CAPITOLUL 1.

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA
CERCETĂRII
1.1 Actualiatea temei

Afecțiunile degenerative ale coloanei vertebrale sunt o problemă medicală și

socială cu impact economic sugestiv,
durerea de spate fiind o problemă majoră de sănătate publică în Occident. De-a
lungul istoriei, durerea spatelui a fost una dintre cele mai comune, frustrante și
diagnosticate tulburări medicale de natură umană. Degenerarea discurilor
intervertebrale este consecința îmbătrânirii și a traumelor minore inevitabile ale
coloanei vertebrale.

Durerea este puternic asociată cu degenerarea discului intervertebral.

Această degenerare, deși în multe cazuri asimptomatice, este asociată cu sciatica și
hernierea sau prolapsul discului, modifică forma discului și mecanica restului
coloanei vertebrale și poate afecta în mod negativ comportamentul altor structuri
cum ar fi mușchii și ligamentele.
Aceste dureri de spate sunt printre cele mai frecvente afecțiuni medicale,
care afectează aproape 80% din populația adultă. Hernia de disc reprezintă o
problemă de sănătate în creștere, conducând la o pierdere considerabilă a calității
de viață.

Suprasolicitarea coloanei vertebrale devine din ce în ce mai frecventă și este

un factor etiologic important în debutul durerii în zona lombară.Supraîncărcarea
coloanei se produce atunci când oamenii nu se supun regulilor ergonomice în timp
ce muncesc și adoptă un stil de viață necorespunzător .În prezent, oamenii își
petrec majoritatea timpului în poziția de șezând care este nefavorabilă din punct de
vedere biomecanic. Această poziție duce la suprasolicitarea coloanei vertebrale și,
ca o consecință, uzează prematur discurile intervertebrale.
În zilele noastre, hernia de disc este cel mai comun diagnostic printre
anomaliile degenerative ale coloanei vertebrale și este cauza pincipală a
intervențiilor chirurgicale în zona dorsală. Aceasta are loc în principal între al
treilea și al cincilea deceniu de viață, deși a fost descrisă în toate grupurile de
vârstă. Se estimează că aproximativ 5 până la 20 de cazuri la 1000 de adulți acuză
annual această afecțiune cu un raport mai mare la bărbați decât la femei.
Factori precum accesul cu ușurință la îngrijirile medicale, cererile precoce
privind examinările imagistice și siguranța procedurilor chirurgicale au condus la
cote ridicate ale tratamentului chirurgical, uneori chiar și în stadiile mai puțin
avansate.

Suferința coloanei vertebrale și a aparatului locomotor se răsfrânge în

general asupra întregului corp, fiind cunoscut faptul că suferința trupească,
somatică, se răsfrânge la un moment dat asupra stării psihice si invers.
Patologia vertebrală provoacă atât pe cale directă cât și indirectă tulburări
funcționale sau chiar afectări ale organelor interne si ale sistemului nervos, deseori
fiind afectată chiar și starea psihică (de exemplu nevroza anxioasa produsă de
spondiloza cervicală). În cazul patologiei vertebrale conduita terapeutică trebuie
executată prin colaborare pluri-disciplinară de catre medicul ortoped, neurolog,
reumatolog, kinetoterapeut, specialist terapii manuale (osteopat, chiropractician).

