaţiei de
denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de reprezentare este exclusă în cazul
persoanelor puse sub interdicţie. Cum sancţiunea nedemnităţii implică cu
necesitate existenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei, rezultă că
textul protejează moştenitorul cu vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror
discernământ a fost dovedit, dar care neavând capacitate deplină de exerciţiu
sunt exceptaţi de la aplicarea art. 655, pct. 3, C. civ. din 1864.
În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz era apreciat a fi căzut în desuetudine.

Conform C. civ.:
Nedemnitatea de drept (art. 958 C. civ.). Este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l
ucide pe cel care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a
unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost
deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a
făptuitorului.
Nedemnitatea judiciară (art. 959 C. civ.). Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă
moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte
care au avut ca urmare moartea victimei;

25
 b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat
testamentul defunctului;
c) persoana care, prin doi sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să
întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

 Efectele nedemnităţii
Efectele nedemnităţii se produc de drept la data deschiderii moştenirii, indiferent care
ar fi momentul săvârşirii faptei sancţionate prin nedemnitate. Eventuala hotărâre
judecătorească care constată nedemnitatea ce a operat în puterea legii, şi care poate fi
cerută şi pronunţată numai după deschiderea succesiunii, are caracter declarativ,
producându-şi efectele retroactive până la data deschiderii moştenirii. Nedemnitatea
produce efecte specifice faţă de moştenitorul nedemn (a), faţă de descendenţii acestuia (a)
şi faţă de terţi (b).

a) Efectele nedemnităţii faţă de moştenitorul nedemn –

Conform C. civ. din 1864: sancţiunea nedemnităţii avea ca efect principal desfiinţarea
calităţii de moştenitor legal a nedemnului. Astfel fiind, lipsa unui titlu care să confere
nedemnului drepturi asupra moştenirii face ca acesta să nu poată reclama partea din
moştenire ce i s-ar fi cuvenit în temeiul legii. Dacă autorul faptului de nedemnitate ar fi
fost descendent, părinte sau soţ supravieţuitor în raport cu de cuius, atunci el pierde şi
orice drept asupra rezervei succesorale la care ar fi avut dreptul; aceasta deoarece dreptul
la rezerva succesorală este condiţionat de venirea efectivă la moştenire, iar nedemnitatea
desfiinţând retroactiv vocaţia succesorală a nedemnului, desfiinţează şi dreptul la rezervă.
Partea de moştenire care s-ar fi cuvenit nedemnului va fi culeasă de către comoştenitorii
legali sau de către moştenitorii legali subsecvenţi. Dacă nedemnul era moştenitor
rezervatar, atunci nedemnitatea va profita legatarilor şi donatarilor ale căror drepturi ar fi
putut fi restrânse în ipoteza în care ar fi adus atingere rezervei succesorale a
moştenitorului nedemn. În ipoteza în care nedemnul intră în posesia bunurilor ce i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal, el este ţinut să restituie adevăraţilor moştenitori tot ceea ce a
primit. Potrivit regulilor generale, restituirea se face în natură, iar dacă restituirea în natură
nu mai este posibilă, ea se va face prin echivalent bănesc; trebuie precizat că nedemnul
este privit de lege ca posesor de rea-credinţă, fiind de drept în întârziere de la data intrării
sale în posesia bunurilor succesorale. Dat fiind reaua-credinţă a nedemnului, posesia sa
asupra bunurilor moştenirii nefiind utilă, el nu va putea invoca în favoarea sa dispoziţiile
art. 485 C. civ. (respectiv art.. 928 privind uzucapiunea şi dobândirea fructelor); prin
urmare, el va trebui să restituie, odată cu bunurile succesorale, toate fructele (indiferent de
natura lor: naturale, industriale sau civile) percepute şi nepercepute, consumate sau
neconsumate. Restituirea se face tot în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, va fi
restituită valoarea lor. Sumele de bani încasate de către nedemn de la debitorii moştenirii
produc dobânzi din ziua plăţii, iar nu de la data chemării în judecată potrivit dreptului
comun.
În virtutea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, nedemnul are dreptul să i se
restituie toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunurile succesorale; fiind tratat ca
posesor de rea-credinţă, el nu va putea pretinde restituirea cheltuielilor voluptuarii, însă va
avea dreptul să le ridice, dacă acest lucru este posibil. Dacă nedemnul a făcut plăţi în
26
contul datoriilor succesiunii, este îndreptăţit la restituirea lor. Până la plata acestor
cheltuieli, nedemnului îi este recunoscut un drept de retenţie asupra bunurilor succesorale,
în limita creanţei sale.
Conform C. civ.:
Nedemnul este decăzut din dreptul de a moșteni în succesiunea lui de cuius. Conform
art. 960 C. civ. nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea
testamentară. Înlăturarea sa profită comoștenitorilor, moștenitorilor subsecvenți,
legatarilor, donatarilor ( inclusiv prin eventuala scutire a liberalităților de necesitatea
respectării rezervei succesorale).
Dacă nedemnul intră în posesia bunurilor moştenirii, el este obligat să le restituie.
Posesia sa este de rea-credinţă (art. 960 alin. 2 C. civ.). Nedemnul este, în acest caz,
obligat la restituire în natură. Sumele de bani încasate de la debitorii moștenirii trebuie
restituite cu dobânda datorată din data încasării lor.
În cazul în care această ipoteză nu este posibilă, restituirea se face prin echivalent,
după cum urmează:
a) dacă pieirea/înstrăinarea este totală, nedemnul va restitui valoarea mai mare a
bunului: de la data luării sale în posesie/data pieirii/data înstrăinării; nedemnul nu va avea
această obligație dacă pieirea este fortuită iar el dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul
în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat moștenitorului/-lor (totuși, în orice situație,
nedemnul trebuie să cedeze moștenirii indemnizaţia încasată/ dreptul de a primi
indemnizaţia pentru a pieire);
b) dacă există o pierdere parțială, nedemnul trebuie să o achite doar dacă se datorează
culpei sale.
Cheltuielile restituirii se suportă exclusiv de nedemn.
Nedemnul trebuie să restituie și fructele obținute/posibil să fie obținute și şi să îl
indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Anterior, nedemnul are dreptul la plata/ deducerea cheltuielilor făcute cu bunul și cu
producerea fructelor, aplicându-i-se regulile accesiunii realizate de posesorul de rea-
credință.
Drepturile și obligațiile nedemnului față de moștenire renasc cu caracter retroactiv.
Nedemnul trebuie să primească de la moștenire sumele pe care le-a achitat creditorilor
acesteia.

b) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului –

Conform C. civ. din 1864:
- având caracterul unei sancţiuni civile, nedemnitatea înlătură de la moştenire numai
pe autorul faptului de nedemnitate. Firesc ar fi ca descendenţii nedemnului să nu fie
înlăturaţi de la moştenire pentru o faptă care nu le este imputabilă lor. Cu toate acestea,
legiuitorul sancţionează şi copiii nedemnului, lipsindu-i de posibilitatea de a veni la
moştenire prin reprezentarea părintelui lor. Astfel, art. 658 din Codul civil din 1864
stabileşte: copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea dreptului lor propriu, fără
ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor. Deci, copiii
nedemnului vor putea veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare.
Spre exemplu, dacă de cuius a avut doi fii dintre care unul decedat la data deschiderii
moştenirii şi nedemn. În ipoteza în care nedemnul ar avea copii, aceştia nu vor putea veni
27
la moştenirea bunicului lor deoarece, neputând invoca beneficiul reprezentării, vor fi
înlăturaţi de unchiul lor care este de grad mai apropiat cu defunctul. Astfel, deşi nu au nici
o vină pentru fapta comisă de tatăl lor, ei suportă consecinţele nedemnităţii acestuia. Dacă
legiuitorul ar fi admis ca şi copiii nedemnului să poată veni la moştenire prin reprezentare,
atunci, în ipoteza dată, copiii nedemnului ar fi venit la moştenire alături de unchiul lor,
culegând partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit tatălui lor. În cazul în care ambii fii ai
lui de cuius ar fi fost predecedaţi şi nedemni, dar aceştia ar fi avut un număr inegal de
copii, nedemnitatea părinţilor ar fi influenţat cota-parte din moştenire ce ar fi revenit
fiecărui nepot. De exemplu, dacă unul dintre nedemni ar fi lăsat doi copii, iar celălalt trei
copii, nepoţii vor veni la moştenire în nume propriu; aceasta înseamnă că, fiind vorba de
moştenitori din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se va împărţi în mod egal,
fiecare luând o cincime din succesiune. Dacă ar fi fost permisă reprezentarea şi în cazul
copiilor nedemnului, atunci moştenirea s-ar fi împărţit nu în funcţie de numărul celor care
vin efectiv la moştenire, ci în funcţie de numărul tulpinilor; or, acestea fiind în număr de
două (doi fii), succesiunea ar fi fost împărţită în două părţi egale: o jumătate ar fi fost
împărţită între copiii unui nedemn (1/2:2 → 1/4 fiecare), iar cealaltă jumătate între copiii
celuilalt nedemn (1/2:3→1/6 fiecare).
Având în vedere că reprezentarea este admisă şi în cazul descendenţilor din fraţi şi
surori, iar art. 658, C. civ. nu face nici o distincţie între nedemnul – descendent al lui de
cuius şi nedemnul – frate sau soră al lui de cuius, rezultă că nedemnitatea produce efecte
şi în privinţa copiilor fraţilor sau surorilor nedemni ai defunctului. De exemplu, dacă
defunctul a avut doi fraţi, dintre care unul nedemn şi predecedat, care a lăsat un copil. În
ipoteza în care la moştenire ar fi chemată clasa a doua de moştenitori legali, fratele în
viaţă ar înlătura de la moştenire pe copilul fratelui nedemn, deoarece este de grad preferat;
dacă fratele predecedat nu ar fi fost nedemn, atunci copilul, urcând în gradul tatălui său, ar
fi venit la moştenire alături de unchiul său.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă, faţă de caracterul vădit injust al
dispoziţiei cuprinse în art. 658, C. civ. din 1864, este indicat a-l interpreta extensiv şi a
aprecia că aceasta se aplică nu doar copiilor lui de cuius, ci tuturor descendenţilor săi. În
primul rând, nu credem că o interpretare extensivă ar fi permisă, dat fiind caracterul de
strictă interpretare al normelor ce reglementează instituţia nedemnităţii; al doilea
argument este de tehnică legislativă: atunci când are în vedere pe toţi descendenţii
defunctului, legiuitorul utilizează noţiunea de descendenţi, alteori alături de noţiunea de
copil – de ce ar fi procedat altfel în acest caz? Apoi, ce anume ne legitimează să extindem
aplicarea unei dispoziţii nedrepte? E adevărat că reprezentarea nu poate opera per saltum
ori omisso medio, dar apreciem că acest principiu poate cunoaşte şi excepţii în cazurile
prevăzute de lege.
Conform C. civ.:
Descendenții nedemnului nu trebuie nici să sufere și nici să fie avantajați de
nedemnitatea autorului lor. De aceea:
a) li se permite reprezentarea nedemnului;
b) dacă beneficiază de aceasta, sunt obligați la raport față de frații lor care nu au putut
beneficia, fiind fără capacitate succesorală la acea epocă.

c) Efectele nedemnităţii faţă de terţi –

28
 Conform C. civ. din 1864:
- dacă în perioada cuprinsă între momentul deschiderii succesiunii şi cel al constatării
nedemnităţii, moştenitorul nedemn încheie acte juridice cu privire la bunurile succesorale,
se pune problema validităţii acestor acte. Nedemnitatea producând efecte retroactive şi
desfiinţând titlul de moştenitor al nedemnului, urmează ca actele juridice încheiate în
această calitate să fie şi ele desfiinţate potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur
ius accipientis şi a cunoscutului adagiu conform cu care nimeni nu poate transmite mai
mult decât are (nemo dat quod non habet). Prin urmare, deşi are caracterul unui pedepse
civile, nedemnitatea produce efecte şi împotriva terţilor care au contractat cu nedemnul cu
privire la bunurile succesorale.
Echitatea şi raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării siguranţei circuitului civil reclamă
menţinerea unora dintre aceste acte şi după momentul constatării nedemnităţii. Astfel,
rămân valabile:
 actele de conservare şi administrare a bunurilor moştenirii (acestea profită de
regulă adevăratului moştenitor; dacă au fost încheiate cu un terţ de rea-credinţă
şi nu sunt profitabile, acestea ar putea fi desfiinţate);
 plăţile făcute cu bună-credinţă de către debitorii succesiunii moştenitorului
nedemn ce deţinea titlul constatator al creanţei (potrivit art. 1097, C. civ., dacă
debitorul s-a încrezut în aparenţa de moştenitor a nedemnului posesor al
creanţei, plata făcută acestuia rămâne valabilă, adevăratul moştenitor va avea
însă împotriva nedemnului o acţiune întemeiată pe plată nedatorată);
 actele de dispoziţie a bunurilor mobile încheiate cu un terţ de bună-credinţă
(potrivit art. 1909, C. civ., posesia de bună-credinţă valorează titlu de
proprietate);
 actele de dispoziţie asupra imobilelor cu privire la care terţul contractant poate
invoca prescripţia achizitivă;
 actele de dispoziţie privitoare la imobile cu privire la care există o aparenţă
creatoare de drept (principiul aparenţei în drept).
Fără a fi consacrat expres de lege, principiul aparenţei în drept, exprimat prin adagiul
error communis facit jus, este admis atât în literatura de specialitate, cât şi în practica
judecătorească. Principiul exprimă regula de drept conform cu care actul de dispoziţie
încheiat cu privire la un imobil se menţine chiar dacă a fost încheiat de către un
neproprietar când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 actul este cu titlu particular (nu are ca obiect transmiterea unui patrimoniu sau a
unei fracţiuni dintr-un patrimoniu);
 actul este cu titlu oneros (deoarece dobânditorul cu titlu gratuit urmăreşte doar
păstrarea unui câştig, spre deosebire de cel cu titlu oneros care urmăreşte să evite o
pagubă; altfel spus, primul este certat de lucro captando, pe când cel din urmă este
certat de damno vitando);
 terţul a fost de bună-credinţă în momentul încheierii actului (potrivit art. 1889, alin.
2, C. civ., buna-credinţă se prezumă, sarcina probei incubând aceluia ce contestă
buna-credinţă);
 a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului
(toţi cei care s-ar fi putut afla în situaţia terţului cocontractant ar fi crezut în
calitatea de moştenitor a nedemnului, neputând obiectiv să descopere sau să evite
29
 această aparenţă înşelătoare, aprecierea făcându-se după criteriul abstract al tipului
prudent şi diligent).
Dacă acest principiu poate fi aplicat, atunci actele privitoare la imobilele moştenirii
încheiate de către nedemn se vor menţine, acestuia revenindu-i obligaţia de despăgubire a
adevăraţilor moştenitori. Cuantumul despăgubirii diferă după cum restituirea este datorată
de un posesor de rea sau de bună-credinţă. În prima ipoteză, despăgubirea este
reprezentată de preţul actual al bunului plus daune-interese, iar în cea de a doua ipoteză, se
are în vedere doar preţul încasat de la terţul subdobânditor.
Conform C. civ.:
Dacă în perioada cuprinsă între momentul deschiderii succesiunii şi cel al
constatării nedemnităţii, moştenitorul nedemn încheie acte juridice cu privire la bunurile
succesorale, se pune problema validităţii acestor acte. Aplicarea principilor resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis și nemo dat quod non habet este temperată de interesul
menținerii siguranței circuitului civil.
Astfel, se mențin doar:
a) actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită
moştenitorilor;
b) plăţile făcute cu bună-credinţă de către debitorii succesiunii moştenitorului nedemn ce
deţinea titlul constatator al creanţei;
c) actele de dispoziție cu titlu oneros având ca obiect bunuri mobile, cu condiția ca terții
să fie de bună credință (nu cunoșteau și, după împrejurări, nici nu trebuiau să
cunoască…);
d) actele de dispoziție cu titlu oneros având ca obiect bunuri imobile, cu condițiile ca terții
să fie de bună credință și să fie respectate regulile cărții funciare.
Principiul publicității materiale, sancționat de C. civ. în materia regulilor de carte funciară,
reia, cu unele adăugiri, condițiile aplicării principiului aparenței în drept (error communis
facit jus  teoria moștenitorului aparent):
 actul este cu titlu particular (nu are ca obiect transmiterea unui patrimoniu sau a
unei fracţiuni dintr-un patrimoniu);
 actul este cu titlu oneros;
 terţul a fost de bună-credinţă în momentul încheierii actului;
 a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a
nedemnului.
Conform art. 960 C. civ., se mențin actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între
nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă
aplicabile. De aici rezultă că noile reguli ale publicității imobiliare (principiul publicității
materiale - art. 901 C. civ.), care înlocuiesc teoria moștenitorului aparent presupun că
actul de dispoziţie încheiat cu privire la un imobil se menţine chiar dacă a fost încheiat de
către un neproprietar când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: actele de
dispoziţie sunt cu titlu oneros, iar terţii dobânditori de bună-credinţă (se prezumă), fără a
mai impune condițiile privind actul cu titlu particular, și nici eroarea comună şi invincibilă
asupra calităţii de moştenitor a nedemnului. În plus, conform dispozițiilor art. 909 alin. (2)
C. civ., faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin
donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, nu se va putea introduce decât
în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere.
30
  Conform C. civ. din 1864:
Acţiunea în constatarea nedemnităţii succesorale
Deşi este unanim admis că nedemnitatea operează de plin drept, există posibilitatea
ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru intervenirea
unei asemenea sancţiuni civile. Într-o atare situaţie, instanţa este chemată să se pronunţe
cu privire la îndeplinirea acestor cerinţe şi, dacă este cazul, să constate nedemnitatea ce a
operat ope legis din momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce priveşte momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acţiune, acesta
este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acţiune are
ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat
de faptul de nedemnitate, acţiunea în constatarea nedemnităţii poate fi primită numai dacă
nedemnul are vocaţie succesorală legală concretă la moştenirea în cauză, în caz contrar
acţiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes. Întrucât vocaţia succesorală legală
concretă a nedemnului poate fi stabilită numai după deschiderea succesiunii, considerăm
că o acţiune în constatarea nedemnităţii nu ar putea fi primită după moartea nedemnului,
dar anterior deschiderii moştenirii, pentru a împiedica venirea la moştenire a urmaşilor
nedemnului. Apreciem că nedemnitatea poate fi invocată nu numai pe cale principală, ci şi
pe cale de excepţie (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare pornită împotriva terţului
subdobânditor de rea-credinţă căruia nedemnul i-ar fi înstrăinat un imobil succesoral).
În cazul în care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa
constată, nu pronunţă, intervenirea nedemnităţii, hotărârea dată având caracter declarativ,
iar nu constitutiv de drepturi.

Conform C. civ.:
Dacă în cazul nedemnității de drept (sancțiune civilă) se ivește un litigiu în legătură cu
îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru intervenirea, instanţa este chemată să se
pronunţe cu privire la îndeplinirea acestor cerinţe. În cazul nedemnității judiciare
(pedeapsă civilă), instanța declară nedemnitatea.
În ceea ce priveşte sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă într-o
acţiune în constatarea nedemnităţii, includem în această categorie:
 comoştenitorii legali (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse de
venirea nedemnului la moştenire);
 moştenitorii legali subsecvenţi (pe care prezenţa nedemnului i-ar fi înlăturat
de la moştenire);
 donatarii sau legatarii (ale căror liberalităţi ar fi putut fi reduse în cazul în
care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului);
 creditorii comoştenitorilor legali, ai moştenitorilor legali subsecvenţi, ai
donatarilor sau legatarilor (exercitarea acţiunii oblice este permisă, nefiind
vorba de un drept exclusiv personal);
 reprezentantul Ministerului Public (în ipoteza în care dreptul aparţine unui
minor, unei persoane dispărute sau puse sub interdicţie sau în alte cazuri
expres prevăzute de lege);
 instanţa de judecată (în temeiul rolului activ);
 notarul public în faţa căruia se dezbate succesiunea;

31
  moştenitorul nedemn (întrucât nedemnitatea operează în temeiul legii, în
speţă nu este vorba de invocarea propriei turpitudini, neputând primi aplicare
principiul nemo auditur turpitudinem allegans).
Au calitate procesuală pasivă într-o acţiune în constatarea nedemnităţii:
 moştenitorul nedemn;
 moştenitorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile succesorale
dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul ce a intrat în posesia
bunurilor moştenirii decedează înainte de constatarea nedemnităţii, iar acestea
se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu succesoral, la proprii săi
moştenitori).
În cazul în care condamnarea pentru faptele de nedemnitate de drept prevăzute de art.
958 C. civ. este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia
răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o
hotărâre judecătorească civilă definitivă (art. 958 alin. 2 C. civ.).
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane
interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza
hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea (art. 958 alin. 3 C. civ.).
La nedemnitatea judiciară, sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere
instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea judiciară în termen de un an de la data
deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a
moştenirii de către succesibilul reclamant (art. 959 alin. 2 C. civ.).
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele de nedemnitate judiciară prevăzute de
art. 959 alin. 1 lit. a (condamnare penală pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui
care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor
fapte care au avut ca urmare moartea victimei) C. civ. se pronunţă ulterior datei
deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare (art. 959 alin. 3 C. civ.). Atunci când condamnarea pentru aceste
fapte este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia
răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate
printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă (art. 958 alin. 4 C. civ.). În acest caz,
termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a
intervenit după deschiderea moştenirii.
În cazurile prevăzute la nedemnitate judiciară prevăzute de art. 959 alin. 1 lit. b) şi c)
(persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul
defunctului; persoana care, prin doi sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea
să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul), termenul de un an curge de la data
când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară
deschiderii moştenirii.

Întrebări:
1. Care sunt condițiile dreptului de moștenire legală?
2. Ce este vocația succesorală legală?
3. Ce este nedemnitatea succesorală?
4. Care sunt caracterele juridice ale nedemnității succesorale?
32
 5. Care sunt cazurile nedemnității succesorale?
6. Care sunt efectele nedemnității?
7. Explicați teoria moștenitorului aparent.

UNITATEA V

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ

Obiective:
 identificarea principiilor generale ale devoluțiunii legale a moștenirii;
 identificarea excepțiilor de la aceste principii;
 înțelegerea reprezentării succesorale;
 identificarea claselor de moștenitori;
 identificarea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor;
 înțelegerea drepturilor statului asupra moștenirii vacante.

1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale.

Excepţii
Având în vedere sfera destul de largă a persoanelor cărora legiuitorul le recunoaşte o
vocaţie succesorală generală la moştenire şi nedorind fărâmiţarea excesivă a patrimoniului
succesoral, a fost necesară instituirea unei ordini de chemare la moştenire. Această ordine
este guvernată de următoarele trei principii:

 Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali – acest

principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele de moştenitori sunt chemate să
culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită de C. civ. Legiuitorul a
stabilit patru clase de moştenitori legali:
- clasa I, numită şi clasa descendenţilor, formată din toţi descendenţii defunctului,
fără limită în grad (copii, nepoţi, strănepoţi etc.);
- clasa a II-a, numită şi clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi,
formată din părinţii defunctului plus fraţii şi surorile acestuia şi descendenţii lor
până la gradul al IV-lea inclusiv;
- clasa a III-a, numită şi clasa ascendenţilor ordinari, formată din bunicii, străbunicii
ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
- clasa a IV-a, numită şi clasa colateralilor ordinari, formată din unchii şi mătuşile
defunctului, verii primari ai acestuia, fraţii şi surorile bunicilor defunctului.
Dacă din prima clasă de moştenitori există rude care vor şi pot să vină la moştenire,
atunci acestea vor înlătura de la moştenire rudele care fac parte din celelalte clase de
moştenitori, chiar dacă între acestea din urmă s-ar găsi rude de grad mai apropiat cu
defunctul decât cele din clasa care exclude. Rudele din clasa a II-a vin la moştenire numai
dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor (sunt renunţători) sau nu pot (sunt
nedemni) veni la moştenire. Tot astfel, clasa a III-a, respectiv clasa a IV-a de moştenitori
33
legali vor fi chemate la moştenire numai în ipoteza inexistenţei rudelor din clasele
anterioare sau în cazul în care acestea nu vor sau nu pot să vină la moştenire. Prin
excepţie pot veni la moştenire rude din clase diferite: atunci când de cuius a dezmoştenit
prin testament (a exheredat) moştenitori rezervatari dintr-o clasă prioritară. Astfel,
rezervatarii exheredaţi vor culege rezerva, iar cotitatea disponibilă va reveni
moştenitorilor din clasa subsecventă, cu condiţia ca de cuius dă nu fi dispus altfel prin
testament. Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasă de moştenitori
legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soţului
supravieţuitor un drept de moştenire legală, indiferent de clasa de moştenitori legali cu
care vine în concurs; prin urmare, acesta nu exclude şi nu este exclus de nici o clasă de
moştenitori.

 Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă –

acest principiu exprimă regula de drept conform cu care înlăuntrul aceleiaşi clase de
moştenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire pe
rudele de grad mai depărtat.
Excepţii:
1. în clasa a II-a de moştenitori, ascendenţii privilegiaţi nu înlătură de la moştenire
fraţii, surorile defunctului sau descendenţii lor;
2. reprezentarea succesorală (permite uneori chemarea la moștenire a unor
moștenitori de grade diferite).

 Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad – acest
principiu exprimă regula de drept potrivit cu care rudele din aceeaşi clasă de moştenitori
legali şi având acelaşi grad de rudenie în raport cu defunctul împart moştenirea în mod
egal.
Excepţii:
1. împărţirea pe tulpini a moştenitorilor în cazul venirii la moştenire a rudelor de
acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
2. împărţirea pe linii când la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali
privilegiaţi provenind din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din căsătorii diferite,
din afara căsătoriei ori din adopţia cu efecte depline), egalitatea se păstrează numai
între fraţii pe aceeaşi linie.

2. Reprezentarea succesorală
Instituţia reprezentării succesorale (art. 965–969 C. civ.) a fost creată de către legiuitor
pentru a permite unui moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit reprezentant, să urce
în locul, gradul şi drepturile ascendentului său, numit reprezentat, decedat anterior
deschiderii moştenirii. Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să culeagă
partea din moştenire care s-ar fi cuvenit reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă la
data deschiderii succesiunii. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală
este admisă numai în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a descendenţilor din
fraţii şi surorile defunctului. Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesar
îndeplinirea următoarelor condiţii:

34
 a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii – această condiţie nu
trebuie interpretată în sens de predeces pentru că astfel nu s-ar putea reprezenta
comorienţii şi codecedaţii. În cazul acestora e admisă reprezentarea pentru că,
neputându-se stabili dacă au supravieţuit sau nu lui de cuius, se prezumă că la data
deschiderii moştenirii aceştia erau decedaţi şi, în consecinţă pot fi reprezentaţi.
Reprezentarea nu poate opera decât trecând din grad în grad vacant;
b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel reprezentat ar fi fost în
viaţă la data deschiderii moştenirii ar fi avut vocaţie succesorală concretă la
moştenirea lui de cuius. Totuși, conform C. civ., nedemnul, chiar aflat în viaţă la
data deschiderii moştenirii, poate fi reprezentat (dar renunțătorul nu poate fi
reprezentat), ceea ce înseamnă că substanța acestei condiții nu mai este întru torul
de actualitate;
c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege
moştenirea lui de cuius – adică să aibă capacitatea succesorală, să aibă vocaţie
succesorală generală proprie la moştenirea lui de cuius care prin reprezentare se
transformă în vocaţie succesorală concretă (notăm că descendenţii din fraţi şi surori
pot veni la moştenire prin reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să
nu fie nedemn faţă de cuius, să nu fi renunţat la moştenirea lui de cuius, să nu fi
fost exheredat de cuius.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cuius, iar nu faţă de reprezentat.
Reprezentarea succesorală:
a) e admisă în toate cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude
de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul - art. 966 alin. 2 C.
civ. (adică, atât atunci când unul dintre copiii lui de cuius e decedat, iar
nepoţii culeg prin reprezentare partea ce ar fi revenit părintelui lor, cât şi
atunci când toţi copiii lui de cuius sunt decedaţi, iar nepoţii vin la moştenire
prin reprezentare);
b) operează la infinit (însă numai în cazul descendenţilor, în timp ce în cazul
descendenților fraților operează până la gradul al patrulea);
c) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate influenţa regulile
reprezentării numai prin renunţare la moştenire; voinţa lui de cuius nu poate
modifica, în principiu, regulile reprezentării).
Efectele reprezentării succesorale se produc conform art. 968 C. civ.: în toate cazurile
în care reprezentarea e admisă, partajul se face pe tulpini, adică reprezentanţii unei
persoane (indiferent de numărul lor) culeg partea din moştenire ce s-ar fi cuvenit
ascendentului reprezentat dacă acesta ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Prin
tulpină se înţelege:- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege
moştenirea sau este reprezentat la moştenire;- înăuntrul clasei a doua, colateralul
privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se
face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură
împărţindu-se între ei în mod egal. Deşi reprezentarea operează de drept şi imperativ,
reprezentantul nu e obligat să accepte moştenirea.
Efectul particular al reprezentării succesorale (art. 969 C. civ.): copiii nedemnului
concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus vor raporta
35
la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea
nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după
deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în
cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a
depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca
urmare a reprezentării.

3. Clasele de moştenitori legali

 Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului – aceştia sunt copiii
defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit din căsătorie, din căsătorii diferite, din
afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte copiii adoptaţi, dacă adoptatorul este
de cuius, atunci ei vin la moştenirea acestuia, indiferent de felul adopţiei. Dacă 2 sau mai
mulţi copii ai defunctului au vocaţie succesorală, împărţirea moştenirii între descendenţi
se face pe capete, în părţi egale. La fel şi în cazul descendenţilor de grad subsecvent, care
nu beneficiază de reprezentare, deci vin la moştenire în nume propriu. Dacă descendenţii
de gradul al II-lea şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe
tulpini. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor sunt următoarele:
vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare, sunt moştenitori rezervatari, sunt
moştenitori sezinari (au posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea moştenirii înainte de
eliberarea certificatului de moştenitori), sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la
de cuius dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.

 Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi

– dacă de cuius nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire,
moştenirea va fi culeasă de clasa a II-a de moştenitori legali. Aceasta este o clasă mixtă, a
ascendenţilor privilegiaţi (părinţii lui de cuius) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi
surorile lui de cuius, şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv). Ei nu se
exclud, ci moştenesc împreună.
Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cuius, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi se produce astfel:
a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte între aceştia în
mod egal;
b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii privilegiaţi, părinţii vor
lua ½ din moştenire, cealaltă ½ revenind colateralilor privilegiaţi indiferent de
numărul lor. Dacă trăieşte un singur părinte, va lua ¼ din moştenire. Caracterele
juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele: vin
la moştenire numai în nume propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori
sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Prin colaterali privilegiaţi înţelegem fraţii şi surorile lui de cuius şi descendenţii
acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de soră şi frate din
căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel:

36
 a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce le revine (la fel se
împarte şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă aceştia vin la moştenire în
nume propriu);
b) dacă vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini
chiar dacă moştenitorii sunt de grad egal;
c) când fraţii şi surorile lui de cuius nu sunt din aceiaşi părinţi, împărţirea se face pe
linii. Astfel, partea din moştenire ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în
două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: paternă şi maternă. Jumătatea
paternă se împarte între fraţii lui de cuius pe linie paternă, iar jumătatea maternă se
împarte între fraţii lui de cuius pe linie maternă. Fraţii buni vin la moştenire atât pe
linie paternă, cât şi pe linie maternă. Regula enunţată e valabilă şi pentru
descendenţii din fraţi şi surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau
prin reprezentare. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor
privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire în nume propriu, iar descendenţii lor
pot beneficia de reprezentarea succesorală; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt
moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

 Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari – dacă de cuius nu are

moştenitori din primele două clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire,
este chemată la moştenire clasa ascendenţilor ordinari, adică bunicii, străbunicii etc. lui de
cuius, fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline. Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii se efectuează conform principiului
proximităţii gradului de rudenie, bunicii înlăturând de la moştenire pe străbunici.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari sunt următoarele:
vin la moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt
moştenitori sezinari conform C. civ. (erau sezinari conform C. civ. 1864); nu sunt obligaţi
la raportul donaţiilor.

 Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari – dacă de cuius nu are

moştenitori din primele trei clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire,
este chemată la moştenire clasa colateralilor ordinari, adică unchii, mătuşile, verii primari,
fraţii şi surorile bunicilor lui de cuius, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu
efecte depline. Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie. Unchii
şi mătuşile înlătură pe verii primari şi pe fraţii şi surorile bunicilor care sunt rude
colaterale de gradul al IV-lea. Între rudele de grad egal, moştenirea se împarte pe capete.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt următoarele:
pot veni la moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt
moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (reglementate anterior de L.

319/1944, în prezent de art. 970-974 C. civ.)
În afara condiţiilor generale cerute pentru a moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să
îndeplinească şi o condiţie specială: aceea de a avea calitatea de soţ la data deschiderii
moştenirii. Nu interesează durata căsătoriei, sexul soţului supravieţuitor ori starea lui
materială, dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau despărţiţi în fapt ori trăiau împreună. În
37
cazul divorţului, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, soţul supravieţuitor
păstrează calitatea de soţ chiar dacă celălalt a decedat în cursul procesului ori după
pronunţarea hotărârii dar înainte de rămânerea ei definitivă. În cazul constatării nulităţii
sau anulării căsătoriei soţul supravieţuitor nu are calitatea de soţ deoarece nulitatea
produce efecte retroactive şi asta chiar dacă hotărârea e pronunţată după decesul celuilalt
soţ. În cazul nulităţii căsătoriei există o excepţie: pentru căsătoria putativă – situaţia
căsătoriei nule ori anulate când unul sau ambii soţi a/au fost de bună credinţă la încheierea
ei – soţul de bună-credinţă păstrează calitatea de soţ dintr-o căsătorie anulabilă până la
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de constatare a nulităţii
căsătoriei. La decesul unuia dintre soţi, se pune problema determinării masei succesorale.
În masa succesorală intră bunurile proprii ale soţului decedat şi partea sa din bunurile
comune în devălmăşie cu celălalt soţ. Deci, înainte de determinarea masei succesorale, se
face împărţirea bunurilor comune ale celor doi soţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la
dobândirea acestor bunuri. Partea ce revine lui de cuius intră în masa succesorală, iar
partea soţului supravieţuitor revine acestuia în calitatea sa de coproprietar, conform
regulilor din dreptul familiei, iar nu în calitatea lui de moştenitor.

 Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele

de moştenitori legali – soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori
legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire. Conform art. 1 din L.
319/1944 abrogată, respectiv art. 972 C. civ., soţul supravieţuitor primeşte o cotă-parte din
masa succesorală, ce variază în funcţie de clasa cu care intră în concurs.
Astfel:
a) în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are
dreptul la un sfert (1/4) din moştenire;
b) în concurs cu clasa a II-a, atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor, are dreptul la ⅓ din moştenire;
c) în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar cu colateralii privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor ia ½ din moştenire;
d) în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire. Dacă nu există rude în
nici o clasă, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire. Stabilirea cotei ce se
cuvine soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor
moştenitorilor cu care concurează. Ceilalţi moştenitori trebuie să vină efectiv la
moştenire (să nu fie nedemni, renunţători sau exheredaţi). În caz de bigamie, cota
ce revine soţului supravieţuitor se împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de
bună credinţă. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului
supravieţuitor sunt următoarele: vine la moştenire numai în nume propriu; este
rezervatar; este sezinar - art. 1126 C. civ. (nu era sezinar conform C. civ. 1864);
este obligat la raportul donaţiilor dacă vine în concurs cu descendenţii.

 Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilierului și

obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților, art. 974 C. civ.
(”....asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei comune casnice şi asupra
darurilor de nuntă conform art. 5, L. 319/1944 abrogată) – în ceea ce priveşte mobilierul
şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice soţul supravieţuitor le culege peste partea sa de
38
moştenire în scopul de a nu fi privat de condiţiile de viaţă pe care le-a avut împreună cu de
cuius. Prin mobilier şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care
serveau la mobilarea locuinţei soţilor precum şi obiectele care prin natura lor sunt
destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (ex. obiecte de menaj, aparate
electrocasnice) şi care au fost afectate în concret folosinţei comune a soţilor,
corespunzător nivelului de trai al acestora. Nu intră în această categorie: bunurile care
potrivit naturii lor nu pot şi nu au fost folosite în gospodărie (ex. autoturismul); bunurile
necesare exercitării profesiei sau meseriei lui de cuius; obiectele care prin valoarea lor
deosebită depăşesc sensul de bunuri casnice (ex. tablourile de mare valoare); bunurile care
nu au fost afectate folosinţei comune deoarece au fost procurate în alt scop ori după data
întreruperii în fapt a convieţuirii soţilor; bunurile de uz personal şi exclusiv ale lui de
cuius; bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (unelte, animale de lucru). Pentru ca soţul
supravieţuitor să poată moşteni mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice,
trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:
a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii lui de cuius - într-o atare
ipoteză, aceste bunuri vor fi incluse în masa succesorală;
b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii
ori pentru cauză de moarte.
Deci, soţul supravieţuitor moşteneşte în plus nu totalitatea bunurilor gospodăriei
casnice, ci numai partea soţului decedat din astfel de bunuri comune şi bunurile proprii ale
lui de cuius din această categorie.
Conform reglementării anterioare (L. nr. 319), în ceea ce priveşte darurile de nuntă se
aplica regimul juridic mai sus descris. Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute
soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent dacă au fost făcute ambilor soţi sau doar unuia
dintre ei. Nu făceau parte din obiectul dreptului special de moştenire bunurile dăruite de
terţi sau de către de cuius numai soţului supravieţuitor, nici partea sa din darurile comune,
acestea aparţinându-i în calitate de proprietar.
Conform art. 340 C. civ., nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ: a)
bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune.

 Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (art. 4, L. nr. 319/1944 abrogată, art.

973 C. civ.) – din momentul deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor are, în afară de
celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în concurs, un drept
de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă;
b) nu are o locuinţă proprie („nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă
locuinţă corespunzătoare nevoilor sale”);
c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte;
d) de cuius nu a dispus altfel.
Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă
locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea
obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă
corespunzătoare.

39
 Acest drept are următoarele caractere juridice: este un drept real, având ca obiect
casa de locuit şi terenul aferent în măsura necesară folosirii locuinţei; este un drept
temporar, durând până la ieşirea din indiviziune, însă cel puţin 1 an de la data
deschiderii moştenirii sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor; este un drept
personal, inalienabil (neputând fi închiriată partea casei ce nu e folosită) şi
insesizabil (nu poate fi urmărit de creditorii soţului supravieţuitor); este conferit de
lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit.

5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante

Conform art. 680, C. civ. respectiv art. 1135 alin. 1 C. civ., în lipsă de moştenitori
legali/testamentari, moștenirea este vacantă. Conform art. 1135 alin. 2 C. civ., Dacă prin
legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori vocaţia
acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire
rămasă neatribuită este vacantă. Deci, moştenirea e vacantă şi trece în proprietatea
statului, în tot sau în parte, în cazurile în care fie nu există moştenitori legali/testamentari,
fie aceştia există, însă vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase
succesorale.
Conform art. 1137 C. civ., dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea
moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate,
îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la
locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă
circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două
luni de la publicare. Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie,
notarul va constata că moştenirea este vacantă.
Conform art. 1138 C. civ. privind dreptul de a culege moştenirea vacant, moştenirile
vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se
aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este
considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea
bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă. Natura juridică a dreptului
statului asupra moştenirii vacante este controversată. S-au conturat două teorii:
a) teoria desherenţei, în temeiul căreia statul culege bunurile vacante prin intermediul
dreptului de suveranitate, după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul
său;
b) teoria dreptului de moştenire, în temeiul căreia statul culege moştenirea vacantă ca
universalitate, în baza unui drept de moştenire legal. În baza reglementării
anterioare, se aplica mai ales a doua teorie. Apreciem că în C. civ., statul nu este
privit ca moștenitor legal, vocația succesorală a statului este, sui generis, o vocație
reziduală.
Conform art. 118 din L. nr. 36/1995 rep. în 2018 în lipsa moştenitorilor legali sau
testamentari, când în masa succesorală există bunuri, notarul public sesizat constată că
succesiunea este vacantă şi eliberează certificat de vacanţă succesorală, în condiţiile legii.
În lipsa certificatului, instanţa poate, în mod direct, să constate existenţa unei
succesiuni vacante şi componenţa acesteia. Certificatul de vacanţă succesorală sau
hotărârea judecătorească nu au efect constitutiv, ci declarativ, dobândirea operând
retroactiv, de la data morţii lui de cuius. Deci, bunurilor succesorale li se aplică regimul
40
juridic al bunurilor proprietate de stat din momentul deschiderii moştenirii. Dacă a eliberat
certificatul de vacanţă succesorală, notarul public nu mai poate elibera un alt certificat de
moştenire. Cei care au pretenţii la moştenire pot cere pe cale judecătorească, anularea
certificatului de vacanţă succesorală şi stabilirea drepturilor lor. Pe baza hotărârii
definitive, notarul public va putea elibera certificatul de moştenitor. Conform art. 1140 C.
civ., dacă, deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot
exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului. Dacă
moştenirea nu e vacantă, iar statul a fost gratificat prin testament, notarul va elibera un
certificat de moştenitor, iar nu unul de vacanţă succesorală. Dacă statul e gratificat numai
cu o parte din moştenire, iar cealaltă devine vacantă, vor fi eliberate două certificate: unul
de moştenitor, altul de vacanţă succesorală. Subliniem că statul va răspunde pentru
datoriile moştenirii, dar în limita activului pentru că nu e admisibil ca societatea să suporte
pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. Conform art. 1139 C. civ., comuna, oraşul
sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii
bunurilor din patrimoniul succesoral.
În ceea ce priveşte moştenirea vacantă, statul nu are un drept de opţiune
succesorală, el neputând renunţa la moştenire. Statul nu poate fi dezmoștenit. Prin urmare,
termenul de 1 an de opțiune succesorală nu îi este inaplicabil.
Conform reglementării anterioare, statul nu avea nevoie de o trimitere în posesie
propriu-zisă, prin eliberarea certificatului de moştenitor. Conform art. 1139 C. civ.
comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată
ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului
prevăzut la art. 1137 C. civ. (un an și 6 luni plus termenul de 2 luni), dacă niciun
moştenitor nu este cunoscut. Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii
sale.
În art. 1136 C. civ. există dispoziții privind administrarea provizorie a bunurilor
moştenirii: cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut,
notarul public competent poate să numească un curator special al moştenirii, pentru
apărarea drepturilor moştenitorului eventual, având drepturile şi îndatoririle de
administrare prevăzute la art. 1117 alin. (3)-(5). Acţiunile împotriva moştenirii se vor
îndrepta împotriva unui curator special, numit de notarul public competent, la cererea
reclamantului. Dacă există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul
public competent încunoştinţează şi organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz,
municipiul.

Întrebări:
1. Care sunt principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii?
2. Care sunt excepțiile de la aceste principii?
3. Ce este reprezentarea succesorală?
4. Care sunt condițiile/modul de operare/efectele reprezentării succesorale?
5. Care sunt clasele de moștenitori?
6. Ce este împărțirea pe linii a moștenirii?
7. Care sunt drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor?
8. Care este natura drepturilor statului asupra moștenirii vacante?

41
 UNITATEA VI

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ

Obiective:
 înțelegerea testamentului ca formă juridică;
 identificarea formelor testamentare;
 înțelegerea legatului;
 identificarea tipurilor de legat;
 identificarea cauzelor de ineficacitate a legatelor;
 înțelegerea dreptului de acrescământ;
 identificarea efectelor exheredării;
 identificarea atribuțiilor executorului testamentar.

1. Teoria generală a liberalităților. Definiții. Capacitatea în materie de

liberalități

 Noțiunea și categoriile de liberalități. Definiții

Cu titlu de noutate, C. civ. definește liberalitatea ca actul juridic prin care o
persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte
persoane. Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament
(art. 984 C. civ.). Enumerarea categoriilor de liberalități este strict limitativă și stabilește
clar raportul dintre legat și testament.
Ca structură, C. civ. definește noțiunea de liberalitate, apoi donația, ca liberalitate
inter vivos, apoi legatul, ca liberalitate mortis causa, apoi asigură un capitol pentru analiza
donației, apoi un capitol pentru analiza testamentului, și pentru limitele dreptului de a
dispune prin liberalități.
C. civ. asigură donației în art. 985 o definiție completă, pe baza elementelor sale
esențiale: astfel, donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica (animus
donandi), o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea
celeilalte părţi, numită donatar. Considerăm că ar fi necesară menționarea carcterului
solemn al donației.
Spre deosebire de definiția din C. civ. anterior, când definiția testamentului viza
de fapt legatul, în C. civ. legatul este definit distint de testament: astfel, legatul este
dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai
mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite
bunuri determinate (art. 986 C. civ.). Spre deosebire de donație, legatul este un act juridic
revocabil și o liberalitate pentru cauză de moarte.

 Capacitatea în materie de liberalități. Incapacitățile

a) Capacitatea în materia legatelor în Codul civil anterior

42
 În ceea ce priveşte capacitatea, persoana care încheie o dispoziţie testamentară
trebuie să aibă capacitatea de a dispune. Conform art. 856 C. civ. anterior orice persoană e
capabilă a face testament, dacă nu îi este interzis de lege. Persoana în favoarea căreia
operează dispoziţia testamentară trebuie să aibă capacitatea de a primi prin testament.
Conform art. 808 C. civ. anterior, e capabil de a primi prin testament oricine e conceput
la data morţii testatorului.
Incapacităţile de dispunere prin testament sunt prevăzute expres de C. civ.
anterior şi sunt de strictă interpretare:
a) minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament (art. 806 C. civ. anterior);
b) interzisul nu poate dispune prin testament nici în momentele de luciditate;
c) minorul de 16 ani poate dispune de jumătate din ceea ce ar putea dispune dacă ar fi
major (incapacitate parţială); dacă are moştenitori rezervatari, poate dispune numai
de jumătate din cotitatea disponibilă (art. 807 C. civ. anterior);
d) minorul de 16 ani nu poate dispune în favoarea tutorelui nici chiar dacă a devenit
major până când tutorele nu este descărcat de gestiune (excepţie: situaţia în care
tutorele este un ascendent al minorului – art. 809, alin. 3 C. civ. anterior);
e) cel lipsit de discernământ nu poate dispune prin testament.
Momentul în care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament este acela al
întocmirii actului, iar nu cel al morţii testatorului. În cazul în care o persoană incapabilă
încheie un testament, sancţiunea e nulitatea relativă, întrucât se ocroteşte un interes
personal al testatorului şi al familiei sale. Termenul de prescripţie pentru introducerea
acţiunii în anulare curge de la data deschiderii succesiunii. Reţinem că sunt incapabili de a
fi gratificaţi prin testament:
a) medicii, farmaciştii şi persoanele care practică ilegal medicina şi care l-au tratat
pe testator în boala de care acesta a decedat, nu pot primi legatul făcut în favoarea
lor în cursul acestei boli (art. 810, C. civ. anterior); intră în această categorie şi
preoţii care l-au asistat din punct de vedere religios pe testator în cursul bolii de
care a murit; constituie excepţii de la aceste dispoziţii: legatul particular
remuneratoriu corespunzător stării materiale a testatorului şi serviciilor prestate şi
de legatar; legatul în care una dintre persoanele incapabile de a primi prin
testament este rudă cu testatorul până la gradul al patrulea inclusiv; legatul făcut
unei persoane incapabile de-a primi dacă acea persoană e soţul testatorului, iar
căsătoria a fost încheiată anterior ultimei boli a testatorului;
b) ofiţerii de marină de la persoanele care se află la bord, în timpul unei călătorii
maritime, cu excepţia cazului când aceştia sunt rude cu testatorul (art. 883, C. civ.
anterior);
c) cetăţenii străini şi apatrizii în ceea ce priveşte terenurile (art. 44, alin. 2 din
Constituţie şi L. 312/2005). Momentul în care se apreciază incapacitatea de a primi
prin testament este acela al deschiderii succesiunii.
Calitatea de medic, farmacist, preot sau ofiţer de marină se apreciază în funcţie
de momentul redactării testamentului. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor privitoare la
incapacitatea de a primi prin testament este fie nulitatea absolută (pentru interdicţiile
prevăzute la punctele a şi c), fie nulitatea relativă (prevăzută pentru interdicţia de la
punctul b).
b) Capacitatea în materia donației Codul civil anterior
43
 Capacitatea juridică a părţilor – în materia contractului de donaţie este aplicabilă regula
generală a capacităţii de a încheia acte juridice, incapacitatea fiind excepţia. Momentul în
care trebuie să existe capacitatea juridică este acela al realizării acordului de voinţă al
părţilor în sensul încheierii contractului de donaţie. Dacă donaţia se realizează printr-un
singur act, nu se pun probleme. În schimb, dacă contractul se încheie între absenţi, prin
înscrisuri separate, donatorul trebuie să fie capabil atât în momentul lansării ofertei de
donaţie, cât şi în momentul acceptării acesteia de către donatar şi al primirii comunicării
acceptării; în ceea ce priveşte capacitatea donatarului, aceasta trebuie să existe în
momentul acceptării donaţiei. În scopul ocrotirii unor interese generale sau individuale,
legea română instituie o serie de incapacităţi de dispune şi de a primi prin donaţii.
a) Incapacităţi de a dispune prin donaţii
 minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot încheia donaţii în
calitate de donatori nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal, nici prin
reprezentantul legal, chiar dacă ar exista acordul autorităţii tutelare (art. 806 C. civ
anterior, modificat prin dispoziţiile C. fam.: art. 133 alin. 3, art. 129 alin. 1–3, art. 105
alin. 3 şi art. 147);
 minorii nu pot face donaţii în favoarea tutorilor nici chiar după dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu, câtă vreme autoritatea tutelară nu a dat descărcare tutorelui pentru
gestiunea sa (art. 809 C. civ. anterior şi art. 141 C. fam.); această incapacitate nu se aplică
în cazul în care tutorele este ascendent al minorului (de exemplu: bunic, străbunic etc.);
b) Incapacităţi de a primi prin donaţii
 persoanele fizice neconcepute (incapacitatea rezultă din interpretarea per a contrario a
art. 808 alin. 1 C. civ. anterior) nu pot primi donaţii; copilul conceput dar nenăscut la
momentul facerii donaţiei poate fi gratificat.
 organizaţiile care nu au dobândit personalitate juridică nu au capacitatea de a primi
donaţii; structurile organizatorice, mai cu seamă organizaţiile non-profit, vor putea primi
donaţii chiar în timpul constituirii, de la data actului de înfiinţare, dacă acestea sunt
absolut necesare pentru dobândirea personalităţii juridice (art. 33 alin. 3, Decretul nr.
31/1954); în concret, este vorba despre o capacitate de folosinţă anticipată momentului
dobândirii personalităţii juridice şi care priveşte exclusiv actele şi condiţiile necesare
constituirii (de exemplu, formarea patrimoniului persoanei juridice).
 cetăţenii străini şi apatrizii pot primi donaţii care au ca obiect dreptul de proprietate
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică (art. 44 alin. 2 din Constituţia
revizuită şi L. nr. 312/2005).
 medicii şi farmaciştii care au tratat o persoană în boala din care acesta moare nu pot
fi gratificaţi prin donaţii făcute de către bolnav în timpul bolii (art. 810 alin. 1 C. civ.
anterior).
 preoţii care au asistat o persoană din punct de vedere religios în cursul ultimei boli nu
pot primi donaţii pe care acesta le-ar face în favoarea lor în cursul acestei ultime boli (art.
801 alin. 3 C. civ. anterior). Incapacităţile care vizează medicii, farmaciştii şi preoţii
presupun îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: donatarul să aibă calitatea de
medic sau farmacist, respectiv preot în momentul facerii donaţiei; donatarul să-l fi tratat,
respectiv asistat pe donator în cursul ultimei boli; ultima boală să constituie cauza morţii
44
donatorului; asistenţa medicală, respectiv religioasă să aibă caracter repetat sau de
continuitate; donaţia să fie făcută în timpul ultimei boli. Incapacităţile prevăzute de art.
810 alin. 1 şi 3 C. civ. anterior cunosc două excepţii: donaţiile remuneratorii, dacă sunt
potrivite cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de către donatar;
donaţiile făcute medicului de către bolnavul care este soţul lui.
 minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească au capacitatea de folosinţă
de a primi donaţii, însă nu au capacitatea de exerciţiu necesară exercitării acestui drept;
potrivit dispoziţiilor de drept comun, donaţiile făcute în favoarea acestor categorii de
persoane se acceptă prin reprezentanţii lor legali sau cu încuviinţarea ocrotitorilor legali;
având în vedere această incapacitate a minorilor şi interzişilor judecătoreşti, legiuitorul
(art. 815 C. civ. anterior) a permis ca donaţiile făcute acestora să poată fi acceptate şi de
către ascendenţii lor, şi aceasta chiar în condiţiile în care reprezentanţii lor ar fi în viaţă şi
ar refuza să primească donaţia; dacă donaţia este cu sarcini sau este afectată de o condiţie,
acceptarea ei constituie un act de dispoziţie, fiind necesară, în toate cazurile, autorizarea
prealabilă a autorităţii tutelare;
 surdo-mutul care nu ştie să scrie şi să citească nu poate accepta o donaţie decât cu
asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară (art. 816 C. civ. anterior
combinat cu art. 152 şi art. 159 C. fam.);
 persoanele juridice pot accepta donaţii cu respectarea principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă.
c) Sancţiunea nerespectării incapacităţilor prevăzute de lege
Deşi art. 812 C. civ. anterior dispune că dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt
nule, nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la incapacităţile de a face sau de a primi
donaţii urmează a fi sancţionată cu nulitatea absolută sau relativă a contractului, în funcţie
de caracterul intereselor protejate prin norma încălcată. Astfel, ignorarea dispoziţiilor
legale privitoare la incapacităţile de a dispune prin donaţii, precum şi a celor referitoare la
incapacităţile de a primi donaţii de către persoanele fizice neconcepute, organizaţiile
juridice care nu au dobândit personalitate juridică, minorii şi persoanele puse sub
interdicţie judecătorească, surdo-mut atrage sancţiunea nulităţii relative. Nulitatea
contractului de donaţie va putea fi invocată în intervalul de timp prescris de lege de către
cel ocrotit prin dispoziţia legală încălcată sau de către succesorii săi în drepturi.
Neacceptarea în condiţiile prevăzute de lege a donaţiilor făcute persoanelor juridice va fi
sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, în acest caz incapacitatea fiind dictată de
interese de ordin public. Pentru acelaşi considerent, sancţiunea va fi tot nulitatea absolută
şi în cazul nesocotirii incapacităţii ce priveşte donaţiile ce au ca obiect dreptul de
proprietate asupra terenurilor în cazul în care gratificatul este cetăţean străin sau apatrid.
c) Capacitatea în materie de liberalități în Noul Codul civil
Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind
capacitatea - art. 987 alin. 1 C. civ. Dispunătorul şi gratificatul trebuie să fie capabili, în
sensul că primul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin donaţie sau legat, iar cel de
al doilea, capacitatea de a primi o liberalitate.
Incapacităţile în materia liberalităţilor sunt de două tipuri: incapacităţi de a dispune şi
incapacităţi de a primi, şi trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege. Incapacitatea
poate fi de folosinţă sau de exerciţiu. Incapacitățile se clasifică în incapacități legale și
naturale.
45
 Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la care
dispunătorul îşi exprimă consimţământul. Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie
îndeplinită la data la care donatarul acceptă donaţia. Condiţia capacităţii de a primi un
legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moştenirii testatorului.
Există incapacități generale și incapacități speciale. Incapacități generale (art.
28,29, 34, art. 37-48; 205-220 C. civ.): minorul care nu a împlinit 14 ani; interzisul
judecătoresc; funcționarea persoanei juridice.
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu
poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(art. 988 alin. 1 C. civ.). Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui
care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit
de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care
reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (art. 988
alin. 2 C. civ.).
Incapacităţile speciale (art. 990 C. civ.). Sunt anulabile (dol prezumtat)
liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod
direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este
cauză a decesului, respectiv preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă
în timpul bolii care este cauză a decesului. Sunt exceptate:a) liberalităţile făcute soţului,
rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până
la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în
linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Incapacităţile speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.). Sunt anulabile
(conflict de interese) legatele în favoarea: a) notarului public care a autentificat
testamentul; b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1043 alin. (2) şi art. 1047 alin. (3); d) agenţilor
instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1047; e) persoanelor care au acordat, în mod
legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului.

 Desemnarea beneficiarului liberalității

Conform art. 989 C. civ. privind desemnarea beneficiarului liberalităţii,sub
sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul
liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi
determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice.
Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, fiind obligatorie identificarea
acestuia în chiar cuprinsul testamentului. Legatarul trebuie să fie o persoană
determinată/determinabilă în momentul deschiderii succesiunii. Desemnarea donatarului
trebuie făcută prin contractul de donație.
Desemnarea donatarului, respectiv a legatarului are caracter personal.
Desemnarea beneficiarului poate fi directă, prin indicarea numelui şi a prenumelui
persoanei gratificate sau pe baza indicării unei calităţi care individualizează persoana (de
exemplu, în cazul legatului, prin menţiunea copil, nepot, unchi), fie indirectă.
Legatul secret, cel în care legatarul este indicat unui terţ, verbal sau în scris, dar
fără respectarea formelor solemne cerute pentru validitatea testamentelor, este nul absolut,
46
deoarece determinarea legatarului nu se va putea face în temeiul testamentului, fiind
necesar concursul unei terţe persoane.
Persoana concepută la data facerii donației, respectiv la data deschiderii moștenirii,
dar nenăscută poate fi gratificată prin donație sau prin legat.
Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o
liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru
aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil
(art. 989 alin. 2), adică poate fi gratificată indirect.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l
desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea,
repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi
lăsată la aprecierea unui terţ (art. 989 alin. 3). Aceste dispoziții indică sancțiunea nulității
absolute pentru liberalitatea cu facultate de alegere.
Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o
sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul
său, tot de către dispunător (art. 989 alin. 4), ca singură excepție de la caracterul personal
al desemnării gratificatului de către dispunător. Astfel, există o liberalitate indirectă care
se realizează ca sarcină asupra unei liberalităţi directe, beneficiarul iniţial este determinat
de către dispunător, chiar dacă ultimul beneficiar va fi determinat ulterior, fie de către
gratificat, fie de către un terţ.

2. Donația
CONTRACTUL DE DONAŢIE
OBIECTIVE:
 să identifice noțiunea donație;
 să deosebească caracterele juridice;
 să identifice condițiile de fond ale contractului;
 să identifice condițiile de formă ale contractului;
 să identifice obligațiile părților;
 să identifice sancțiunile aplicabile neexecutării obligațiilor părților;
 să identifice varietățile contractului de donație.

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie

Conform art. 985 C. civ. donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o
parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi,
numită donatar. Potrivit dispoziţiilor art. 801 C. civ. anterior, donaţia este un act de
liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte.
Definiţia formulată de către legiuitor nu numai că nu este completă, dar nu este nici
riguros exactă. Definim donaţia ca fiind acel contract solemn prin care o parte, numită
donator, cu intenţie liberală îşi micşorează patrimoniul său cu un drept, mărind, cu
acelaşi drept, patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, fără a urmări să primească o
contraprestaţie.
Contractul de donaţie prezintă următoarele caractere juridice:
 este un contract unilateral deoarece, în principiu, dă naştere la obligaţii doar în sarcina
uneia dintre părţi (a donatorului); donaţia va avea caracter sinalagmatic atunci când
47
donatarul este obligat să execute, în favoarea donatorului sau a unui terţ, o obligaţie
(sarcină);
 este un contract cu titlu gratuit deoarece transmiterea proprietăţii se face animus
donandi, fără ca donatorul să urmărească obţinerea unei contraprestaţii; ca şi contract cu
titlu gratuit, donaţia reprezintă o liberalitate, întrucât micşorează în mod actual şi
irevocabil patrimoniul donatorului cu dreptul care formează obiectul contractului, spre
deosebire de contractele dezinteresate (comodatul, mandatul cu titlu gratuit, depozitul cu
titlu gratuit etc.) care, deşi sunt tot contracte cu titlu gratuit, nu micşorează patrimoniul
părţii ce procură celeilalte un folos gratuit; dacă donaţia este cu sarcini, ea încetează a mai
fi pur gratuită numai în cazul în care sarcina este stipulată în favoarea donatorului sau a
unui terţ; în cazul sarcinii stipulate în favoarea donatarului însuşi, donaţia rămâne pur
gratuită;
 este un contract comutativ, existenţa şi întinderea obligaţiilor fiind cunoscute de către
părţi din momentul încheierii contractului;
 este un contract solemn întrucât pentru încheierea sa valabilă se cere respectarea
formei solemne impusă de lege (forma autentică); nerespectarea acestei cerinţe de formă
este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului de donaţie;
 este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui; există
posibilitatea ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să amâne acest moment pentru o dată
ulterioară momentului încheierii contractului.
 este un contract irevocabil, irevocabilitatea privind nu doar efectele donaţiei, ci însăşi
natura acesteia; acest caracter are valoare de principiu în cazul contractului de donaţie,
orice clauză incompatibilă cu acesta atrăgând nulitatea absolută a convenţiei.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

Condiţii de fond ale contractului de donaţie
 Consimţământul părţilor – potrivit dreptului comun, pentru a fi valabil, consimţământul
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu
discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat;
să nu fie afectat de vicii de consimţământ. În ceea ce priveşte viciile de consimţământ,
eroarea asupra persoanei (error in personam) poate fi reţinută atât atunci când poartă
asupra identităţii donatarului, cât şi atunci când se referă la calităţile lui esenţiale. În
materia contractului de donaţie, elementul obiectiv al dolului poate consta atât într-un fapt
comisiv, cât şi într-unul omisiv. De regulă, faptul comisiv îmbracă forma captaţiei sau a
sugestiei, constând în utilizarea unor mijloace dolosive (maşinaţiuni, manopere
frauduloase, şiretenii etc.) în scopul de determina voinţa de a gratifica donatorului, voinţă
care, în absenţa mijloacelor dolosive nu s-ar fi manifestat.
Exprimarea consimțământului în contractul donație se poate realiza prin intermediul a 3
ipostaze:
- donație între prezenți;
- donație între absenți: ofertă – acceptare (art. 1013).
- promisiune de donație - art. 1014 C. civ.: Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea
de donaţie este supusă formei autentice. În caz de neexecutare din partea promitentului,
promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-

48
interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordat
terţilor în considerarea promisiunii.
 Obiectul contractului de donaţie – pot forma obiect al contractului de donaţie atât
bunurile mobile, cât şi cele imobile. Pentru a fi valabil, obiectul contractului de donaţie
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe sau să poată exista în
viitor; să se afle în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie licit şi moral.
Dacă bunul este individual determinat, înainte de intrarea în vigoare a C. civ. se considera
că donatorul trebuie să fie proprietarul bunului; C. civ. nu se pronunță în mod expres
asupra unei soluții în materia donației.
 Cauza contractului de donaţie –
Codul civil anterior: în ceea ce priveşte structura cauzei, în cazul contractului de donaţie
scopul imediat (causa proxima) îl constituie intenţia de a gratifica (animus donandi), iar
scopul mediat (causa remota) îl constituie motivul determinant al încheierii donaţiei,
acesta fiind variabil şi diferit pentru fiecare contract de donaţie. Pentru a fi valabilă, cauza
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe; să fie reală; să fie licită
şi morală.
Noul Cod civil: în cazul contractului de donaţie elementul esențial îl constituie intenţia de
a gratifica (animus donandi); cf art. 1235 C. civ., Cauza este motivul care determină
fiecare parte să încheie contractul.
Condiţii de formă ale contractului de donaţie
 Între prezenţi – pentru ca donaţia să producă efecte juridice este necesar ca ambele
părţi să-şi manifeste consimţământul în formă autentică întrucât, potrivit art. 1011 C. civ.,
respectiv art. 813 C. civ. anterior, toate donaţiile se fac prin act autentic. Forma
înscrisului autentic este cerută de legiuitor pentru valabilitatea actului juridic (ad
validitatem), sancţiunea nerespectării acestei forme fiind nulitatea absolută a contractului
de donaţie. Nulitatea absolută a donaţiei pentru nerespectarea formei autentice poate fi
invocată oricând, de către orice persoană care are interes, de către procuror sau de instanţă
din oficiu.
Mai mult, art. 1168 C. civ. anterior dispunea că donatorul nu va putea înlătura sancţiunea
nulităţii pentru vicii de formă printr-un act confirmativ, singura posibilitate ca aceasta să
producă efecte fiind refacerea donaţiei în forma prevăzută de lege. Art. 1167 alin. 3 C. civ.
anterior instituia, în materia donaţiei, o excepţie de la această regulă. Astfel, potrivit
textului de lege citat, după moartea donatorului, confirmarea, ratificarea sau executarea
voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză a unei donaţii nulă absolut pentru lipsa formei
autentice, de către moştenitori sau de către cei care reprezintă drepturile donatorului,
acoperă nulitate. În prezent, această posibilitatea confirmării unei donații nule pentru vicii
de formă este indicată de art. 1010 C. civ..
 Între absenţi – dacă donaţia se încheie între absenţi, atât oferta de donaţie, cât şi
acceptarea acesteia trebuie să îmbrace forma solemnă. Atât donatarul, cât şi donatorul
trebuie să se afle în viaţă în momentul facerii acceptării donaţiei. Punerea sub interdicţie a
donatorului sau moartea acestuia mai înainte ca donatarul să fi acceptat donaţia face ca
oferta să devină caducă. Dacă donatarul decedează mai înainte de a accepta donaţia în
forma prevăzută de lege, moştenitorii donatarului nu pot accepta oferta de donaţie făcută
autorului lor deoarece aceasta este un act intuitu personae, iar ei nu pot accepta ceva ce nu

49
li s-a transmis; cu atât mai puternic cuvânt, această posibilitate de acceptare nu este
recunoscută nici creditorilor donatarului.
Conform art. 1013, oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat
cunoştinţă de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage
caducitatea acceptării. Oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei.
Moştenitorii destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de acesta. Oferta de
donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către
reprezentantul legal. Oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
 Statul estimativ – dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale,
acestea trebuie menţionate într-un înscris denumit stat estimativ. Acest înscris poate fi
încorporat contractului de donaţie sau poate constitui un act scris separat de contractul de
donaţie. Potrivit art. 827 C. civ. anterior, și art. 1011 alin. 3 C. civ. statul estimativ trebuie
semnat de către donator şi de către donatar şi trebuie să cuprindă o descriere şi o evaluare
globală a bunurilor mobile ce formează obiectul contractului. Anterior C. civ., statul
estimativ era cerut ca o condiţie ad probationem, pentru dovedirea valorii bunurilor
donate (în lipsa statului estimativ, bunurile mobile donate pot fi evaluate şi printr-o
expertiză). În C. civ., lipsa statului estimativ este sancționată cu nulitatea absolută a
donației. Statul estimativ poate fi realizat și prin intermediul unui înscris sub semnătură
privată.

3. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

 Noţiune – potrivit art. 969 C. civ. anterior, respectiv 1270 C. civ., odată încheiat,
contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante, acestea neputând desfiinţa sau
modifica contractul în mod unilateral. Acesta este principiul irevocabilităţii actului juridic
bilateral sau multilateral, cunoscut în doctrină şi sub denumirea de irevocabilitate de
gradul I. Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a contractului, fiind, în
acelaşi timp, şi o garanţie a acestui principiu. Irevocabilitatea contractului de donaţie nu
reprezintă însă o simplă aplicaţie a irevocabilităţii actului juridic civil bilateral, ci
dobândeşte un caracter special, vizând nu doar efectele contractului, ci însăşi validitatea
donaţiei. Această irevocabilitate, calificată în doctrină ca fiind o irevocabilitate de gradul
II, este prevăzută expres în legislaţie (art. 1015 C. civ. /art. 801şi 822–824 C. civ.
anterior) şi ţine de esenţa contractului de donaţie. Dacă în contract sunt inserate clauze sau
condiţii a căror aducere la îndeplinire ar depinde de voinţa donatorului, donaţia va fi nulă
absolut. Nulitatea va fi una totală, desfiinţând întreg contractul, nu doar clauza
incompatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor. De la această regulă, literatura de
specialitate admite totuşi două excepţii: dacă donaţia este divizibilă, iar clauza interzisă o
afectează doar în parte, nulitatea va fi parţială; dacă după decesul donatorului, succesorii
săi confirmă sau execută, în mod benevol şi în cunoştinţă de cauză, donaţia, ei nu vor mai
putea invoca nulitatea donaţiei.
 Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor – principiul
irevocabilităţii donaţiilor interzice includerea în contractul de donaţie a unor clauze ce ar
contraveni acestui principiu. Sunt astfel de clauze: condiţiile potestative - C. civ. anterior,
respectiv în C. civ. condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului;

50
plata datoriilor viitoare şi nedeterminate ale donatorului; dreptul donatorului de
dispune de bunul donat; dreptul de a denunţa unilateral contractul.
 Clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor - delimitarea câmpului de
aplicaţie al principiului irevocabilităţii donaţiilor implică unele precizări cu privire la
clauze care nu aduc atingere acestui principiu. Sunt astfel de clauze: condiţiile cazuale şi
mixte; termenul; plata datoriilor prezente sau viitoare, determinate sau determinabile,
ale donatorului; reîntoarcerea bunului donat în patrimoniul donatorului; rezervarea
unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului donat;
inalienabilitatea convenţională; stipularea unei clauze de împuternicire în favoarea
donatorului sau a unui terţ.
 Donaţiile între soţi – excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor – în timpul
căsătoriei soţii îşi pot face reciproc liberalităţi. Acestea pot avea ca obiect numai bunuri
proprii ale soţului donator şi sunt supuse condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege în
această materie. Conform art. 937 din C. civ. anterior orice donaţiune făcută între soţi în
timpul maritagiului este revocabilă/ respectiv conform art. 1031 C. civ. orice donaţie
încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei; se are în vedere prezumţia
că soţul donatar ar fi abuzat de influenţa pe care o avea asupra soţului donator,
determinându-l să încheie un asemenea contract. Revocarea se poate face ad nutum,
expres sau tacit, oricând după încheierea contractului, indiferent dacă căsătoria mai
fiinţează ori s-a desfiinţat sau a încetat. Acest drept discreţionar de revocare aparţine
numai soţului donator, nu şi succesorilor lui în drepturi, şi nu ar putea fi anihilat printr-o
clauză contrară. Mai mult, existenţa acestui drept este recunoscută chiar fără a fi stipulat
expres în contract. Anterior C. civ., după moartea soţului donator, donaţia devine
definitivă şi irevocabilă. În C. civ., soțul poate revoca donația doar în timpul căsătoriei.
Fiind exceptate de la principiul irevocabilităţii, donaţiile între soţi pot cuprinde clauze
incompatibile cu irevocabilitatea de gradul II. Întrucât donatorul are posibilitatea de a
revoca oricând donaţia, fără a justifica vreo cauză, donaţia între soţi nu se revoca pentru
survenienţă de copil (art. 937 alin. 3 C. civ. anterior) sau pentru neexecutarea sarcinii ori
pentru ingratitudine. După moartea soţului donator, succesorii săi vor putea invoca
cauzele de revocare a donaţiei.
Sunt contrare principiului revocabilităţii donaţiilor între soţi şi sancţionate cu nulitatea
absolută: a) donaţiile mutuale făcute între soţi prin acelaşi act (doar în art. 938 C. civ.
anterior); b) donaţiile deghizate [art. 1030 alin. (1) C. civ.]. c) donaţiile prin interpunere
de persoane [art. 1030 alin. (2) C. civ.]. Legea prezumă absolut că sunt persoane interpuse
orice rude ale donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei
şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă (art.
1032 C. civ.).
Caducitatea donaţiilor. Conform art. 1030 C. civ., donaţiile făcute viitorilor soţi sau
unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care
căsătoria nu se încheie.
4. Efectele contractului de donaţie
 Efectele donaţiei între părţi – principalul efect al contractului de donaţie îl constituie
transmiterea dreptului care formează obiectul liberalităţii, din patrimoniul donatorului în
patrimoniul donatarului. Translaţia se face cu titlu gratuit, donandi causa, în mod
51
irevocabil. Donaţia este un contract unilateral, generând, în principiu, obligaţii numai în
sarcina donatorului.
Obligaţiile donatorului – contractul de donaţie naşte în sarcina donatorului următoarele
obligaţii:
 obligaţia de predare a bunului care formează obiectul donaţiei;
 obligaţia de conservare a bunului, în cazul în care predarea este amânată pentru o dată
ulterioară încheierii contractului; în caz de pieire sau deteriorare a bunului, răspunderea sa
va fi angajată potrivit regulilor generale;
 obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor ascunse; transmiterea dreptului
făcându-se cu titlu gratuit, o asemenea obligaţie are un caracter excepţional,
1. Codul civil anterior: obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse exista
numai în următoarele cazuri: dacă obligaţia de garanţie contra evicţiunii sau cea contra
viciilor ascunse este prevăzută expres în contract (art. 828 alin. 2 C. civ.); dacă evicţiunea
provine din faptul personal al donatorului (art. 828 alin. 3 C. civ.); dacă vinovăţia
donatorului îmbracă forma dolului, donatorul răspunde pentru pagubele ce rezultă din
viciile ascunse ale lucrului, cunoscute de el şi neaduse la cunoştinţa donatarului (art. 998
C. civ.); dacă donaţia este cu sarcini, donatorul datorează garanţie contra evicţiunii şi a
viciilor ascunse în limita valorii sarcinilor.
2. Noul Cod civil: În executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol şi culpă
gravă (art. 1017 C. civ.). Garanţia contra evicţiunii (art. 1018)d: donatorul nu răspunde
pentru evicţiune decât dacă a promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta
sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a
comunicat-o donatarului la încheierea contractului. În cazul donaţiei cu sarcini, în limita
valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul. Garanţia contra
viciilor ascunse (art. 1019 C. civ.): Donatorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale
bunului donat. Totuşi, dacă a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa
donatarului la încheierea contractului, donatorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat
donatarului prin aceste vicii. În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora,
donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca şi vânzătorul.
Obligaţiile donatarului – donaţia pur gratuită naşte în sarcina donatarului doar o
obligaţie morală, de recunoştinţă faţă de donatar. În cazuri expres şi limitativ prevăzute de
lege, nerespectarea acestei obligaţii creează posibilitatea revocării donaţiei pentru
ingratitudine. Există posibilitatea ca prin contract donatorul să impună donatarului
executarea anumitor obligaţii. Este cazul donaţiei cu sarcini (sub modo), care poate fi
definită ca reprezentând acea donaţie prin care donatarul se obligă faţă de donatar la
executarea unei prestaţii determinate. Ca modalitate a actului juridic, sarcina constă într-o
obligaţie de a da, a face sau a nu face. Sarcina poate fi stipulată: în favoarea donatorului
(de exemplu, obligaţia de a plăti o datorie pe care gratificatul o are faţă de un terţ); în
favoarea donatarului (de exemplu, obligaţia de a absolvi o facultate); în acest caz,
obligaţia se justifică numai dacă donatorul are cel puţin un interes moral, altfel donatarul
nu se poate obliga faţă de el însuşi (caz în care donaţia este pur gratuită); în favoarea unui
terţ (de exemplu, obligaţia de plăti o rentă viageră soţiei donatorului).
 Efectele faţă de terţi ale contractului de donaţie – opozabilitatea efectelor contractului
de donaţie este supusă regulilor generale. Astfel:
1. Codul civil anterior:
52
- pentru bunurile mobile, se aplică dispoziţiile cuprinse în art. 1909–1910 C. civ. anterior,
prevăzute în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă şi posesor al lucrului;
- pentru drepturile de creanţă, opozabilitatea este condiţionată de notificarea cesiunii
făcute prin intermediul executorilor judecătoreşti sau acceptarea acesteia de către
debitorul cedat prin înscris autentic; faţă de debitorul cedat, cesiunea produce efecte şi
prin acceptarea pe care acesta o face prin înscris sub semnătură privată;
- pentru bunurile imobile, trebuie respectate formalităţile de publicitate imobiliară
(înscrierea în cartea funciară).
În materia donaţiilor există reguli speciale cu privire la publicitatea imobiliară. Astfel:
 Neînscrierea în cartea funciară poate fi invocată de orice persoană care are interes (art.
819, teza I C. civ. anterior). În materie de donaţie, sunt terţi şi succesorii cu titlu
particular, precum şi creditorii chirografari ai donatorului.
 Lipsa înscrierii în cartea funciară nu poate fi invocată de către acele persoane care
aveau obligaţia efectuării acestei înscrieri (art. 819, teza a II-a C. civ. anterior), ex.:
reprezentanţii minorului sau a persoanei puse sub interdicţie. Art. 820 C. civ. recunoaşte
minorilor şi interzişilor judecătoreşti o acţiune în despăgubiri în contra persoanelor cărora
li se poate imputa neîndeplinirea obligaţiilor de înscriere în cartea funciară.
 În ipoteza în care un imobil este înstrăinat prin vânzare şi ulterior donat, chiar dacă
donatarul îndeplineşte primul formalităţile de publicitate, cumpărătorul poate cere
instanţei să acorde preferinţă înscrierii sale, întrucât a dobândit imobilul cu titlu oneros.
(art. 30, L. nr. 7/1996). Înscrierea în cartea funciară a dreptului donatarului devine
opozabilă terţilor după zece ani de la data înregistrării cererii.
2. Noul Cod civil
Opozabilitatea efectelor contractului de donaţie este supusă regulilor generale:
a) pentru bunurile mobile, se aplică dispoziţiile cuprinse în art. 935 și următoarele
(a se vedea, în special, art. 939) C. civ..;
b) pentru drepturile de creanţă, opozabilitatea este condiţionată de notificarea
cesiunii sau acceptarea acesteia;
c) pentru bunurile imobile, trebuie respectate formalităţile de publicitate imobiliară:
Conform art. 891 privind conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun, în
cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte
încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care
şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului
în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară.
Art. 908. Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii.
(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri
provizorii, dacă:
1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată
înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau
concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele
actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu
situaţia juridică reală a imobilului.
53
 (4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost
admisă acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulată atât împotriva
dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe dispoziţiile
alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor care şi-au înscris vreun drept
real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în
temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Art. 909. Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare.
(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este
imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu
rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale
separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă atât
împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva terţilor care au dobândit
un drept real după ce acţiunea de fond a fost notată în cartea funciară.
(2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin
donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei
dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de
la înregistrarea cererii lor de înscriere.

5. Cauze legale de revocare a donaţiei

 Enumerarea cauzelor legale de revocare a donaţiilor – desfiinţarea contractului de
donaţie poate fi generată de dispoziţii contractuale sau legale. Primele îşi au izvorul în
acordul de voinţă a părţilor şi îmbracă forma clauzelor contractuale privitoare la
desfiinţarea donaţiei. Pentru a produce efecte, acestea trebuie expres menţionate în
contract. Art. 829 C. civ. anterior reglementa trei cauze legale de revocare, care acţionează
fără a fi prevăzute în contract: neexecutarea sarcinii; ingratitudinea donatarului;
survenienţa de copil. Existenţa primelor două cauze trebuie stabilită de către instanţa de
judecată, aceasta urmând a pronunţa revocarea donaţiei în cazul în care constată
îndeplinite cerinţele legii. În ceea ce priveşte cea de a treia cauza, acesta operează de
drept, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei. Noul Cod civil reglementează două
cauze legale de revocare, care acţionează fără a fi prevăzute în contract: neexecutarea
sarcinii; ingratitudinea donatarului.
 Revocarea pentru neexecutarea sarcinii - în măsura valorii sarcinii, donaţia cu sarcină
este un contract sinalagmatic, fiindu-i aplicabile regulile generale în materia efectelor
specifice contractelor sinalagmatice, inclusiv rezoluţiunea, denumită în această materie
revocare. Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina impusă prin contract, donatorul are la
îndemână două acţiuni: acţiunea în executare a contractului cu daune-interese; acţiunea în
revocarea donaţiei pentru: neexecutarea sarcinii sau executarea parţială sau executarea cu
întârziere. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii cunoaşte
următoarele particularităţi: neexecutarea sarcinii poate fi totală sau parţială, în acest ultim
caz partea neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului;
neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă donatorului; debitorul donatar trebuie să fi fost
pus în întârziere; revocarea nu operează de drept, ci trebuie pronunţată de către instanţă,
care poate acorda debitorului donatar un termen de graţie; au calitate procesuală activă:
donatorul, succesorii lui în drepturi, precum şi creditorii chirografari ai acestor persoane;
54
dacă sarcina este stipulată în favoarea unui terţ, acesta nu poate cere revocarea donaţiei
pentru neexecutarea sarcinii; el va putea solicita doar executarea silită; hotărârea prin care
instanţa pronunţă revocarea donaţiei produce efecte retroactive, atât împotriva donatarului
şi a succesorilor lui în drepturi, cât şi împotriva terţilor.
Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei se
prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1027 alin. 3 C.
civ.). Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat,
actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită (art. 1028 C. civ.). Când donaţia este
revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de
orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art. 1648 (art. 1029
C. civ.).
 Revocarea donaţiei pentru ingratitudine – cauzele de revocare a donaţiei pentru
ingratitudine sunt prevăzute expres şi limitativ de art. 831 C. civ. anterior, respectiv. 1023
C. civ..
1. Codul civil anterior
Potrivit art. 831 C. civ. anterior, donaţia se revocă pentru ingratitudine dacă donatarul
săvârşeşte una din următoarele fapte:
 atentează la viaţa donatorului; acest caz de revocare presupune stabilirea intenţiei
donatarului de a-l ucide pe donator. Nu interesează dacă infracţiunea de omor s-a
consumat sau a rămas în formă de tentativă, după cum nu interesează nici scopul sau
mobilul crimei. Nu se cere existenţa unei hotărâri penale de condamnare; dacă însă un
proces penal a avut loc, hotărârea instanţei penale prin care s-a constatat lipsa de vinovăţie
a donatarului are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile (art. 22 din C. proc.
pen.).
 săvârşeşte faţă de donator delicte, cruzimi sau injurii grave; legiuitorul a avut în
vedere săvârşirea cu intenţie a unor fapte de natură să afecteze grav integritatea fizică sau
să lezeze onoarea şi demnitatea acestuia. Gravitatea faptelor se va aprecia de către instanţa
învestită cu cererea de revocare.
 refuză nejustificat să dea donatorului alimente; pentru a fi în prezenţa acestui caz de
revocare, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: donatorul să fi avut nevoie de
alimente şi să le fi cerut de la donatar; donatarul să fi refuzat acordarea de alimente, deşi
avea posibilitatea de a le fi acordat; bunul donat să nu fi pierit; donatorul să nu fi avut
persoane care să fi fost obligate să-i asigure alimentele şi care ar fi avut această
posibilitate. Dacă donatarul i-a acordat alimente, el nu va avea o acţiune în restituire a
prestaţiilor efectuate, fapta sa fiind asimilată unei obligaţii civile imperfecte (art. 1092 C.
civ. anterior). Refuzul nejustificat al donatarului nu va putea fi sancţionat cu obligarea sa
la asigurarea alimentelor, ci numai cu revocarea donaţiei. Acţiunea în revocarea donaţiei
pentru ingratitudine cunoaşte următoarele particularităţi: are caracterul unei pedepse
civile; acţiunea trebuie introdusă în termen de un an de la data săvârşirii faptului de
ingratitudine sau de la data de la care cel îndreptăţit să exercite acţiunea a cunoscut faptul
de ingratitudine; dacă sunt mai multe fapte de ingratitudine, termenul se calculează în
raport cu data săvârşirii ultimei fapte; în ceea ce priveşte natura juridică a termenului de
un an, se apreciază că este un termen de decădere, nefiind susceptibil de suspendare sau
întrerupere; dacă acţiunea nu a fost exercitată înlăuntrul termenului de un an, se prezumă
absolut că donatorul l-a iertat pe donatar; este o acţiune strict personală, putând fi
55
exercitată numai de către donator; în mod excepţional, legea recunoaşte calitate
procesuală activă succesorilor donatorului în două situaţii: dacă cererea de chemare în
judecată a fost formulată de către gratificant, dar acesta decedează înainte de finalizarea
procesului civil şi dacă donatorul moare înlăuntrul termenului de introducere a acţiunii
(art. 833 alin. 2 C. civ. anterior); poate fi introdusă numai împotriva donatarului autor al
faptului de ingratitudine; dacă donatorul moare în timpul judecării acţiunii, procesul se
stinge, iar dacă donatarul moare înainte de declanşarea procesului, cererea de revocare va
fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive; dacă donaţia a fost făcută în favoarea
mai multor donatari, acţiunea va putea fi pornită numai împotriva celor care au săvârşit
faptele de ingratitudine; donatorul are posibilitatea de a-l ierta pe donatar, dar numai după
momentul săvârşirii faptei; o renunţare anticipată la dreptul de promovare a unei acţiuni în
revocarea donaţiei este nulă de drept; admiterea acţiunii în revocare are ca efect obligarea
donatarului la restituire; restituirea va fi integrală şi se va face, în principiu, în natură,
pârâtul donatar având obligaţia de a-l despăgubi pe reclamant (donator sau succesorii săi în
drepturi) pentru eventuala scădere a valorii bunului ca urmare a sarcinilor sau ipotecilor
pe care le-a constituit; dacă bunul nu mai există în patrimoniul donatarului, acesta va fi
obligat la plata contravalorii, avându-se în vedere valoarea bunului la data pronunţării
hotărârii judecătoreşti; restituirea fructelor bunului este datorată de la data introducerii
acţiunii; admiterea acţiunii nu produce efecte faţă de terţi, drepturile dobândite de către ei
anterior publicităţii cererii de revocare, rămânând neatinse; dacă bunul este un imobil, este
necesar ca terţul să fi îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară anterior înscrierii în
registrul public a cererii de revocare.
2. Noul Cod civil
Cauzele de revocare a donaţiei pentru ingratitudine sunt prevăzute expres şi limitativ de
art. 1023 C. civ.:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că
alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
donator;
c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în
nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se
afla bunul la momentul donaţiei.
- atentatul la viaţa donatorului; practic, este vorba despre orice faptă, săvârşită cu
intenţie, care pune în pericol viaţa donatorului, fără a se cere ca această faptă să
îndeplinească criteriile unei infracţiuni sau existenţa unei hotărâri de condamnare;
- atentatul la viaţa unei persoane apropiate donatorului;
- neaducerea la cunoştinţa donatorului că alte persoane intenţionează să atenteze la
viaţa donatorului; este destul de neclar dacă atentatul ar putea privi şi viaţa unei persoane
apropiate acestuia;
- săvârşirea unei fapte penale faţă de donator; interpretarea gramaticală conduce la
concluzia că orice faptă penală comisă de donatar, unde calitatea de parte vătămată o are
donatorul, constituie cauză a ingratitudinii
- săvârşirea de injurii grave faţă de donator, sub condiţia ca injuriile să nu reprezinte o
faptă penală, situaţie în care ingratitudinea s-ar încadra la cazul anterior; instanţa este

56
singura competentă să aprecieze în ce măsură comportamentul donatarului reprezintă o
injurie şi care este gravitatea sa;
- săvârşirea de injurii grave la adresa donatorului; acest caz de ingratitudine are în
vedere o acţiune cu caracter defăimător, care are drept rezultat atingerea adusă onoarei sau
reputaţiei donatorului prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare; ca şi în cazul anterior,
instanţa este suverană în aprecierea existenţei cazului de ingratitudine.
Particularităţi ale acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine:
● are caracterul unei pedepse civile; prin urmare, este necesar ca donatarul să fi avut
discernământ în momentul săvârşirii faptului de ingratitudine;
● acţiunea trebuie introdusă în termen de un an de la din ziua în care donatorul a ştiut că
donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine; termenul este de prescripție
● este o acţiune strict personală, putând fi exercitată numai de către donator; 2 excepții:
art. 1024 alin. 3 C. civ.;
● poate fi introdusă numai împotriva donatarului autor al faptului de ingratitudine; dacă
donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva
moştenitorilor.
Efectele generale ale revocării (art. 1025 C. civ.): În caz de revocare pentru
ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi
obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei. În urma
revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care
le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei.
Efectele speciale ale revocării (art. 1026 C. civ.). Revocarea pentru ingratitudine nu are
niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu
titlu oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în
favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalităţi de publicitate, dreptul
terţului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de
publicitate aferente.

 Revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil (doar în Codul civil anterior, nu Și în

C. civ.) – potrivit dispoziţiilor art. 836 C. civ. anterior, donaţia se revocă de drept dacă în
momentul încheierii contractului donatorul nu avea nici un descendent, iar ulterior i se
naşte un copil, fie şi postum. Nu sunt revocabile pentru survenienţă de copil: donaţiile
între soţi, donaţiile făcute soţilor de către ascendenţii lor şi darurile obişnuite de valoare
modică care sunt scutite de raport. Pentru a fi în prezenţa acestui caz de revocare, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: în momentul contractării, donatorul să nu fi
avut un copil sau un descendent existent; după încheierea contractului, donatorului să i se
nască un copil, din afara căsătoriei sau din căsătorie, fie şi postum. În cazul îndeplinirii
condiţiilor anterior precizate, donaţia se revocă de drept la data naşterii copilului. Prin
urmare, nu este nevoie de promovarea unei acţiuni în instanţă care să pronunţe revocarea;
totuşi, în caz de litigiu, instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor, constatând revocarea
ce a operat de drept. Revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil nu ar putea fi
paralizată de inserarea în contractul de donaţie a unei clauze contrare sau printr-un act de
renunţare sau confirmare al donatorului. Singura posibilitate pe care o are donatorul este
facerea unei noi donaţii după momentul naşterii copilului, donaţie cu privire la care nu vor
mai fi incidente dispoziţiile art. 836 C. civ. anterior. Revocarea produce efecte retroactive
57
de la data încheierii contractului de donaţie. În principiu, bunul se reîntoarce în
patrimoniul donatorului liber de orice sarcini. Din interpretarea per a contrario a art. 838
C. civ. anterior , rezultă că donatarul este prezumat posesor de bună credinţă până la data
când i se notifică faptul naşterii copilului; în consecinţă, el va păstra fructele produse de
bun până la data notificării (art. 485 C. civ. anterior). Efectele revocării se produc nu doar
împotriva donatarului şi a succesorilor săi în drepturi, ci şi în privinţa terţilor, în virtutea
principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Terţul de bună credinţă va
putea invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 1909–1910 C. civ. anterior, dacă donaţia
priveşte un bun mobil, respectiv uzucapiunea, dacă este vorba despre un bun imobil. Dacă
revocarea priveşte o donaţie cu sarcini, atunci desfiinţarea donaţiei se va produce numai în
limita folosului pur gratuit procurat donatarului. Pentru a intra în posesia bunurilor ce au
format obiectul donaţiei revocate pentru survenienţă de copil, donatorul sau succesorii săi
în drepturi, inclusiv creditorii chirografari, au la îndemână o acţiune în restituire. Potrivit
art. 840 C. civ. anterior coroborat cu art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă, acţiunea în restituire este prescriptibilă într-un termen de 30 de ani,
calculaţi de la data naşterii copilului. Dacă acţiunea nu este promovată în acest termen,
donatorul va deţine în continuare bunul în aceeaşi calitate, aplicându-se regulile de fond
ale donaţiei.

Revocarea promisiunii de donaţie (art. 1022): Promisiunea de donaţie se revocă de

drept dacă anterior executării sale se iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru
ingratitudine prevăzute la art. 1023. plus încă un caz: promisiunea de donaţie se revocă de
drept şi atunci când, anterior executării sale, situaţia materială a promitentului s-a
deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de
oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.

6. Varietăţi ale contractului de donaţie

 Donaţiile simulate – ceea ce caracterizează donaţia simulată este existenţa
concomitentă, între aceleaşi persoane, a două contracte de donaţie: unul public, simulat,
prin care se creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii; unul secret, care
reflectă voinţa reală a părţilor şi prin care este anihilată, total sau parţial, aparenţa juridică
ce a fost creată prin actul public. După modul în care este conceput contractul aparent şi
raportul dintre acesta şi contractul secret, donaţiile simulate apar fie sub forma donaţiilor
deghizate, fie sub forma interpunerii de persoane.
 Donaţiile indirecte – ceea ce caracterizează donaţiile indirecte este existenţa intenţiei
de a gratifica, intenţie care se manifestă însă indirect, în cadrul unui alt act juridic decât
contractul de donaţie. Condiţiile de formă impuse în materia donaţiilor nu sunt aplicabile
în cazul donaţiilor indirecte, având în vedere că actele juridice prin care acestea se
realizează nu sunt contracte de donaţii. În schimb, vor trebui respectate condiţiile de fond
speciale prevăzute pentru donaţii, precum şi condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege pentru actul juridic prin care se realizează indirect liberalitatea. Exemple: stipulaţia
pentru altul, renunţarea la un drept, remiterea de datorie.
 Darurile manuale – suntem în prezenţa unor contracte reale prin care, cu intenţie
liberală, donatorul transmite donatarului proprietatea asupra unui bun mobil al său, fără a
urmări să obţină o contraprestaţie.
58
 Întrebări :
1. Care este definiția contractului de donație?
2. Este donația un contract intuitu-personae?
3. De ce este donația un contract irevocabil?
4. Care sunt incapacitățile speciale aplicabile acestui contract?
5. Care sunt cazurile de revocare ale donației?

3. Testamentul. Felurile testamentelor

Conform art. 802 C. civ. anterior, testamentul e un act revocabil prin care testatorul
dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său. După cum
vom vedea definiţia astfel formulată e mai degrabă potrivită legatului decât testamentului.
Conform art. 1034 C. civ., testamentul este definit ca actul unilateral, personal şi
revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de
lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
Caracterele juridice ale testamentului sunt următoarele:
- este un act juridic unilateral – testatorul îşi manifestă voinţa cu intenţia de a
produce efecte juridice ce se produc indiferent de atitudinea legatarului (acceptarea
sau renunţarea legatarului constituie un act juridic unilateral distinct);
- este un act juridic esenţialmente personal, neputând fi încheiat prin reprezentare,
fie ea legală/convenţională;
- este un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime voinţa unei singure
persoane;
- este un act juridic solemn trebuind să se încheie în formele prevăzute de lege sub
sancţiunea nulităţii absolute;
- este un act juridic mortis causa, deci îşi produce efectul la moartea testatorului;
- este un act juridic esenţialmente revocabil (testatorul poate modifica/revoca
oricând testamentul, chiar până-n ultima clipă a vieţii sale).
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, ce pot fi universale sau cu
titlu universal, atunci când se referă la întreg patrimoniul sau o anumită fracţiune din
patrimoniu, ori cu titlu particular, atunci când se referă la anumite bunuri din patrimoniu.
Testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce
fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă a legatarului (art. 1035
C. civ.). Testamentul conţine dispoziţii patrimoniale sau/și dispoziții nepratrimoniale.
Testamentul poate cuprinde numai legate sau şi alte dispoziţii testamentare (ori numai
asemenea dispoziţii testamentare), cum ar fi:
- exheredări (înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele
prevăzute de lege);
- numirea de executori testamentari;
- sarcini impuse legatarilor/moştenitorilor legali, de natură patrimonială sau de o altă
natură;
- revocarea totală/parţială a unui testament anterior ori retractarea revocării
anterioare;
- partajul de ascendent (împărţeala făcută de testator între descendenţii săi a
bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste bunuri);
59
 - recunoaşterea de către tată a unui copil din afara căsătoriei;
- recunoaşterea de către mamă a copilului înregistrat ca născut din părinţi
necunoscuţi; dispoziţii referitoare la înmormântare etc.
Testamentul apare, deci, ca o formă juridică ce poate include mai multe acte juridice
distincte, între care şi legate. Există două opinii: în prima opinie, legatele sunt considerate
doar clauze ale testamentului, pe când în cea de-a doua, acte juridice distincte. Noul Cod
civil unifică cele două concepţii, atât testamentul, cât şi legatul fiind reglementate, în mod
expres, ca acte juridice numite, de sine stătătoare.
Validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie analizată separat, pentru fiecare act în
parte. Nulitatea / caducitatea unei dispoziţii testamentare nu afectează validitatea
celorlalte; doar încălcarea formei, care e comună pentru toate, conduce la nulitatea
întregului act. Recunoaşterea unui copil prin testament are un regim juridic distinct de
celelalte dispoziţii şi nu se circumscrie caracterelor juridice ale testamentului. Are un
caracter irevocabil şi îşi produce efectele imediat, iar nu de la data deschiderii moştenirii.
Dispoziţiile testamentare trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate din dreptul
comun.
În ceea priveşte consimţământul, voinţa testatorului trebuie să fie liber exprimată,
adică să nu fie alterată de un viciu de consimţământ. Testamentul este valabil numai dacă
testatorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat, conform art. 1038
alin. (1) C. civ..
Eroarea şi violenţa sunt mai rar întâlnite.
Dolul este cel mai des întâlnit şi îmbracă forma captaţiei şi sugestiei. Dolul presupune
utilizarea de mijloace viclene şi frauduloase de către o persoană care e beneficiarul
dispoziţiei testamentare sau chiar de către un terţ, cu intenţia de a înşela buna-credinţă a
testatorului şi de a-l determina să dispună într-un mod pe care nu l-ar fi ales din proprie
iniţiativă.
Dolul presupune:
a) utilizarea de mijloace viclene, frauduloase; la captaţie acestea sunt directe şi
brutale (ex. îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni, interceptarea
corespondenţei, abuzurile de influenţă şi autoritate), la sugestie aceste mijloace
sunt mai subtile şi indirecte (ex. şiretenii, afirmaţii mincinoase la adresa unor
moştenitori legali, specularea unor sentimente ale testatorului); simpla simulare a
grijii şi afecţiunii ori prestarea de servicii şi îngrijiri interesate nu constituie
manopere frauduloase;
b) intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă;
c) manoperele dolosive să fi avut un rol determinant la încheierea testamentului.
Manoperele dolosive pot proveni şi de la un terţ care nu beneficiază de testament,
indiferent dacă s-a înţeles sau nu cu beneficiarul. Sancţiunea pentru vicierea
consimţământului e nulitatea relativă. Termenul de prescripţie curge de la data
deschiderii succesiunii. Instanţa va aprecia existenţa viciilor în funcţie de fiecare
dispoziţie testamentară în parte. Există posibilitatea ca un viciu să afecteze una sau
mai multe dispoziţii testamentare, fără a fi afectată validitatea întregului testament. În
ceea ce priveşte obiectul, validitatea dispoziţiilor testamentare se apreciază în raport
cu fiecare act juridic închis în testament, obiectul trebuind să îndeplinească condiţiile
din dreptul comun. Validitatea obiectului testamentului se apreciază la data deschiderii
60
 succesiunii. Sancţiunea neîndeplinirii condiţiilor de validitate a obiectului este
nulitatea absolută. În ceea ce priveşte cauza, aceasta trebuie să îndeplinească
condiţiile cerute în materia contractelor. Validitatea cauzei se apreciază în raport cu
data redactării testamentului. Sancţiunea aplicabilă pentru cauză ilicită sau imorală
este nulitatea absolută.
Referitor la condiţiile generale de formă cerute de lege pentru validitatea
testamentului subliniem că testamentul trebuie încheiat într-una din formele expres
prevăzute de lege. Forma este o condiţie ad validitatem, sancţiunea nerespectării ei fiind
nulitatea absolută. Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie ordinare (testamentul
olograf și autentic; în vechea reglementare era recunoscut și testamentul mistic), fie
extraordinare (testamentele privilegiate), fie alte forme prevăzute de lege. Tuturor
testamentelor le sunt comune două condiţii de formă: forma scrisă şi forma actului
separat. Astfel, testamentul trebuie încheiat în formă scrisă, testamentul verbal nefiind
valabil. Indiferent de situaţia în care s-ar găsi testatorul (ex. forţa majoră), forma scrisă
trebuie respectată. De asemenea, legea interzice, testamentul conjunctiv/reciproc (art.
1036 C. civ.), sub sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două sau mai multe
persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea
unui terţ.
Testamentul nu este conjunctiv/reciproc dacă două sau mai multe persoane testează pe
aceeaşi foaie de hârtie, dar actele de dispoziţie sunt distincte şi semnate separat.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă este nulitatea absolută. În anumite cazuri,
efectele nulităţii sunt atenuate sau nu se produc. Astfel, un testament nul pentru vicii de
formă poate fi confirmat, ratificat sau executat voluntar de către moştenitori legali sau de
către alţi reprezentanţi ai testatorului (ex. legatarul universal), benevol şi în deplină
cunoştinţă de cauză. Dispoziţiile testamentare ce pot fi făcute şi într-o altă formă decât cea
testamentară nu sunt lovite de nulitate. De asemenea, testamentul autentic şi cel mistic,
precum şi testamentele privilegiate nule pentru vicii de formă pot fi valabile ca testamente
olografe dacă îndeplinesc condiţiile de formă cerute pentru testamentul olograf.
După cum am subliniat formele testamentare cunosc o primă diviziune în testamentele
ordinare, ce pot fi încheiate în împrejurări obişnuite, testatorul putând opta între
testamentul: olograf sau autentic (în vechea reglementare putea opta și pentru testamentul
mistic). Cu această ocazie menţionăm că toate formele testamente au o valoare juridică
egală, operând principiul echivalenţei formelor testamentare. Deci, pentru
revocarea/modificarea dispoziţiilor dintr-un testament anterior nu se cere respectarea
simetriei de formă. În ceea ce priveşte codicilul (care este un adaos sau un supliment la
dispoziţiile dintr-un testament anterior, pe care însă nu-l revocă), trebuie respectată una
dintre formele testamentare impuse de lege. Codicilul este considerat un testament nou
pentru el neexistând alte dispoziţii speciale.
Referitor la proba testamentului, orice persoană care pretinde un drept ce se
întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre
formele prevăzute de lege. Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă
majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă
fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului
vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă (art. 1037 C. civ.).

61
  Testamentul olograf – este testamentul scris în întregime, semnat şi datat de mâna
testatorului (art. 859, C. civ. anterior, art. 1041 C. civ.). Cele 3 condiţii trebuie îndeplinite
cumulativ. Avantajele testamentului olograf sunt următoarele:
- poate fi folosit de către orice persoană care ştie să scrie;
- se poate folosi oricând şi oriunde;
- nu necesită prezenţa unei alte persoane;
- nu reclamă cheltuieli;
- asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă;
- poate fi uşor revocat de către testator prin distrugerea lui.
Sunt cunoscute însă şi dezavantaje:
- poate fi uşor ascuns/distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii
acestuia, dar fără ştirea sa;
- nu asigură protecţia voinţei testatorului contra influenţelor abuzive ale celor
interesaţi;
- poate fi uşor falsificat;
- poate fi mai uşor contestat;
- poate cuprinde formulări neclare, confuze sau contradictorii datorate lipsei de
cunoştinţe juridice a testatorului.
O parte dintre dezavantaje pot fi înlăturate prin redactarea testamentului în mai multe
exemplare; prin înmânarea testamentului spre păstrare unei persoane de încredere; prin
depozitarea testamentului la un birou notarial pentru a fi eliberat la moartea testatorului
persoanei indicate de el. În ceea ce priveşte scrierea testamentului olograf, testatorul o
poate realiza cu orice fel de material, în orice limbă cunoscută de el, cu orice fel de scrieri,
pe un singur suport material sau mai multe. Testamentul scris de o altă persoană sau de
către testator, dar cu mijloace mecanice este nul. Explicaţia constă în faptul că astfel de
mijloace nu ar putea fi verificate în caz de fraudă. Pentru a fi valabil, actul nu trebuie să
aibă obligatoriu titulatura de testament, acest lucru trebuie însă să rezulte neîndoielnic din
conţinutul său. Testamentul olograf poate cuprinde şi modificări, ştersături, adăugiri sau
intercalări făcute de mâna testatorului. Dacă acestea introduc dispoziţii testamentare noi
faţă de cele iniţiale sau modifică/elimină conţinutul iniţial al testamentului, ele reprezintă
un codicil şi trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru testament. Testatorul ar putea
fi ajutat, din punct de vedere tehnic, de o terţă persoană la redactarea testamentului, fără a
fi afectată validitatea acestuia. Dacă în testament, alături de scrierea testatorului, apare şi o
scriere străină, când această scriere nu are legătură cu cuprinsul testamentului, acesta este
valabil; dacă, însă, scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentare, valabilitatea
acestora depinde după cum testatorul a avut sau nu cunoştinţă de această scriere: în cazul
în care a cunoscut-o, testamentul e nul, iar în cazul în care nu a cunoscut-o, testamentul e
valabil aşa cum a fost redactat de către testator. În ceea ce priveşte data testamentului
olograf, trebuie indicate ziua, luna şi anul în care acesta a fost întocmit în scopul de a se
putea verifica dacă la data respectivă testatorul avea capacitatea de a testa şi pentru a se
stabili dacă acel testament reprezintă ultima voinţă a testatorului. Data poate fi aşezată la
sfârşitul testamentului ori la începutul sau în cuprinsul său, în aceste ultime ipoteze
trebuind să rezulte că aceasta priveşte întreg conţinutul actului juridic. Când data indicată
în testament este eronată ori falsă sau nu îndeplineşte cerinţele legale, deşi sancţiunea ce
ar trebui aplicată ar fi nulitatea, în literatura şi practica judiciară se admite, în anumite
62
condiţii, stabilirea/întregirea/rectificarea datei cu ajutorul unor elemente intrinseci sau
extrinseci testamentului. Astfel, dacă data lipseşte total/parţial, persoana interesată poate
proba data testamentului. La fel şi în situaţia când data e involuntar inexactă. Dacă
testatorul a indicat în mod intenţionat o dată falsă, testamentul e nul, chiar dacă falsitatea
datei nu s-a făcut în scop de fraudă. Dacă există intenţia frauduloasă, falsitatea datei se va
putea dovedi cu orice mijloc de probă. Dacă intenţia frauduloasă nu a putut fi dovedită,
falsitatea datei se va putea proba cu elemente intrinseci/extrinseci testamentului. Dacă
data există, se prezintă până la proba contrară că este reală. Dacă lipseşte un element
(ziua/luna/anul), se poate completa sau rectifica. În ceea ce priveşte semnătura,
testamentul trebuie semnat de mâna testatorului. Nu se pot folosi parafa, sigiliul, ştampila,
degetul. Testatorul va semna aşa cum obişnuieşte, fără a fi necesar ca semnătura să
cuprindă numele întreg. În principiu, semnătura trebuie pusă la sfârşitul testamentului,
însă poate să apară şi la începutul sau în cuprinsul testamentului dacă rezultă neîndoielnic
că, prin semnătura dată, testatorul şi-a însuşit întregul conţinut al testamentului. Dacă
testamentul este pus în plic, semnătura de pe plic poate fi recunoscută ca valabilă dacă
între ea şi testamentul din plic există o legătură indisolubilă, ce ar exclude posibilitatea
înlocuirii conţinutului plicului. Referitor la forţa probantă a testamentului olograf
subliniem că, deşi este un act solemn, acesta poate fi contestat de către persoanele
interesate. În ceea ce priveşte sarcina probei şi mijloacele de probă admise, se face
distincţia între scriere şi semnătură, pe de o parte, şi dată pe de altă parte. Astfel, scrierea
şi semnătura au forţă probantă numai dacă cei cărora li se opune testamentul recunosc că
acestea aparţin testatorului; (sarcina probei revine celui care invocă testamentul prin
procedura verificării de scripte, în caz de îndoială se va dispune efectuarea unei expertize),
iar data se prezumă că e reală până la proba contrară (sarcina probei neveridicităţii sale
revenind celui care o contestă).
Referitor la deschiderea testamentului olograf, conform art. 1042 C. civ., înainte de a
fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre
neschimbare. În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile
legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul
succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-
verbal. Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii
legalizate ale testamentului olograf. După finalizarea procedurii succesorale, originalul
testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia,
persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească.

