Sunteți pe pagina 1din 7

Arboricultură II

CURS nr. 4
Genul ROSA L.
Caracteristici generale. Genul cuprinde peste 400 de specii şi peste 10.000 de soiuri şi hibrizi. La noi în ţară
au fost menţionate peste 145 de specii spontane şi cultivate. Trandafirii sunt arbuşti erecţi, urcători sau târâtori, cu
talia variabilă, cu-prinsă în funcţie de specie şi varietate, între 0,3-5 m. Tulpinile sunt acoperite cu ghimpi şi sete;
frunzele de regulă sunt imparipenat-compuse, stipelate, lucioase sau mate. Florile, solitare sau în inflorescenţe
corimbiforme sau umbeliforme, sunt foarte variate ca formă, număr de petale, colorit si parfum, înfloresc o singură
dată (trandafiri neremontanţi) sau continuu în cursul perioadei de vegetaţie (trandafirii remontanţi).
Fructele (numite măceşe) la foarte multe specii sunt decorative prin abundenţă, formă şi coloritul intens.
Trandafirii sunt plante cu o de-osebită valoare ornamentală, cultivaţi din cele mai vechi timpuri. În decorul
parcurilor şi grădinilor trandafirii au multiple utilizări: plantaţi în borduri, rabate si masive cu contur neregulat
(trandafirii de talie mică), ca plante izolate sau în grupuri (speciile botanice, trandafirii de talie mare, trandafirii cu
trunchi), palisaţi pe portice, treiaje sau pergole (trandafirii agăţători), plantaţi în vase şi jardiniere (trandafirii
pitici).
Gruparea trandafirilor după habitus şi folosinţă se poate face în modul următor:
1. măceşi decorativi (specii spontane) şi trandafirii de parc;
2. trandafirii de grădină şi pentru flori tăiate, cu mai multe subgrupe: trandafiri remontanţi; trandafiri Thea;
trandafiri perneţieni; trandafiri hibrizi de Thea; trandafirii acoperitori de sol.
3. trandafiri pentru platbande şi ghivece: trandafiri poliantha; trandafiri hibrizi de poliantha; trandafiri
floribunda; trandafiri miniatur.
4. trandafiri urcători şi semiurcători.

GRUPA MĂCEŞILOR DECORATIVI ŞI A TRANDAFIRILOR DE PARC


Această grupă include specii spontane ale genului Rosa şi soiurile acestora. Sunt plante puţin pretenţioase,
rezistente la ger. Majoritatea cresc ca tufe mari, cu ramuri arcuite şi înfloresc o singură dată.
1. Rosa rugosa Thunb.(R. ferix Ait., R. regeliana Andre et Lindl.). Este un arbust erect, înalt de
maxim 2 m, foarte viguros, cu ramuri ghimpoase, tomentoase, cu frunze tipice, cu 5-9 foliole ovate sau îngust-
eliptice, simplu-serate, rugoase, flori mari (6-8 cm), roşii-movii până la albe, parfumate, fructe globuloase roşii,
mari (2-2,5 cm), foarte decorative. Are câteva varietăţi mai frecvente la noi: Var. Alba - cu flori albe, mari; Var.
Hollandica - cu flori mici, roze; Var. Plena - cu flori involte.
2. Rosa foetida J.Herrm. (R. eglanteria Mill., R. lutea Mill. Creşte înalt de 0,5-2 m, are flori solitare
sau în inflorescenţe, gal-bene, cu diametrul 3-6,5 cm, cu miros mai puţin plăcut şi fructe globuloase, roşii. Este
rustic şi foarte florifer (iunie-iulie). Varietăţile mai decorative sunt: Var. Bicolor - cu flori la interior roşcat-
portocalii sau roşii-arămii și Var. Persiana - cu flori mari, galbene.
3. Rosa rubiginosa L. (R. eglanteria L.) Este arbust de 2 m, des ramificat, cu ghimpi de mărimi diferite,
cu flori roz (grupate câte 1-3) indicat pentru garduri vii. Florile şi frunzişul sunt plăcut mirositoare, mai ales pe
vreme umedă. Câteva varietăţi sunt mai utilizate în parcuri: var. Microphylla - cu ramuri cu ghimpi mici, uniformi,
cu foliole mici şi foarte mici, pe dos păroase, şi var. Umbellata - cu foliole mari, cu flori roze în umbele multiflore.
4. Rosa centifolia L. - Trandafirul de dulceaţă. Arbust de până la 2 m, cu ghimpi viguroşi, curbaţi; este
deosebit prin florile roşii, roz sau albe, involte, parfumate. Cultivat de multă vreme, are numeroase soiuri
ornamentale, printre care grupa „Muscosa" cu flori mari (de exemplu Blanche Moreau - cu flori albe) şi grupa
„Pomponia" cu talie mică (50 cm) şi flori mici [soiurile Black Boy (grena închis), Parkjuwel (flori foarte mari,
roşii) ş.a.].
5. Rosa gallica L. (R. austriaca Cr., R. pumila Jacq., R. rubra Lam.) - Trandafirul de Provence. Este
printre cele mai vechi specii luate în cultură, şi de la care s-au obţinut numeroase soiuri. Specia tip are flori roze
până la purpurii, de 4-8 cm diametru, fructe globuloase sau piriforme de culoare roşu închis-brun.
6. Rosa damascena Mill. (R. belgica Mill., R. gallica var. damascena Voss., R. polyanthos Roessig.) -
Trandafirul de Damasc. Creşte până la 2 m înălţime, este foarte decorativ prin florile involte, roz sau roşii, foarte
parfumate, grupate câte 3-5. Este folosit şi pentru extragerea „esenţei de trandafir”.
Are câteva varietăţi mai des folosite în parcuri: Var. Balcanica - cu flori roz, mari, Var. Trigintipetala - cu
flori roşii, semiinvolte, de cca 7 cm diametru.