1.2. Motivarea alegerii temei

Mi-am ales această temă deoarece multe persoane, în societatea din zilele
noastre suferă de hernie de disc, afecțiune degenerativă a cărei durere este adesea
insuportabilă și care limitează prin manifestările ei desfășurarea activităților zilnice
într-un ritm normal.
Prin acest proiect îmi propun sa încurajez persoanele care suferă de această
afecțiune să apeleze la exercițiile fizice și să renunțe la gândul că aceasta afecțiune
aduce cu ea și tratamentul chirurgical, exerciții fizice, care aduc odată cu ele o
multitudine de beneficii pe plan fizic, cât si psihic.
Obiectivul principal al lucrării mele este cel de a încuraja persoanele aflate în nevoie să se
îndrepte întotdeauna către recuperarea cât mai eficientă prin intermediul exercițiului fizic.
În cele din urmă lucrarea mea de licență abordează o temă de o actualitate
destul de mare, care este bazată în principal pe exercitarea exercițiului fizic în
hernia de disc neoperată și pe beneficiile pe care acesta le aduce odată cu
practicarea lui.
Ceea ce m-a motivat să abordez această temă este cazul din familia mea, un
caz pe care l-am crezut unul destul de complicat, însă după vizita la kinetoterapeut
mi-am dat seama cât de eficientă este practicarea exercițiului fizic în orice tip de
afecțiune . M-am documentat și mi-am propus ca prin această lucrare să încurajez
persoanele care se află în nevoie spre a-i îndruma spre această ramură eficace a
kinetoterapiei.
 CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A
PROBLEMEI STUDIATE
2.1. Repere anatomice privind coloana vertebrală

"Coloana vertebrală ne diferenţiază pe noi oamenii şi încă alte câteva specii

animale de celelalte specii numeroase, dar mai puţin dominante, cum ar fi viespile,
viermii şi gărgăriţele. Coloana vertebrală ne conferă simetria corpului şi direcţia de
mişcare. Ea înconjură şi protejează sistemele noastre de comunicare şi face
posibilă atât mobilitatea, cât şi stabilitatea noastră, datorită suprapunerii a mai
multor piese osoase provenite din tubul cartilaginos original. Astfel, ne asigură
şansa să stăpânim şi să dominăm atât pământul, cât şi cerul" (R. J. Frangois „Le
rachis dans la spondylarthrite ankylosante", 1976).
"Reprezintă scheletul axial, fiind situată în partea mediană și posterioară a
corpului. Îndeplinește un triplu rol, fiind axul de susținere al corpului, protejând
măduva spinării și participând la executarea diferitelor mișcări ale trunchiului și
capului. "(Cezar Th. Niculescu, Cârmaciu R., Voiculescu B., 2009:60).
"Segment complex, de o mare importanţă funcţională, coloana vertebrală
este alcătuită din 33 sau 34 de segmente osoase, 344 de suprafeţe articulare, 24 de
discuri intervertebrale şi 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserţie. Asupra
coloanei vertebrale acţionează nu mai puţin de 730 de muşchi cu acţiune directă, la
toate acestea trebuind adăugate formaţiunile nervoase (somatice şi vegetative),
vasculare, etc." ( Baciu Cl.,1981:261).
"Coloana vertebrală este o formaţiune foarte mobilă, datorită prezenţei a 52
de articulaţii veritabile. Vertebrele vecine sunt unite între ele prin o serie de
ligamente şi articulaţii. Suprafeţele a 2 vertebre adiacente sunt unite prin
sindesmoze discale, care lipsesc între vertebrele C1 şi C2. În total, corpul uman
dispune de 23 de discuri intervertebrale, înălţimea totală a lor constituie ¼ din
lungimea coloanei vertebrale. Discul intervertebral constă din nucleul pulpos,
situat central şi fiind înconjurat de inelul fibros. Pe partea centrală a coloanei
vertebrale trece ligamentul longitudinal anterior, care nu aderă la discul
intervertebral, pe când ligamentul longitudinal posterior aderă intim la părţile
dorsale ale inelului fibros. Discul intervertebral nu are vase sangvine. Ele persistă
în copilărie, ulterior se obliterează, alimentaţia discului intervertebral realizându-se
prin difuzie şi osmoză din ţesuturiile corpului vertebral. Elasticitatea discului
intervertebral asigură amortizarea coloanei vertebrale în traumatisme şi eforturi
majore. Un rol important în biomecanica coloanei vertebrale are aparatul
ligamentar, în primul rând, ligamentul galben, care fixează lamele a 2 vertebre
adiacente, cu o grosime de la 2 până la 10 mm; ligamentele supra şi interspinoase,
ligamentele longitudinale, discul intervertebral, articulaţiile şi carcasa costală
formează elementul stabilizator de bază al coloanei vertebrale."(Gornea
F.,2010:301)
"Vertebra tip prezintă, în partea sa anterioară, corpul vertebral, iar posterior
arcul vertebral, care este legat de corpul vertebral prin doi pediculi vertebrali.
Aceştia din urmă, prin suprapunere, delimitează orificiile intervertebrale (de
conjugare) prin care ies nervii spinali. Corpul prezintă o circumferință, o față
superioară şi una inferioară, care se articulează cu vertebrele supra- şi subiacente,
prin intermediul discului intervertebral, o formațiune fibrocartilaginoasă având în
centru nucleul pulpos. Arcul vertebral prezintă, de asemenca, şi o serie de apofize,
dintre care unele sunt musculare, iar altele articulare. Cele musculare se disting în
apofiza spinoasă, unică, situată pe linia mediană, şi în apofizele transversale,
stăngă şi dreaptă. Cele articulare sunt în număr de patru, două superioare şi două
inferioare. Ele servesc pentru articulații cu apofizele articulare ale vertebrelor
supraiacente şi subiacente. Între corpul vertebral, pediculii vertebrali şi arcul
vertebral se află orificiul vertebral, care, prin suprapunere, formează canalul
vertebral ce adăposteşte măduva." (Cezar Th. Niculescu, Cârmaciu R., Voiculescu
B., 2009:60)