 Testamentul autentic – este testamentul autentificat de notarul public; prin

încheiere acest testament a fost investit de notar cu formulă autentică, în condiţiile
prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor (art. 1043 C. civ./ art. 860, C. civ.
anterior, L. 36/1995 şi Regulamentul său de aplicare). Această formă testamentară
prezintă următoarele avantaje:
- pot testa şi persoanele care nu ştiu carte, precum şi cele care din cauza infirmităţii,
bolii ori din orice alte cauze nu pot semna;
- contestarea testamentului e dificilă;
- conţinutul testamentului e verificat de către notar pentru a nu cuprinde dispoziţii
contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare;
63
 - în cazul în care este contestat, sarcina probei revine celui care îl contestă; un
exemplar original se păstrează în arhiva notarului astfel încât nu poate fi sustras,
distrus sau ascuns.
Dezavantajele cunoscute sunt:
- presupune cheltuieli;
- necesită timp pentru îndeplinirea formalităţilor;
- nu asigură secretul deplin al dispoziţiilor testamentare.
Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de către notarul public
după indicaţiile şi voinţa testatorului, după cum poate fi redactat de către testator însuşi ori
de către un terţ după indicaţiile testatorului. Testatorul trebuie să se prezinte personal la
notariat pentru autentificare. Pentru motive temeinice, lăsate la aprecierea notarului,
autentificarea se va putea face şi în afara sediului notarului. Dacă testamentul nu a fost
autentificat cu respectarea prevederilor legale, sancţiunea aplicabilă e nulitatea absolută
(el va putea fi însă valabil ca testament olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi
semnat de mâna testatorului - principiul conversiunii actelor juridice, art. 1050 C. civ.
privind conversiunea formei testamentare). Subliniem că testamentul autentic face dovada
până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale notarului, percepute
cu propriile simţuri, în limitele atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de
autentificare. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din testament şi din încheiere,
testamentul autentic face dovada până la proba contrară deoarece notarul a luat act de
declaraţiile testatorului, neavând posibilitatea să le verifice.
Conform art. 1044 C. civ. referitor la întocmirea testamentului autentic, testatorul îşi
dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte
sau, după caz, i-l dă să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi.
Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi
citit de către notar. După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa
voinţă. Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de
către notar.
Există dispoziții speciale cu privire la autentificarea în situații particulare în art. 1045
C. civ., care privesc pe testator: imposibilitatea scrierii, imposibilitatea dialogului verbal,
imposibilitatea vederii, iar sancțiunea nerepetării formalităților indicate este nulitatea
absolută.
Conform art. 1046 C. civ., în scop de informare a persoanelor care justifică existenţa
unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de
îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţ ii cu
privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului

 Testamentul mistic, permis în reglementarea anterioară, însă în C. civ. nu – este

testamentul semnat de mâna testatorului, strâns, sigilat şi prezentat judecătoriei în vederea
efectuării formalităţilor de suprascriere (art. 864, C. civ. anterior). Acest fel de testament
era aproape neutilizat în practică. El poate fi scris de mâna ori cu mijloace mecanice, în
limba română sau în orice altă limbă cunoscută de către testator. Ca şi testamentul olograf,
testamentul mistic trebuie semnat de mâna testatorului. După redactare se pune într-un
plic şi se sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie. Testatorul declară
în faţa judecătorului că dispoziţiile din înscrisul prezentat reprezintă testamentul său. Pe
64
plicul sigilat, judecătorul e obligat să întocmească actul de suprascriere, ce constă într-un
proces verbal în care se consemnează prezentarea testatorului (identificat de către
judecător) şi declaraţia acestuia că testamentul prezentat e al său. Actul de suprascriere
datat (această dată reprezentând data testamentului) se va semna de către testator şi
judecător. După terminarea formalităţilor, testamentul se restituie testatorului ori, la
cerere, se păstrează la judecătorie. Actul de suprascriere, fiind un act autentic, face dovada
până la înscriere în fals. Înscrisul din plic, fiind un act sub semnătură privată, face dovada
până la proba contrară.
O altă categorie a testamentelor este reprezentată de testamentele privilegiate (art.
1047 C. civ.). Acestea sunt testamente autentice în formă simplificată, întocmite de
peroane care se află în situaţii sau împrejurări speciale. În reglementarea anterioară,
existau 3 forme de testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în
timp de boală contagioasă, testamentul maritim. În C. civ. există următoarele forme
simplificate: testamentul militarilor, testamentul situaţiilor extraordinare, testamentul
naval și aeronautic, testamentul bolnavilor internați.
 Testamentul militarilor
Reglementarea anterioară (art. 868–870 C. civ. anterior): este testamentul întocmit de
militari, precum şi persoanele asimilate lor în faţa comandantului militar al unităţii sau în
faţa unui alt ofiţer superior asistat de doi martori, dar numai dacă se află pe teritoriu
străin, în misiune sau prizonier la inamic, ori pe teritoriul ţării, într-o localitate asediată
sau într-un alt loc fără comunicaţie cu exteriorul din cauza războiului. Dacă militarul e
rănit sau bolnav, poate testa în faţa medicului militar şef, asistat de comandantul militar al
spitalului.
Conform art. 1047 alin. 1 lit. c C. civ., testamentul militarilor este definit ca
testamentul întocmit de militari, precum şi persoanele asimilate lor, în fata comandantului
unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul este militar sau, fără a avea
această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi
nu se poate adresa unui notar public.

 Testamentul situaţiilor extraordinare, utilizabil în caz de epidemii, catastrofe

(cutremur, inundaţie, incendiu, accident nuclear, chimic etc.), războaie sau alte împrejurări
neobișnuite (art. 1047 alin. 1 lit. a). Acest testament trebuie încheiat în faţa unui
funcţionar competent al autorităţii civile locale, prin acesta înţelegând în primul rând
funcţionarii care au studii juridice şi atribuţii de reprezentare a instituţiilor (secretarul
consiliului local, secretarul consiliului judeţean, primarul, prefectul etc.).
 Testamentul bolnavilor internaţi, utilizabil în situaţia în care notarul public nu are
acces în instituţia sanitară de stat sau privată, de exemplu datorită instituirii carantinei.
Acest testament trebuie încheiat în faţa directorului, a medicului şef al instituţiei sanitare
sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă. Acest
testament era cunoscut anterior sub denumirea de testament făcut în timp de boală
contagioasă – este testamentul alcătuit în faţa unui membru al consiliului local, asistat de
doi martori, de persoanele bolnave sau sănătoase, care se află într-o localitate izolată din
cauza ciumei sau a altei boli contagioase (art. 872 C. civ. anterior).

65
  Testamentul maritim – este testamentul întocmit de persoanele care se află la
bordul unui vas sub pavilion românesc, indiferent că fac parte din echipaj sau sunt
călători, în faţa comandantului navei sau a unui înlocuitor al său asistat de ofiţerul
intendent de bord/de înlocuitorul său şi 2 martori (art. 874, 881, C. civ.). Această formă de
testament nu poate fi folosită în porturi sau dacă vasul se apropie de un port unde se află
un agent diplomatic/consular român. Testamentul se redactează în două exemplare
originale. Dacă vasul ancorează într-un port străin în care există un agent diplomatic sau
consular român, un exemplar se predă acestuia pentru a fi expediat în ţară. Dacă ancorează
într-un port românesc, ambele exemplare se predau organului portuar pentru a fi expediate
biroului notarial de la domiciliul testatorului.
În legătură cu testamentele privilegiate reţinem că trebuie întocmite în forma scrisă şi
să respecte cerinţa actului separat. Sub sancţiunea nulităţii, acestea trebuie să fie semnate
de către testator; dacă nu poate semna, se face menţiune despre aceasta şi despre cauza
care l-a împiedicat să semneze; trebuie semnate şi de către agentul instrumentator şi de
către cei doi martori ori de cel puţin un martor, arătându-se cauza pentru care cel de-al
doilea martor n-a putut semna. Testamentele privilegiate trebuie să cuprindă şi data
întocmirii, pentru a se putea dovedi împrejurările excepţionale ce au justificat întocmirea
lor. Aceste testamente îşi produc efectele dacă testatorul a decedat în împrejurările
excepţionale în care au fost redactate. Dacă testatorul supravieţuieşte acestor evenimente,
testamentele sunt valabile o perioadă limitată de timp.
Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut
să testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns
într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze. Termenul nu se aplică dispoziţiei
testamentare prin care se recunoaşte un copil (art. 1048 C. civ.).
În reglementarea anterioară, testamentele militarilor şi cel făcut în timp de boală
contagioasă erau valabile 6 luni de la încetarea împrejurărilor excepţionale; testamentul
maritim avea o valabilitate de 3 luni de la încetarea împrejurării ce a justificat întocmirea
sa.
Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de cei 2
martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune
despre cauza care l-a împiedicat să semneze. Aceste dispoziții sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 1047 alin. 3 și 4). Se aplică dispozițiile privind
deschiderea testamentului olograf.

În fine, ultima categorie a formelor testamentare înglobează testamentul privind

depunerile de sume de bani la CEC şi testamentul făcut de un cetăţean român în
străinătate.

 Testamentul sumelor sau valorilor depozitate

Anterior acest testament era cunoscut sub denumirea de testament privind depunerile
de sume de bani la CEC, când titularii instrumentelor de economisire puteau solicita în
scris CEC-SA introducerea de dispoziţii testamentare prin care să indice persoanele cărora
să li se elibereze, după deces, sumele dispuse prin acestea. Depunerile pentru care nu s-a
solicitat introducerea de dispoziţii testamentare se eliberează moştenitorilor legali şi
testamentari.
66
 În C. civ., conform art. 1049, dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile
sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea
condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii. Instituţiile
specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de bani,
valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de
moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar,
prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile. Instituţiile de credit au
obligaţia ca, la instituirea de către clienţii acestora a unei dispoziţii testamentare, să
comunice, de îndată, menţiunea acesteia în registrul prevăzut la art. 1046.

 Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate – în reglementarea

anterioară se aplicau art. 68, alin. 3, L. 105/1992: acest testament este valabil dacă
respectă condiţiile de formă prevăzute, printre altele, de legea naţională, legea
domiciliului testatorului ori de legea locului întocmirii testamentului, în vigoare fie la data
întocmirii testamentului, fie la data deschiderii testamentului.
În baza C. civ., conform art. 2633, moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul
căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită. Conform art. 2634 C. civ.
privind alegerea legii aplicabile, o persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii
în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are.

4. Legatul
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai
multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său
patrimoniu sau o fracţiune din aceasta ori anumite bunuri determinate. Desemnarea
legatarului trebuie făcută prin testament, fiind obligatorie identificarea acestuia în chiar
cuprinsul testamentului. Legatarul trebuie să fie o persoană determinată/determinabilă în
momentul deschiderii succesiunii. Poate fi legatar şi o persoană nenăscută, dar concepută
la data deschiderii moştenirii. Desemnarea legatarului trebuie făcută personal de către
testator. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea legatarului pe seama unui
terţ. Va fi valabil, însă, legatul prin care legatarul e determinat de către testator şi are
sarcina predării bunurilor unor persoane alese de el sau de către un terţ. Este valabil şi
legatul făcut unor persoane determinate, repartizarea între ele a bunurilor succesorale fiind
lăsată pe seama unui terţ.
Legatele pot fi clasificate în funcţie de două criterii:
a) după obiectul dispoziţiei testamentare, distingem între: legate universale, legate cu
titlu universal, legate cu titlu particular;
b) după prezenţa/absenţa modalităţilor, distingem între: legate pure şi simple, legate
cu termen/sub condiţie, legate cu sarcină.

 Legatul universal – este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor
persoane vocaţie la întreaga moştenire (art. 1055 C. civ., respectiv art. 888, C. civ.
anterior). Rezultă că legatarul universal are vocaţie succesorală la întreaga moştenire,
asemenea unui moştenitor legal.
Dreptul său este unul eventual; el are posibilitatea de a culege întreaga moştenire, iar
dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari universali şi aceştia pot şi vor să vină la
67
moştenire, moştenirea se va împărţi între ei în mod egal. Legatul e universal şi atunci când
legatarul universal vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari. Legatul rămâne
universal şi atunci când emolumentul moştenirii (profitul, conţinutul concret al moştenirii)
e micşorat prin existenţa unor legate cu titlu universal sau cu titlu particular ori de
datorii/sarcini ale moştenirii, atunci când titularii lor vor şi pot să beneficieze de drepturile
lor. Dacă moştenirea e absorbită de celelalte legate, datorii sau sarcini, suntem în prezenţa
unui legat universal fără emolument. În acest caz, legatarul universal devine un simplu
executor testamentar. Legatarul universal poate fi desemnat prin această denumire sau
prin altele, precum: legatarul tuturor bunurilor mobile şi imobile; legatarul cotităţii
disponibile; legatarul nudei proprietăţi a întregii moşteniri; legatarul prisosului sau
rămăşiţei (ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu universal şi cu titlu
particular).

 Legatul cu titlu universal (art. 1056 C. civ.) – este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.
Prin fracţiune a moştenirii se înţelege fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta, fie un
dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire (de
exemplu legatul uzufructului), fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii
ori asupra unei cote părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau
provenienţa lor.
Legatul cu titlu universal conferă beneficiarului vocaţie succesorală la o fracţiune din
moştenire, exprimată matematic sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale (ex.
totalitatea bunurilor mobile, totalitatea bunurilor imobile; o fracţiune din bunurile imobile
etc. – a se vedea și art. 894 C. civ. anterior). Dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari cu
titlu universal asupra aceleaşi fracţiuni din patrimoniu, iar unii dintre aceştia nu vor/nu pot
să vină la moştenire, aceasta va profita celorlalţi legatari cu titlu universal. Legatarul cu
titlu universal profită de renunţarea/înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu
particular sau a moştenitorilor rezervatari dacă venirea acestora la moştenire ar fi micşorat
fracţiunea ce se cuvenea legatarului cu titlu universal. Legatul universal şi cel cu titlu
universal au aceeaşi natură juridică. Diferenţa dintre ele e doar cantitativă. Legatarul cu
titlu universal poate fi determinat prin aceleaşi modalităţi ca şi legatarul universal; atât cel
universal cât şi cel cu titlu universal sunt succesorii în drepturi şi obligaţii ai testatorului,
ceea ce înseamnă că sunt obligaţi şi la suportarea cotei-părţi de datorii şi sarcini
corespunzătoare fracţiunii din patrimoniu ce au moştenit-o.

 Legatul cu titlu particular (art. 1057 C. civ.): Orice legat care nu este universal sau
cu titlu universal este un legat cu titlu particular.
Legatul cu titlu particular este dispoziţia testamentară ce conferă vocaţie succesorală
la unul sau mai multe bunuri determinate/determinabile, privite izolat, conform art. 894,
alin. 2, C. civ. anterior. Nu interesează numărul sau valoarea acestor bunuri. Legatul cu
titlu particular nu trebuie confundat cu cel cu titlu universal. Aceasta deoarece drepturile
legatarului cu titlu particular sunt limitate definitiv asupra bunurilor menţionate în
testament. Dacă alţi legatari/moştenitori legali nu pot/nu vor să vină la moştenire, aceasta
nu-i profită legatarului cu titlu particular.
Sunt considerate ca legate cu titlu particular:
68
 - legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (ex. apartamentul,
maşina);
- legatul unor bunuri de gen determinate/determinabile (ex. o sumă de bani);
- legatul unor bunuri incorporale (ex. a unei creanţe);
- legatul prin care testatorul îl iartă de datorie pe legatar (datoria se va stinge la
data deschiderii moştenirii);
- legatul unui fapt posibil şi licit pe care moştenitorul universal sau cu titlu universal
ori moştenitorul legal e obligat să-l facă sau să nu-l facă în favoarea legatarului;
- legatul drepturilor succesorale moştenite de testator; legatul nudei proprietăţi a
unor bunuri determinate.
Alte tipuri de legate cu titlu particular sunt:
- legatul uzufructului asupra unui bun determinat (legatul uzufructului asupra
întregii moșteniri sau asupra unei cote părți din moștenire este considerat legat cu
titlu universal de art. 1056 C. civ. );
- legatul unui bun individual determinat care este al altuia (art. 1064 C. civ.);
- legatul unui bun individual determinat care se află în indiviziune.
- legatul conjunctiv (art. 1065 C. civ.).
Drepturile legatarului cu titlu particular (art. 1059 C. civ.): legatarul cu titlu particular
al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea acestuia de la data deschiderii
moştenirii. Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe
asupra moştenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui
legat este obligat a preda bunuri de calitate medie.
Sarcina excesivă a legatului cu titlu particular/abandonarea legatului cu titlu
particular (art. 1060 C. civ.): dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat
legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera
predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor.
Valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii
moştenirii.
Accesoriile bunului care constituie obiectul unui legat cu titlu particular (art. 1061 C.
civ.): bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile
sale, în starea în care se găseşte la data deschiderii moştenirii. Legatul cuprinde şi dreptul
la acţiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de către un terţ după întocmirea
testamentului. Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creşteri
cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau
achiziţionarea altor bunuri în cadrul unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară,
a viza întreg bunul ori universalitatea rezultată.
Legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere (art. 1062 C. civ.) este un legat
cu titlu particular: când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de
întreţinere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.
Legatul alternativ (art. 1063 C. civ.): în cazul în care legatarului cu titlu particular i-a
fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă
testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui terţ.
Legatul bunului altuia (art. 1064 C. civ.): când bunul individual determinat care a făcut
obiectul unui legat cu titlu particular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi nu este
cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii, atunci se aplică dispoziţiile
69
prezentului articol. Dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu
este al său, legatul este anulabil. În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său,
cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în
natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii.
Legatul conjunctiv (art. 1065 C. civ.): legatul cu titlu particular este prezumat a fi
conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat
individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea
fiecăruia. În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să
primească legatul, partea lui va profita celorlalţi legatari, şi atunci când obiectul legatului
conjunctiv îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
În funcţie de calificarea legatelor în funcţie de modalităţi operăm următoarele
distincţii:
 Legatul pur şi simplu – este acel legat neafectat de modalităţi care îşi produce
efectele la data morţii testatorului. Din acest moment, legatarul dobândeşte şi exercită
drepturile sale, putând cere executarea legatului. Legatarul devine titularul dreptului real
sau de creanţă care intră în patrimoniul său din momentul deschiderii moştenirii,
indiferent dacă acesta şi-a exercitat sau nu dreptul de opţiune succesorală sau dacă a fost
pus în posesie.
 Legatul cu termen – este acel legat prin care testatorul prevede că executarea sau
stingerea lui depinde de un eveniment viitor şi sigur ca realizare. Deci, efectele legatului
cu termen diferă după natura termenului. Dacă termenul este suspensiv, drepturile
legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii, ca în cazul legatului pur şi
simplu, însă executarea legatului se amână până la împlinirea termenului (ex.: până la
împlinirea vârstei de 18 ani). Legatarul poate cere predarea bunului lăsat legat numai după
împlinirea termenului. Dacă termenul este extinctiv, drepturile legatarului se nasc la
deschiderea succesiunii, însă la împlinirea termenului se sting pentru viitor.
 Legatul sub condiţie – este acel legat a cărui naştere sau stingere depinde de un
eveniment viitor şi nesigur ca realizare. Spre deosebire de termen, care nu afectează
dreptul, ci doar executarea lui, de condiţie depinde însăşi existenţa legatului. În funcţie de
efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Când condiţia e
suspensivă, dreptul legatarului nu se naşte la data deschiderii succesiunii, ci în momentul
realizării condiţiei, care produce efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii. În
plus, legatarul trebuie să existe în momentul realizării condiţiei, în caz contrar legatul
devine caduc chiar dacă post mortem condiţia se realizează. Când condiţia e rezolutorie,
dreptul legatarului se naşte în momentul deschiderii succesiunii, dar la data realizării
condiţiei, legatul se desfiinţează cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Dacă
nu se realizează condiţia ori e sigur că nu se poate realiza, drepturile legatarului se
consolidează definitiv.
 Legatul cu sarcină – este acel legat prin care testatorul impune legatarului o
obligaţie de a da, a face sau a nu face, obligaţie pe care, după acceptarea legatului, este
ţinut să o execute. Sarcina nu afectează dobândirea dreptului legatarului de la data
deschiderii succesiunii, însă neexecutarea sarcinii poate conduce la revocarea
judecătorească a legatului ori persoanele interesate vor putea cere instanţei să-l oblige pe
legatar la executarea sarcinii. Sarcina poate fi stipulată în favoarea unui terţ, a legatarului
sau a testatorului. E valabilă sarcina stipulată în favoarea unei persoane viitoare
70
(neconcepute) sau nedeterminabile, cu condiţia să existe şi să fie determinabilă la data
executării sarcinii. Dacă sarcina e stipulată în favoarea testatorului, ea poate fi executată
numai după moartea acestuia. Dacă sarcina e stipulată în favoarea legatarului însuşi,
legatul e pur gratuit, dar revocabil în ipoteza neexecutării sarcinii.

Efectele legatelor
Fructele bunurilor ce constituie obiectul legatului (art. 1058 C. civ.): Legatarul are
dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua deschiderii moştenirii sau
din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu excepţia cazului în care cel care a
posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-credinţă.
Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari (art. 1067 C. civ.):
Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari. Dacă legatele cu
titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în măsura depăşirii, la
cererea creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat să le execute. În cazul în care,
fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii, a fost executat un legat,
moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita
restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus.

5. Ineficacitatea testamentului. Ineficacitatea legatelor

I. Ineficacitatea testamentului, instituție reglementată distinct de C. civ.:
Revocarea voluntară a testamentului
- expresă (art. 1051 C. civ.): Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în
parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior. Testamentul
care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a
testamentului revocat. Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic
notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul
naţional notarial.
- tacită (art. 1052 C. civ.): testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin
distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de
către testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se
semnează de către testator. Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf,
cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în
măsură să îl refacă. Testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în
care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta. Efectele revocării nu sunt
înlăturate în caz de caducitate sau revocare a testamentului ulterior.
- retractarea revocării (art. 1053 C. civ.): dispoziţia revocatorie poate fi retractată în
mod expres prin act autentic notarial sau prin testament. Retractarea unei dispoziţii
revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat
voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din împrejurările
concrete, cu aplicarea dispoziţiilor privind înscrierea în registrul naţional notarial.
Retractarea unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un
testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial.
II. Ineficacitatea legatelor desemnează acele ipoteze în care dispoziţia testamentară
prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate e lipsită de efecte juridice din

71
cauze prevăzute de lege. Trebuie să avem în vedere următoarele cauze de ineficacitate:
nulitatea legatelor, revocarea legatelor, caducitatea legatelor.
 Nulitatea legatelor – nulitatea absolută/relativă a legatului intervine pentru
nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute pentru legate. Cauzele de
nulitate pot fi cele comune tuturor actelor juridice (ex.: lipsa capacităţii de a dispune a
testatorului) sau specifice legatelor: minorul de 16 ani a lăsat legate de o valoare ce
depăşeşte jumătate din averea sa (doar în C. civ. anterior, nu și în C. civ.); testamentul nu
a fost întocmit într-una din formele prevăzute de lege; testatorul a testat un bun individual
determinat crezând că este el său etc. Cauzele de nulitate se apreciază în raport cu data
întocmirii actului ele putând fi anterioare sau concomitente redactării testamentului. Prin
derogare de la dreptul comun, legatul nul sau anulabil poate produce efecte dacă nulitatea
e acoperită prin confirmare, ratificare sau executare voluntară şi în deplină cunoştinţă de
cauză de către cei care ar beneficia de ineficacitatea legatului în caz de nulitate. Termenul
de prescripţie a acţiunii în anulare este de 3 ani şi începe să curgă de la data la care cel
interesat a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii
moştenirii (art. 2529 C. civ.).

 Revocarea legatelor – legatul valabil poate deveni ineficace prin revocare

voluntară, expresă sau tacită, ce depinde de voinţa unilaterală a testatorului, sau prin
revocare judecătorească, pronunţată de instanţă pentru faptele culpabile prevăzute de lege
şi săvârşite de legatar.
 În ceea ce priveşte revocarea voluntară, subliniem că testatorul poate revoca
oricând legatul până în ultima clipă a vieţii sale. Conform art. 802, C. civ. anterior,
testatorul nu poate renunţa la dreptul de revocare, o astfel de clauză fiind lovită de
nulitate absolută.
Legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului (art.
1068, art. 1051 C. civ.).
Revocarea voluntară poate fi: expresă sau tacită. Revocarea voluntară expresă sau
directă se realizează prin încheierea unui testament posterior, care revocă integral
sau parţial pe cel anterior, întocmit într-una din formele prevăzute de lege sau
printr-un înscris autentic revocator, redactat special în acest scop. Revocarea
voluntară tacită intervine atunci când indirect, dar neîndoielnic rezultă revocarea
unui testament anterior; această revocare derivă din anumite acte sau fapte
săvârşite de testator sau cunoscute de el. În continuare urmează să analizăm
următoarele cazuri de revocare tacită: întocmirea unui nou testament, înstrăinarea
sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului, distrugerea
voluntară a testamentului.
Pentru ca întocmirea unui nou testament să constituie revocare tacită, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) testamentul nou să fie întocmit cu respectarea formei solemne cerută de lege, de
către testator care trebuie să aibă capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat;
prin urmare, un testament nul nu constituie revocare tacită a celui anterior;
b) testamentul nou să nu conţină o clauză prin care îl revocă pe cel anterior (în aceste
condiţii, am fi în prezenţa unei revocări exprese);

72
 c) testamentul anterior să conţină dispoziţii incompatibile sau contrare cu cele ale
noului testament; această condiţie se cere deoarece este posibil ca testatorul să lase
mai multe testamente succesive ale căror dispoziţii să nu se contrazică şi să poată fi
executate cumulativ. Incompatibilitatea dispoziţiilor poate fi materială sau juridică
şi se poate stabili în baza unor elemente obiective. Contrarietatea dispoziţiilor
testamentare presupune o imposibilitate intenţională, care ţine de intenţia
testatorului şi care necesită cercetarea unor elemente subiective. Testamentul nou îl
revocă pe cel anterior în condiţiile arătate, chiar dacă dispoziţiile noului testament
ar fi ineficace (art. 992, C. civ. anterior,). Există şi testamente succesive care nu
sunt nici incompatibile, nici contrarii; spre exemplu, legatul universal dintr-un
testament anterior nu se consideră revocat prin instituirea ulterioară a unor legate
cu titlu particular sau cu titlu universal, ci doar se micşorează emolumentul
legatarului universal. De asemenea, nici legatul cu titlu particular sau cu titlu
universal nu se consideră revocat prin instituirea unui legat universal ulterior.
Totuşi, dacă nu rezultă intenţia testatorului ca legatele să se execute cumulativ,
testamentul ulterior îl revocă pe cel anterior.
Dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană e desemnată iniţial ca legatar
universal, iar posterior legatar cu titlu universal, situaţia echivalează cu o revocare tacită,
prin urmare persoana nu poate păstra decât calitatea de legatar universal.
Un alt caz de revocare tacită îl reprezintă înstrăinarea sau distrugerea voluntară a
bunului care formează obiectul legatului.
Conform art. 1068, alin. 2, 3, orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui
legat cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi,
revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat. Ineficacitatea înstrăinării nu
afectează revocarea decât dacă: a) este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei
testatorului; ori b) înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi
nu s-a făcut sub condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul.
Conform art. 923, C. civ. anterior, orice înstrăinare, sub orice mod sau condiţie, revocă
legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea e nulă sau dacă obiectul
lăsat legat reintră în patrimoniul testatorului. Acest caz de revocare tacită poate opera
numai în privinţa legatelor cu titlu particular; în privinţa celorlalte legate, cazul
determină doar o micşorare a emolumentului. De asemenea, acest caz de revocare
intervine numai în cazul legatelor ce au ca obiect bunuri individual determinate sau de
gen, dar individualizate. Înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate nu atrage
revocarea, legatarul fiind un creditor al moştenirii dacă, la data deschiderii succesiunii
bunul de gen respectiv nu se află în masa succesorală. Bunurile înstrăinate pot fi
corporale/incorporale; poate fi vorba şi despre un drept succesoral dobândit de testator,
pe care l-a lăsat ca legat, iar ulterior l-a înstrăinat. Pentru a constitui revocare tacită,
înstrăinarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie voluntară; dacă este involuntară (ex. vânzare silită, expropriere) nu operează
revocarea, deci, dacă bunul reintră în patrimoniul testatorului, legatul se execută;
b) vânzarea trebuie să fie reală şi efectivă. Menţionăm că antecontractul de vânzare-
cumpărare echivalează cu revocarea, deşi nu este translativ de proprietate, deoarece
interesează voinţa testatorului de a revoca iar nu transferul proprietăţii. Înstrăinarea
are ca efect revocarea totală sau parţială a legatului în funcţie de câtimea din bun
73
 care a fost înstrăinată. Revocarea operează chiar şi atunci când înstrăinarea este
nulă. Face excepţie ipoteza anulării înstrăinării pentru incapacitatea sau vicierea
consimţământului testatorului: dacă voinţa manifestată expres (de înstrăinare) nu
este valabilă, nici cea manifestă indirect (de revocare) nu poate fi valabilă.
Conform art. 1068, alin. 4 C. civ., distrugerea voluntară de către testator a bunului ce
constituie obiectul legatului cu titlu particular revocă implicit legatul. Distrugerea
voluntară a bunului individual determinat care formează obiectul legatului cu titlu
particular se asimilează cu înstrăinarea, deoarece ambele reprezintă manifestări de
exercitare a dreptului de dispoziţie asupra bunului. Distrugerea involuntară a bunului de
către testator sau de către o altă persoană fără voia testatorului ori pieirea fortuită a
bunului în timpul vieţii testatorului conduce la caducitatea legatului.
Întrucât revocarea este un act unilateral, ea poate fi retractată. În principiu, deoarece
retractarea reprezintă tot o revocare, retractarea revocării poate fi făcută în aceleaşi
condiţii ca şi revocarea, cu precizarea că în cazul revocării tacite prin înstrăinarea sau
distrugerea obiectului legatului ori prin distrugerea testamentului nu poate exista
retractare. Dacă testatorul va voi să revină asupra revocării care a operat în modurile
amintite anterior, va trebui să întocmească un nou testament. Efectele retractării revocării
voluntare diferă de la caz la caz, în funcţie de împrejurările cauzei şi de voinţa testatorului
(ex.: dacă legatul din testamentul iniţial a fost revocat expres printr-un testament ulterior,
revocarea testamentului ulterior nu va atrage redobândirea eficacităţii legatului iniţial
decât atunci când aceasta reiese din voinţa testatorului).
 În ceea ce priveşte revocarea judecătorească, aceasta intervine în cazurile în care
legatarul a săvârşit în mod culpabil o faptă ce este prevăzută de lege drept cauză de
revocare, înainte sau după deschiderea succesiunii. Revocarea judecătorească va
putea fi cerută de persoanele interesate numai după deschiderea moştenirii.
Codul civil anterior:
Cauzele legale de revocare a legatelor sunt aceleaşi cu cele de revocare a donaţiilor
cu următoarele precizări:
- Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii – în acest caz, sarcina de care este
afectat legatul îl obligă pe legatarul acceptant s-o execute. În caz de
neexecutare, persoanele interesate (terţul beneficiar, creditorul acestuia,
executorul testamentar) pot cere executarea silită. Revocarea legatului poate fi
cerută de către persoanele care, în cazul admiterii unei astfel de acţiuni ar
beneficia de efectele revocării (moştenirii legali, legatarul universal sau cu titlu
universal sau particular, creditorii acestora prin intermediul acţiunii oblice).
Terţul beneficiar nu poate cere revocarea pentru că aceasta nu-i procură nici un
beneficiu. Termenul de prescripţie a acţiunii în revocare e de 3 ani şi începe să
curgă de la data stabilită pentru executarea sarcinii; dacă o astfel de dată nu a
fost stabilită, prescripţia curge de la data deschiderii succesiunii ori de la cea de
la care reclamantul a cunoscut sau a trebuit să cunoască neexecutarea. În
principiu, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate interveni numai atunci
când neexecutarea se datorează culpei legatarului. Dacă neîndeplinirea sarcinii
se datorează cazului fortuit sau forţei majore, revocarea va opera numai dacă
din intenţia testatorului reiese că sarcina are semnificaţia unei condiţii
rezolutorii.
74
 - Revocarea pentru ingratitudine – această situaţie poate interveni dacă legatarul,
în timpul vieţii testatorului, a atentat la viaţa lui sau a săvârşit delicte, cruzimi
sau injurii grave la adresa acestuia (art. 930 coroborat cu art. 831, pct. 1 şi 2, C.
civ.) ori dacă, după moartea testatorului, a săvârşit o injurie gravă la adresa
memoriei lui (art. 931, C. civ.). Refuzul de alimente nu justifică revocarea
legatului pentru ingratitudine. Dacă faptele au fost săvârşite în timpul vieţii
testatorului, numai acesta poate revoca legatul, oricând, fără a avea nevoie de
vreo acţiune în justiţie. Însă, dacă în cunoştinţă de cauză, testatorul nu revocă
legatul într-un an de la săvârşirea faptei, se prezumă că legatarul a fost iertat,
deci, persoanele interesate nu vor putea cere revocarea judecătorească după
deschiderea succesiunii. Persoanele interesate pot solicita revocarea dacă
testatorul moare înlăuntrul termenului de 1 an şi nu l-a iertat pe legatar, dar
numai în limita timpului rămas.
Revocarea pentru injurii grave la adresa memoriei testatorului poate fi cerută într-un
an de la săvârşirea faptei; titularii dreptului la acţiune sunt persoanele interesate care, în
ipoteza admiterii acţiunii, ar profita de efectele revocării.
Subliniem că dobândirea de drepturi reale din succesiune este opozabilă terţilor nefiind
condiţionată de înscrierea în cartea funciară (art. 28, alin. 1, L. 7/1996), dar pentru
opozabilitate faţă de terţi e necesară înscrierea cererii de revocare pentru ingratitudine în
cartea funciară; în acest fel, actele încheiate de legatarul ingrat cu terţii, după înscrierea
cererii, nu îi sunt opozabile titularului acţiunii în revocare.
- Revocarea pentru survenienţă de copil (recunoscută în reglementarea
anterioară pentru donații, dar nu și în prezent) nu intervine în cazul legatelor –
dacă ulterior încheierii testamentului i se naşte un copil testatorului iar acesta
nu revocă legatul, el se va executa la data deschiderii succesiunii în limitele
cotităţii disponibile. Dacă testatorul nu a cunoscut sarcina femeii, iar copilul, s-
a născut după moartea lui, ori dacă, cunoscând sarcina, nu a putut revoca
legatul, acesta ar putea fi desfiinţat considerându-se că legatul a fost întocmit
sub condiţia rezolutorie negativă tacită de a nu avea copii sau ar putea fi
considerat caduc pentru dispariţia cauzei determinante a liberalităţii.
Noul Cod civil:
- Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii: conform art. 1069 C. civ., revocarea
judecătorească a legatului poate fi cerută în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a sarcinii
instituite de testator. Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă,
potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii.
Instituţia revocării legatului pentru neexecutarea sarcinii reţine o reglementare nejustificat
diferită de cea a revocării donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, sub aspectul definirii
răspunderii pentru neexecutare şi a termenului de intentare a acţiunii: Dreptul la acţiunea
în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care
moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina
trebuia executată (art. 1070 C. civ.).
- Revocarea judecătorească a legatului şi pentru ingratitudine - cazuri:
a) dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind
că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;

