Plumb

de George Bacovia

Poezia simbolista “Plumb” deschide volumul cu acelasi titlu, aparut in

1916.
Textul poetic se inscrie in lirica simbolista prin: folosirea simbolurilor,
tehnica repetitiilor, cromatica si dramatismul trairii eului liric. Dramatismul este
sugerat prin corespondenta ce se stabileste intre materie si spirit. Textul nu
cuprinde niciun termen explicit al angoasei, totul putand fi dedus din descrierea
cadrului.
Titlul poeziei este simbolul “plumb”, care sugereaza apasarea, angoasa,
greutatea sufocanta, cenusiul existential, universul monoton, inchiderea
definitiva a spatiului existential, fara solutii de iesire.
Tema poeziei o constituie conditia poetului intr-o societate lipsita de
aspiratii si artificiala. Lumea ostila si stranie, conturata de cateva pete de culoare
este proiectia universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.
Textul este structurat in doua catrene construite pe baza simbolului
“plumb”, care este reluat in sase din cele opt versuri ale poeziei. Cele doua
strofe corespund celor doua planuri ale realitatii: realitatea exterioara, obiectiva,
simbolizata de cimitir si de cavou si realitatea interioara, subiectiva, simbolizata
de sentimentul iubirii, a carui invocare se face cu disperare, fiind si el
conditionat de natura mediului.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin marcile
subiectivitatii: persoana I a verbelor-“stam”,”am inceput”-, persoana I a
adjectivului posesiv “(amorul) meu”.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spatial inchis, apasator, sufocant,
in care eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizand universul interior, si
in care mediul inconjurator a capatat greutatea apasatoare a plumbului.
Elementele decorului funerar sunt: “sicriele de plumb”, “vestmantul funerar”,
“flori de plumb”, “coroanele de plumb”. Repetarea epitetului “de plumb” are
multiple sugestii(cromatica, fizica-de apasare), insistand asupra existentei
mohrate, anoste. Lumea obiectuala, in manifestarile ei gingase si frumusete,
“florile”, este marcata de impietrire. Vantul este singurul element care sugereaza
miscarea, insa produce efecte reci, ale mortii:”Si scartaiau coroanele de plumb.”
 Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabra poarta sugestia
nocturnului.
Strofa a II-a debuteaza sub semnul tragicului existential, generat de
moartea afectivitatii: “Dormea intors amorul meu de plumb.” Cuvantul “intors”
constituie misterul poeziei. Este vorba probabil de intoarcerea mortului cu fata
spre apus. Eul liric isi priveste sentimentul ca un spectator. “Aripile de plumb”
presupun un zbor in jos, caderea grea, moartea. Incercarea de salvare este
iluzorie:”Si-am inceput sa-l strig.”
Elementele naturii primordiale sunt, in poezie, frigul si vantul, care
produc disolutia materiei.
Starea de solitudine a eului liric este sugerata de repetarea sintagmei
“stam singur”, care alaturi de celelalte simboluri accentueaza senzatia de
pustietate sufleteasca.
Instrainarea, impietrirea, izolarea, privirea in sine ca intr-un strain se
circumscriu esteticii simboliste.
La nivel fonetic, cuvantul “plumb” cuprinde o vocala inchisa de cate doua
consoane “grele”, ceea ce sugereaza o inchidere a spatiului. In restul poeziei
predomina vocalele “o”, “i”, “u”, dand sentimentul golului existential, al
absentei, al vidului launtric. Sonoritatile lugubre sunt obtinute prin aglomerarea
consoanelor dure: “b”, “p”, “m”, “n”,”s”,”t”.
In ceea ce priveste prozodia, “Plumb” are o constructie riguroasa, care
sugereaza prezenta mortii, prin inchiderea versurilor cu rima imbratisata, masura
fixa de 10 silabe, iambul alterand cu amfibrahul.
La nivel morfologic, se remarca prezenta verbelor, in marea lor majoritate
statice. Timpul imperfect desemneaza trecutul nedeterminat, permanenta unei
stari de angoasa:”dormeau”,”stam”,”era”. Verbele statice la imperfect sunt
asezate cu precadere la inceput de vers, iar acelor verbe carora nu le este atestata
staticitatea in dictionar, li se reduce intensitatea miscarii. Cele doua verbe, la
perfect compus-“am inceput”-si, respectiv, la conjuctiv-“sa strig”-, sugereaza
disperarea poetului atunci cand constata ca universul inconjurator este cuprins
de atmosfera sumbra a mortii.
Verbul “a fi”, impersonal, apare in doua versuri simetrice sintactic.
Versul al treilea din prima strofa se remarca prin elipsa verbului “a fi” cu
sens existential-“Si flori de plumb si funerar vestmant”-, conturand imaginea
statica si sugerand o imagine impresionista. Adverbul “adanc” asezat langa
verbul “dormeau” sugereaza somnul vesnic, moartea. Apropierea dintre somn si
moarte este clasica, atat datorita nemiscarii pe care ambele stari o presupun, cat
si faptului ca ambele constituie o rupere de lumea reala.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propozitii principale,
independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ. De asemena, se
remarca topica inversa, cu subiectul postpus:”Dormeau adanc sicriele de
plumb”;”Dormea intors amorul”.
Repetarea conjuctiei copulative “si” realizeaza suprapunerea de imagini
pentru a reda aceeasi stare.
La nivel lexical, se remarca prezenta cuvintelor din campul semantic al
mortii:”sicriu”,”cavou”,”funerar”,”mort”. Repetarea acelorasi cuvite are ca efect
monotonia.
La nivel stilistic, se remarca prezenta simbolului central “plumb”, asociat
metaforelor-“flori de plumb”,”coroanele de plumb”,”aripile de plumb”- si
expresivitatea epitetului din versul-“Dormea intors amorul meu de plumb”.
In concluzie, prin atmosfera, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului
si a corespondentelor, zugravirea starilor sufletesti de angoasa, poezia “Plumb”
se incadreaza in estetica simbolista.