1
7. Rosa moschata J. Herrm. (R. ruscinonensis Des.) - Trandafirul cu parfum de mosc. Are ramuri arcuite
şi agăţătoare, flori semiinvolte, roz, câte 4-5 în inflorescenţe corimbiforme. Este o specie sensibilă la ger.
8. Rosa wichuraiana Crép. Este un arbust cu tulpini repente, lungi de 3-5 m, cu frunziş semi-
sempervirescent, lucios si flori albe, mirositoare, de 4-5 cm diametru, în corimbe piramidale.
9. Rosa hugonis Hemsl. Este un arbust de maxim 2,5 m, foarte apreciat pentru înflorirea bogată, florile
albe-gălbui sau galbene, solitare şi fructele globuloase, stacojii până la negru-roşiatic.
10. Rosa chinensis Jacq. (R. indica Lour. R. indica var. bengalensis K.Koch). Este un arbust de 1-2 m, cu
flori variat colorate (roşii, roze până la albe), grupate sau rareori solitare.
11.Rosa multiflora Thunb.ex Murr. (R. dubia Carr., R. intermedia Carr., R. polyantha S. & Z.). Este un
arbust viguros, urcător, care are ramuri roşiatice şi ghimpoase, cu flori de obicei albe, mici, dispuse în panicule
umbeliforme. Are o formă ornamentală - cathayensis - cu flori roşii şi duble ca dimensiuni faţă de forma tip.
12. Rosa canina L. (măceşul). Se prezintă sub formă de arbust ghimpos, înalt de 2-3 m, cu ramuri arcuite
în afară. Ramurile sunt lungi, lucioase, ghimpoase, cu spini puternici, comprimaţi, încovoiaţi ca o seceră, lungi de
3-10 (15) mm, mai ales pe ramurile tinere. Frunzele sunt dispuse altern, sunt penat-compuse, cu 5-7 foliole, lungi
de 2-4 cm, late de 1-2 cm, ovale, cu marginea dinţată, pe dos glabre. Florile sunt solitare sau grupate câte 2-3,
aşezate la vârful ramurilor, cu sepalele răsfrânte care se păstrează mult timp. Petalele sunt roz, emarginate, lungi de
2-2,5 cm, cu stamine şi stile numeroase. Fructul numit măceaşă este un pseudofruct provenit din receptaculul florii
care devine cărnos, care are o formă alungită şi o culoare caracteristică, cu nuanţe de la portocaliu la roşu închis. În
interior sunt numeroase achene triunghiulare, cu peri aspri.

GRUPA TRANDAFIRILOR DE GRĂDINĂ ŞI PENTRU FLORI TĂIATE


Reuneşte soiuri cu habitus arbustiform, de talie mică si mijlocie (0,50-1,20 m) cu înflorire continuă; florile
sunt mari, solitare sau grupate câte 2-3, de obicei parfumate, cu o mare variaţie a coloritului. Din cadrul acestei
grupe, trandafirii remontanţi, trandafirii Thea şi trandafirii perneţieni, altădată foarte cultivaţi, cedează locul
hibrizilor de Thea, mai rezistenţi şi mai viguroşi.
Trandafirii remontanţi (trandafirii Thea x Rosa damascena sau Rosa gallica) au deschis în secolul trecut
seria trandafirilor cu înflorire continuă. Cuprind soiuri cu flori mari şi involte albe, roz sau roşii. Foarte apreciaţi
sunt trandafirii tip „Lambertiana".
Trandafirii Thea - soiuri cu flori mari, elegante, parfumate, proveniţi din specia Rosa odorata (sin. R.
indica odoratissima Lindl.), sensibile la ger, indicate pentru staţiuni calde.
Trandafirii perneţieni obţinuţi iniţial din Rosa foetida au flori galbene, arămii, portocalii, roz cu nuanţe
galbene şi portocalii: Rudolf Palocsay (galben-portocalii), President Herbert Hoower (portocaliu), Comtesse
Vandal (roz-portocaliu) ş.a.
Trandafirii hibrizi de Thea cei mai cultivaţi în prezent (Rosa thea hybrida) sunt superiori prin vigoare şi
rezistenţa la ger, înflorirea susţinută şi marea diversitate a formei şi culorii florilor. Dintre soiurile cele mai
valoroase şi mai recente, grupate pe culori, cităm:
 roşu închis (de exemplu: Norita, Mister Lincoln, Tatjana, ş.a.)
 roşu viu: Proud Land, Melina, Red Queen, ş.a.
 roz intens: Electron, Shannon, First Lady, ş.a.
 roz: Carina, Pariser Charme, Royal Highness, ş.a.
 galben: Mabela, Landora, Whisky, ş.a.
 portocaliu-alb: Lolita, Royal Dane, Valencia, ş.a.
 lila-albăstrui: Meinzer Fastnacht, Kolner Karneval, Silver Star, ş.a.
 bicolore: Neue Revue (gălbui bordat cu roşu intens), Susan (galben bordat cu roz), Königin der Rosen
(portocaliu cu reversul galben intens).
Trandafirii acoperitori de sol
Sunt destinaţi pentru spaţii ample, în cadrul parcurilor sau peisajelor cu caracter natural, provenind din
diferite specii de Rosa. Wagner în 1989 face următoarea clasificare a acoperitorilor:
 Trandafiri târâtori de vigoare mică: de exemplu Nozomi (are talia de maxim 30 cm, cu flori roz-
albicioase, mici) şi Snow Carpet (maxim 20 cm înălţime şi flori albe, involte);
 Trandafiri târâtori de talie mare: Repens Meilland (cu flori albe, mici, dese), Immensee (cu flori roz,
parfumate), Repandia (mai viguros, cu flori roz).