"Urmărite de sus în jos, vertebrele răspund: gâtului, toracelui, regiunii

lombare şi pelvisului. Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la
regiunile respective:
1. Vertebrele cervicale răspund gâtului. Ele sunt în număr de 7 şi se notează de
la C1 la C7; împreună formează coloana cervicală.
2. Vertebrele toracice răspund toracelui; ele sunt în număr de 12 (se notează de
la T1 la T12) formând împreună coloana toracică.
3. Vertebrele lombare răspund regiunii lombare (peretele posterior al
abdomenului); ele sunt în număr de 5 (se notează de la L1 la L5) şi împreună
formează coloana lombară. Vertebrele coloanei cervicale, toracice şi
lombare sunt oase mobile şi independente; ele se mai numesc din această
cauză vertebre adevărate.
4. Vertebrele sacrate în număr de 5 (se notează de la S1 la S5) şi vertebrele
coccigiene - în număr de 4-5 ce răspund pelvisului. Ele se sudează dând
naştere la două oase: sacrul, respectiv coccigele. Fiind oase sudate între ele
se mai numesc vertebre false." (Victor Papilian, 2003:18).

"Coloana vertebrală nu este rectilinie, ci prezintă curburi atât în plan sagital,

cât și în plan frontal. Curburile din plan sagital sunt numite lordoze, când au
concavitatea posterior (regiunea toracală și sacrală). Lordoza cervicală apare la 3
luni când copilul începe să ridice capul, cifoza toracală apare la șase luni, când
copilul începe să stea în șezut, iar lordoza lombară apare la douăsprezece luni, când
copilul începe să meargă. Curburile în plan frontal se numesc scolioze și pot fi cu
convexitatea la stânga (sinistroconvexe) sau la dreapta (dextroconcave)
În interiorul coloanei vertebrale se află canalul vertebral, format prin
suprapunerea găurilor vertebrale" (Cezar Th. Niculescu, Cârmaciu R., Voiculescu
B., 2009:64).