75
 b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
 Caducitatea legatelor (art. 1071 C. civ.) – poate fi definită ca o imposibilitate de
executare a legatului, valabil instituit şi nerevocat, din cauze obiective posterioare
întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea
succesiunii. Caducitatea se deosebeşte de nulitate prin faptul că intervine pentru cauze
ulterioare încheierii testamentului; de asemenea, se deosebeşte de revocarea voluntară prin
faptul că intervine independent de voinţa testatorului şi chiar împotriva acestei voinţe. Se
deosebeşte şi de revocarea judecătorească prin aceea că nu implică culpa legatarului.
Codul civil anterior. Cauzele de caducitate sunt următoarele:
- Predecesul legatarului – dacă, la deschiderea succesiunii, legatarul este
precedat, legatul devine caduc pentru că a fost încheiat în considerarea
persoanei legatarului (art. 924, C. civ. anterior). Prin urmare, moştenitorii
legatarului nu dobândesc nici un drept asupra legatului. Aceeaşi soluţie se
aplică şi în cazul în care legatul a fost instruit în favoarea unei persoane care
este comorient/codecedat cu testatorul. Legatul devine caduc şi în cazul în care
legatarul a decedat după testator, dar legatul era afectat de o condiţie
suspensivă, iar legatarul decedează înainte de împlinirea acesteia, indiferent
dacă, ulterior morţii legatarului, condiţia se realizează. Dacă legatul e afectat de
o condiţie rezolutorie, de un termen ori de o sarcină, este suficient ca legatarul
să fie în viaţă la data deschiderii succesiunii. Pentru a preîntâmpina caducitatea
legatului, testatorul poate stipula că, dacă la data deschiderii moştenirii,
legatarul desemnat în primul rând nu va fi în viaţă, atunci legatul să revină altei
persoane (substituţie vulgară, expres permisă de lege – art. 804, C. civ.)
- Incapacitatea legatarului de a primi legatul – dacă la data deschiderii
succesiunii legatarul este incapabil de a primi legatul, acesta devine caduc (art.
928, C. civ.).
- Neacceptarea legatului de către legatar – legatarii au un drept de opţiune
succesorală ca şi moştenitorii legali. Acesta se transmite şi asupra propriilor
moştenitori dacă legatarul moare după data deschiderii moştenirii, dar înainte
de exercitarea dreptului de opţiune (art. 928, C. civ.).
- Pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului – atrage caducitatea
legatului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: legatul să fie cu titlu
particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe, individual determinate;
pieirea bunului să fie totală (dacă bunul piere parţial, legatul nu devine caduc,
ci doar se micşorează emolumentul); pieirea bunului să aibă loc în timpul vieţii
testatorului, între data încheierii testamentului şi cea a deschiderii succesiunii
(dacă bunul era pierit în momentul încheierii testamentului, legatul e nul pentru
lipsă de obiect, iar nu caduc. Dacă pieirea are loc după deschiderea succesiunii,
legatul nu devine caduc, riscul pieirii fortuite fiind suportat de către legatar);
cauza pieirii bunului să fie independentă de voinţa testatorului, deoarece dacă
testatorul distruge el însuşi legatul suntem în prezenţa unui caz de revocare
tacită voluntară (art. 927, C. civ.).
- Acestor cauze prevăzute de codul civil, literatura de specialitate le-a mai
adăugat câteva: neîndeplinirea condiţiei suspensive, situaţia în care se încalcă
76
 rezerva succesorală, situaţia în care ar exista dispoziţii imperative sau
prohibitive ale legii care ar împiedica predarea legatului.
Noul Cod civil. Conform art. 1071 C. civ., orice legat devine caduc atunci
când:
a) legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii;
b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii;
c) legatarul este nedemn;
d) legatarul renunţă la legat;
e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează
legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal;
f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din
motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau
înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.

6. Dreptul de acrescământ
Art. 1072 C. civ. indică destinaţia bunurilor constituind obiectul unui legat
ineficace: ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării
pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită
moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate
prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul.
Problema dreptului de acrescământ apare ori de câte ori ne confruntăm cu un caz de
ineficacitate a legatului. Regula e că ineficacitatea legatului profită acelor moştenitori
legali/testamentari ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate/înlăturate prin
existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul. Astfel, ineficacitatea
legatului universal profită moştenitorilor legali rezervatari, care vor culege întreaga
moştenire, ori moştenitorilor nerezervatari care numai datorită ineficacităţii legatului pot
veni la moştenire. Dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari universali, ineficacitatea unui
legat profită celorlalţi legatari universali. Ineficacitatea legatului cu titlu universal instituit
în favoarea unei singure persoane, profită moştenitorilor legali/legatarului universal. Dacă
pentru aceeaşi fracţiune din patrimoniu au fost desemnaţi doi sau mai mulţi legatari,
ineficacitatea legatului unuia va profita celorlalţi legatari cu titlu universal. Ineficacitatea
legatului cu titlu particular profită moştenitorilor legali/legatarilor universali sau cu titlu
universal care ar fi avut obligaţia să execute acel legat. În mod excepţional, ineficacitatea
unui legat cu titlu particular poate profita legatarului cu titlu particular care ar fi avut
obligaţia să execute ca sarcină acel legat sau al cărui beneficiu succesoral ar fi fost redus
prin existenţa legatului cu titlu particular ineficace. De la principiul prezentat există două
excepţii:
- Substituţia vulgară – este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul
desemnează în subsidiar un alt legatar care urmează să beneficieze prin substituţie
de legat, în cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar voi să beneficieze de
legat (art. 804 C. civ. anterior, art. 1000 C. civ.). Suntem, deci, în prezenţa a două
legate alternative: cel de-al doilea produce efecte sub condiţia suspensivă a
ineficacităţii celui dintâi şi înlătură dreptul altor persoane de a beneficia de această
ineficacitate.

77
 - Legatul conjunctiv – art. 1065 C. civ.– este acea dispoziţie testamentară prin care
acelaşi bun este lăsat în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu particular,
fiecare având vocaţie la totalitatea bunului legat. Ei vin împreună la moştenire şi
primesc părţi egale din bun. Dacă unul din colegatari nu vrea/nu poate să primească
legatul, aceasta profită celorlalţi colegatari. Operează aşa-numitul drept de
acrescământ în condiţiile în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular;
b) legatul făcut în favoarea legatarilor să aibă acelaşi obiect;
c) fiecare legatar să aibă vocaţie la întregul obiect testat;
d) legatul să devină ineficace pentru unul/mai mulţi colegatari;
e) testatorul să nu fi înlăturat dreptul de acrescământ.
Dacă legatul conjunctiv e ineficace pentru toţi, va profita moştenitorilor potrivit regulii
generale.
Dreptul de acrescământ operează în mod obligatoriu, de drept. După acceptarea
legatului, bunul intră în patrimoniul legatarului ca urmare a ineficacităţii legatului în
privinţa unor colegatari. Când colegatarului faţă de care legatul e ineficace îi reveneau
sarcini, legatarul ce beneficiază de acrescământ este obligat să suporte şi acele sarcini. De
la această ultimă regulă există o excepţie atunci când sarcina a fost instituită în
considerarea persoanei colegatarului iniţial, la care art. 1073 C. civ. a adăugat şi cazul de
caducitate al pieirii totale a bunului ce formează obiectul legatului.

7. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară)

 Exheredarea (art. 1074 și urm. C. civ.) este dispoziţia testamentară prin care
testatorul îi înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre
moştenitorii săi legali. Orice persoană fiind liberă să dispună de bunurile sale cum doreşte,
inclusiv pentru momentul morţii sale, de cuius poate dezmoşteni pe succesorii săi legali,
total (pe moştenitorii legali nerezervatari) şi parţial (pe cei care au dreptul la rezervă).
Prin urmare, exheredarea este acea dispoziţie prin care testatorul înlătură de la succesiune
pe unul sau pe mai mulţi moştenitori legali. Prin exheredare, moştenitorul legal, fie el şi
nerezervatar, pierde numai emolumentul moştenirii, calitatea sa de moştenitor păstrându-
se. În această calitate, exheredatul poate cere anularea/constatarea nulităţii dispoziţiilor
testamentare, revocarea judecătorească a legatelor, constatarea caducităţii acestora, iar
exheredaţii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor excesive. Exheredarea poate fi:
- directă (expresă), intervenind atunci când de cuius dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a succesorilor săi legali. Ea poate fi: totală, când îi
vizează pe toţi moştenitorii legali ai lui de cuius sau parţială, când de cuius îi
înlătură de la succesiune numai pe unul sau mai mulţi moştenitori legali. În acest
caz, dacă de cuius nu a instituit legatari, succesiunea va fi culeasă de
comoştenitorii celui dezmoştenit sau de moştenitorii subsecvenţi conform regulilor
devoluţiunii legale a moştenirii.
- indirectă, intervenind atunci când de cuius, fără a menţiona expres înlăturarea
moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari ce culeg întreaga
moştenire sau, dacă există rezervatari, numai cotitatea disponibilă. Dacă legatul e
ineficace, dar din cuprinsul testamentului rezultă voinţa neîndoielnică a lui de cuius
de a înlătura de la moştenire pe succesorii legali, exheredarea rămâne valabilă; în
78
 caz contrar, ineficacitatea legatului determină culegerea moştenirii de către
succesorii legali.
- cu titlu de sancţiune, intervenind atunci testatorul dispune prin testament că
moştenitorii vor pierde dreptul lor la moştenire dacă atacă testamentul cu acţiune în
justiţie. Acest fel de exheredare se referă, în principiu, la moştenitorii legali dar îi
poate privi şi pe legatarii universali/cu titlu universal care ar ataca un legat cu titlu
particular. Exheredarea sancţiune nu poate aduce atingere drepturilor
moştenitorilor rezervatari şi nu îi poate împiedica pe succesori să ceară constatarea
nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.

 Execuţiunea testamentară – este o dispoziţie cuprinsă în testament, prin care

testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea
necesară pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910 C. civ.
anterior). Procedând astfel, testatorul îi degrevează pe moştenitori de această sarcină sau
asigură îndeplinirea dispoziţiilor sale atunci când apreciază că cei însărcinaţi cu aceasta nu
ar vrea sau nu ar putea să-şi execute obligaţia.
Desemnarea şi misiunea executorului (art. 1077 C. civ.): Testatorul poate numi una
sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor
testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin
testament. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, oricare dintre ei poate
acţiona fără concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau
le-a împărţit atribuţiile. Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data
acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
În ceea ce priveşte natura juridică a execuţiunii testamentare majoritatea autorilor
consideră că e vorba de un mandat special, ce prezintă asemănări şi deosebiri cu mandatul
de drept comun. Evidenţiem următoarele asemănări: acceptarea execuţiunii testamentare e
facultativă; în principiu, execuţiunea testamentară e cu titlu gratuit (executorul testamentar
poate însă cere remuneraţie dacă testatorul a prevăzut o astfel de remuneraţie sau dacă
executorul e un profesionist); executorul testamentar are, în principiu, aceleaşi obligaţii ca
şi mandatarul obişnuit; executorul testamentar e instituit intuitu personae (în caz de deces
al executorului, moştenitorii acestuia nu au obligaţia de a continua luarea unor măsuri în
interesul şi până la înştiinţarea succesorilor testatorului). Menţionăm următoarele
deosebiri: execuţiunea testamentară poate fi instituită numai prin testament (act solemn),
în timp ce mandatul e consensual; mandatul obişnuit încetează de drept la moartea
mandantului, iar atunci când s-a prevăzut continuarea mandatului post mortem, succesorii
mandantului îl pot revoca oricând; execuţiunea testamentară începe la moartea
mandantului; în cazul mandatului de drept comun, limitele împuternicirii se determină de
părţi, limitele atribuţiilor executorului testamentar şi durata maximă a unor atribuţii sunt
stabilite imperativ de lege; mandatarul obişnuit poate renunţa la mandat dacă această
renunţare nu e păgubitoare pentru mandant – dacă îşi acceptă misiunea, executorul
testamentar nu poate renunţa la ea decât dacă face dovada că aceasta i-ar pricinui o pagubă
importantă.
Atribuţiile executorului testamentar sunt reglementate prin norme imperative. Dacă nu
a fost numit un executor testamentar şi dispoziţiile testamentare sunt executate de

79
succesorul universal, acesta nu e ţinut să respecte limitele impuse de lege executorilor
testamentari.
˃Codul civil anterior: Atribuţiile executorilor testamentari sunt mai restrânse sau mai
extinse după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina.
 Atribuţiile executorului testamentar fără sezină sunt:
- supraveghează şi controlează modul cum se execută dispoziţiile cuprinse în
testament, fără a executa el însuşi aceste dispoziţii;
- trebuie să solicite notarului public competent inventarierea bunurilor
succesorale;
- dacă există moştenitori minori interzişi sau absenţi, este obligat să ceară
punerea sub sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor succesorale pentru
care există pericolul de înstrăinare/pierdere/înlocuire/distrugere;
- dacă nu există o sumă neîndestulătoare pentru plata legatelor, executorul va
cere vânzarea mobilelor; să intervină în judecată pentru apărarea validităţii
testamentului (art. 916, C. civ.).
 Atribuţiile executorului testamentar cu sezină sunt:
- poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate sau de
gen, care formează obiectul unor legate cu titlu particular;
- poate urmări pe debitorii moştenirii şi poate încasa creanţele moştenirii;
- poate cere vinderea bunurilor succesorale şi încasa preţul pentru asigurarea
sumelor de bani necesare pentru plata legatelor.
Obiectul sezinei îl constituie mobilele existente la data deschiderii succesiunii.
Durata sezinei este de cel mult 1 an de la moartea testatorului sau de la data când
execuţiunea testamentară a devenit posibilă. Dacă dispoziţiile testamentare referitoare la
bunurile mobile au fost executate, sezina încetează. Menţionăm că sezina executorului
testamentar se deosebeşte de sezina conferită de lege ascendenţilor şi descendenţilor
defunctului. Deşi C. civ. o numeşte posesiune, sezina executorului e o simplă detenţiune
precară, mobilele fiind deţinute în numele moştenitorilor ce sunt proprietarii lor şi
adevăraţii posesori. Executorul testamentar e un simplu custode.

˃Noul Cod civil:

Executorul are un drept de administrare (art. 1079 C. civ.): Executorul
testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2
ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres
acest drept. Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din
patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt. Termenul de 2 ani poate fi prelungit de
instanţa de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de
câte un an.
Nu se mai face distincția cu sezină/fără sezină. Executorul testamentar:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori,
persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea
moştenitorilor;

80
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru
executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai
dacă nu există moştenitori rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a
apăra validitatea sa;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa
unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu
încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
- Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea bunurilor
moştenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost
aprobat de toţi moştenitorii.
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o remuneraţie
în sarcina moştenirii (art.1083 C. civ.). Puterile executorului testamentar nu pot fi
transmise. Executorul are obligaţia de a da socoteală. Puterile executorului testamentar nu
pot fi transmise. Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii
determinate poate fi continuată de către persoana care preia acea funcţie.
Obligaţia de a da socoteală şi răspunderea executorului (ART. 1081 C. civ.): La sfârşitul
fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea
socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari. Această
obligaţie se transmite moştenitorilor executorului. Executorul testamentar răspunde ca un
mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Dacă au fost desemnaţi mai
mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în
care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea
încredinţată.
Încetarea execuţiunii (art. 1085 C. civ.). Execuţiunea testamentară poate înceta:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte
misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul
în care instanţa decide prelungirea termenului.
Întrebări:
1. Explicați valoarea testamentului ca formă juridică.
2. Care sunt formele testamentare?
3. Ce condiții de formă trebuie să îndeplinească acestea?
4. Care sunt diferențele între cele trei tipuri de legat?
5. Care sunt cauzele de ineficacitate a legatelor;
6. Ce este dreptul de acrescământ?
7. Ce este substituția vulgară?
8. Ce este exheredarea sancțiune?
9. Care sunt atribuțiile executorului testamentar?
10. Când ia sfârșit execuțiunea testamentară?
81
 UNITATEA VII

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE

MORTIS CAUSA
Obiective:
 identificarea pactelor asupra unei moșteniri nedeschise;
 identificarea mecanismului substituțiilor fideicomisare;
 identificarea cotelor de rezervă succesorală;
 identificarea cotității disponibile;
 înțelegerea reducțiunii liberalităților succesive;
 înțelegerea raportului donațiilor;
 identificarea legăturilor dintre reducțiune și raport.

Legea consacră principiul libertăţii testamentare, dar impune şi anumite limite:

a) dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte se poate exercita
numai prin intermediul legatelor, care sunt prin esenţa lor revocabile, nu şi prin
intermediul contractelor. Legea interzice pactele asupra bunurilor dintr-o succesiune
nedeschisă.
b) testatorul nu poate stabili soarta bunurilor în cazul morţii propriilor săi moştenitori;
legea interzice substituţiile fideicomisare.
c) liberalităţile făcute de către testator sunt reductibile în limita cotităţii disponibile,
dacă testatorul are moştenitori rezervatari.

1. Oprirea actelor juridice unei moştenirii nedeschise (art. 956 C. civ.): Dacă prin
lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect
drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se
acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care
se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la
deschiderea moştenirii.
Pactul asupra unei moşteniri viitoare (denumirea tradițională) era orice contract sau
act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui
sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi la moştenire (art. 965 alin. 2,
art. 702 C. civ. anterior). Asemenea pacte sunt interzise indiferent dacă privesc moştenirea
unei terţe persoane sau cea a unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă
renunţarea/înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Condiţii cerute anterior C. civ. pentru ca un pact să fie considerat asupra unei
moşteniri viitoare, nedeschise:
• pactul trebuie să privească o moştenire, adică să aibă ca obiect patrimoniul
succesoral în totalitate sau o cotă-parte din acesta ori bunuri determinate din moştenire;
• moştenirea să nu fie deschisă; data deschiderii succesiunii în raport de care se
analizează anterioritatea pactului se stabileşte în funcţie de data morţii specificată în
certificatul de deces sau în hotărârea declarativă de moarte. Pactul încheiat după data

82
morţii stabilită prin hotărâre e valabil chiar dacă ulterior încheierii pactului data a fost
rectificată sau hotărârea declarativă de moarte s-a anulat.
• pactul să nu fie permis expres de lege;
Sancţiunea aplicabilă pactului care întruneşte condiţiile arătate este nulitatea absolută,
ce nu poate fi acoperită, după deschiderea moştenirii, prin confirmare.
În prezent, sancţiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor
elemente:
- să existe unui act juridic.
- actul juridic să aibă ca obiect drepturi eventuale, susceptibile de a face parte din
dreptul de moştenire al unuia dintre contractanţi,
- act asupra unei moşteniri nedeschise încă.
- actul să nu fie permis expres de lege - de exemplu posibilitatea descendenţilor, a
ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor de a renunţa la dreptul de invoca
prezumţia de donaţie, ceea ce echivalează cu renunţarea la dreptul de a cere reducţiunea
şi/sau raportul [art. 1091 alin. (4) C. civ., respectiv art. 845 C. civ. anterior].

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare

Codul civil anterior
Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate
(testament/donaţie) prin care dispunătorul îl obligă pe beneficiarul liberalităţii
(legatar/donatar), numit instituit sau grevat/fiduciar, să conserve bunurile primite şi să le
transmită, în tot/în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit/fideicomisar,
desemnată tot de către dispunător (art. 803 C. civ. anterior)
Pentru ca liberalitatea să constituie o substituţie fideicomisară, trebuie să fie
îndeplinite 3 condiţii:
• să existe două sau mai multe liberalităţi având acelaşi obiect în favoarea a două sau
mai multe persoane desemnate de dispunător, liberalităţi care urmează să fie executate
succesiv;
• bunul care formează obiectul liberalităţilor să fie indisponibilizat prin voinţa
dispunătorului; legea interzice ca un bun să fie declarat inalienabil prin voinţa omului.
Clauza de inalienabilitate e valabilă doar dacă se justifică temporar printr-un interes
serios şi legitim.
• dispunătorul să stabilească ordinea succesorală pentru cazul morţii gratificatului.
Substituţia fideicomisară e sancţionată cu nulitatea absolută şi totală a ambelor
liberalităţi. Nulitatea nu va putea fi acoperită prin confirmarea/ ratificarea/executarea
voluntară a legatului de către moştenitorii dispunătorului,
Este însă posibil ca una dintre liberalităţile instituie să fie valabilă dacă cealaltă a
devenit ineficace datorită unor cauze intervenite până la deschiderea succesiunii.
Noul Cod civil
Substituția fideicomisară: conform art. 993, dispoziţia prin care o persoană, numită
instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul
liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu
produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.
83
 Regula: este interzisă sub sancțiunea nulității absolute.
Excepția: Conform art. 994 C. civ. privind substituţia fideicomisară, o liberalitate
poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a
administra bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său,
substituitului desemnat de dispunător. Instituitului i se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile referitoare la fiduciar. Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu
dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul.
Liberalitatea fideicomisară nu poate avea decât un singur grad (art. 996 alin. 3 C. civ.).
Natură juridică: aparent, a doua liberalitate, în favoarea substituitului, este calificată de
noul Cod civil ca o sarcină care grefează prima liberalitate făcută instituitului. Apare ca o
stipulaţie pentru altul, deși de fapt nu este așa. alte două explicaţii pot face trimitere la
aplicarea regulilor condiţiei.
Conform art. 995, pentru a fi eficace a doua liberalitate trebuie ca: obiectul sarcinii
trebuie să fie acelaşi cu cel al liberalităţii iniţiale, prevăzută de dispunător în persoana
instituitului; obiectul sarcinii trebuie identificat în patrimoniul instituitului la data
exigibilităţii celei de-a doua liberalităţi. Conform art. 995 alin. (2) operează subrogaţia
reală cu titlu particular, adică transferul de regim juridic asupra oricărui bun care
înlocuieşte în patrimoniu substituitului valoarea mobiliară obiect al substituţiei
fideicomisare.
Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului. Substituitul dobândeşte
bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului (art. 996
alin. 1 și 2 C. civ.). Nu există două transmisiuni, deci nu se stabilește o ordine succesorale
pentru cazul morţii unei alte persoane. Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al
dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală (art. 998 C. civ.). În caz de
ineficacitate a substituţiei (art. 1000 C. civ.), atunci când substituitul predecedează
instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, cu excepţia
cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost
desemnat un al doilea substituit.
În trei cazuri sancţiunea nulităţii absolute era controversată în baza reglementării
anterioare, iar aceste cazuri inițial au fost tratate ca nule, iar ulterior au fost validate de
doctrină și practică:
a) fideicomisul fără obligaţie, adică situaţia în care dispunătorul îi adresează
gratificatului rugămintea ca, în cazul în care bunurile care au făcut obiectul liberalităţii vor
mai exista în patrimoniul său, să le transmită la moartea sa unei anume persoane,
desemnată de dispunător. Majoritatea autorilor considerau o asemenea liberalitate
valabilă.
b) legatul rămăşiţei, adică situaţia în care dispunătorul îi impune gratificatului
obligaţia ca, la moartea sa, să transmită persoanei indicate de către dispunător, ceea ce va
mai exista în patrimoniul gratificatului din obiectul liberalităţii. Majoritatea autorilor îl
considerau nul, iar dacă obligaţia de a lăsa ca legat rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii,
era considerată nulă şi liberalitatea făcută instituitului.
În prezent, legatul rămășiței este reglementat expres în art. 1001-1005 C. civ., fiind
permis: dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la
data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă
(art. 1001 C. civ.). Instituitul are drept de dispoziție, libertatea de dispoziție neputând fi
84
cenzurată nici a posteriori de către dispunător sau moştenitorii săi (art. 1004 privind
independența patrimonială a instituitului): liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe
instituit să încheie acte cu titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori sumele obţinute în urma
încheierii acestora (art. 1002). Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care
au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale. Dispunătorul poate interzice instituitului
să dispună de bunuri prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar
al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau
pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra
rezervei sale succesorale (art. 1003 C. civ.).
c) dublul legat condiţional, adică situaţia în care dispunătorul instituie două legate cu
acelaşi obiect în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie – rezolutorie pentru
instituit şi suspensivă pentru substituit. Exemplu: se lasă legat o casă lui X sub condiţia
rezolutorie a morţii acestuia fără copii; aceeaşi casă se lasă legat şi lui Y sub condiţia
suspensivă ca X să moară fără posteritate.
Nu constituie substituţii fideicomisare:
1. Substituţia vulgară, adică acea dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate prin care
dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care să beneficieze de
liberalitate în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art. 1000 C.
civ. recunoaşte valabilitatea unei substituţii vulgare; art. 804 C. civ. anterior)
În baza reglementării anterioare, se considera că deşi reprezintă o dublă liberalitate
având acelaşi obiect, nici unul dintre elementele specifice substituţiei fideicomisare nu se
regăseşte în cazul substituţiei vulgare. Astfel:
– cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci alternative, prima liberalitate e pură şi
simplă, iar cea de-a doua făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi;
– obiectul liberalităţii nu este indisponibilizat;
– dispunătorul nu stabileşte o ordine succesorală. Dreptul substituitului se naşte ca şi
dreptul primului gratificat la data deschiderii succesiunii, iar nu la moartea primului
gratificat.
Soluția este la fel și în prezent.
2. Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate, adică acea liberalitate având
acelaşi obiect, prin care uzufructul unui bun sau a unui patrimoniu/a unei fracţiuni dintr-
un patrimoniu este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate – alteia.
Nu constituie o substituţie fideicomisară deoarece cele două liberalităţi nu sunt
succesive, ci simultane, ambele realizându-se la data deschiderii succesiunii. Obiectul lor
e diferit şi nu e scos din circuitul civil prin voinţa dispunătorului. La stingerea dreptului de
uzufruct, cel mai târziu la moartea uzufructuarului, nudul proprietar devine deplin
proprietar în temeiul legii, iar nu prin stabilirea de către dispunător a unei ordini
succesorale.

3. Rezerva succesorală
Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a dispune prin acte juridice
cu titlu o constituie rezerva succesorală. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune
liber de bunurile din patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să lase o moştenire chiar dacă
are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Actele cu titlu oneros şi cele dezinteresate nu
sunt supuse vreunei limitări. Liberalităţile între vii şi exheredările comportă anumite
85
limitări atunci când de cuius are moştenitori rezervatari. În acest caz moştenirea se
împarte în două părţi, rezerva şi cotitatea disponibilă.
Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari
au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi
ori dezmoşteniri (definiție expresă în art. 1086 C. civ.). Conform art. 1088 C. civ., rezerva
succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în
absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin
lege şi de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi (art. 1089 C.
civ.).
Rezerva are menirea de a conserva pentru moştenitorii îndreptăţiţi o parte din valoarea
moştenirii şi nu anumite bunuri sau o parte din fiecare categorie de bunuri. Cotitatea
disponibilă reprezintă acea parte a patrimoniului lui de cuius, care excede rezervei
succesorale şi de care de cuius poate dispune în mod liber, prin liberalităţi.
 Caracterele juridice ale rezervei:
 este o parte a succesiunii – ceea ce rămâne după deducerea cotităţii disponibile de
care de cuius a putut dispune prin liberalităţi. Pentru a putea beneficia de rezervă,
rezervatarii trebuie să vină efectiv la moştenire, întrunind toate condiţiile cerute de
lege;
 are caracter de ordine publică – rezerva succesorală e stabilită imperativ de lege,
dar legea stabileşte numai dreptul la rezervă, nu şi obligativitatea acceptării ei; în
plus, menţionăm că dreptul la rezervă e un drept propriu, născut în persoana
moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar nu dobândit de la
defunct;
 este colectivă – se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în funcţie de
numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;
 este datorată în natură – doar în mod excepţional, rezerva poate fi
atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani;
 este indisponibilă – rezerva nu poate fi atinsă prin donaţii sau legate ori
exheredării, în primele două cazuri sub sancţiunea reducţiunii liberalităţilor
excesive.

Moştenitorii rezervatari
 Rezerva descendenţilor – prin descendenţi se înţeleg copii defunctului şi urmaşii
lor în linie dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
Cod civil anterior: Cuantumul rezervei se stabileşte indirect, prin indicarea
cuantumului cotităţii disponibile (art. 841 C. civ. anterior). Rezultă că rezerva
descendenţilor este: 1/2 din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire pentru 2 copii;
3/4 din moştenire pentru 3 sau mai mulţi copii. Dacă de cuius a avut descendenţi care, la
data deschiderii succesiunii, sunt decedaţi, la stabilirea cuantumului rezervei ei nu sunt
luaţi în considerare decât dacă au avut la rândul lor descendenţi care pot şi vor să vină la
moştenirea lui de cuius prin reprezentare sau în nume propriu. Descendenţii nedemni sau
renunţători nu sunt luaţi în calcul la stabilirea rezervei, iar dacă au avut descendenţi, ei vor
veni la moştenire în nume propriu. Când descendenţii nu sunt de gradul I, rezerva se
calculează după cum vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu. Dacă vin
86
prin reprezentare, rezerva se stabileşte după numărul tulpinilor şi se împarte în mod
corespunzător. Dacă vin în nume propriu, rezerva se stabileşte tot după numărul
tulpinilor, pentru că altfel copiii defunctului ar putea modifica cuantumul rezervei prin
renunţare, în acest caz, împărţirea făcându-se pe capete.
Noul Cod civil: rezerva nu mai are caracter colectiv, ci individual. Rezerva fiecărui
descendent este de jumătate din cota sa de moştenire legală; rezultă că un descendent va
avea o rezervă de jumătate din moştenire, doi descendenţi o pătrime fiecare, trei
descendenţi o şesime fiecare, patru descendenţi o optime fiecare etc. Dacă de cuius a avut
descendenţi care, la data deschiderii succesiunii, erau decedaţi sau nedemni, la stabilirea
cuantumului rezervei aceştia nu sunt luaţi în considerare decât dacă au avut la rândul lor
descendenţi care pot şi vor să vină la moştenirea lui de cuius, prin reprezentare sau în
nume propriu. Descendenţii renunţători nu sunt luaţi în calcul la stabilirea rezervei, iar
dacă au avut descendenţi, ei vor putea veni la moştenire doar în nume propriu. Atunci
când descendenţii nu sunt de gradul I, rezerva se calculează după cum vin la moştenire
prin reprezentare sau în nume propriu. Astfel, dacă vin prin reprezentare, rezerva se
stabileşte după numărul tulpinilor şi se împarte în mod corespunzător, iar dacă vin în
nume propriu, rezerva se stabileşte pe capete.
În ipoteza concursului între descendenţi şi soţul supravieţuitor, rezerva acestuia va fi
întotdeauna o optime din succesiune, pe când rezerva descendenţilor va varia în funcţie de
numărul lor: un descendent – trei optimi; doi descendenţi – trei şaisprezecimi; trei
descendenţi – o optime; patru descendenţi – 3/32 etc.
 Rezerva părinţilor – prin părinţi înţelegem tatăl şi mama defunctului din căsătorie,
din afara căsătoriei şi din adopţie. Dacă de cuius nu are descendenţi sau aceştia nu vor sau
nu pot să vină la moştenire, legea recunoaşte părinţilor dreptul la rezervă. Cod civil
anterior: Cuantumul rezervei părinţilor este: de ½ dacă sunt prezenţi ambii părinţi; de ¼
dacă este prezent un singur părinte. Dacă unul dintre părinţi e nedemn sau renunţător,
rezerva e de ¼ din moştenire.
Noul Cod civil: un singur părinte va avea o cotă de rezervă de:
- o doisprezecime din moştenire dacă vine în concurs atât cu soţul supravieţuitor, cât şi
cu colateralii privilegiaţi; pentru doi părinţi cota de rezervă a fiecăruia ar fi tot de o
doisprezecime;
- o pătrime din moştenire dacă vine în concurs numai cu soţul supravieţuitor; pentru
doi părinţi cota de rezervă a fiecăruia ar fi de o optime;
- o optime din moştenire dacă vine în concurs numai cu colateralii privilegiaţi ; pentru
doi părinţi cota de rezervă a fiecăruia ar fi tot de o optime;
- o jumătate din moştenire dacă vine singur la moştenire; pentru doi părinţi cota de
rezervă a fiecăruia ar fi de o pătrime.
 Rezerva soţului supravieţuitor – reglementarea anterioară: conform L. nr.
319/1944, rezerva soţului supravieţuitor e de ½ din cota succesorală ce i se cuvine în
calitate de moştenitor legal. Noul Cod civil: art. 1088 , art. 972 privind cota legală.
Rezerva soțului supraviețuitor se stabilește cu întâietate față de cotele legale sau de
rezervă ale clasei de moștenitori legali cu care vine în concurs.
Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi: ½ din ¼, adică 1/8 din moştenire, dacă vine
în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de numărul lor şi de gradul de rudenie
cu defunctul; ½ din 1/3, adică 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii
87
privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul
lor; ½ din ½, adică ¼ din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi
sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor; ½ din ¾,
adică 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu clasa a III-a sau clasa a IV-a de
moştenitori legali, indiferent de numărul lor; ½ din moştenire în lipsa rudelor din cele 4
clase de moştenitori legali. Soţul supravieţuitor e rezervatar numai în ceea ce priveşte
dreptul de moştenire legală, nu şi în ceea ce priveşte dreptul special asupra mobilelor şi
obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, de cuius putând dispune de aceste bunuri în
mod liber. În principiu, se apreciază că, spre deosebire de caracterele juridice ale rezervei
succesorale, rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv ci individual (în C. civ.
și rezerva copiilor are caracter individual, nu mai are caracter colectiv), ea nefiind o
fracţiune raportată direct asupra moştenirii, ci o fracţiune din cota de moştenire legală,
adică o cotă fixă dintr-o cotă variabilă. În ceea ce priveşte imputarea rezervei soţului
asupra moştenirii se deosebesc două situaţii:
a) dacă soţul supravieţuitor vine singur la moştenire ca moştenitor legal sau
împreună cu alţi moştenitori legali nerezervatari, rezerva sa se calculează asupra
întregii moşteniri;
b) dacă vine în concurs cu alţi moştenitori rezervatari, conform unei opinii, rezerva
sa se calculează din cotitatea disponibilă, rămânând neatinsă rezerva celorlalţi
moştenitori rezervatari; conform unei alte opinii, rezerva se calculează din întreaga
moştenire, urmând ca rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari să se calculeze
asupra masei succesorale rămase după determinarea cotei părţi cuvenite, iar
conform unei ultime opinii, cota de rezervă a soţiei se adună cu cota de rezervă a
celorlalţi moştenitori rezervatari prezenţi pentru a se obţine cota de rezervă totală
ce va fi împărţită de toţi aceştia prin aplicarea cotelor de moştenire legală.
Rezerva soțului supraviețuitor se imputa asupra întregii moșteniri. În prezent însă
nu mai este necesar acest mod de calcul, rezerva are caracter individual, reprezintă
jumătate din cota legală.
În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor trebuie să mai facem unele precizări în
legătură cu cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copii
defunctului dintr-o căsătorie anterioară.
Reglementarea anterioară: Conform art. 939, C. civ. anterior, de cuius nu poate
gratifica pe soţul din ultima căsătorie în limita cotităţii disponibile ordinare, ci numai în
limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai puţin, cel
mult un sfert din moştenire. Scopul acestei reguli este ocrotirea copiilor lui de cuius
împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie ar putea să le
exercite asupra părintelui recăsătorit. Noţiunea de copil în sensul art. 939 desemnează
orice descendent al lui de cuius, dintr-o căsătorie anterioară, din afara ei sau din adopţie.
Dispoziţiile art. 939 ar putea fi invocate în următoarele cazuri: de cuius a făcut donaţii
ultimului soţ, chiar înainte de încheierea căsătoriei; de cuius a lăsat legate ultimului soţ,
chiar dacă data testamentului e anterioară încheierii ultimei căsătorii; de cuius a prevăzut
exheredarea descendenţilor în cauză, de această exheredare urmând a beneficia soţul din
ultima căsătorie. Cotitatea disponibilă specială nu se cumulează cu cea ordinară, ci se
deduce din ea. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale e controversată în
lumina dispoziţiilor L. 319/1944 care sunt aplicabile în concurs cu prevederile art. 939.
88
Astfel, drepturile soţului supravieţuitor nu mai pot fi limitate exclusiv la cotitatea
disponibilă specială prevăzută de art. 939, ci trebuie stabilite ţinându-se seama şi de noua
calitate a soţului supravieţuitor, aceea de moştenitor legal rezervatar. În toate cazurile în
care defunctul a făcut liberalităţi, prima operaţiune e stabilirea cotităţii disponibile
ordinare şi indirect, a rezervei moştenitorilor rezervatari. De cuius putea să dispună de
cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea unor terţi, fie a rudelor, fie a soţului
supravieţuitor. Însă, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu un copil din afara ultimei
căsătorii el poate fi gratificat numai în limitele cotităţii disponibile speciale mai sus
enunţate. În ipoteza în care această cotitate disponibilă este mai mică decât cea ordinară,
diferenţa va fi destinată imputării liberalităţilor prin care sunt gratificate alte persoane
decât soţul din ultima căsătorie; în lipsa (sau ineficacitatea) acestor liberalităţi diferenţa
urmează să fie împărţită potrivit regulilor moştenirii legale. Sancţiunea depăşirii cotităţii
disponibile speciale e reducţiunea. Aceasta poate fi invocată numai de către copilul
defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el sau descendenţii lui pot
şi vor să vină la moştenire. Dacă liberalitatea în favoarea soţului din ultima căsătorie e
făcută într-o formă simulată, sancţiunea va fi nulitatea absolută şi totală chiar dacă nu
depăşeşte limitele cotităţii disponibile speciale.
Noul Cod civil: conform art. 1090 C. civ., liberalităţile neraportabile făcute soţului
supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor,
nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai
puţin (se aplică și atunci când descendentul a fost dezmoştenit direct, iar de această
dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor). Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi
de diferenţa dintre cotitatea disponibilă totală şi cotitatea disponibilă specială, atunci
această diferenţă revine descendenţilor. Noţiunea de „alţi descendenţi decât cei comuni
lor” este utilizată pentru a numi descendenţii dintr-o căsătorie anterioară a soţului decedat,
descendenţii din afara ultimei căsătorii a soţului decedat sau descendenţii adoptaţi înaintea
ultimei căsătorii a soţului decedat