2
 Trandafiri pitici şi semipitici (cu ramuri răsfirate şi recurbate): Candy Rose (talie de maxim 1m dar
diametrul tufei ajunge la 2,5 m, cu flori roz-somon), Bonica (tufe de maxim 1 m cu flori roze
remontante), White Meidiland (talie mai mică, frunze dese, mici şi flori albe care apar continuu).

GRUPA TRANDAFIRILOR PENTRU PLATBANDE ŞI GHIVECE


Trandafirii polyantha şi hibrizii de polyantha cuprind soiuri de talie mică sau mijlocie, cu flori mici sau
mijlocii, simple sau duble, de diferite culori în general neparfumate. Dintre soiurile recente, grupate pe culori se
menţionează câteva:
 roşu (exemplu: Wörishofen, Gruss an Bayern, Tornado, ş.a.)
 roşu-portocaliu (exemplu: Esperanza, Gărtnerfreude, Topsi ş.a.)
 portocaliu (exemplu: Finale, ş.a.)
 violet (exemplu: News, ş.a.)
 galben cu portocaliu şi roşu (exemplu: Rumba, ş.a.)
 alb (exemplu: Schneewittchen ş.a. )
 roz (exemplu: Tip Top ş.a.) .
Trandafirii floribunda au caractere intermediare între hibrizii de polianta şi hibrizii de Thea: flori mai mari,
inflorescenţe cu un număr mai mic de flori, talie variabilă. Este grupa cea mai apreciată pentru decorul parcurilor şi
grădinilor, având o mare gamă de soiuri, de o largă variaţie cromatică.
Printre cele mai frumoase soiuri recente se situează:
 roşu: Foc de tabără, Meggido, Mercy, Ponderosa ş.a.;
 portocaliu: Anabell, Belinda, Zorina, Bonfire, Houston ş.a.
 roz: Anita, Sonia, Faberge, Mambo ş.a.;
 alb: Akito, Schneewalzer, Weisse The Queen Elisabeth Rose ş.a.;
 galben: Friesia, Norris Pratt ş.a.
Trandafirii miniatur sau trandafirii pitici, au talia mică (30-35 cm), florile relativ mici, involte, în general
lipsite de parfum. Sunt indicaţi pentru platbande joase şi ghivece.
 roşie: Coralin, Starina Scarlet Gem , ş.a.
 roz: Little Sunset, Rosmarin, Fresh Pink, ş.a.
 galben-portocaliu: Baby Maskerade ş.a.
 galben: Bit O'Sunshine ş.a.