"Musculatura spatelui:
 Musculatura intrinsecă profundă sau musculatura transversospinală (în
unghiul diedru dintre apofiza transversă şi cea spinoasă), formată (de la
suprafaţă spre profunzime) din 11 perechi de mici muşchi mai bine
reprezentaţi toracic. Musculatura transversospinală are o activitate
controversată; în general, se consideră că nu ia parte la ridicarea trunchiului.
Rolul ei important este de a stabiliza, acţionând ca un "ligament dinamic",
ajustând micile mişcări între vertebre, ca şi stabilizarea lor.
 Muşchii erectori în partea inferioară a trunchiului, care se continuă în sus cu
trei sisteme musculare: sistemul iliocostal (cel mai lateral), sistemul
musculaturi lungi (longissimus) şi sistemul muşchilor spinali (spinalis) cei
mai mediali. Musculatura erectoare asigură extensia trunchiului. În poziţia
ortostatică dreaptă apare o slabă actvitate în musculatura spatelui. Pe măsură
ce flectăm trunchiul, activitatea musculaturii erectoare creşte, pentru ca în
momentul în care flexia este completă să nu se mai înregistreze contracţia.
Toată rezistenţa menţinerii trunchiului este preluată de ligamentele coloanei,
discuri şi articulaţiile posterioare. De aici se deduc uşor solicitarea vertebrală
din poziţia de flexie maximă şi pericolul pentru discuri." (Roșulescu E.,
2009:171).

"Articulaţiile corpilor vertebrali sunt amfiartroze perfecte.

Suprafeţele articulare sunt date de feţele superioare şi inferioare, uşor
concave, ale corpilor vertebrali. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile
intervertebrale.
Discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase, constituite
dintr-o porţiune periferică fibroasă (inelul fibros) şi una centrală (nucleul pulpos).
Discul intervertebral şi părţile lui componente încep să se constituie încă de
la embrionul de 40 mm. Ţesutul mezemchimatos care formează vertebrele se
diferenţiază la nivelul discurilor intervertebrale, într-o porţiune periferică
fibroblastică, din care va proveni inelul fibros ("annulus") şi o porţiune centrală
cartilaginoasă, care degenerează şi din care va proveni nucleul pulpos (G. Tondury,
1953; A. Prader, 1974; A. Peacok, 1952; D. M. Robles şi V. S. Agreda,
1974).",(Baciu Cl.,1977:200,201)
"Inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjunctive, care se
insera profund pe zona compactă osoasă, continuându-se cu fibrele colagene ale
osului. Ele sunt orientate oblic faţă de vertebre şi se încrucişează între ele. Lamele
de fibre sunt unite între ele printr-o substanţă denumită ciment. Sunt mai
numeroase la partea anterioară a inelului fibros şi mai puţin numeroase la partea lui
posterioară, unde şi orientarea devine mai paralelă. De asemenea, şi cimentul
interlamelar la partea posterioară se găseşte în cantitate mai mică, ceea ce
favorizează hernierea nucleului pulpos spre canalul vertebral. În partea centrală
lamele de fibre se pierd în nucleul pulpos, unde se sudează, la matricea
intercelulară a acestuia. Sudura este atât de strânsă, încât deosebirea dintre inelul
fibros şi nucleul pulpos se face cu mare greutate.
Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este
oval ca o lentilă turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat de
lichid (75 - 90%), din câteva celule asemănătoare condrocitelor şi din resturi din
notocordă. Celulele notocordale, puţine dealtfel, degenerează şi sunt înconjurate în
centrul nucleului de o diafragmă, care împarte orizontal nucleul în două. Cu vârsta,
resturile din notocordă devin din ce în ce mai rare, cedând locul substanţei
fundamentale şi ajungînd să dispară complet, de obicei către 55 de ani.",(Baciu
Cl.,1981:265)
Forțele de compresiune produse în timpul staționării în ortostatism și în
timpul mersului fac ca nucleul pulpos să piardă cantități mici de apă, care sunt
restaurate în timpul somnului și repaosului, atunci când presiunea din interiorul
nucleului sunt reduse. Astfel se înțelege de ce există schimbări de înălțime la un
individ dimineața, după ce se trezește (cu 2 cm în plus) decat seara, atunci când se
pune la culcare.
S-au înregistrat studii realizate de către Nachemson (1960, 1981, 1987)
despre presiunile discurilor atât la subiecți vii cât și la cadavre, iar lucrarea sa a
demonstrat faptul că la discurile intervertebrale normale, centrul nucleului pulpos
acționează hidrostatic, presiunea discurilor fiind legată liniar de forța de
compresiune de până la 204 kg, nucleul suportând de aproximativ 1,5 ori sarcina
compresivă. Studii mai recente realizate de McNally și Adams (1992) confirmă
faptul că forțele de compresiune sunt distribuite în general în nucleul discurilor
normale și că inelul se poate comporta fie ca o structură elastică . Explorarea
detaliată a presiunilor în diferite zone ale discului sugerează faptul că funcționează
cu mai multe compartimente cu lichid care posedă proprietăți mecanice ce variază
în funcție de sarcină și de istoricul încărcării.
 2.2.Aspecte teoretice privind hernia de disc