4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile

Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile e necesar să se stabilească masa
succesorală, numită şi masă de calcul. Conform art. 1091 C. civ., respectiv art. 849 C. civ.
anterior, pentru stabilirea masei de calcul trebuie îndeplinite 3 operaţiuni succesive:
 stabilirea valorilor bunurilor existente în patrimoniul succesiunii la data
deschiderii succesiunii – trebuie identificate toate bunurile cu valoare patrimonială
existente la data deschiderii succesiunii (drepturi reale, de creanţă, de proprietate
intelectuală etc.). Nu se iau în considerare bunurile care nu pot fi valorificate,
fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă sau percepute după deschiderea
moştenirii, adăugirile sau îmbunătăţirile aduse bunurilor moştenirii după
deschiderea ei. Evaluarea bunurilor se face în funcţie de valoarea lor în momentul
deschiderii succesiunii.
 scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul
net – din activul brut al moştenirii, format din bunurile identificate şi evaluate, se
scade pasivul, adică obligaţiile defunctului, cheltuielile de înmormântare, precum
şi cele de conservare şi de administrare a patrimoniului succesoral. Această

89
 operaţiune are loc deoarece drepturile moştenitorilor nu pot fi satisfăcute decât
după plata creditelor moştenirii.
 reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către de
cuius – donaţiile nu sunt readuse efectiv la masa succesorală, ci fictiv, pentru
calcul. Sunt supuse reunirii toate donaţiile indiferent de forma acestora şi indiferent
de persoana donatorului. Donaţiile nu ar putea fi exceptate de la reunire prin voinţa
donatorului. Chiar dacă ar fi scutită de raport, valoarea donaţiei se adaugă la masa
de calcul.
Totuşi, în reglementarea anterioară nu erau supuse reunirii: donaţiile remuneratorii;
cheltuielile făcute de către de cuius chiar şi pentru întreţinerea unor persoane faţă
de care nu avea obligaţia legală de întreţinere; darurile obişnuite; cheltuielile de
nuntă. În prezent, în C. civ., se prevede că nu se va ţine seama în stabilirea rezervei
de darurile obişnuite, de donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt
excesive, nici de sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru
formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici de
cheltuielile de nuntă.
În privinţa actelor cu titlu oneros există, conform art. 1091 alin. 4 C. civ., respectiv
art. 845 C. civ. anterior, o prezumţie relativă de donaţie în favoarea moştenitorilor
rezervatari, în ipoteza în care o înstrăinare cu titlu oneros încheiată cu un succesibil
în linie dreaptă este făcută cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în
schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în
favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai
defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare (în art. 845 C. civ. anterior
era indicată doar rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar
prezumţia de donaţie putea fi invocată numai de către moştenitorii rezervatari care
nu au consimţit la încheierea actului).
După identificarea bunurilor donate, se trece la evaluarea lor. Conform reglementării
anterioare, regula este că evaluarea se face în funcţie de valoarea de circulaţie a bunurilor
donate la data deschiderii succesiunii, dar după starea lor din momentul încheierii
contractului de donaţie (art. 849 C. civ. anterior). Sumele de bani se iau în considerare în
funcţie de valoarea lor nominală, iar dezmembrămintele dreptului de proprietate se
evaluează utilizându-se legislaţia financiară.
Conform C. civ., se ia în considerare valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor
donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea
sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Dacă bunurile au fost înstrăinate de
donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării. Dacă bunurile donate au fost
înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor
intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea
bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor,
înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare. În măsura în care bunul donat sau cel
care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune
reunirii fictive. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei,
corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data
deschiderii moştenirii.

90
 Ordinea efectuării operaţiilor pentru stabilirea masei succesorale dispusă de C. civ.
este următoarea: stabilirea activului net la care se adaugă donaţiile, iar din valoarea lor
reunită se scade pasivul. În literatura de specialitate se arată că această ordine e eronată:
dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii ar urma să-şi recupereze creanţa şi din donaţii
care pentru ei nu fac parte din moştenire. De aceea, se admite că se scade mai întâi pasivul
din activ, apoi se adună donaţiile; dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii suportă
insolvabilitatea, masa succesorală fiind reprezentată, în acest caz, de valoarea donaţiilor.

5. Reducţiunea liberalităţilor excesive

Reducţiunea (art. 1092 și urm. C. civ.) reprezintă sancţiunea care se aplică în cazul în
care liberalităţile făcute de către de cuius încalcă drepturile moştenitorilor rezervatari în
sensul că depăşesc cotitatea disponibilă. Prin urmare, reducţiunea lipseşte de eficacitate
aceste liberalităţi în măsura necesară reîntregirii rezervei. Problema reducţiunii se poate
pune numai după deschiderea succesiunii, atât în ceea ce priveşte donaţiile, cât şi legatele.
Următoarele persoane pot invoca reducţiunea: moştenitorii rezervatari (exercitarea
dreptului de a cere reducţiunea e condiţionată însă de acceptarea succesiunii iar dreptul de
a cere reducţiunea e individul şi titularul poate alege să nu-l exercite); moştenitorii
rezervatarului decedat (în acest caz e un drept unic retransmis); dobânditorii drepturilor
succesorale ale moştenitorilor rezervatari (mai puţin în ipoteza dobânditorilor cu titlu
particular); creditorii chirografari ai moştenitorului rezervatar (aceştia pot exercita
dreptul la reducţiune în limita sumei datorate, pe calea acţiunii oblice). Creditorii lui de
cuius nu pot invoca beneficiul reducţiunii liberalităţilor excesive deoarece este exclusă
suportarea pasivului succesoral cu bunurile proprii, cu excepția acceptării forțate a
moștenirii; creditorii moștenirii pot cere achitarea datoriilor cu întâietate față de legate.
Dacă beneficiarul liberalităţii excesive nu este moştenitor rezervatar, liberalitatea se
reduce până la limita cotităţii disponibile. Dacă beneficiarul este rezervatar, liberalitatea se
reduce până la limita asigurării rezervei celorlalţi rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor
excesive are în vedere respectarea unei anumite ordini; astfel, legatele se reduc înaintea
donaţiilor (regulă imperativă), legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional
(regulă dispozitivă - legea permite ca de cuius să stabilească prin testament plata cu
preferinţă a unor legate în raport cu altele), donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă
a datei lor, începând cu cea mai nouă (regulă imperativă). Dacă donaţiile au aceeaşi dată,
se reduc simultan şi proporţional cu valoarea lor ca şi legatele, donatorul având dreptul să
stabilească şi o ordine preferinţă. Vechimea donaţiilor se apreciază după momentul când
acesta a dobândit dată certă, cel mai târziu la moartea donatorului. Dacă beneficiarul
donaţiei supusă reducţiunii e insolvabil, se va reduce donaţia următoare.
Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin două căi procedurale:
 prin învoiala părţilor (reducţiunea convenţională) – moştenitorii se pot înţelege
direct cu privire la reducţiunea liberalităţii excesive sau se pot înţelege cu privire la
împărţirea bunurilor şi indirect şi la reducţiune.
 pe cale judecătorească – identificăm două situaţii:
a) dacă bunurile se află în posesia celor gratificaţi, persoanele îndreptăţite pot
introduce o acţiune în reducţiune – această acţiune e personală, divizibilă şi
prescriptibilă;

91
 b) dacă bunurile se află în detenţia moştenitorilor rezervatari care refuză să le
predea, beneficiarul trebuie să introducă o acţiune ce vizează predarea lor, iar
rezervatarul se va apăra ridicând excepţia reducţiunii sau introducând o cerere
reconvenţională prin care să ceară reducţiunea.
Dreptul la acţiunea în reducţiune a liberalităţilor excesive se prescrie în termen de 3
ani de la data deschiderii moştenirii sau, după caz, de la data la care moştenitorii
rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităţilor. În cazul
liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi
caracterul lor excesiv. Excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv (art. 1095 C.
civ.).
Efectele reducţiunii sunt diferite, după cum liberalităţile sunt donaţii sau legate:
- în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura necesară
întregirii rezervei. Ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea disponibilă a fost
epuizată prin donaţii) sau parţială (caz în care legatele se reduc proporţional cu
valoarea lor). Întrucât bunurile se găsesc, de regulă, în patrimoniul succesoral,
reîntregirea rezervei se face în natură.
- în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară
întregirii rezervei. Şi în acest caz efectele pot fi totale dacă cotitatea disponibilă a
fost epuizată prin donaţii cu data anterioară şi parţiale. Ca urmare a desfiinţării
donaţiei, moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului donat cu care se
întregeşte rezerva din momentul deschiderii succesiunii. Totuşi, trebuie să
inventariem şi următoarele aspecte: actele de înstrăinare sau grevare făcute de
donatar anterior deschiderii moştenirii sunt valabile; donatarul păstrează fructele
naturale percepute şi pe cele scadente anterior deschiderii succesiunii.
De la principiul întregirii rezervei în natură există şi câteva excepţii:
- reglementarea anterioară: dacă donatarul a înstrăinat sau a grevat bunul şi este
insolvabil, riscul insolvabilităţii se va suporta de rezervă; dacă donaţia a fost făcută unui
rezervatar cu scutire de raport, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea ce
depăşeşte cotitatea disponibilă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar fără scutire de
raport şi are ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de
jumătate din valoarea imobilului, donatarul poate păstra imobilul în întregime, iar
întregirea rezervei celorlalţi rezervatari se face prin echivalent; dacă bunul donat piere din
culpa donatarului sau a fost un bun consumptibil, întregirea se face prin echivalent; dacă
bunul donat a pierit fortuit, înainte sau după deschiderea succesiunii, riscul îl suportă
moştenitorii. În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se are în vedere starea bunului
din momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul deschiderii succesiunii.
- noul Cod civil: excepţiile reducţiunii în valoare privesc valoarea pe care bunul o
înregistrează la data deschiderii succesiunii, art. 1091 alin. (2) C. civ.. Reducţiunea se va
face nu în natură, ci în echivalent, dacă:
- donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, înainte de
data deschiderii succesiunii, înstrăinarea sau grevarea bunului după data deschiderii
succesiunii este inopozabilă rezervatarilor;

92
 - donatarul a cauzat prin fapta sa culpabilă pierirea bunului; dacă donatarul
moştenitor rezervatar a primit o donaţie care este scutită de raport, iar donaţia se impută
întâi asupra cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte se impută asupra rezervei sale și
dacă donaţia depăşeşte şi cota de rezervă a moştenitorului donatar, ea va fi supusă
reducţiunii;
- dacă donatarul moştenitor este obligat la raport; în acest caz, donaţia se impută
asupra cotei sale de rezervă, iar ceea ce depăşeşte această valoare se impută asupra
cotităţii disponibile în limita cotei sale de moştenire legală; ceea ce depăşeşte valoarea
însumată a celor două porţiuni din masa de calcul va fi supus reducţiunii; în această
ipoteză, dacă partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea
bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul; totuşi, pentru partea care trebuie să
suporte reducţiunea, acesta va opera prin echivalent în forma luării mai puţin (adică prin
preluare sau prin imputaţie) sau prin echivalent bănesc.
Reducţiunea unor liberalităţi speciale (art. 1098 C. civ.): dacă donaţia sau legatul are
ca obiect un uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii
rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a
abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a
solicita reducţiunea potrivit dreptului comun. Dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg
asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun.

6. Raportul donaţiilor
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, descendenţii şi
soţul supravieţuitor ai lui de cuius, care vin efectiv şi împreună la moştenire, de a readuce
la moştenire bunurile ce le-au primit cu titlu de donaţie de la de cuius, cu excepţia situaţiei
în care donatorul a dispus scutirea de raport. Explicaţia acestei obligaţii constă în aceea că,
având în vedere afecţiunea care există între de cuius şi aceşti moştenitori, donaţia
reprezintă un avans asupra moştenirii şi nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul
celorlalţi. Obligaţia de raport nu este imperativă. Donatorul poate scuti donatarul de
raport, în acest caz donaţia urmând a fi redusă numai dacă este excesivă.
În privinţa domeniului de aplicare, obligaţia de raport este incidentă descendenţilor şi
soţului supravieţuitor, nu şi ascendenţilor/colateralilor. Legatele nu se raportează; totuşi,
testatorul poate supune pe moştenitorul său la raportul legatului, în acest caz valoarea
bunului legat fiind imputată asupra cotei de moştenire a legatarului.
Conform reglementării anterioare, raportul poate fi solicitat în cadrul acţiunii de partaj
sau separat, printr-o acţiune de raport, prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii.
Conform art. 1152 C. civ., raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială
sau pe cale judecătorească. Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi
moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod
expres la raport. Elementul de noutate din C. civ. este dat de faptul că, spre deosebire de
reglementarea anterioară, raportul nu se mai poate face printr-o acţiune separată (introdusă
atât înainte, cât şi după partaj), deoarece art. 1152 alin. (1) C. civ. stipulează că raportul se
realizează în cadrul partajului.

93
 Existenţa obligaţiei legale de raport implică îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
a) să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în calitate de
descendenţi sau soţ supravieţuitor, când acesta din urmă vine în concurs cu
descendenţii. Descendenţii datorează raportul indiferent că sunt din căsătorie/din
afara căsătoriei/din adopţie şi indiferent de gradul de rudenie cu defunctul ori de
situaţia că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare;
b) moştenitorii obligaţi la raport să fi acceptat succesiunea. Dacă aceştia renunţă la
moştenire nu mai sunt moştenitori legali (ei vor putea păstra liberalitatea, dar în
limita cotităţii disponibile); Conform art. 1147 C. civ., prin stipulaţie expresă în
contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul
renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai
valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar
fi avut dreptul ca moştenitor legal.
c) moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar, reunirea celor două calităţi
trebuind să existe la data deschiderii succesiunii conform art. 753 C. civ. 1864,
iar, ca noutate, conform C. civ. obligaţia la raport există numai pentru
persoanele care ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului, în cazul în
care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei. Din formularea din art. 1146 alin. 2
C. civ. „în lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, cei menţionaţi
sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea
defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei”rezultă că,
pentru a opera o excepţie de la această regulă este necesară o manifestare
expresă de voinţă a dispunătorului
Moştenitorul legal datorează raport numai pentru donaţiile primite personal, el
neputând fi obligat pentru altul. De la această regulă există o excepţie:
descendentul care vine la moştenirea lui de cuius prin reprezentare este obligat
la raport pentru donaţia primită de ascendentul sau de la de cuius şi asta chiar
dacă a renunţat la moştenirea ascendentului său;
În acest sens, conform art. 1149 C. civ., Dacă descendentul donatarului vine în
nume propriu la moştenirea donatorului, nu este obligat să raporteze donaţia
făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moştenirea acestuia din urmă.
Descendentul care vine la moştenire prin reprezentare succesorală este obligat
să raporteze donaţia primită de la defunct de către ascendentul său pe care îl
reprezintă, chiar dacă nu l-a moştenit pe acesta din urmă.
d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport (art. 751, C. civ. 1864, art. 1146
alin. 2 C. civ.). Scutirea trebuie dată expres, fie prin actul de donaţie, fie printr-un
act ulterior donaţiei. Scutirea de raport poate fi şi tacită. În cazul donaţiei indirecte
şi al darului manual, dovada scutirii se poate face prin orice mijloc de probă.
Scutirea de raport nu influenţează reducţiunea dacă donaţia e excesivă.
Raportul donaţiilor poate fi cerut numai de către: descendenţi, soţul supravieţuitor
dacă vine în concurs cu descendenţii şi creditorii personali ai acestora. Creditorii
succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici nu profită de raportul cerut de către
persoanele îndreptăţite. Dreptul la raport este un drept individual. Dacă, după deschiderea
succesiunii, o persoană îndreptăţită la acest drept, renunţă la el, donaţia se raportează
94
numai în măsura dreptului comoştenitorilor solicitanţi. Dacă titularul dreptului decedează
înainte de a-l exercita, acesta se transmite moştenitorilor. Cel care solicită raportul trebuie
să dovedească donaţia, lucru ce se poate realiza prin orice mijloc de probă. Sunt supuse
raportului toate donaţiile, indiferent de forma lor. Ceea ce trebuie raportat este obiectul
donaţiei, adică bunul ieşit din patrimoniul celui decedat. Nu
Conform reglementării anterioare, nu erau supuse raportului: cheltuielile de hrană,
întreţinere, educaţie, învăţătură; cheltuielile de nuntă; darurile obişnuite; fructele culese şi
veniturile scadente până la data deschiderii succesiunii; echivalentul folosinţei exercitate
de donatar asupra bunului donat. Conform art. 1150 C. civ., nu sunt supuse raportului:
a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută
prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele
prevăzute pentru liberalităţi;
b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin
persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea
a urmărit un alt scop decât scutirea de raport;
c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive,
sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a
descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel
care lasă moştenirea nu a dispus altfel;
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi
echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.
De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără
culpa donatarului. Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei
indemnizaţii încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului
în măsura în care indemnizaţia a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care
indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este supusă raportului. Dacă
indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura
în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar.
C. civ. prevede două modalităţi de efectuare a raportului:
- în natură (prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală);
- prin echivalent (cel obligat la raport păstrează bunul donat, dar întoarce la masa
succesorală valoarea lui).
Raportul prin echivalent se realizează pe trei căi:
a) prin preluare – comoştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa succesorală,
pe cât posibil, bunuri de aceeaşi natură şi calitate cu acelea raportabile, ţinând
seama de cotele succesorale ale fiecăruia;
b) prin imputaţie – valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la
raport – cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce reprezintă diferenţa
dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei;
c) în bani – moştenitorul obligat la raport depune la masa succesorală o sumă de
bani care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei.
Conform reglementării anterioare, raportul imobilelor se face, de regulă, în natură,
prin reducerea efectivă a imobilului la masa succesorală. Prin urmare, donaţia se
desfiinţează cu caracter retroactiv, moartea donatorului operând ca o condiţie rezolutorie.
Se înregistrează şi o serie de alte efecte: dacă imobilul a pierit fortuit total/parţial,
95
înainte/după deschiderea succesiunii, donaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a fost
asigurat, indemnizaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a fost expropriat,
despăgubirile sunt supuse raportului; donatorul răspunde pentru degradările sau
deteriorările care au micşorat valoarea imobilului din fapta sa culpabilă; pentru
cheltuielile necesare şi utile are un drept de creanţă garantat cu dreptul de retenţie asupra
imobilului; sarcinile reale, cu excepţia ipotecilor, se desfiinţează prin efectul raportului în
natură. De asemenea, sunt cunoscute şi excepţii de la regula raportului în natură a
imobilelor: dacă donatorul a impus/a autorizat efectuarea raportului prin luare mai puţin;
dacă imobilul a pierit din culpa donatarului; dacă imobilul a fost înstrăinat/ipotecat de
donatar înainte de deschiderea succesiunii. În toate aceste cazuri, evaluarea se face în
raport de datele existente în momentul deschiderii succesiunii.
Conform reglementării anterioare, în ceea ce priveşte raportul mobilelor, acesta se
face prin luare mai puţin, indiferent de ce fel de bun e vorba, cu condiţia ca donatorul să
nu fi impus/autorizat raportul în natură. Donaţia nu se desfiinţează, donatorul a fost şi
rămâne proprietar al bunului donat. Prin urmare, dacă bunul a pierit fortuit, donatarul este
obligat la raport, iar actele de înstrăinare/de grevare încheiate de donatar cu privire la
bunul donat rămân valabile. Valoarea bunului ce se raportează se stabileşte în funcţie de
valoarea bunului din momentul încheierii contractului de donaţie.
Spre deosebire de reglementare anterioară, în care era consacrată posibilitatea de a
efectua raportul fie în natură, prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală, fie
prin echivalent, C. civ. stabilește în art. 1151 regula că raportul se face prin echivalent.
Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură. Cu
toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este
încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune
pentru o perioadă mai mare de 3 ani.
Conform art. 1153 C. civ. în vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în
considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea
lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor
asumate prin contractul de donaţie. Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii
de raport, se ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost
înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu
şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în
patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu
este luată în considerare. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele
inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului
şi data realizării raportului.
Conform art. 1154 C. civ. privind ameliorările şi degradările bunului donat în cazul
raportului în natură, donatarul are dreptul să recupereze, proporţional cu cotele
succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum şi cu
lucrările autonome necesare şi utile până la data raportului. Totodată, donatarul este
răspunzător de toate degradările şi deteriorările care au micşorat valoarea bunului ca
urmare a faptei sale culpabile. Donatarul poate reţine bunul până la plata efectivă a
sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile făcute, afară de cazul în care creanţa lui se
compensează cu despăgubirile pe care le datorează.

96
 Asemănător reducţiunii, raportul se poate realiza prin bună-învoială în cadrul
procedurii succesorale notariale sau prin împărţirea bunurilor prin învoială, deci indirect.
Dacă părţile nu se înţeleg, raportul se face pe cale judecătorească, în cadrul partajului.
Conform C. civ. raportul nu se mai poate face printr-o acţiune separată. Conform C. civ.
1864, raportul putea fi făcut și printr-o acţiune separată. Această acţiune în executarea
raportului era o acţiune în realizarea dreptului la raport, fiind o acţiune personală,
prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Ea avea un caracter colectiv şi nu
poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, indiferent de cât timp a trecut de la data
încheierii donaţiei.

7. Raportul datoriilor - art. 1.158 C. civ.

Raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj prin care moştenitorul care are o
datorie către defunct ori faţă de succesiune preia în lotul său bunuri mai puţine decât cota
parte ce-i revine di moştenire, corespunzător valorii datoriei. Obligaţia de raport există
indiferent de izvorul datoriei sau obiectul ei, dar cu condiţia să fie certă şi lichidă, nu
neapărat şi exigibilă. Obligaţia de raport nu operează în ceea ce priveşte creanţa pe care un
moştenitor ar avea-o împotriva succesiunii. Dacă o persoană are dubla calitate de debitor
şi creditor al succesiunii, el poate invoca compensaţia legală chiar când condiţiile acesteia
nu ar fi îndeplinite. Dacă debitorul are datorii ce nu pot fi acoperite cu partea sa de
moştenire, ele se sting prin raport, proporţional, în limita cotei sale de moştenire. În ceea
ce priveşte persoanele ţinute la raportului datoriilor, s-au formulat două opinii:
a) raportul datoriilor are acelaşi domeniu de aplicare ca şi raportul donaţiilor;
b) raportul datoriilor e aplicabil tuturor moştenitorilor (opinie majoritară).
Raportul datoriilor presupune acceptarea succesiunii şi calitatea de debitor al
succesiunii, calitate dobândită înainte sau după deschiderea moştenirii. Legea nu prevede
scutirea de raport a datoriilor. În concluzie, subliniem că, urmare a atribuirii creanţei
coindivizarului-debitor la partaj, adică a realizării raportului datoriei, creanţa se stinge prin
confuziune până la limita cotei-părţi ce revine din moştenire acelui debitor.
Conform art. 1158 C. civ., dacă, la data partajului succesoral, un moştenitor are o
datorie certă şi lichidă faţă de moştenire, aceasta se lichidează prin luare mai puţin. Dacă
moştenitorul are mai multe datorii fată de moştenire care nu sunt acoperite cu partea sa
din bunurile moştenirii, aceste datorii se sting proporţional prin raport în limita părţii
respective. Raportul nu operează în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are faţă de
moştenire. Însă moştenitorul care este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii se poate
prevala de compensaţia legală, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile acesteia. Prin acordul
tuturor moştenitorilor, raportul datoriilor se poate realiza şi înainte de partajul succesoral.

8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă

Prin imputarea liberalităţilor înţelegem modul de luare în calcul a liberalităţilor făcute
de cel ce lasă moştenirea, fie asupra cotităţii disponibile, fie asupra rezervei. Astfel,
distingem trei situaţii:
- gratificatul nu e moştenitor rezervatar: liberalitatea se impută asupra cotităţii
disponibile, iar dacă o depăşeşte, e supusă reducţiunii (includem în această
categorie şi rezervatarul care a renunţat);

97
 - gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea e scutită de raport: dacă
rezervatarul a acceptat moştenirea, liberalitatea se impută mai întâi asupra cotităţii
disponibile, iar în ipoteza în care o depăşeşte, se impută asupra cotei de rezervă la
care are dreptul gratificatul;
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea raportabilă: liberalitatea e un
avans asupra moştenirii, ea se raportează şi se impută asupra rezervei celui
gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru a acoperi celelalte
liberalităţi făcute de către de cuius; dacă depăşeşte cota de rezervă ce se cuvine
gratificatului, restul se impută asupra cotităţii disponibile (pentru această parte
operează raportul succesoral)..
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea raportabilă, imputare asupra
rezervei globale: liberalitatea e un avans asupra moştenirii, ea se raportează şi se
impută asupra rezervei celui gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru
a acoperi celelalte liberalităţi făcute de către de cuius; dacă depăşeşte cota de
rezervă ce se cuvine gratificatului, restul se impută asupra rezervei globale (rezerva
celorlalți moștenitori rezervatari - pentru această parte operează reducțiunea
deoarece nu se poate încălca rezerva acestora), iar dacă o depășește se impută
asupra cotităţii disponibile (pentru această parte operează raportul succesoral).

Întrebări:
1. Ce condiții trebuie să îndeplinească un act juridic pentru a fi calificat pact asupra
unei moșteniri nedeschise?
2. Ce condiții trebuie să îndeplinească un act juridic pentru a fi calificat substituție
fideicomisară?
3. Care substituții fideicomisare sunt permise?
4. Care sunt moștenitorii rezervatari si care sunt cotele lor de rezervă?
5. Cum se efectuează reducțiunea liberalităților succesive?
6. Cine poate invoca raportul donațiilor?
7. Identificați cazurile de cumul al rezervei cu cotitatea disponibilă.

UNITATEA VIII

TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII
DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

Obiective:
 înțelegerea utilității existenței termenului de opțiune succesorală;
 identificarea cursului termenului de opțiune succesorală;
 cunoașterea modalităților de exprimare a dreptului de opțiune succesorală;

1. Noţiuni generale
Transmisiunea succesorală operează de plin drept din momentul deschiderii moştenirii
fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea
lui. Aceasta nu înseamnă însă că transmisiunea ar fi obligatorie pentru moştenitori, aceştia
98
putând opta pentru acceptarea (conform reglementării anterioare putea opta între acceptare
pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar, în prezent cf. C. civ. este doar o acceptare
pură și simplă, dar răspunderea pentru pasiv este în limitele activului) sau pentru
renunţarea la moştenire - art. 1100 alin. 1 C. civ.. Dreptul de opţiune succesorală prezintă
o individualitate proprie, nefiind nici drept real şi nici drept de creanţă, individualitate
caracterizată prin aceea că permite titularului său să modifice o situaţie juridică incertă
după o alternativă precisă şi previzibilă. Astfel, dreptul de opţiune succesorală este
alăturat categoriei drepturilor potestative.
Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală - art.
1100 alin. 2 C. civ.
 Titularii dreptului de opţiune – dreptul de moştenire aparţine tuturor succesibililor
indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea, testamentul ori dacă vocaţia lor este
universală, cu titlu universal sau particulară. În cazul moştenirii legale, opţiunea trebuie
exercitată în termenul prevăzut de lege de către toţi succesibilii cu vocaţie eventuală,
indiferent de clasa din care fac parte. Ulterior, dintre moştenitorii acceptanţi vor fi chemaţi
efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile aplicabile devoluţiunii legale sau testamentare.
Și legatarii de bucură de dreptul de opţiune succesorală şi acesta atât pentru a se putea
evita un pasiv împovărător, dar şi pentru că nimeni nu poate fi gratificat împotriva voinţei
sale.
Conform art. 1105 C. civ. privind retransmiterea dreptului de opţiune, moştenitorii
celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat,
fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea
autorului lor. Partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului
său. Potrivit dispoziţiilor art. 692 C. civ. anterior, în caz de deces al titularului dreptului de
opţiune anterior exercitării sale în termenul prevăzut de lege, opţiunea se transmitea la
moştenitorii acestuia, care o puteau exercita în restul de timp rămas, adică în condiţiile în
care putea fi exercitată de antecesor.
Minorii şi interzişii nu pot face valabil acceptarea unei moşteniri decât conformându-
se regulilor referitoare la minoritate şi la tutelă. Astfel, pentru minorii sub 14 ani şi
interzişi dreptul de opţiune succesorală se exercită de părinţi sau de tutori, în timp ce
minorii între 14–18 ani îşi exercită singuri acest drept cu încuviinţarea părinţilor sau
tutorilor. Fiind un act de dispoziţie, opţiunea succesorală necesită şi încuviinţarea
autorităţii tutelare (reglementarea anterioară), adică în C. civ. cu autorizarea instanţei de
tutelă.
În reglementarea anterioară, ca formă de protecție, minorii şi interzişii sunt protejaţi şi
prin faptul că ei nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de inventar (art. 19, D.
32/1954), afară de cazul acceptării forţate a moştenirii care este pură şi simplă, pentru
aceasta cerându-se însă capacitate delictuală. În C. civ., există regula generală că aceștia
răspund pentru pasiv în limita activului succesoral.
În privinţa exercitării dreptului de opţiune succesorală pe calea acţiunii oblice se ridică
mai multe probleme. În privinţa creditorilor moştenirii se admite unanim că aceştia nu pot
opta pe cale oblică în numele succesibililor.
În schimb, în baza reglementării anterioare, în privinţa creditorilor succesibililor
părerile erau împărţite. Conform opiniei dominante, acest lucru era autorizat prin
99
dispoziţiile art. 699 alin. 1 C. civ. anterior şi prin faptul că acceptarea pe cale oblică
consolidează titlul de moştenitor pe care succesibilul îl are de la deschiderea moştenirii.
Opiniile contrare insistă pe caracterul personal al actului acceptării şi pe dispoziţiile art.
686 C. civ. anterior: „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se
cuvine”.
Controversele privind posibilitatea creditorilor succesibilului de a exercita dreptul de
opţiune al acestuia au fost soluţionate de legiuitor prin dispoziţiile art. 1107 C. civ., care
permite exercitarea dreptului de opţiune succesorală, în sensul acceptării moştenirii pe
calea acţiunii oblice, şi prin cele ale art. 1122 C. civ., care recunoaşte posibilitatea
creditorilor succesibilului de a cere revocarea unei renunţări frauduloase.