GRUPA TRANDAFIRILOR URCĂTORI ŞI SEMIURCĂTORI


Cuprinde specii şi soiuri cu tulpini lungi, flexibile, cu flori mici sau mari, care înfloresc o singură dată sau
continuu.
Trandafiri urcători neremontanţi. Rosa wichuraiana este una din cele mai frumoase specii urcătoare, cu
frunziş lucios şi flori parfumate, albe, de 4-5 cm în diametru, grupate în corimbe, cu înflorire tardivă (august).
Specia şi hibrizii sunt sensibili la ger. Dintre soiurile mai frecvente la noi se pot aminti: Excelsa (roşu), Dorothy
Perkins (roz), Golden Climber (galben), Pauls's Scarlet Climber (roşu). În aceeaşi grupă se încadrează hibrizii
urcători obţinuţi din Rosa multiflora [Stella (roşu), Tausendschön (roz)], sau din Rosa rubiginosa [Flammentanz
(roşu), Roteflamme (roşu)].
Trandafirii urcători remontanţi grupează hibrizi de Rosa alpina, Rosa setigera, Rosa multiflora, Rosa
wichuraiana, forme urcătoare (mutaţii) din grupele hibrizi de Thea, hibrizi de poliantha şi floribunda. Sunt
preferaţi pentru înflorirea permanentă, oferind un decor continuu.
Printre cele mai apreciate soiuri, în prezent se numără:
- soiuri cu flori mari: Climbing-The Queen Elisabeth Rose (roz), Casino (galben), Cordon Rouge (roşu-
portocaliu), Schwansee (alb-roz), Coral Dawn (roz-coral), Arthur Bell (galben intens) ş.a.;
- soiuri cu flori mijlocii: Solo (roşu), Royal Gold (galben), Morgengrus (roz), Golden Showers (galben), New
Dawn (roz pal) ş.a.
Particularităţi biologice şi ecologice. În general, trandafirii preferă un sol uşor, bogat în humus şi reavăn. În
cultură se recomandă fertilizarea periodică cu gunoi de grajd (toamna) precum şi cu îngrăşăminte chimice (toamna
sau primăvara şi după primul val de înflorire). Sunt plante iubitoare de lumină, preferându-se plantarea în locuri
însorite pentru asigurarea unei creşteri normale precum şi a unei înfloriri bogate şi frumoase.
Pretenţiile faţă de căldură variază însă, cei mai rezistenţi la geruri fiind consideraţi trandafirii spontani şi cei
pentru parcuri (rezistă până la -30ºC), iar rezistenţă medie au trandafirii urcători din grupa Wichuraiana şi unele
soiuri din grupa Floribunda şi unii hibrizi de Thea (de exemplu Foc de Tabără, Orange Triumph, Enna Harkness,
New Yorker ş.a.).
Cerinţele faţă de apă sunt moderate, acestea fiind mai mari în timpul creşterii lăstarilor şi formării bobocilor.
Se consideră că ploile pot deprecia calitatea florilor la unele soiuri cu flori involte sau cu pedunculul floral moale.
3
Cele mai indicate soluri pentru trandafiri sunt cele lutoase sau luto-nisipoase, permeabile, cu pH de 5,5-7,5,
fertilitate medie, cu un conţinut de humus de minim 2%. Pe solurile uşoare trandafirii suferă de ger, secetă şi lipsa
de calciu.
Înmulţire. Trandafirii se înmulţesc prin seminţe (speciile sălbatice), prin altoire (soiurile), butăşire în uscat
(trandafirii urcători provenind din Rosa multiflora şi Rosa wichuraiana), butăşire în verde (trandafirii poliantha
pitici şi trandafirii miniatur).
Înmulţirea prin seminţe. Pentru asigurarea unei germinaţii satisfăcătoare seminţele se recoltează în momentul
optim în funcţie de specie: la Rosa canina în faza de pârgă a fructelor (altfel repausul seminal este lung şi răsărirea
foarte neuniformă, chiar în condiţii de stratificare a seminţelor), la R. multiflora ş.a. în faza de coacere completă.
Seminţele extrase din pulpă se stratifică în nisip reavăn. Semănatul se recomandă să se facă toamna pentru R
canina şi primăvara pentru celelalte specii. Puieţii din semănătură, în vârstă de un an, sunt plantaţi în pepinieră
pentru formare ca plante decorative sau pentru altoire.
Înmulţirea prin altoire este procedeul cel mai frecvent folosit pentru soiurile de trandafiri. Ca portaltoi se
folosesc specii spontane, îndeosebi Rosa canina şi mai puţin Rosa multiflora (indicat pentru trandafirii de ghivece,
pentru polyantha şi urcători), Rosa rubiginosa (pentru hibrizii de R. lutea), Rosa rugosa (pentru trandafirii de
ghiveci si pentru cei cultivaţi în soluri umede, humifere, unde nu reuşesc pe Rosa canina sau Rosa multiflora). Cele
mai importante selecţii de portaltoi Rosa canina sunt:
- inermis, aproape lipsit de spini, până în prezent cel mai bun pentru trandafirii urcători şi polianta, pentru
trandafirii cu trunchi;