"Hernia de disc reprezintă o afecţiune caracterizată prin alunecarea nucleului

pulpos sau a inelului fibros al discului intervertebral în canalul rahidian (la oricare
nivel) pe toată lungimea coloanei şi măduvei spinării, manifestată prin dureri de
spate în zona respectivă. Afecţiunea este determinată de hernierea unei părţi sau a
întregului nucleu pulpos, în zona în care este slăbit inelul fibros al discului
intervertebral.
Prin situarea şi rolul lor, discurile intervertebrale facilitează mobilitatea
coloanei, buna hrănire a ţesuturilor (printr-o bună circulaţie a sângelui) şi asigură
integritatea nervilor aferenţi.
Ca localizare, hernia apare predilect la nivel lombar şi cervical, ceea ce nu
înseamnă că ea nu se poate instala la oricare din discurile intervertebrale. Hernia la
nivel lombar este mai frecventă decât cea cervicală, şi aici se întâlneşte la L4-L5 şi
L5-S1 unde se consideră că ligamentele sunt mai subţiri şi mai puţin rezistente.",
( Moțet D., 2010 :732).
"În ceea ce priveşte raportul de vârstă ca frecvenţă, statistica consemnează
perioada de 25 la 45 de ani, mai frecvent la bărbaţi decât la femei.

Factori determinanţi:

 activităţi care solicită un efort fizic intens;

 sedentarismul exagerat;
 supraponderalitatea (obezitatea);
 traumatismele la nivelul coloanei care pot produce fracturi ale corpilor
vertebrali, tasări etc.;
 mişcări executate brusc şi din poziţii incorecte (asimetrice);
 vibraţii şi/sau mişcări repetate cu impact la nivelul coloanei;
 deformările coloanei vertebrale;
 deformarea corpilor vertebrali din cauza osteoporozei;
 spondilita anchilopoetică cu localizări la coloană.

Factori favorizanţi:
 vârsta;
 fumatul, care are efecte nocive în oxigenarea corectă a organismului, deci și
a coloanei si disccurilor, ceea ce poate genera deshidratarea (deci
degenerarea) discală;
  componenta genetică;
 mari variații de temperatură cu impact asupra profesiei.",( Moțet D., 2010
:732,733).