 Caractere juridice (art. 1101 C. civ.):

a) libertatea opţiunii –
În baza reglementării anterioare, orice succesibil este liber să aleagă între
acceptarea pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar sau renunţarea la
moştenire. De la acest principiu existau următoarele excepţii, cu schimbări în
reglementarea actuală:
- situaţia în care succesibilii sunt minori sau incapabili: art. 19, D. 32/1954;
- situaţia succesibilului decedat înaintea expirării termenului de opţiune
succesorală ai cărui succesori nu se înţeleg asupra opţiunii: conf. art. 693 C.
civ. anterior, succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar (soluţie
nedreaptă pentru moştenitorii care nu ar fi interesaţi să raporteze donaţii, ci să
le păstreze în limitele cotităţii disponibile);
- situaţia ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii succesibili:
art. 703 şi 712 C. civ. anterior dispun că succesibilul care dă la o parte sau
ascunde bunuri succesorale cu intenţia de a şi le apropia în exclusivitate este
considerat acceptant pur şi simplu, fiind decăzut din dreptul de a opta pentru
renunţarea la moştenire sau acceptarea sub beneficiul de inventar. În plus,
moştenitorul pierde dreptul ce i s-ar fi cuvenit din bunurile date deoparte sau
ascunse. Prin urmare, suntem în prezenţa unei fraude sancţionate cu pedeapsă
civilă. Pentru existenţa sa trebuie să identificăm elementul material (ascunderea
materială a unor bunuri, nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii
inventarului succesiunii, nerestituirea unui bun primit de la de cuius,
disimularea sau distrugerea unui testament etc.; caracteristica esenţială a
elementului material este clandestinitatea) şi elementul intenţional (sancţiunea
este incidentă doar dacă ascunderea a fost făcută cu rea-credinţă, adică cu
intenţia de a frauda pe comoştenitori prin însuşirea unor bunuri în defavoarea
lor; frauda trebuie de fiecare dată dovedită). Sancţiunile ascunderii sau dosirii
sunt: atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu şi pierderea
drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei.
- situaţia succesibililor indecişi sau neglijenţi: conform art. 706 C. civ. anterior
succesibilii în privinţa cărora termenul pentru întocmirea inventarului şi
deliberare pentru exprimarea opţiunii succesorale a expirat fără ca aceştia să
opteze şi sunt urmăriţi de creditorii succesiunii, vor fi condamnaţi la cererea
100
 acestora ca acceptanţi pur şi simplu dacă rămân în continuare inactivi,
păstrându-şi dreptul de opţiune în raport cu ceilalţi creditori.
În noul Cod civil, succesibilul poate opta pentru acceptarea moștenirii sau
renunțarea la moștenire. Nu se mai face distincţie între acceptare pură şi simplă şi
acceptare sub beneficiu de inventar, această distincţie nemaifiind necesară
deoarece, prin modul în care este concepută acceptarea în prezent, în sensul că nu
operează confuziunea sau contopirea patrimoniului propriu al moştenitorului cu
patrimoniul succesoral.
În C. civ., de la regula caracterului liber şi voluntar al opţiunii succesorale există
unele excepţii:
- acceptarea forţată (art. 1119 C. civ.), când succesibilul care, cu rea-credinţă, a
sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie
supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar
dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile
sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia
ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat. Este ţinut să plătească
datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu
propriile sale bunuri
- în situaţia reducerii termenului de opţiune, succesibilul care nu optează în
termenul redus, stabilit de instanţă, este considerat că a renunţat la moştenire.
b) caracterul pur şi simplu al opţiunii – opţiunea succesorală nu poate fi însoţită de
modalităţi (condiţii sau termene). Acceptarea sau renunţarea la termen produc
efecte imediate, ca şi când acesta nu ar fi fost stipulat, în timp ce acceptarea sau
renunţarea sub condiţie sunt nule.
c) caracterul indivizibil – opţiunea succesorală este indivizibilă, nefiind posibilă
acceptarea în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un anumit bun. Este posibil
însă ca un moştenitor care are atât vocaţie legală cât şi testamentară să poată opta
diferit (art. 1102 C. civ. privind vocația multiplă la moștenire, respectiv art. 752 C.
civ. anterior).
d) caracterul irevocabil – opţiunea succesorală este irevocabilă doar în privinţa
acceptării moştenirii. În reglementarea anterioară, și aici însă acceptantul sub
beneficiul de inventar poate renunţa la beneficiu, devenind acceptant pur şi simplu.
În privinţa renunţării la moştenire, pentru a se evita situaţiile de moştenire vacantă,
legiuitorul permite în anumite condiţii revocarea acesteia.
e) caracterul retroactiv – opţiunea succesorală produce efecte din momentul
deschiderii moştenirii, iar nu din momentul exercitării ei (a se vedea și art. 688,
698 C. civ. anterior).
f) caracter unilateral.

 Ineficacitatea opţiunii succesorale – distingem între următoarele situaţii:

- opţiunea anticipată – renunţarea anticipată la o moştenire nedeschisă intră sub
incidenţa prohibiţiei pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, fiind
sancţionată cu nulitatea absolută (art. 956 C. civ., art. 965, alin. 2 C. civ.
anterior);

101
 - viciile de consimţământ – ca şi regulă generală opţiunea succesorală nu trebuie
să fie afectată de vicii de consimţământ. Art. 694 C. civ. anterior dispune că
acceptarea poate fi anulată pentru dol. În timp s-a admis extinderea aplicării
acestei dispoziţii şi la renunţare sau retractarea renunţării. Actul de opţiune
succesorală poate fi anulat şi pentru violenţă şi se admite că poate fi atacat şi
pentru eroare de drept sau fapt, dacă eroarea a fost cauza determinată a actului
de opţiune (renunţarea abdicativă determinată de eroarea renunţătorului asupra
naşterii dreptului la care se renunţă). În ceea ce priveşte leziunea (adică eroarea
asupra emolumentului succesoral), renunţarea la moştenire nu poate fi
desfiinţată pe motiv că succesiunea este avantajoasă, ori dimpotrivă, o
acceptare pură şi simplă să fie anulată pentru că s-a descoperit ulterior un pasiv
care o face neatractivă. În reglementarea anterioară, legea făcea o excepţie prin
art. 694, fraza a II-a C. civ. anterior prevăzând posibilitatea anulării acceptării
pentru leziune în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai
mult de jumătate din valoarea ei, prin descoperirea unui testament necunoscut
la momentul acceptării. Textul este considerat enigmatic, neavând raţiune şi nu
a primit aplicare în practică.
- frauda – opţiunea succesorală poate fi făcută în mod fraudulos, fie contra
intereselor creditorilor succesibililor, fie contra moştenitorilor succesibililor.
Codul civil anterior
Creditorii succesibililor sunt protejaţi contra opţiunii frauduloase a debitorilor
lor prin posibilitatea atacării acesteia pe calea acţiunii pauliene, cf. art. 975 C.
civ. anterior). Astfel, renunţarea la o moştenire solvabilă făcută de un succesibil
insolvabil este un act de însărăcire a debitorului care întruneşte condiţiile
fraudei pauliene atunci când este făcută cu intenţia da a-i prejudeca pe creditori.
Discutăm de o veritabilă sărăcire în conformitate cu viziunea conform căreia
succesibilii dobândesc bunurile succesorale de la data deschiderii moştenirii, iar
nu de la data opţiunii succesorale. Unii autori extind aplicarea art. 699 C. civ.
anterior şi la acceptarea sub beneficiu de inventar, dar trebuie să remarcăm că
în acest caz frauda este mult mai greu de dovedit, succesibilul putând pretinde
că a optat astfel pentru a onora totuşi, într-o anumită măsură, angajamentele lui
de cuius. Deşi majoritatea autorilor susţin ca posibilă şi acceptarea pe cale
oblică a moştenirii odată admisă de instanţă acţiunea pauliană a creditorilor,
acest lucru pare mai greu de realizat în practică atât timp cât dreptul de opţiune
succesorală de prescrie în termen de 6 luni, iar acţiunea pauliană este supusă
termenului de prescripţie general de 3 ani. Ca urmare a admiterii acţiunii
pauliene cota parte corespunzătoare renunţătorului poate fi urmărită de către
creditorii-reclamanţi, transmisiunea succesorală subsecventă renunţării fiindu-
le acestora inopozabilă.
Noul Cod civil
Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei
revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care
au cunoscut renunţarea. Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării
moştenirii de către succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita
creanţei acestuia (art. 1122 C. civ.)
102
 Posibilitatea revocării de creditorii succesibilului a acceptării frauduloase, cu efectul
inopozabilităţii acceptării faţă de creditorul reclamant, admisă în doctrină nu mai poate fi
recunoscută deoarece, în baza art. 1114 alin. (2) C. civ., moştenitorii legali şi legatarii
universali sau cu titlu universal, care au acceptat moştenirea, răspund pentru datoriile şi
sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota
fiecăruia.
2. Termenul de opţiune
Prin natura ei, opţiunea succesorală presupune scurgerea unui termen pentru ca
succesibilul să decidă în cunoştinţă de cauză. Moştenitorii pot decide încă de la data
deschiderii moştenirii, dar nimeni nu îi poate obliga în acest sens.
Conform art. 1103 C. civ., dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un
an de la data deschiderii moştenirii și se aplică dispozițiile referitoare la suspendarea şi
repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. Termenul de 1 an este un termen de
decădere, spre deosebire de C. civ. anterior unde era prevăzut un termen de prescripție de
6 luni. Termenul de opţiune curge:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după
deschiderea moştenirii;
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară
numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o
dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă
testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie
pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moştenirii.
Tocmai pentru a lua o hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză, legea le pune la
dispoziţie şi un termen pentru a face inventarul şi a delibera. În plus, amintim că imediat
ce moştenirea s-a deschis creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor
succesibililor. Aceştia, însă, nu pot fi obligaţi la plată decât dacă acceptă moştenirea.
Codul civil anterior
Art. 706 C. civ. anterior conferă moştenitorilor posibilitatea de a cere suspendarea
urmăririi până la întocmirea inventarului bunurilor succesorale (se apără invocând astfel o
excepţie dilatorie), pentru aceasta având un termen de 3 luni de la data deschiderii
moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului (nu mai târziu de 3 luni de la data
deschiderii moştenirii) pentru deliberare asupra opţiunii succesorale au la dispoziţie un
termen de 40 de zile.
Pentru motive întemeiate, instanţa poate prelungi aceste termene, dar fără a se putea
depăşi termenul de prescripţie a dreptului de opţiune. Întrucât astăzi acest termen este de 6
luni şi nu de 30 de ani aşa cum dispunea C. civ., cele două termene şi-au pierdut în mare
parte importanţa.
Menţionăm că, dacă termenele de întocmire a inventarului şi deliberare au expirat fără
ca succesibilul urmărit să opteze, acesta poate fi condamnat de instanţa de judecată ca
acceptant pur şi simplu. Efectele hotărârii se produc însă numai faţă de creditorii
reclamanţi, iar unii autori subliniază că şi acestea pot fi desfiinţate dacă moştenitorul îşi
103
exercită dreptul de opţiune succesorală înainte de rămânerea definitivă a hotărârii. Faţă de
ceilalţi creditori moştenitorul îşi menţine dreptul de opţiune intact.
Conform dispoziţiilor art. 700, alin. 1 (aşa cum a fost modificat prin D. 73/1954),
„dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la
deschiderea succesiunii”. Se admite că se are în vedere dreptul de opţiune în ansamblu şi
nu doar acceptarea. Exprimarea codului acoperă şi dilema de a şti ce este succesibilul care
lasă să treacă termenul de opţiune succesorală fără să se exprime: renunţător sau
acceptant. Sub aspectul naturii juridice termenul de şase luni este considerat ca fiind un
termen de prescripţie, aspect confirmat şi de instanţa supremă prin decizie de îndrumare.

Noul Cod civil

Prorogarea termenului (art. 1104 C. civ.): În cazul în care succesibilul a cerut
întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de
opţiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică
procesul-verbal de inventariere. Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi
considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea.
Conform art. 1113, privind reducerea termenului de opţiune, pentru motive temeinice,
la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea
procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de
opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt
decât cel prevăzut la art. 1103. Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa
judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.

În privinţa domeniului de aplicare, termenul este aplicabil atât transmisiunilor

universale şi cu titlu universal cât şi celor particulare.
Suspendarea termenului de opţiune succesorală. Termenul de opţiune succesorală
poate fi suspendat în condiţiile dreptului comun, iar art. 2532 C. civ. stabileşte cazurile de
suspendare a prescripţiei, care se aplică în mod corespunzător şi în materie succesorală.
Prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 2534 C. civ., efectele suspendării
termenului în materie succesorală constau în faptul că, de la data încetării cauzei de
suspendare, termenul de opţiune succesorală îşi reia cursul, socotindu-se, pentru
împlinirea acestuia, şi timpul scurs înainte de suspendare, fără ca termenul să se
împlinească mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a
încetat.
În materia întreruperii prescripţiei în dreptul succesoral precizăm că, deşi teoretic
aceasta ar fi posibilă, în mod practic problema nu prezintă interes.
Repunerea în termenul de opţiune succesorală. Prin aplicarea în mod corespunzător a
dispoziţiilor din art. 2522 C. civ. privind repunerea în termenul de prescripţie, în materia
dreptului de opţiune succesorală, succesibilul care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat
în termen dreptul de opţiune poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în
termen şi judecarea cauzei. Repunerea în termenul de opţiune succesorală este posibilă în
orice situaţie neimputabilă succesibilului, care a dus la pierderea termenului, verificarea
temeiniciei acestor motive revenind instanţei de judecată. Sunt considerate ca fiind motive
temeinice: ascunderea cu rea-credinţă de către unii succesori faţă de alţii a morţii lui de
104
cuius, decesul într-o ţară străină, decesul în penitenciar, descoperirea unei legături de
rudenie cu de cuius, boala moştenitorului etc. Admiterea cererii de repunere în termen este
condiţionată de exercitarea dreptului de opţiune succesorală înainte de împlinirea unui
termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depăşirea termenului de opţiune succesorală. Astfel, cererea de
repunere în termen trebuie formulată în termen de 30 de zile de la data la care succesibilul
a luat la cunoştinţă de vocaţia sa succesorală.
Legislaţia noastră cunoaşte şi cazuri de repunere de drept în termenul de acceptare a
moştenirii. Art. 13 alin. 2 din L. 18/1991 stabileşte că: „moştenitorii care nu-şi pot dovedi
această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de
drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au
aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea ce o fac
comisiei”. În practica judiciară şi în doctrină se susţine că prin textul menţionat au fost
repuşi în termenul de acceptare a moştenirii doar succesibilii care nu au acceptat-o, nu şi
cei care au renunţat în mod expres la moştenire. Totuşi nu putem să nu observăm
următoarele neconcordanţe: art. 13 are un caracter special instituindu-se o excepţie de la
caracterul indivizibil al actului de opţiune succesorală, renunţarea expresă şi renunţarea
tacită nu diferă ca şi consecinţe, deci nu se poate justifica un tratament juridic diferit al
celor două categorii.
În mod asemănător se pune problema în privinţa L. 112/1995 (art. 5 alin. 3) pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului, a L. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi forestiere şi a L. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, art. 4 alin. 3:
„Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de
drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei
legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror
restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.

Codul civil anterior: Opţiunea succesorală cunoaşte următoarele forme:

acceptarea pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la
moştenire.
3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
Acceptarea pură şi simplă este actul sau faptul juridic unilateral prin care succesibilul
îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea
acesteia, consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor. Transmisiunea
succesorală operează prin efectul legii, drepturile şi obligaţiile acceptantului nerezultând
din actul acceptării, ci direct din calitatea sa de moştenitor pe care a dobândit-o la
deschiderea succesiunii şi pe care a confirmat-o prin acest act. De aceea se afirmă că
acceptarea pură şi simplă poate fi comparată cu renunţarea la dreptul de a renunţa sau de a
accepta moştenirea sub beneficiu de inventar.
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care
succesibilul şi-a manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de consimţământ.

105
  Acceptarea expresă – acceptarea pură şi simplă expresă este aceea care rezultă din
faptul că succesibilul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris
autentic sau sub semnătură privată (art. 689 C. civ. anterior). Forma scrisă este cerută atât
din raţiuni de ordin probatoriu, cât şi pentru a oferi un timp de reflexie mai mare
succesibilului înainte de manifestarea voinţei de a accepta succesiunea. Înscrisul este cerut
în acest caz ad validitatem şi nu ad probationem. În schimb, forma cerută de lege este
foarte suplă, consimţământul putând fi exprimat în orice înscris, autentic sau sub
semnătură privată, special destinat acceptării sau unei alte finalităţi, cum ar fi: opoziţia la
vânzarea silită a unui imobil succesoral, declaraţia făcută organelor fiscale prin care
succesibilul indică compunerea masei succesorale şi calitatea sa de moştenitor ori chiar
declaraţia făcută în acest sens într-o scrisoare propriu-zisă. Este esenţial ca însuşirea
calităţii de moştenitor acceptant al moştenirii să rezulte în mod neechivoc din înscris.
Acceptarea poate fi făcută şi prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat în formă scrisă.
În cazul în care acceptarea este conţinută într-un act sub semnătură privată, data acestuia
este inopozabilă terţilor, afară de cazul în care a devenit certă în condiţiile prevăzute de
art. 1182, C. civ. anterior.
 Acceptarea tacită – este acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic, pe care
succesibilul nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede, şi din care rezultă
neîndoielnic intenţia sa de a accepta succesiunea. Actele de acceptare tacită trebuie să fie
neechivoce în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce neputând fi luate în
considerare ca atare. Acceptarea tacită a moştenirii poate fi făcută nu numai în cazul
moştenirii legale, ci şi a celei testamentare, dar în acest caz ea nu poate fi făcută în mod
valabil decât dacă acceptantul avea cunoştinţă de existenţa şi conţinutul testamentului.
Actele de acceptare tacită pot fi făcute nu numai personal de către succesibili, ci şi prin
reprezentanţii legali, în cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti, sau prin mandatar, în
cazul persoanelor care au capacitate deplină de exerciţiu.
Doctrina şi jurisprudenţa au conturat tipologia acestor acte a căror îndeplinire implică
intenţia de acceptare a moştenirii, diferenţiindu-le de actele conservatorii a căror
îndeplinire nu implică intenţia de acceptare. Subliniem că uneori diferenţierea între aceste
două categorii de acte este o operaţie delicată, acest lucru neţinând numai de natura
actului, ci şi de intenţia care a stat la baza acestuia, adică de un element subiectiv.
Codul civil se rezumă la a prevedea în art. 690 C. civ. anterior că actele de conservare,
de îngrijire şi administrare provizorie nu constituie prin ele însuşi acte de acceptare a
moştenirii, iar în art. 691 C. civ. anterior că actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor
succesorale constituie acte de acceptare. Doctrina şi jurisprudenţa au hotărât că se includ
în sfera actelor de acceptare tacită: actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor
succesorale, actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale, actele de
dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale, actele de administrare definitivă şi de
folosinţă şi actele ca au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii. În cele ce
urmează le vom analiza pe fiecare în parte.
 Actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor succesorale – acceptarea tacită a
moştenirii rezultă din orice act de dispoziţie juridică privitor la un bun succesoral,
indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau incorporal, de gen sau
individual determinat. Succesibilul nu poate să dispună de un bun decât dacă în
prealabil a acceptat moştenirea. Prin acte de dispoziţie juridică se înţeleg actele de
106
 înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, de constituire a unor garanţii (gaj, ipotecă)
sau de dezmembrare a proprietăţii prin constituirea unor drepturi reale accesorii
(uzufruct, uz, abitaţie), remiterea de datorie privitor la o creanţă succesorală,
tranzacţia cu privire la datoriile succesiunii, perceperea unor creanţe succesorale
ocazionale, plata datoriilor succesiunii făcută din veniturile succesiunii. Nu
constituie act de acceptare tacită vânzarea bunurilor succesorale perisabile sau a
căror conservare ar fi prea oneroasă făcută de succesibil cu autorizarea justiţiei în
temeiul art. 707, C. civ. anterior.
 Actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale – făcând acte de
dispoziţie asupra cotei-părţi ce le revine din moştenire, succesibilii acceptă implicit
moştenirea, căci numai aşa pot dispune de ea. Se include în această categorie şi
renunţarea in favorem a unuia dintre succesibilii la moştenire.
 Actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale – valorează act de
acceptare tacită a moştenirii demolarea, construirea sau reparaţiile neurgente
efectuate asupra imobilelor succesorale, întrucât demonstrează un comportament
de proprietar.
 Actele de administrare definitivă şi de folosinţă asupra bunurilor succesorale –
actele de folosinţă a averii succesorale, ca şi cele de luare în detenţie a unor bunuri
succesorale în calitate de succesor pot constitui acte de acceptare tacită, dacă prin
cantitatea şi valoarea lor exclud ideea de preluare cu titlu de amintiri de familie.
Deţinerea şi utilizarea bunurilor succesorale asupra cărora succesorul este
coproprietar cu defunctul nu constituie act de acceptare tacită. În schimb, mai
putem include în această categorie acte ca: încheierea unui contract de locaţiune ca
şi perceperea fructelor şi veniturilor bunurilor succesorale, afară de cazul existenţei
unei urgenţe, încheierea între succesibili, după moartea lui de cuius, a unei
convenţii cu privire la administrarea bunurilor succesorale.
 Actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii – valorează
acceptare tacită actele prin care succesibilul solicită atribuirea în tot sau în parte a
succesiunii, cum este cazul introducerii unei acţiuni în petiţie de ereditate, a unei
acţiuni în partaj, a unei cereri de predare sau trimitere în posesie a unui legatar ori
trimitere în posesie a unui moştenitor legal nesezinar, a unei cereri de raport sau
reducţiune a unei donaţii. Semnificaţia cererii adresate de un succesibil notarului
pentru deschiderea procedurii succesorale notariale este controversată, unii autori
considerând că voinţa de acceptare este în acest caz manifestată în scris în mod
direct, iar nu implicit. În mod greşit, cererile de predare a socotelilor, de
inventariere ori de evaluare a bunurilor succesorale au fost considerate de instanţa
supremă ca acte de acceptare tacită, ele nefiind decât simple acte de informare
asupra conţinutului succesiunii.
Menţionăm că îndeplinirea oricăruia dintre aceste acte sau fapte reprezintă o acceptare
tacită a moştenirii chiar dacă succesibilul le însoţeşte de o declaraţie prin care susţine că
nu a înţeles să-şi însuşească această calitate. Pentru a nu se obţine acest rezultat
succesibilul trebuie să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei.

4. Acceptarea sub beneficiu de inventar

107
 Acceptarea sub beneficiu de inventar este un mod de acceptare al succesiunii folosit
atunci când succesibilul nu are certitudinea solvabilităţii succesiunii. Aceasta permite
succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea punându-se la adăpost de
pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale, dincolo de
activul succesoral aşa cum se întâmplă în cazul acceptării pure şi simple. Datorită
consecinţelor sale asupra creditorilor succesiunii aceştia trebuie să fie informaţi, de unde
necesitatea formulării unei declaraţii exprese a succesibilului, şi într-o anumită măsură
protejaţi, de unde necesitatea întocmirii unui inventar.
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar poate fi făcută numai în faţa
notarului public, fiind opozabilă creditorilor succesiunii din momentul înscrierii în
registrul special prevăzut de L. 36/1995. Efectele acestei declaraţii se produc doar dacă ea
a fost precedată sau urmată de întocmirea unui inventar al bunurilor succesorale în formă
notarială. Omisiunea voluntară a declarării unor bunuri duce la acceptarea pură şi simplă a
moştenirii, pe când omisiunea involuntară poate fi îndreptată printr-un supliment de
inventar. Inventarul trebuie făcut în termenul de prescripţie al dreptului de opţiune
succesorală, altfel succesibilul este considerat renunţător.
Efectul principal şi specific al acceptării sub beneficiu de inventar este împiedicarea
producerii confuziunii între patrimoniul succesoral şi patrimoniul personal al
succesibilului. În acest sens, discutăm despre separaţia de patrimonii, limitarea puterilor
acceptantului beneficiar asupra activului moştenirii. Separaţia de patrimonii implică
urmărirea de către creditorii moştenirii doar a activului succesoral, dar şi imposibilitatea
creditorilor succesibilului de a îndrepta asupra acestuia (înainte de plata pasivului).
În plus:
- drepturile şi obligaţiile moştenitorului faţă de defunct nu se sting prin
confuziune;
- dacă există drepturi reale accesorii care grevează unul din cele două patrimonii
în favoarea celuilalt, acestea nu se sting prin consolidare;
- moştenitorul beneficiar poate dobândi drepturi noi asupra patrimoniului
succesoral, cum este cazul adjudecării unui bun scos la licitaţie publică;
- în raporturile contractate de de cuius cu terţii, moştenitorul beneficiar nu va lua
locul acestuia; compensaţia nu ar putea fi opusă nici unui terţ care este debitor
al moştenitorului şi creditor al moştenirii.
C. civ. a instituit în sarcina moştenitorului acceptant sub beneficiu de inventar şi
anumite obligaţii. Conform art. 714 eredele beneficiar administrează bunurile succesiunii,
făcând aceasta în calitate însă de proprietar şi nu de mandatar al creditorilor moştenirii,
adică de administrator al bunurilor altuia. Astfel, el nu răspunde decât de „greşeli grave”
(art. 715, C. civ.), iar ca depozitar al bunurilor succesorale nu răspunde decât pentru
deteriorarea sau deprecierea acestora din neglijenţa sa (art. 716, alin. 2, C. civ.). Potrivit
art. 717 şi 669–671, C. civ. acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale
decât cu autorizarea justiţiei şi numai la licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia
unui preţ loial stabilit. Bunurile mobile pot fi înstrăinate fără autorizarea instanţei, dar
numai prin licitaţie publică, excepţie făcând numai înstrăinarea fructelor şi produselor.
Acceptantul beneficiar are obligaţia de a da socoteală creditorilor şi legatarilor despre
actele îndeplinite de el şi, în plus, la cererea creditorilor are şi obligaţia de a da o cauţiune
solvabilă pentru plata creanţelor succesorale, până la concurenţa valorii bunurilor mobile
108
arătate în inventar şi a porţiunii valorii imobilelor rămase neipotecate. În caz contrar
creditori şi legatarii pot cere vânzarea bunurilor succesorale în scopul asigurării sumelor
necesare plăţii creanţelor lor.
În ceea ce priveşte ordinea plăţii datoriilor succesorale, afară de cazul creditorilor
ipotecari cărora trebuie să le fie delegată plata preţului imobilului ipotecat, restul plăţilor
se vor face conform dreptului comun, în ordinea prezentării lor la plată (art. 719 alin. 2, C.
civ.). Chiar dacă sunt plătiţi creditorii chirografari înaintea celor privilegiaţi, aceste plăţi
rămân valabile dacă primii au cerut plata înaintea ultimilor. Nu la fel se pune problema şi
pentru legatari, căci nemo liberalis nisi liberatus.
În cazul în care beneficiarul nu doreşte să preia administrarea patrimoniului succesoral
şi să facă plata creditorilor succesorali şi legatarilor, el are posibilitatea de a abandona
moştenirea în mâinile acestora conform art. 713, pct. 1, C. civ. Abandonul trebuie să
privească toate bunurile succesorale şi nu doar unele dintre ele. Din punct de vedere
formal se apreciază că succesorul trebuie să dea o declaraţie notarială în acest sens şi să
notifice pe fiecare creditor şi legatar. Ca efect al abandonului, asupra căruia succesorul
poate reveni oricând, creditorii şi legatarii se substituie acestuia, având aceleaşi drepturi şi
obligaţii.
Beneficiul de inventar încetează, de principiu, prin lichidarea averii succesorale. El
poate înceta însă şi înainte de a-şi produce efectele prin renunţarea la beneficiul de
inventar sau decăderea acceptantului din acest beneficiu. Renunţarea la beneficiu de
inventar poate interveni în mod expres sau tacit, fiind vorba despre părăsirea unui avantaj.
Faţă de moştenitorul beneficiar renunţarea produce efecte retroactive, de la data
deschiderii moştenirii. În privinţa creditorilor moştenirii separaţia de patrimonii rămâne
un drept câştigat, satisfăcându-şi creanţele cu prioritate faţă de creditorii personali ai
moştenitorului.
Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută în mod expres de lege, şi anume,
în cazul moştenitorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-credinţă omite să le
treacă în inventar, precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea
formelor cerute de lege.

5. Renunţarea la moştenire
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care
succesibilul declară, în mod categoric şi precis în faţa notarului public competent, că nu îşi
însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de drepturile pe care vocaţia sa
legală sau testamentară i-o conferă asupra moştenirii. Unii autori susţin că neacceptarea
succesiunii în termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală echivalează cu o
renunţare tacită. Opinia majoritară insistă, însă, că suntem în prezenţa stingerii titlului de
moştenitor. Prin renunţare succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat
totodată şi de obligaţia de plată a pasivului succesoral. Ca şi acceptarea sub beneficiu de
inventar şi renunţarea trebuie făcută cu îndeplinirea unor condiţii de formă. Conform
dispoziţiilor art. 76, alin. 4 din L. nr. 36/1995 şi art. 80 din Regulamentul de aplicare a
acesteia, renunţarea se înscrie în registrul special ţinut de notarul public desemnat din
circumscripţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut domiciliul (omiterea duce la lipsa
efectelor faţă de terţi). Se admite că această declaraţie poate fi dată şi în faţa instanţelor de
judecată cu ocazia judecării cauzelor succesorale, o copie fiind trimisă notarului.
109
 Potrivit art. 696, C. civ. anterior, eredele care renunţă este considerat că nu a fost
niciodată moştenitor. Menţionăm că renunţarea la moştenire afectează doar drepturile şi
obligaţiile succesorale cu conţinut patrimonial, renunţătorul păstrând legăturile de rudenie
cu defunctul, calitate în care păstrează prerogativele extra-patrimoniale care îi dau dreptul,
de exemplu, să acţioneze pentru apărarea numelui şi memoriei defunctului.
Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă, renunţarea
la moştenire poate fi retractată în următoarele condiţii:
a) nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală;
b) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori, indiferent de felul acesteia.
În ipoteza legatelor cu titlu universal, dacă după acceptare rămâne o cotă-parte de
moştenire vacantă, iar renunţătorul are vocaţie la aceasta, retractarea rămâne posibilă. Ca
urmare a retractării renunţării efectele acesteia sunt înlăturate cu efecte retroactive, ca şi
când nu ar fi avut niciodată loc. După unii autori retractantul nu poate fi decât acceptant
pur şi simplu, fiind lipsit de posibilitatea de a mai accepta sub beneficiu de inventar, în
timp ce alţi autori nu exclud această posibilitate.

Noul Codul civil: Opţiunea succesorală cunoaşte următoarele forme: acceptarea

moștenirii și renunțarea la moștenire
1. Acceptarea moștenirii. Conform art. 1108 C. civ., acceptarea poate fi expresă sau
tacită. Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de
moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. Acceptarea este tacită
când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de
moştenitor.
Înregistrarea actelor de acceptare (art. 1109 C. civ.): în situaţia în care acceptarea este
făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va înscrie în registrul naţional
notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
Actele cu valoare de acceptare tacită. Conform art. 1110 C. civ., actele de dispoziţie
juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită
a acesteia. Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra
moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor
sau moştenitorilor subsecvenţi.
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie,
administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează
acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-
a însuşit prin ele calitatea de moştenitor. Sunt considerate a fi de administrare provizorie
actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în
valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.
Declaraţia de neacceptare: conform art. 1111 C. civ., succesibilul care intenţionează
să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte

110
ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior
îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.
Efectele acceptării (art. 1114 C. civ.): Acceptarea consolidează transmisiunea
moştenirii realizată de plin drept la data decesului. Moştenitorii legali şi legatarii
universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia. Legatarul cu titlu
particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el
răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul
legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă
de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei
universalităţi;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor
moştenirii.
În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în
patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi
sarcinilor moştenirii
2. Renunțarea la moștenire
Forma renunțării (art. 1120 C. civ.). Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu
excepţia prezumțiilor de renunțare. Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la
orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Pentru informarea terţilor, declaraţia
de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut
în format electronic, potrivit legii.
Efectele renunţării (art. 1121 C. civ.).Succesibilul care renunţă este considerat că nu a
fost niciodată moştenitor. Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi
înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat
moştenirea.
Prezumţia de renunţare. 1. Conform art. 1112 C. civ., este prezumat, până la proba
contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii
şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă
moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea
nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi
precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul
prevăzut la art. 1103, va fi prezumat că renunţă la moştenire. Prezumţia de renunţare
operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile
înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală.
2. Conform art. 1113, privind reducerea termenului de opţiune, pentru motive
temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu
aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite
dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească,
mai scurt decât cel prevăzut la art. 1103. Succesibilul care nu optează în termenul stabilit
de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.

111
 Renunţarea frauduloasă (art. 1122 C. civ.). Creditorii succesibilului care a renunţat la
moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă
numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea. Admiterea acţiunii în
revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor numai în
privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.
Revocarea renunţării (art. 1123 C. civ.). În tot cursul termenului de opţiune,
renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi
succesibili care au vocaţie la partea care i-ar reveni, dispoziţiile art. 1120 aplicându-se în
mod corespunzător. Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind
preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra
acelor bunuri.

Certificatul de moștenitor
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi cuprinde constatări
referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le
revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege (art. 1132 C. civ.).
Efecte (art. 1133 C. civ.): Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de
moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al
moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine
fiecăruia. În vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul public
procedează, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial.
Conform art. 1134, cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin eliberarea
certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea sau, după caz,
declararea nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Întrebări:
1. Care este termenul de opțiune succesorală?
2. Care sunt cauzele de întrerupere ale acestui termen?
3. Care sunt cauzele de suspendare ale acestui termen?
4. Care sunt cauzele de repunere în termen ale acestui termen?
5. Care sunt efectele acceptării succesiunii?
6. Care sunt efectele renunțării la succesiune?
7. Care este poziția succesibilului care nu își exercită dreptul de opțiune
succesorală?

112
 UNITATEA IX

ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA

MOŞTENIRII

Obiective:
 identificarea regulilor transmisiunii activului moștenirii;
 identificarea regulilor suportării pasivului moștenirii;
 identificarea beneficiilor separației de patrimonii;
 cunoașterea efectelor sezinei;
 identificarea problematicii petiției de ereditate.