- „Favorit": (selecţie R.F.G.) - fără spini, cu afinitate bună pentru toate soiurile.
- „Braşov 1”- varietate selecţionată în ţara noastră, este de asemenea fără spini şi prezintă o foarte bună
afinitate pentru altoire (Wagner, Şt.,1993 citat de Draghia, L. 2000).
Pentru obţinerea de trandafiri tufă se plantează puieţi cu grosimea de 4-6 mm, care se altoiesc în acelaşi an,
la colet, în ochi dormind. Pentru obţinerea trandafirilor cu trunchi se plantează puieţi groşi (6-12 mm); după 2 ani
se elimină ramurile crescute, cu excepţia celei mai bune. Pe aceasta se execută altoirea în oculaţie (3 muguri) la
înălţimea dorită, cel mai frecvent 100-120 cm, iar pentru trandafirii pletoşi 140-180 cm (cu altoaie de trandafiri
urcători).
Butăşirea in verde se execută în iunie-iulie, în răsadniţe, folosind lăstari semilemnificaţi. Pentru trandafirii
miniatur, butăşirea se face în seră în martie-aprilie, în urma forţării plantelor mamă cultivate în ghivece. La
butăşirea în uscat, la unele specii se recomandă eliminarea tuturor mugurilor din partea inferioară a butaşilor ( R.
rugosa, R. multiflora). Butaşii se plantează în teren în martie-aprilie. În general plantele din butaşi sunt mai puţin
viguroase, au o rezistenţă mai mică la ger şi o longevitate mai mică, dar prezintă avantajul că nu drajonează.
Îngrijirea trandafirilor la loc definitiv. Pentru plantările în scop ornamental se recomandă fertilizarea iniţială
a terenului cu 3-8 kg gunoi fermentat, 10-12 g P2O5 şi 12-15 g K2O pe m² (Wagner Şt.). Solurile acide (pH 5,5-
5,9) se corectează cu amendamente calcaroase, în cantitate de 200-300 g/m². Ulterior solul se desfundă la 40-45 cm
în august, dacă se plantează toamna, sau până în noiembrie pentru plantările de primăvară.
Trandafirii fasonaţi şi mocirliţi se plantează individual la distanţe în funcţie de vigoarea plantelor: în rabate,
de la 25/25 cm (trandafirii miniatur) până la 70/70 cm (trandafirii foarte viguroşi) iar trandafirii urcători se
plantează minim 1,5 m. După plantare se muşuroiesc iar plantele nu se descoperă decât după ce lăstarii noi ajung la
5-10 cm. Apoi solul se mulceşte cu gunoi bine descompus, turbă sau rumeguş. În primul an este recomandat ca
bobocii să fie eliminaţi imediat după formare, pentru a favoriza dezvoltarea viguroasă a plantei.
Tăierile se aplică diferenţiat, după caracteristicile biologice ale speciilor (soiurilor) şi forma de creştere.
Speciile spontane şi trandafirii de parc nu necesită tăieri speciale, făcându-se doar eliminarea ramurilor uscate şi a
celor rău poziţionate.
La trandafirii urcători proveniţi din R. multiflora şi R. wichuraiana, care au capacitatea de a lăstări anual de
la bază, se îndepărtează ramurile de doi şi mai mulţi ani iar ramurile florifere rămase se scurtează la 50-150 cm, în
funcţie de poziţie. La urcătorii remontanţi hibrizi de Thea, care produc ramuri noi către partea superioară a plantei,
se execută tăieri scurte (cepi) către baza plantei, pentru a stimula formarea de ramuri noi, tăierea uşoară a ramurilor
lungi şi scurtarea lăstarilor laterali floriferi inseraţi pe acestea. În general, se recomandă tăieri moderate, pentru a
nu slăbi vigoarea şi longevitatea plantelor. La trandafirii de grădină, la poliante şi la floribunde se reţin 3-7 ramuri
anuale cu poziţie echilibrată; numărul lor este în funcţie de vigoarea plantelor şi capacitatea de lăstărire; scurtarea
acestora se face la 4-10 muguri în funcţie de vigoare (mai scurt se taie ramurile slabe şi mai lung cele puternice şi
groase). Se îndepărtează ramurile rupte, bolnave, cele din centrul tufei, ramurile mai bătrâne de 3 ani şi drajonii.
Ramurile slabe se elimină sau se scurtează în cepi.
Trandafirii necesită o bună aprovizionare cu macro şi microelemente (mai ales bor, mangan şi zinc). Se
recomandă administrarea de gunoi de grajd bine descompus, toamna, în cantitate de 2-4 kg/m² anual sau la doi ani,
prin încorporare la săparea adâncă a solului. Fertilizarea chimică se face cu îngrăşăminte complexe N,P,K în
proporţii diferite: toamna 11:22:22 iar vara 27:13:13. Se preferă administrarea lor în 3 reprize: ¼ din azot şi ½ din
fosfor şi potasiu se dau toamna, iar din rest se aplică ½ la dezmugurit şi ½ înainte de înflorit. O dată la 3 ani se
administrează sulfat de magneziu 3-4 g/m² şi borax 4-5 g/m².