"Hernia de disc cervicală apare mai frecvent la nivelul C6-C7 (50%) și C5-
C6 (30%) mai rar la nivelul C7-T1 și foarte rar la nivelul C4-C5.
Din punct de vedere clinic evoluează în 3 faze:
Faza I (dureroasă) apare de obicei acut în pusee, cu evoluție lentă, progresivă fără
o cauză aparentă și se manifestă prin sindrom iritativ intermitent. Pacientul
prezintă cervicalgie însoțită sau nu de brahialgie acută, intensă, unilaterală, rareori
bilaterală, la 60% din cazuri monoradiculară, la 40% poliradiculară și se poate
însoți de parestezii și furnicături. Adesea însă poate apărea după o mișcare bruscă a
extremității cefalice (ridicarea unei greutăți, tuse violentă) sub forma unei dureri
intense în regiunea cervicală posterioară, care se exacerbează la tentativa de
mobilizare a extremității cefalice. Apare contractura musculară paravertebrală cu
blocaj cervical și apariția de poziții antalgice ale capului. Evoluția este în general
benignă.
Faza a II-a (de suferință neurologică) se manifestă prin sindrom compresiv
senzitiv care poate fi însoțit și de un sindrom compresiv motor. Se datorează
compresiunii radiculare cervicale și se poate instala progresiv, după mai multe
pusee de faza I, sau brusc. Durerea este intensă, localizată în regiunea cervicală
posterioară și lateral, de unde iradiază în umăr, braț, antebraț, până la nivelul
degetelor. Acuzele algice sunt exacerbate la mișcările active și pasive ale capului,
la eforturile de tuse, strănut sau defecație. Apare o contractură intensă a
musculaturii scapulohumerale care pune serioase probleme de diagnostic
diferențial cu periartrita scapulo-humerală. Se constată prezența de tulburări
motorii la nivelul rădăcinilor afectate.
Faza a III-a (de compresiune) a discopatiei cervicale se manifestă prin sindrom
compresiv medular cu mielopatie vertebrală cervicală sau apariția sindromului
simpatic cervical posterior. Apare în hernia mediană sau paramediană și determină
parapareze sau tetrapareze spastice cronic progresive cu simptome senzitive
medulare sărace, semn Lehrmmitte prezent și rareori tulburări sfincteriene." ( Acta
Medica Transilvanica, 2014:93)

"Suferinţele coloanei lombare sunt reprezentate de un grup de afecţiuni cu

caracteristici clinice care i-au permis lui De Seze cu mai mulţi ani în urmă să
alcătuiască o clasificare pe faze şi stadii a aşa-numitei hernii de disc lombare,
clasificare care este şi astăzi de un mare interes practic şi pe care o prezentăm în
continuare.
Faza I
Este faza de instabilitate discală cu uşoară laxitate a nucleului pulpos în inelul
fibros, determinând dureri lombare cronice intermitente, de tip postural, mecanic.
De cele mai multe ori, la încetarea efortului şi la repaus, aceste dureri dispar,
pentru a reapare în condiţii variate de solicitare a segmentului lombar.

Faza a II-a
Este faza de leziune a discului, cu ruperea inelului fibros şi cu protruzia postero-
centrală a nucleului pulpos, determinînd un lumbago acut sau supraacut de tip
discogen.

Faza a III-a
Se mai numeşte şi faza radiculară şi apare prin protruzia postero-laterală a discului
herniat, care va intercepta în calea sa o rădăcină nervoasă. Din acest motiv
simptomatologia va apărea unilateral. Această fază are trei stadii:

Stadiul 1 – iritativ
Discul herniat ajunge la rădăcină, pe care doar o atinge, fără a o comprima sau leza
în vreun fel. De aceea în acest stadiu bolnavii acuză durere pe traiectul rădăcinii
nervului spinal, dar fără să apară semne neurologice.
Stadiul 2 - compresiv
Materialul herniat ajunge la rădăcina nervoasă, pe care deşi nu o lezează, o
comprimă. Acum se adaugă la simptomatologia deja menţionată paresteziile pe
traiectul durerii. La examenul obiectiv vor apare hipoesteziile pe traiectul unei
rădăcini, diminuările sau disparițiile unor reflexe osteotendinoase: reflexul rotulian
în afectarea rădăcinii 1-4 şi reflexul achilian în afectarea rădăcinii S1.
Stadiul 3 - de întrerupere
În acest stadiu se manifestă, pe lângă semnele şi simptomele prezente în stadiul 1 şi
2, şi semnele rezultate din secţionarea unor axoni din rădăcină, sau a întregii
rădăcini prin conflictul cu discul herniat. Pareza, respectiv paralizia care se
instalează, se obiectivează prin prezenţa deficitului motor în neuromiotomul
respectiv. Vom constata astfel că bolnavul nu poate sta pe vârfuri în paralizia
rădăcinii S1, sau că nu poate sta pe călcâie în paralizia rădăcinii L5.