1. Transmisiunea activului moştenirii

Activul succesoral cuprinde totalitatea drepturilor patrimoniale existente în
patrimoniul lui de cuius la data deschiderii succesiunii. Ca regulă, activul cuprinde doar
dreptul patrimonial însă, prin excepţie, în activul succesiunii pot fi incluse şi o serie de
drepturi personale nepatrimoniale atunci când legea prevede expres aceasta (ex.: L.
8/1996). Prin urmare, activul moştenirii va fi, în principiu, alcătuit din: dreptul de
proprietate asupra imobilelor, alte drepturi reale principale care au aparţinut defunctului şi
care nu se sting prin moartea lui, drepturile reale accesorii, drepturile de creanţă,
drepturile patrimoniale de autor, dreptul de a exercita acţiunile patrimoniale care au
aparţinut defunctului (ex.: acţiunea în revendicare, acţiunea în reziliere sau rezoluţiune, în
anulare pentru vicii de consimţământ etc.). Există drepturi care deşi se află în patrimoniul
lui de cuius la data deschiderii succesiunii nu vor intra în activul succesoral (cele
contractate intuitu personae, drepturile viagere, drepturi referitoare la care moartea lui de
cuius a operat ca o condiţie rezolutorie sau un termen extinctiv incert). În activul
succesoral vor fi incluse însă şi drepturi care nu există în patrimoniu la data deschiderii
moştenirii, dar care vor intra în acest patrimoniu fie datorită exercitării unor drepturi
personale ale anumitor moştenitori (ex.: reducţiunea liberalităţilor excesive, raportul
donaţiilor), fie datorită legăturii/caracterului accesoriu faţă de dreptul existent în
patrimoniul lui de cuius la data morţii sale (fructele naturale, civile şi industriale produse
de bunurile lăsate după data deschiderii succesiunii, inclusiv echivalentul folosinţei
acestor bunuri de către unul dintre comoştenitori).
Transmiterea activului succesoral poate avea loc:
a) în cadrul transmisiunii universale (cazul moştenitorului legal şi al legatarului
universal);
b) în cadrul transmisiunii cu titlu universal (cazul legatarului cu titlu universal şi
al moştenitorilor rezervatari care moştenesc doar rezerva);
c) în cadrul transmisiuni cu titlu particular (cazul legatarilor particulari).
Activul succesoral se poate transmite: divizat de drept (în cazul dreptului de creanţă,
fiecare dintre comoştenitori dobândind o creanţă exclusivă corespunzătoare părţii sale
ereditare) sau în stare de indiviziune (în cazul drepturilor reale, comoştenitorii dobândind
un drept de proprietate comună pe cote-părţi asupra bunurilor lăsate de defunct, urmând ca
dreptul de proprietate exclusivă asupra acestor bunuri să se stabilească în urma efectuării
partajului).
113
 2. Transmisiunea pasivului moştenirii
Pasivul succesoral e alcătuit din datoriile succesiunii şi sarcinile succesiunii. Datoriile
succesiunii reprezintă obligaţiile patrimoniale contractate de către de cuius în timpul
vieţii, care nu au fost aduse la îndeplinire de către acesta şi care nu se sting prin moartea
sa (indiferent de izvorul lor: delictual, contractual, legal). Sarcinile succesiunii sunt
obligaţii care se nasc în persoana moştenitorului la data deschiderii succesiunii şi care sunt
strâns legate de această succesiune (ex.: cheltuielile de înmormântare, cheltuieli prilejuite
de conservarea / administrarea / lichidarea patrimoniului succesoral, cheltuieli necesare
partajului, legatele cu titlu particular având ca obiect bunuri de gen/bunul altuia, sarcinile
impuse legatarilor).
Conform art. 1155 alin. 1 și 2 C. civ., moştenitorii universali şi cu titlu universal
contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce îi
revine fiecăruia. Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din
conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de
deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De
asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri.
Ca regulă, transmiterea pasivului are loc în cadrul transmisiunii universale sau cu titlu
universal. Prin excepţie, legatarul particular poate fi obligat să contribuie la acoperirea
pasivului în următoarele cazuri:
a) legatul cu sarcină (ce are conţinut patrimonial) – în situaţia în care acceptă legatul,
este obligat la executarea sarcinii;
b) legatul care are ca obiect drepturi succesorale asupra unei universalităţi
patrimoniale dintr-o moştenire deschisă, dar nelichidată;
c) legatul care are ca obiect un imobil ipotecat – plătind ipoteca, el se subrogă în
dreptul creditorilor plătitori putând recupera, pe calea acţiunii în regres, plata
făcută de la succesiunea universală/cu titlu universal obligată să suporte pasivul;
d) legatul uzufructului universal sau cu titlu universal – legatarul va fi obligat la plata
datoriilor şi sarcinilor aferente patrimoniului sau fracţiunilor de patrimoniu ce
constituie obiectul dreptului său în calitate de uzufructuar, iar nu în calitate de
moştenitor al lui de cuius. Dacă legatul are ca obiect un bun individual, legatarul
particular determinat nu suportă pasivul, decât dacă are ca obiect un imobil
ipotecat.
Pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoştenitori corespunzător
părţii ereditare a fiecăruia de la data deschiderii succesiunii. Partea ereditară reprezintă
cota-parte ideală ce se cuvine moştenitorului din patrimoniul succesoral în urma
devoluţiunii succesorale. Atunci când o persoană este gratificată printr-un legat, o situaţie
specială apare în cazul legatului cu titlu universal care nu prevede în mod expres o
fracţiune matematică din patrimoniul succesoral care i se cuvine (ex.: legatul bunurilor
imobile/legatul bunurilor imobile). În această situaţie, divizarea pasivului se va face pe
părţi virile între comoştenitori, urmând ca ulterior, prin raportarea valorilor bunurilor
mobile/imobile la întregul patrimoniu să se determine părţile ereditare ale
comoştenitorilor. Dacă intervin diferenţe între părţile virile şi părţile ereditare, cheltuielile
se vor regulariza între moştenitorii de obicei, cu ocazia efectuării partajului.

114
 Situaţia creditorilor personali ai moştenitorilor (art. 1156 C. civ.): Înainte de partajul
succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea acestuia din
bunurile moştenirii. Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice persoană ce justifică un
interes legitim pot să ceară partajul în numele debitorului lor, pot pretinde să fie prezenţi
la partajul prin bună învoială sau pot să intervină în procesul de partaj. Ceilalţi moştenitori
pot obţine respingerea acţiunii de partaj introduse de către creditor, plătind datoria în
numele şi pe seama moştenitorului debitor. Creditorii pot solicita revocarea partajului fără
a fi obligaţi să dovedească frauda copărtaşilor numai dacă, deşi au cerut să fie prezenţi,
partajul s-a realizat în lipsa lor şi fără să fi fost convocaţi. Din bunurile moştenirii atribuite
la partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului, creditorii
moştenirii vor fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului, regulă
aplicabilă şi legatarilor cu titlu particular ori de câte ori obiectul legatului nu constă într-
un bun individual determinat.
De la regula divizibilităţii de drept a pasivului, există o serie de excepţii:
1. Codul civil anterior:
- obligaţia ce are ca obiect un bun individual determinat – moştenitorul posesor
va putea fi acţionat singur, având drept de regres împotriva celorlalţi
moştenitori;
- obligaţia indivizibilă, dar nu solidară – orice moştenitor poate fi urmărit pentru
întreg, cu drept de recurs împotriva comoştenitorilor;
- dacă unul din comoştenitori e obligat singur, prin titlu, la plata întregului nu
are, în principiu, drept de regres împotriva celorlalţi; titlu poate fi:
o testamentul;
o creanţa încheiată de defunct cu creditorul (se admite acţiunea în regres);
o convenţia dintre moştenitori intervenită după data deschiderii
moştenirii;
- obligaţia ce e garantată cu ipotecă – moştenitorul care primeşte imobilul
ipotecat va fi „ipotecar peste tot”, ipoteca fiind indivizibilă „dar numai până la
concurenţa valorii imobilului” (art. 893, 896, 902, C. civ); creditorul ipotecii va
putea să-şi satisfacă creanţa prin urmărirea bunului ipotecar, nefiind necesar să-
şi dividă acţiunea contra moştenitorilor;
- gajul general al creditorilor chirografari rămâne indivizibil atâta timp cât
durează indiviziunea.
2. Noul Cod civil – art. 1155 alin. 3 C. civ.
Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:
a) obligaţia este indivizibilă;
b) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată
asupra unui astfel de bun;
c) obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care
moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în
limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce
corespunzător;
d) unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia. În
acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalţi moştenitori constituie o
liberalitate, supusă reducţiunii dacă este cazul.
115
 În toate cazurile în care un comoştenitor plăteşte o obligaţie indivizibilă sau plăteşte
mai mult decât partea sa ereditară, va avea o acţiune în regres contra celorlalţi
comoştenitori. Această acţiune poate avea o natură juridică diferită: acţiune personală,
când se face plata unei obligaţii indivizibile întemeiată pe art. 1060, 1061 C. civ.; acţiune
derivând din gestiunea de afaceri, când plăteşte mai mult decât partea sa ereditară cu
intenţia de a gera interesele celorlalţi moştenitori; acţiune provenind dintr-o subrogaţie
reală, când moştenitorul acceptant sub beneficiu de inventar plăteşte o datorie/sarcină a
moştenirii din propriul său patrimoniu; acţiune în garanţie a împărţelii (când acţiunea în
regres e efectuată după realizarea partajului).
Acţiunea în regres este întotdeauna divizibilă. Comoştenitorul solvens nu va putea cere
de la ceilalţi decât restituirea părţii de pasiv corespunzătoare părţii ereditare a acestora,
ţinându-se cont şi de contribuţia sa la plata pasivului şi suportând alături de ceilalţi
comoştenitori insolvabilitatea unuia dintre ei. Acţiunea în regres e prescriptibilă în
termenul general de 3 ani, chiar dacă este exercitată în cadrul procesului de partaj. Lăsarea
bunurilor moştenirii în posesia moştenitorilor solvens poate prezuma o recunoaştere de
datorie ce are ca efect întreruperea prescripţiei.
Regresul între moştenitori. Insolvabilitatea unuia dintre moştenitori (art. 1157 C.
civ.): Moştenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanţiei reale sau din
orice altă cauză, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa are drept de regres
împotriva celorlalţi moştenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea
fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în
drepturile creditorilor. Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal este
insolvabil, partea lui din pasivul moştenirii se împarte între toţi ceilalţi în proporţie cu
cotele succesorale ale fiecăruia. Moştenitorul are dreptul de a cere plata creanţelor pe care
le are faţă de moştenire de la ceilalţi moştenitori, ca orice alt creditor al moştenirii. În
privinţa părţii din datorie care îi revine ca moştenitor, dispoziţiile art. 1620–1624 sunt
aplicabile.

3. Separaţia de patrimonii – Codul civil anterior

Separaţia de patrimonii reprezintă un privilegiu al creditorilor succesiunii în contra-
creditorilor personali ai moştenitorilor, în sensul că drepturile de creanţă ale primilor vor
fi satisfăcute preferenţial din activul succesoral în raport cu drepturile de creanţă ale celor
din urmă (art. 781, C. civ. anterior).
Pentru exercitarea privilegiului separaţiei de patrimoniu sunt necesare îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- calitatea de creditor al moştenirii a celui ce o invocă, indiferent că este creditor
dintr-o datorie/sarcină. Nu pot invoca privilegiul: legatarii universali/cu titlu
universal; creditorii personali ai moştenirii. În schimb, legatarul cu titlu particular
are această posibilitate atunci când legatul său are ca obiect un drept de creanţă, iar
nu un drept real;
- nu trebuie îndeplinită nici o condiţie de formă pentru invocare, aceasta putând
rezulta din manifestarea expresă a voinţei sau poate fi dedusă din acte/fapte ale
acestuia (ex.: cererea de inventariere a bunurilor succesiunii; solicitarea de a se lua
măsura de conservare a bunurilor succesiunii);

116
 - în privinţa imobilelor, pentru a putea fi opozabil terţilor privilegiul trebuie
conservat prin înscriere în cartea funciară.
Separaţia de patrimonii are un caracter individual atât în privinţa persoanelor, cât şi în
privinţa bunurilor. Privilegiul profită numai creditorului solicitant şi produce efecte
împotriva creditorilor moştenitorilor faţă de care s-a invocat. De asemenea, el se întinde
numai asupra bunului succesoral privitor la care a fost invocat (inclusiv fructele acestor
bunuri)
Cel mai important efect al separaţiei de patrimonii constă în împiedicarea creditorilor
moştenitorilor de a-şi exercita drepturile lor asupra bunurilor succesorale înainte de a fi
plătiţi creditorii succesiuni şi legatarii cu titlu particular. Practic, creditorul separatist va fi
plătit cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului faţă de care s-a invocat
privilegiul din valoarea bunurilor succesiunii cu privire la care a fost invocat.
În ceea ce priveşte stingerea privilegiului reţinem următoarele ipoteze:
- ca mod general de stingere, privilegiul încetează prin renunţarea creditorului
separatist; întrucât renunţarea la un drept nu se prezumă, ea trebuie să fie
neîndoielnică;
- în cazul bunurilor mobile, privilegiul este prescriptibil (în termenul de 3 ani)
calculat de la data deschiderii succesiunii; cu privire la aceste bunuri, privilegiul nu
va putea fi invocat dacă ele nu se mai găsesc în posesia moştenitorilor sau dacă a
intervenit confuziunea de fapt (dintre aceste bunuri şi bunurile personale ale
moştenitorilor);
- în privinţa imobilelor privilegiul este imprescriptibil şi opozabil terţilor dobânditori
cu condiţia conservării privilegiului prin publicitatea imobiliară.

4. Transmisiunea posesiunii moştenirii

Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii moştenirii) se face în
mod deosebit, în funcţie de trei categorii de moştenitori: moştenitorii sezinari care au
posesiunea de drept a moştenirii; moştenitorii legali nesezinari care nu au sezină şi în
consecinţă trebuie să ceară trimiterea în posesie prin eliberarea certificatului de
moştenitor; legatarii care trebuie să ceară predarea sau plata legatului.
Codul civil anterior
 Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii de către moştenitorii sezinari –
Art. 653 C. civ. anterior prevede că descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea
moştenirii din momentul morţii defunctului. În această viziune a codului posesia sau
sezina este altceva decât simpla stăpânire în fapt a bunurilor succesorale. Este vorba, în
esenţă, de puterea conferită de lege unor moştenitori legali de a exercita drepturile şi
acţiunile defunctului fără vreo verificare prealabilă. Altfel spus sezina este posesia de
drept a titlului de moştenitor. Sezina are următoarele caractere:
- caracterul de ordine publică: regulile referitoare la sezină au caracter imperativ şi
nu pot fi modificate prin voinţa defunctului. Numirea unui executor testamentar cu
sezină nu contravine acestui caracter fiindcă el este doar un administrator-sechestru
temporar asupra bunurilor mobile;
- caracterul individual: sezina este conferită moştenitorilor conform ordinii în care
sunt chemaţi de lege la moştenire;

117
 - caracterul succesiv: în cazul în care succesorul în rang preferat renunţă, sezina trece
la următorul chemat de lege la moştenire;
- caracterul indivizibil: dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori de
acelaşi rang sezina aparţine tuturor acestora. Totuşi se apreciază de către unii autori
că fiecare moştenitor îşi poate exercita sezina doar în limitele cotei-părţi ce îi
revine din moştenire (art. 1060 C. civ. anterior).
Efectele sezinei – sezina conferă celor în drept următoarele puteri: verificarea titlurilor
moştenitorilor nesezinari; preluarea şi administrarea bunurilor succesorale; reprezentarea
în justiţie a intereselor succesiunii.
 Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari – moştenitorii nesezinari pot intra
în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot exercita drepturile şi acţiunile succesorale numai
după încuviinţarea intrării lor în posesiune adică după eliberarea certificatului de
moştenitor sau predarea legatelor.
Actualmente, moştenitorii legali nesezinari cer trimiterea în posesie notarului public.
Acesta este competent să stabilească calitatea lor de moştenitori şi întinderea drepturilor
succesorale. Moştenitorul legal nesezinar nu poate avea exerciţiul drepturilor succesorale
până la eliberarea certificatului de moştenitor. Trimiterea în posesie produce efecte
retroactive, începând de la data deschiderii moştenirii.
Legatarii dobândesc drepturile care formează obiectul legatelor de la data deschiderii
moştenirii, dar nu şi posesia (sezina) acestora, care nu se obţine decât prin predarea
(executarea) legatelor. Predarea legatelor universale se face prin cerere adresată
moştenitorilor rezervatari. Moştenitorii sezinari sunt ţinuţi la plata legatelor chiar de la
data deschiderii succesiunii. În schimb, soţul supravieţuitor este ţinut la predare doar după
data trimiterii sale în posesie. Dacă nu există moştenitori rezervatari predarea se va cere
notarului public competent. Predarea legatelor cu titlu universal se face prin cerere
adresată moştenitorilor rezervatari, în lipsa acestora legatarilor universali sau oricăror altor
moştenitori. Predarea legatelor particulare se face conform regulilor predării legatelor cu
titlu universal, în plus putând fi cerută şi legatarului cu titlu universal trimis în posesie sau
legatarului particular obligat la plata unui alt legat particular, după predarea legatului său.
Predarea legatului produce aceleaşi efecte ca şi trimiterea în posesie, mai puţin în
privinţa efectelor retroactive, legatarul nedobândind sezina decât de la data predării. Acest
aspect are importanţă în special în privinţa dobândirii fructelor doar de la data cererii de
predare (excepţii: cazul în care legatarul universal nu vine în concurs cu nici un
moştenitor legal şi art. 900 C. civ. anterior).
Noul Cod civil
Conform art. 1125 C. civ., pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului
succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest
patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului.
Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi
(art. 1126 C. civ.).
Dobândirea sezinei de către moştenitorii legali nesezinari (art. 1127 C. civ.):
moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de
moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii. Până la intrarea în
stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate
de moştenitor.
118
 Intrarea legatarului universal sau cu titlu universal în stăpânirea moştenirii (art. 1128
C. civ.): Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la
moştenitorii rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul
universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor.
Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la
moştenitorii rezervatari sau, după caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea
moştenirii ori de la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moştenirii,
fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moştenitor. Dacă asemenea moştenitori nu
există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea
certificatului de moştenitor.
Predarea legatului cu titlu particular (art. 1129 C. civ.): legatarul cu titlu particular
intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau,
în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii de predare.

5. Petiţia de ereditate
Petiţia de ereditate este acţiunea prin care un moştenitor având vocaţie legală sau
testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască această calitate în
scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de o persoană care pretinde a fi
adevăratul moştenitor. Acţiunea nu era reglementată de lege, fiind însă aplicată în practica
judiciară şi recunoscută ca atare de doctrină. În prezent este reglementată de art. 1130 C.
civ.: moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal poate obţine oricând
recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se
întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul
succesoral.
Efectele recunoaşterii calităţii de moştenitor (art. 1131 C. civ.): recunoaşterea calităţii
de moştenitor îl obligă pe deţinătorul fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la
restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la art. 1635-1649. În privinţa
actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi, se
aplică dispoziţiile art. 960 alin. (3).
Obiectul specific al acţiunii îl constituie calitatea de moştenitor, predarea bunurilor
succesorale fiind doar miza acestei dispute.
Majoritatea autorilor califică această acţiune ca având un caracter real întrucât
consecinţa esenţială a admiterii ei este transmiterea proprietăţii patrimoniului succesoral,
cu efecte şi în ceea ce îi priveşte pe terţi. Cu toate acestea aceeaşi autori nu rămân
constanţi şi în privinţa caracterului imprescriptibil al acestei acţiunii, părerea dominantă
fiind cea conform căreia acţiunea în petiţie de ereditate este prescriptibilă în termenul
general de 3 ani aplicabil drepturilor personale.
Reclamant poate fi orice moştenitor cu vocaţie universală sau cu titlu universal,
indiferent dacă vocaţia sa este legală sau testamentară. Acţiunea nu profită decât
reclamantului fiind, deci, divizibilă.
Pârâtul poate fi o persoană care se pretinde, de asemenea, a fi succesor universal sau
cu titlu universal, şi care posedă bunurile succesorale în această calitate. Din această
cauză, natura adevărată a acţiunii se poate stabili numai după ce pârâtul şi-a precizat
poziţia faţă de cererea reclamantului: se apără în calitate de succesor sau în altă calitate.

119
 Dovada calităţii de moştenitor se poate face fie cu testamentul în cazul legatarilor fie
cu certificatul de căsătorie în cazul soţului, fie cu orice mijloc de probă în cazul rudelor.
Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârât, este obligat să înapoieze
reclamantului toate bunurile succesorale. În cazul în care a fost de bună credinţă pârâtul
păstrează fructele percepute, iar pentru bunurile înstrăinate restituie preţul lor. Dacă el a
fost de rea credinţă restituie fructele, iar pentru bunurile vândute valoarea lor. Pârâtul de
bună-credinţă are dreptul la despăgubiri pentru toate cheltuielile făcute cu bunurile
succesorale, în timp ce pârâtul de rea credinţă primeşte doar cheltuielile necesare, eventual
cele provocate de obţinerea fructelor. În privinţa actelor încheiate de pârât cu terţii de
aplică regulile cunoscute din materia efectelor nedemnităţii.

Moștenirea vacantă
Conform art. 1135 C. civ., dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea
este vacantă. Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există
moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de
defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă. Administrarea provizorie a
bunurilor moştenirii: cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este
cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special al moştenirii,
pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual (art. 1136 C. civ.). Acţiunile împotriva
moştenirii se vor îndrepta împotriva unui curator special, numit de notarul public
competent, la cererea reclamantului. Dacă există indicii că moştenirea urmează a fi
declarată vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi organul care reprezintă
comuna, oraşul sau, după caz, municipiul.
Somarea succesibililor (art. 1137 C. civ.): Dacă în termen de un an şi 6 luni de la
deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei
persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul
deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum
şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în
termen de cel mult două luni de la publicare. Dacă niciun succesibil nu se prezintă în
termenul fixat în publicaţie, notarul va constata că moştenirea este vacantă.
Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază
teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat.
Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea
bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă (art. 1138 C. civ.).
Intrarea în stăpânirea moştenirii vacante şi răspunderea pentru pasiv. Comuna, oraşul
sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi
succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului prevăzut la art.
1137, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut. Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la
data deschiderii sale. Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii
vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.

Amintirile de familie

120
 Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparţinut membrilor familiei şi stau
mărturie istoriei acesteia (art. 1141 C. civ.). Sunt incluse în această categorie bunuri
precum corespondenţa purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele
de colecţie, portretele de familie, documentele, precum şi orice alte bunuri cu semnificaţie
morală deosebită pentru respectiva familie.
Regimul juridic al amintirilor de familie (art. 1142 C. civ.): Moştenitorii pot ieşi
din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie numai prin partaj
voluntar. În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie
amintiri de familie rămân în indiviziune. Pe durata indiviziunii, prin acordul
moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea instanţei, amintirile de familie sunt
depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre moştenitori sau în locul
convenit de ei. Moştenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care
constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrăina,
împrumuta sau da în locaţiune fără acordul unanim al coindivizarilor.

Întrebări:
1. Care sunt regulile transmisiunii activului moștenirii?
2. Când este legatarul cu titlu particular obligat să contribuie la acoperirea
pasivului succesoral?
3. Cine poate invoca separația de patrimonii?
4. Cum pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale moștenitorii nesezinari?
5. Este petiția de ereditate o acțiune imprescriptibilă?

UNITATEA X

PARTAJUL SUCCESORAL

Obiective:
 cunoașterea noțiunii de partaj;
 identificarea tipurilor de partaj;
 identificarea modalităților de partaj judiciar;
 cunoașterea opoziției la partaj;
 identificarea efectelor partajului.

I. Codul civil anterior

1. Noţiune
Împărţeala sau partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de
indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din
moştenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa
partajabilă ori a contravalorii acestora. Partajul poate fi solicitat oricând cu excepţia
cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare temporară a dreptului de a
cere partajul. Partajul definitiv numit şi de proprietate se deosebeşte de partajul de
folosinţă sau provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe
timpul stării de indiviziune, fiecare copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost
121
atribuite, având dreptul la fructele şi veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da
socoteală celorlalţi coindivizari. Partajul folosinţei nu poate fi cerut pe cale
judecătorească. Partajul poate fi total sau parţial atât în privinţa bunurilor succesorale cât
şi a participării tuturor coindivizarilor.
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială (amiabil) sau pe cale
judecătorească.

2. Partajul amiabil
Conform art. 730, alin. 1 C. civ. anterior, partajul amiabil se poate realiza atunci când
toţi indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de exerciţiu. Pentru dovedirea
convenţiei nu se cere forma scrisă, trebuind să fie întrunite condiţiile cerute de art. 1191 şi
urm., C. civ. anterior. Forma scrisă este însă cerută imperativ de L. nr. 7/1996 pentru ca
moştenitorii să poată dispune de bunurile succesorale. Partajul amiabil poate fi realizat şi
printr-o tranzacţie judiciară consfinţită printr-o hotărâre de expedient sau în cadrul
procedurii succesorale notariale. Coindivizarii sunt liberi să împartă moştenirea aşa cum
doresc. Odată realizat partajul în mod valabil nici un coindivizar nu va putea cere ulterior
un alt partaj.

3. Partajul judiciar
Partajul judiciar are loc atunci când:
a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil; există
coindivizari care nu pot fi prezenţi la partaj;
b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea tutelară
nu şi-a dat acordul la împărţirea amiabilă. Pentru a putea cere ieşirea din
indiviziune titlul de moştenitor este indiferent, acest lucru putând să-l facă chiar şi
cesionarii de drepturi succesorale. Nu pot cere partajul moştenitorii lipsiţi de
drepturi asupra masei indivize, cum e cazul legatarilor cu titlu particular ori
moştenitorilor anomali, aceştia primind individual şi în mod direct de la defunct
anumite bunuri. Tot astfel, nudul proprietar nu poate cere partajul contra
uzufructuarului fiindcă nu au drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază de
alte acţiuni prin aceea că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă calitate: de
reclamant în ceea ce priveşte cota sa parte şi de pârât în ceea ce priveşte cota parte
revenind din succesiune fiecăruia dintre ceilalţi coindivizari. În ceea ce îi priveşte
pe creditorii personali ai succesorilor aceştia nu pot proceda la urmărirea părţii
indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca, la cererea lor, să se facă
partajul întregii averi succesorale (art. 1825, C. civ. anterior). În acest caz se
apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în nume propriu ci pentru
coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face plata creanţelor în timpul
derulării acţiunii de partaj acesta nu mai poate continua întrucât devine lipsită de
interes pentru creditori. În privinţa creditorilor moştenirii, problema nu prezintă
interes, aceştia putând urmări direct bunurile succesorale pentru a obţine plata
creanţelor lor.
Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
Această condiţie este cerută, deşi partajul produce efecte declarative şi nu translative,
pentru că se realizează o transformare profundă a dreptului de proprietate, drepturile
122
indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale asupra unor
bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii trebuiesc reprezentaţi, respectiv asistaţi.
În ceea ce priveşte introducerea cererii de către un minor sub 14 ani prin reprezentantul
său legal acest lucru se poate face şi fără încuviinţarea autorităţii tutelare considerându-se
că drepturile sale sunt pe deplin ocrotite de către instanţa de judecată. Dacă minorul vine
în concurs cu unul sau ambii părinţi este necesară numirea unui curator în condiţiile art.
132 şi 105, alin. 3, C. fam., existând contrarietate de interese.
Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc împărţeala,
titlul de moştenire al fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor
după aprecierea reclamantului, locul unde se află şi persoanele care le deţin sau le
administrează. Dacă există trei sau mai mulţi coindivizari, partajul poate fi realizat şi
parţial, restul rămânând la cerere în indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil când
toţi coindivizarii solicită ieşirea din indiviziune. Cu ocazia soluţionării cauzei trebuiesc
avute în vedere de către instanţă toate pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în
care masa succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moştenirii
succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.
În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu pune probleme
deosebite de evaluare a bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora, instanţa de
judecată va proceda direct, prin hotărârea care o pronunţă, la stabilirea bunurilor supuse
împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-părţi ce se cuvin fiecărui
moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori le au faţă de alţii, a pasivului moştenirii,
după care se va proceda la atribuirea în natură a loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte
pentru echilibrarea valorică a acestora între moştenitori (art. 673 5, C. pr. civ. anterior). În
ipoteza în care moştenirea nu poate fi împărţită direct de către instanţă întrucât sunt
necesare evaluări ale bunurilor succesorale, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea
printr-o încheiere de admitere în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor
care au vocaţie la moştenire, a cotelor ce revin acestora, a creanţelor pe care coindivizarii
le au unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii. Prin aceeaşi încheiere se va
numi un expert pentru evaluarea bunurilor şi formularea propunerilor de formare a
loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor. Această încheiere poate fi completată
printr-o nouă încheiere dacă între timp se descoperă că există şi alţi moştenitori sau alte
bunuri supuse împărţelii. Eventual, în această perioadă, până la pronunţarea hotărârii de
împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate dispune scoaterea din masa de împărţit a
unui bun care a fost inclus din eroare. Pentru menţinerea egalităţii în drepturi a
coindivizarilor se impune stabilirea valorii de circulaţie a bunurilor indivize la data
împărţelii, dar avându-se în vedere starea acestora din momentul deschiderii moştenirii;
eventuala diminuare sau sporul de valoare trebuie să fie suportată, respectiv să profite,
tuturor coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce revine fiecăruia. Loturile formate de
expert (ţinând cont, pe cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor fi
atribuite în principiu în natură de instanţă cu respectarea art. 741, alin. 1, C. civ. anterior.
De aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor bunurilor
succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai a contravalorii în bani, atât timp
cât atribuirea în natură este posibilă. Totuşi componenţa loturilor rămâne o chestiune de
apreciere de fapt, iar nu de drept, fiindcă trebuie urmărită salvgardarea valorii economice
a bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama în lipsa acordului
123
părţilor de: mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că
unii dintre coindivizari au adus îmbunătăţirii bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi.
Eventuala diferenţă valorică între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani
(sulte) în favoarea coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte.
Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea partajului, ceilalţi coindivizari trebuind să îşi
valorifice drepturile pe calea executării silite. În situaţia în care împărţeala în natură a unui
bun sau chiar a întregii moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia sau a mai multor
coindivizari, instanţa de judecată va putea proceda, printr-o încheiere, la atribuirea
provizorie a întregului bun celui/celor care au solicitat acest lucru stabilindu-se termenul
în care trebuiesc plătite celorlalţi coindivizari. Dacă sultele sunt achitate la timp, instanţa
îi va atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunţată asupra fondului cauzei. În caz contrar,
bunul poate fi încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii. Pentru motive temeinice (art.
67310, alin. 3, C. pr. civ. anterior) instanţa va putea proceda chiar şi la atribuirea definitivă
a bunului.
Atunci când nici partajul în natură, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile sau când
toţi indivizarii solicită acest lucru se va proceda la vânzarea bunurilor succesorale fie prin
bună învoială, fie prin intermediul executorului judecătoresc, prin licitaţie. Sumele astfel
rezultate sunt mai apoi împărţite prin hotărâre judecătorească între coindivizari conform
cu cotele lor legale. Menţionăm că această metodă de partaj este extremă şi nu poate fi
impusă împotriva voinţei coindivizarilor. Cu titlu extraordinar, instanţa poate decide
închiderea dosarului atunci când nu s-a putut realiza nici una dintre modalităţile de partaj
prevăzute de lege (art. 67314, alin. 3. pr. civ. anterior).

4. Opoziţia la partaj
Întrucât prin înţelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor, C. civ.
le oferă acestora posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe calea opoziţiei la
partaj. Se încearcă astfel prevenirea ineficacităţii partajului prin introducerea ulterioară a
acţiunii pauliene de către creditori. Opoziţia dă dreptul creditorilor de a participa la partaj
şi a-şi exprima interesele în legătură cu acesta. Dacă partajul se face fără participarea
creditorilor sau fără a se ţine seama de opoziţia lor, el poate fi atacat cu acţiunea pauliană
(art. 785, C. civ. anterior). În practică se admite că beneficiază de dreptul de opoziţie orice
persoană ce poate justifica un interes legitim în legătură cu procedura partajului
succesoral. În privinţa formei, legea nu prevede vreo condiţie specială, opoziţia trebuind
să rezulte neechivoc. O dată exercitat dreptul de opoziţie în sensul prezentării unei poziţii
diferite faţă de partaj decât cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în
indisponibilizarea drepturilor succesorale ale creditorilor.

5. Efectele partajului
Textul art. 786, C. civ. anterior consacră regula caracterului declarativ al partajului. Cu
toate acestea, se apreciază că acest efect este doar o ficţiune a legii menită să asigure
egalitatea coindivizarilor. Consecinţa acestei aprecieri se regăseşte în aceea că ficţiunea,
fiind o excepţie, este de strictă interpretare. Caracterul declarativ şi retroactiv al partajului
trebuie interpretat în sensul că fiecare coindivizar suportă doar consecinţele propriilor acte
făcute în timpul stării de indiviziune. De exemplu, ipoteca instituită doar de un singur
coindivizar nu va fi opozabilă celorlalţi. Actele care intră sub incidenţa efectului
124
declarativ sunt: partajul propriu-zis; actele echivalente partajului: licitaţia al cărei
adjudecatar este un coindivizar – acesta este un având-cauza al defunctului (în acest caz
nu sunt aplicabile regulile vânzării cumpărării şi vânzarea între coindivizari de bunuri sau
drepturi succesorale. În privinţa bunurilor supuse efectului declarativ trebuie să
menţionăm următoarele: creanţele succesorale sunt supuse acestui efect dacă nu s-au stins
până la partaj, aceeaşi soluţie aplicându-se şi creanţei preţului adjudecării de către un terţ
la licitaţie a unui imobil succesoral. Efectul declarativ produce consecinţe nu numai între
succesori, admiţându-se, în acest caz, opozabilitatea erga omnes.
Consecinţele efectului declarativ al partajului sunt următoarele:
a) atributarul este proprietar de la data deschiderii moştenirii;
b) drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi dispoziţie
făcute de coindivizari neatributari, pe timpul indiviziunii, se desfiinţează;
c) partajul nu este un act translativ de proprietate, necunoscând efectele specifice
acestor acte juridice.
Menţionăm că, în conformitate art. 787, alin. 1, coerezii sunt datori garanţi unul către
altul numai în privinţa tulburărilor şi evicţiunilor ce provin dintr-o cauză anterioară
împărţelii. Odată produsă evicţiunea, toţi ceilalţi coindivizari trebuie să-l despăgubească
pe evins, fiecare proporţional cu cota sa de moştenire. Şi coindivizarul evins suportă
pierderea alături de ceilalţi coindivizari.
Împărţeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate: nulitatea relativă –
nerespectarea condiţiilor de formă, violenţă sau dol (eroarea dă naştere la supliment de
partaj, eventual la incidenţa garanţiei între copărtaşi); nulitatea absolută – omiterea unui
coindivizar de la împărţeală. Principalele efectele nulităţii sunt desfiinţarea cu caracter
retroactiv a partajului, iar drepturile dobândite de terţi sunt supuse caracterului aleatoriu al
noului partaj.

II. Noul Cod civil

Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune (art. 1143 C. civ.). Moştenitorul
poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze
testamentare care prevăd altfel. Dispoziţiile art. 669-686 se aplică şi partajului succesoral
în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta.
Dispoziţiile art. 1143 alin. (1) C. civ. consacră imprescriptibilitatea dreptului de a cere
ieşirea din indiviziune şi au un caracter imperativ.
Partajul voluntar (art. 1144 C. civ.):
Dacă toţi moştenitorii sunt prezenţi şi au capacitate de exerciţiu deplină, partajul se
poate realiza prin bună învoială, în forma şi prin actul pe care părţile le convin. Dacă
printre bunurile succesorale se află imobile, convenţia de partaj trebuie încheiată în formă
autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă
printre ei se află minori sau persoane puse sub interdicţie judecătorească ori persoane
dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, iar
partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la
persoanele dispărute.

125
 Măsuri conservatorii (art. 1145 C. civ.): Bunurile moştenirii pot să facă obiectul unor
măsuri conservatorii, în tot sau în parte, la cererea persoanelor interesate, în condiţiile
legii.
Partaj judiciar: se aplică procedura partajului judiciar din NCPC, art. 980 -996.
Partajul de ascendent (art. 1160-1163 C. civ.): Ascendenţii pot face partajul
bunurilor lor între descendenţi. Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin
testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste
acte juridice. Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente.
Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile
necuprinse se vor partaja conform legii. Ineficacitatea partajului de ascendent: în caz de
omisiune a unui descendent; și în caz de nerespectare a rezervei succesorale.
Întrebări:
1. Care sunt condițiile intervenirii unui partaj de folosință?
2. Care sunt condițiile intervenirii unui partaj amiabil?
3. Care sunt condițiile intervenirii unui partaj judiciar?
4. Când se pronunță de către instanța de judecată hotărârea de admitere în principiu
a cererii de partaj?
5. Care sunt soluțiile partajului judiciar?

126