4
Necesarul de apă se asigură prin udarea solului, deoarece prin aspersiune se depreciază florile şi pot favoriza
apariţia bolilor criptogamice. Dacă este secetă se udă înainte de primul şi al doilea val de înflorire, iar în restul
perioadei de vegetaţie, de câte ori este nevoie cu 20-30 l/m².

Subfamilia MALOIDEAE (Pomoideae)

Genul MALUS Mill.


Cuprinde peste 33 de specii, din care majoritatea sunt decorative, în parcuri şi grădini sunt folosiţi în mod
individual sau în grupe mici, pe peluze, lângă locuinţe sau în aliniamente fiind foarte decorativi prin înflorirea
bogată, prin coloritul şi forma fructelor, prin frunze etc.
În ţara noastră există spontan sau în cultură cca. 30 de specii de Malus dintre care 10 sunt hibride.
Malus pumilla Mill. (M. communis Poir., M. dasyphilla Borkh.) - Mărul pitic. Este un arboraş de cca 7 m
(rareori ajunge la 15 m) cu coroana rotundă, ramuri nespinoase, frunze de 4-10 cm lungime, eliptice până la ovate,
pe margini crenate. Florile sunt albe suflate cu roz, de cca 5 cm diametru iar fructul este globulos, de 2-6 cm
diametru şi parţial roşiatic.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are câteva varietăţi ornamentale, printre care mai deosebită este var.
Niedzwetzkyana - de talie mică, cu frunzele la început roşii-închis, mai târziu brun-bronzate, florile în buchete,
roşii-închis iar fructele roşii-închis, globuloase şi dulci.
Malus baccata (L.) Borkh. - Mărul siberian sau bacifer. Arbore sau arboraş cu lăstarii tineri subţiri,
glabri, brun-purpurii, frunze ovate, acute, fin şi ascuţit serate, verzi-deschis, lucioase, flori în corimbe, mari, albe,
fructe mici, galbene nuanţate cu roşu. Are unele varietăţi foarte ornamentale:
- var. Jackii - are frunze lat-eliptice, flori albe pur şi mari iar fructele sunt roşii intens şi lucioase.
- var. Mandshurica - arbust înalt cu flori albe; fructele sunt mai mari roşii intens colorate de timpuriu;
- cult. Dolgo - arbore până la 12 m înălţime, cu flori albe ce apar în luna mai, fructe sferice până la 1 cm,
galbene sau roşietice, cu peduncul foarte lung, ceea ce îi măreşte valoarea decorativă.
Malus coronaria (L.) Mill. - Mărul odorant. Este un arbustoid de maxim 7 m, originar din America,
cu ramuri rigide, la început alb-lanate, frunze de 5-10 cm lungime, la început flocos-tomentoase, apoi glabre,
ovate, neregulat-serate, puţin lobate, toamna se colorează în roşu-stacojiu sau portocaliu. Florile sunt roz, odorante,
dispuse în corimbe iar fructele sunt verzi-gălbui, turtit-globuloase, de cca 4 cm diametru şi mirositoare.
Malus floribunda Van Houtte. Este originar din Japonia, este arbust de până la 4 m sau arbore de cca 10
m, are coroana frumoasă, deasă, cu ramuri subţiri, pendente şi frunze ovate, de 4-8 cm lungime, pe margini acut-
serate. Florile sunt mari, extrem de bogate, aşezate de-a lungul întregului lujer, în boboci carmin-închis ce devin la
înflorire rozii, iar la final se decolorează devenind alburii. Fructele sunt mici (de obicei sub 1 cm diametru) lung
pedunculate, galbene pe partea însorită roșietice.
Malus spectabilis (Ait.) Borkh. Originar din China, acest arbust are talie mare (5-8 m), cu coroana
globuloasă extinsă, frunze ovate, alungite, dinţate, verzi-întunecate, flori în boboc roz-întunecat iar la înflorire roz-
deschis, fructe globuloase, de cca. 3 cm diametru, galbene şi acre.
Malus toringo Sieb. ex Carr. (M. sieboldii (Rgl.)Rehd.). Este originar din Japonia, ajunge la maxim 4 m
înălţime, are coroana largă şi ramurile brun-purpurii, adesea spinoase, frunze întregi sau lobate, pe ambele feţe
dispers păroase, de culoare verde-crud, toamna devin colorate în roşu şi galben. Florile sunt roz la înflorire iar apoi
devin aproape albe iar fructele sunt mici, galbene-brune, lung pedunculate şi decorează până iarna.
Malus sargentii Rehd. Arbust originar din Japonia, ajunge la maxim 2 m înălţime, are ramuri roşcate,
dispuse mai mult orizontal, foarte dese şi de obicei spinoase, frunze ovate, dentate, uneori trilobate, de culoare
verde-crud iar toamna devin portocalii, flori numeroase roz-palid, la înflorire devin albe.
Fructele sunt mici, roşii aprins, care rămân adesea pe plantă până primăvara viitoare.
Malus halliana Koehne . Arbust de 2-4 m înălţime, cu coroana largă, laxă, lăstari roşii-brunii, frunze ovat-
alungite, în tinereţe păroase, crenate, flori simple sau semiinvolte în boboc roşii, la înflorire roze, în buchete
pendente. Fructul este piriform, purpuriu, care se maturează toamna târziu.
Malus x purpurea (Barb.) Rehd. - Mărul roşu. Arbust sau arboraş mic, cu ramuri foarte lungi, frunzele
sunt ovate, caute, crenate, la început roşii-brunii, mai târziu verzi-întunecate, lucioase. Florile sunt la deschidere
roşii-purpurii, apoi se decolorează foarte repede. Fructul este globulos, roşu-purpuriu, lung-pedunculat. Are câteva
varietăţi apreciate pentru valoare decorativă:

5
- Var. Aldehemensis - are flori în boboc roşii-intens, la înflorire roşii-bordo, semiinvolte, de cca 2,5 cm
diametru.
- Var. Eleyi - are frunze roşii-întunecate, pe dos pubescente, florile sunt roşii-bordo iar fructul este roşu-
purpuriu.
- Var. Lemoinei - are frunze în tinereţe purpurii-întunecate, la maturitate bronzate sau verzi-întunecate, flori
purpurii şi fructe purpurii-întunecate.
Malus x zumi (Matsum.) Rehd. Arbore mic, cu coroana conică, lujerii tineri tomentoşi, bruni-purpurii,
frunze ovate, obovate până la eliptice, acuminate, la început păroase pe ambele feţe apoi glabre. Florile sunt roze în
boboc iar la înflorire devin albe. Fructele sunt roşii, globuloase.
Are o varietate mai frecventă: varietatea Calocarpa - care are flori albe, ceva mai mici şi fructe roşii sau
portocalii, numeroase, care rămân pe ramuri până iarna.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Malus au o longevitate de peste 100 de ani şi ritm de
creştere mediu. Doar M. pumilla lăstăreşte şi drajonează. Cele mai rezistente la temperaturile scăzute sunt: M.
baccata, M. coronaria, M. floribunda, M. pumilla, celelalte specii fiind indicate pentru zona de câmpie. Merii
înfloresc mai bine la lumină dar tolerează şi semiumbra. Au nevoie de soluri uşoare, revene, mai puţin calcaroase şi
nu suportă bine seceta.
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe semănate fie în toamna anului de fructificaţie, fie în primăvara
viitoare. Semănăturile de toamnă se fac cu 30-45 de zile înaintea primelor geruri. Semănatul primăvara se
realizează cu seminţe stratificate şi se seamănă la 2-2,5 cm (faţă de 3-4 cm pentru semănatul de toamnă).
Butăşirea se recomandă pentru portaltoaie şi unele specii de Malus, folosindu-se butaşi lignificaţi rezultaţi
din ramuri de 1 an. Se mai poate face, mai rar, şi butăşirea în verde, cu ramuri recoltate în iulie.
Altoirea se recomandă pentru merii care nu se reproduc fidel prin seminţe. Portaltoiul poate fi din speciile M.
sylvestris, M. baccata, M. pumilla ş.a. sistemul folosit fiind altoirea în T cu ochi dormind, efectuată în august-
septembrie. Marcotajul se foloseşte mai ales pentru obţinerea unor puieţi portaltoi.
Folosire. Merii ornamentali se folosesc în parcuri şi grădini pentru grupări sau individual datorită frumuseţii
şi abundenţei florilor precum şi aspectul frunzelor şi fructelor la unii dintre ei.

Genul PIRUS L. (PYRUS )


Acest gen are menţionate în ţara noastră, în flora spontană şi cultivată cca. 18 specii dintre care una este
hibridă. Speciile mai decorative sunt:
Pirus nivalis Jacq. (P. communis ssp. nivalis (Jacq.)Gams) - Părul de zăpadă. Arbore înalt de 10-17 m,
cu lujerii tineri alb-tomentoşi, nespinoşi, frunze sunt sub-rotunde, obovate, întregi sau spre vârf uşor serate, în
tinereţe pe ambele feţe tomentoase, mai târziu pe faţă devin glabre şi lucioase.
Florile sunt grupate în inflorescenţe albe tomentoase. Fructul este subglobulos galben-verzui şi ajunge la
maturitate târziu, după căderea primelor zăpezi.
Pirus serotina Rehd. (P. pyrifolia (Burm.)Nakai. Arboraş de 5-10 m, cu lujeri glabri sau uşor păroşi la
început, cu frunze ovat-alungite, rar ovate, de 7-12 cm lungime, lung acuminate, acut dinţate pe margini (dinţi
terminaţi cu sete), în tinereţe slab păroase. Florile sunt albe, dispuse în corimbe iar fructele aproape sferice, brune
cu pete deschise.
Pirus eleagrifolia Pall. (P. nivalis var. eleagrifolia Schneid.) Arbore scund, uneori arbust cu ramuri
brune-cenuşii, de obicei spinoase. Frunzele sunt ovat-lanceolate, obovat-lanceolate sau obovate, de 3-7 cm
lungime, întregi, rar fin dinţate, în tinereţe alb tomentoase pe ambele feţe, la maturitate cenuşiu tomentoase pe dos.
Florile sunt albe, în inflorescenţe alungite, tomentoase iar fructele sunt mici, verzi, globuloase şi foarte tari.
Pirus betulaefolia Bge. Arbore de 5-10 m, cu frunze rombic-ovate până la oblong-ovate, acuminate, cu
baza lat-cuneată, de 4-7 cm lungime, pe margini ascuţit serate pe faţă verzi lucitoare, pe dos tomentoase până la
glabrescente; florile sunt albe dispuse în corimbe tomentoase iar fructul este globulos, brun cu pete albe.
Pirus amygdaliformis Vill. (P. boveana Decne., P. parviflora Desf.) Arbust sau arboraş de până la 6 m ,
spinos, cu frunze ovate, obovate sau oblongi, de 2-7 cm lungime, întregi sau slab-crenate, cu flori albe-rozii în
corimbe tomentoase, iar fructul este subglobulos, brun-gălbui.
Particularităţi biologice şi ecologice generale. Perii ornamentali au creştere relativ înceată, dar o
longevitate mai mare decât a merilor ornamentali. Sunt specii rezistente la ger şi secetă, iubitoare de căldură şi de
lumină. Preferă solurile profunde şi fertile.