Faza a IV-a
Este faza modificărilor de tip degenerativ, cu apariţia discartrozei şi a artrozei
interapofizare, după vârsta de 40 de ani. Odată cu vârsta, nucleul pulpos îşi pierde
îmbibația normală cu apă, se ratatinează şi devine friabil. În acelaşi timp, inelul
fibros suferă şi el modificări importante în urma repetatelor solicitări mecanice la
care a fost supus. Acestei faze i se potriveşte probabil mai bine termenul generic de
discopatie lombară, şi aceasta datorită multiplelor sale forme de manifestare."
,(Roșulescu E., 2009:179,180,181).

"Într-un stadiu mai timpuriu, o presiune bruscă asupra nucleului pulpos

exercitată de către fațetele osoase a două vertebre adiacente poate produce o
protruzie discală, care poate determina bombarea dar nu și ruperea inelului fibros,
care rămâne indemn. Ulterior, în evoluție, apare hernia de disc care constă în
prolabarea nucleului pulpos prin apariția unei soluții de continuitate la nivelul
inelului fibros. Din cauza existenței ligamentului longitudinal posterior, aceasta se
produce cel mai frecvent în sens postero-lateral și are ca rezultat comprimarea în
diferite grade a rădăcinilor spinale. Ruperea inelului fibros produce eliberarea de
mediatori chimici proinflamatori care pot constitui o cauză directă a durerii severe
care apare ca o consecință a producerii herniei de disc, chiar și în absența
compresiunii nervoase radiculare."( Acta Medica Transilvanica, 2014:92)

Așadar,hernia de disc este o afecțiune frecventă, cu simptomatologie

specifică, incidența sa fiind în realitate cu mult mai crescută decât în cazurile
diagnosticate. Diagnosticul pentru această patologie se prescrie cu ajutorul
anamnezei, examenului clinic și paraclinic (RMN).

2.3. Rolul exercițiului fizic în hernia de disc neoperată

Exercițiile destinate spatelui au ca scop tonifierea musculaturii spatelui și

mobilizarea articulațiilor coloanei vertebrale. După cum știm, coloana vertebrală
este cea mai solicitată structură a corpului nostru și chiar daca aceasta rezistă la
forțe foarte mari, există probabilitatea ca o anumită mișcare să o afecteze,
rezultatele putând fi foarte grave. Durerile de spate sunt adesea induse de pozițiile
vicioase, exercitarea anumitor activități fizice sau ridicarea unor greutăți.
Exercițiul fizic este benefic atât pentru corectarea deviațiilor, a structurilor
deformate, cât și pentru stabilizarea și înteținerea într-o formă optimă a coloanei
vertebrale.
Scopul exercițiului fizic pentru recuperare este foarte important deoarece
poate readuce anumite funcții ale coloanei pe care individul credea ca le-a pierdut,
poate ameliora durerea și poate tonifia în același timp musculatura slabă, iar scopul
exercițiilor pentru stabilizarea este acela de a menține tonusul muscular pentru a
susține coloana vertebrală într-o poziție corecta
În plus, exercițiul fizic regulat reprezintă o bună "investiție" pentru o inimă
sănătoasă reducând riscul apariției afecțiunilor cardiovasculare.
 Dintre numeroasele proceduri folosite de către kinetoterapeuți în continua
lor îngrijire a pacienților, exercițiul fizic le ia locul ca un element cheie care se află
în centrul programelor menite să îmbunătățească sau să restabilească funcțiile unui
individ ori pentru a preveni anumite disfuncții.
Exercitarea unor exerciții fizice active în poziții joase îmbunătățește poziția
corpului și reduce durerea în segmentele inferioare ale coloanei vertebrale. În plus,
abilitățile funcționale ale pacientului sunt îmbunătățite în timp ce acesta își
desfășoară activitățile de zi cu zi.
Așadar, rolul exercițiului fizic este acela de a-i îmbunătăți individului
mobilitatea de care are nevoie, reduce rigiditatea, durerea și inflamația, de a-i
corecta poziția vicioasă și nu în ultimul rând de a-l susține în realizarea tuturor
activităților zilnice.