6
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe (mai ales pentru înmulţirea speciilor pure şi pentru obţinerea de
portaltoaie), prin altoire, prin butăşire şi prin marcotaj. Semănatul se face de obicei primăvara, cu seminţe
stratificate timp de 85-90 de zile, la temperaturi de 1-4 °C. Altoirea folosită este cea în oculaţie (în august) sau în
despicătură (pentru formele cu trunchi bine evidenţiat). Butăşirea se realizează cu butaşi verzi sau butaşi lignificaţi,
trataţi cu biostimulatori, care vor emite rădăcini în 2-3 săptămâni. Marcotajul se foloseşte doar pentru producerea
de portaltoaie.
Folosire. Se recomandă ca arbori solitari sau în grupări şi la marginea masivelor.

Genul CHAENOMELES Lindl.


Genul conţine 4 specii originare din China şi Japonia, plus 2 specii hibride, precum şi numeroase cultivaruri
şi varietăţi ornamentale. La noi se află în cultură 5 specii dintre care una hibridă.
Chaenomeles japonica (Thunb.)Lindl. (Ch. maulei Schn., Cydonia maulei T.Moore, Pyrus japonica
Thunb., Pyrus maulei Mast.) - Gutui japonez. Arbust cu talia de 2-3 m, în general compact, cu ramuri spinoase,cu
frunze lat-ovate, obovate, de 3-5 cm lungime, pe margini grosier crenat-serate, glabre, lucitoare; florile sunt
solitare, sau câte 3, apar timpuriu (martie-aprilie) iar prin coloritul lor în diverse nuanţe si tonuri de roşu, roz şi
chiar alb sau oranj, dau acestor plante un aspect decorativ, din cele mai apreciate primăvara devreme. Fructele sunt
rotunjite, verzi-gălbui, de 4-5 cm diametru, puternic mirositoare, necomestibile. Chaenomeles japonica are peste
30 de varietăţi din care mai importante sunt: Nivalis (flori albe), Colette (roşu somon ), Boule de feu,
Atrococcinea, Incendie, Columbia (roz), Cardinalis, Pygmaea (pitic-oranj), Umblicata (roz), Simeni (roşu),
Superba (roşu), Grandiflora rosea ş.a.
Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Ch. lagenaria (Loisel.) Koidz. Arbust originar din China,
Japonia, mai viguros decât specia precedentă, formând tufe compacte, cu ramuri glabre, spinoase, frunze ovat-
alungite, acute, pe margini acut-serate, pe faţă lucitoare; florile sunt stacojii, solitare sau în fascicule şi apar în
martie-aprilie pe lemn mai vechi de 1 an iar fructele sunt puţin mai mari ca la specia precedentă şi sunt uşor
roşiatice la maturitate.
Chaenomeles cathayensis (Hemsl.) Schneid. (Ch. lagenaria var. cathayensis (Hemsl.)Rehd. Arbust
erect de 2-2,5 m cu lujerii cu spini scurţi, rigizi, frunze eliptic-lanceolate, lanceolate de 3-10 cm lungime, fin serate
pe margini, de culoare verde-închis pe faţă, pe dos verzi deschis şi uşor pubescente, florile apar tot devreme
(martie-aprilie) sunt albe şi grupate câte 2-3 la un loc iar fructul este lung de 10-15 cm.
Specia are o varietate mai cunoscută - Wilsonii - cu frunze scurt brun-păroase pe faţa inferioară, florile
sunt roze iar fructul este foarte mare şi verde.
Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd. (Ch. japonica x Ch. speciosa). Specie hibridă care se deosebeşte
de Ch. speciosa prin ramurile tinere la început păroase, iar de Ch. japonica prin frunzele mai înguste, acut serate şi
florile mai mari. Are câteva cultivaruri foarte preţuite: Coral Sea (cu flori roz-stacojii şi cu înflorire foarte lungă);
Crimson and Gold (cu flori foarte mari, roşu-închis şi cu anterele galbene-aurii); Ernst Finken (cu flori roşii,
strălucitoare, solitare şi foarte mari); Fire Dance (cu flori roşii intens); Rosea (cu flori pendule de culoare alb-
rozii); Nivalis (cu flori albe pur), ş.a.
Particularităţi biologice şi ecologice. Gutuii japonezi rezistă bine la ger şi la secetă, adaptându-se uşor şi pe
diferite soluri; preferă însă solurile fertile, fără exces de calcar sau prea compacte. Se pot cultiva atât în plin soare
cât şi la semiumbră.
Înmulţire. Gutuii japonezi se pot înmulţi prin seminţe dar prezintă dezavantajul că puieţii sunt neuniformi în
privinţa aspectului florilor. Seminţele necesită stratificare aproximativ 2 luni iar semănatul se poate face direct în
câmp. Este preferată însă înmulţirea vegetativă, la aceste specii putându-se efectua butăşirea (atât în verde cât şi în
uscat), marcotajul (prin muşuroire) şi altoirea prin metoda oculaţiei (iarna sau vara).
Folosire. Aceste specii sunt foarte apreciate pentru înflorirea timpurie şi foarte frumoasă, putându-se planta
izolat, în grupări, masive sau chiar garduri vii libere sau tunse.

Întocmit: Șef lucr. dr. SANDU Tatiana

S-ar putea să vă placă și