Sunteți pe pagina 1din 29

Inceputurile vietii crestine pe teritoriul tarii noastre: dovezi arheologie, lingvistice, martiri.

Primele forme de organizare bisericească: Episcopia Tomisului

A. Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre:

1. Răspândirea creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare: Încreştinarea regiunilor din


Peninsula Balcanică s-a făcut chiar de Ap.Pavel şi ucenicii acestuia. În anii 65-66 a petrecut o
iarnă în Nicopolis (Epir, Grecia), iar în 66 Tit propovăduia în Dalmaţia (II Tim. 4). Şi teritoriul
dintre Dunăre şi mare (Dobrogea actuală), a purtat paşii a doi Apostoli: Andrei şi Filip. Mărturii
istorice în acest sens: Eusebiu al Cezareii (sec.IV), în „Istoria bisericească”, spune că Sf. Andrei
a predicat cuvântul lui Dumnezeu în Scythia, iar Epifanie (sec.VIII) spune că sciţii au fost
evanghelizaţi de Sf.Ap. Andrei. La fel confirmă și Tertulian, Calendarul gotic, martirologiile
occidentale din sec.IX (Beda Venerabilul, Rabanus Maurus, Florus de Lyon, Adon de Vienne,
Usuard), creaţiile folclorice şi unele toponimice dobrogene (peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf.
Andrei). Cât îl priveşte pe Sf. Ap. Filip, mai multe mărturii istorice consemnează faptul că “Filip
a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie”: Calendarul gotic, sec.IV (care înscrie printre
zilele de sărbătoare nu numai pe Andrei, ci şi pe Filip, ziua de 15 nov. fiind consacrată cinstirii
lui, cu precizarea că a murit la Hierapolis); Martirologiul lui Usuard şi Martirologiul lui Adon,
cel din urmă precizând că Apostolul „a convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie
şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi”. Creştinismul românesc este deci de origine
apostolică.
2. Răspândirea creştinismului în Dacia: argumente logico-istorice:
a) Prin colonişti aduşi din sudul Dunării, dar şi din Asia Mică şi din alte provincii
romane;
b) Prin soldaţi: legiunea XIII Gemina la Apulum (Alba Iulia) şi legiunea V Macedonica la
Potaissa (Turda). Primul roman încreştinat a fost un militar, sutaşul Corneliu; ca dovadă,
existenţa a numeroşi martiri creştini în rândul soldaţilor romani (mai ales în sec. III-IV);
c) Prin sclavi încreştinaţi, servitori ai coloniştilor înstăriţi;
d) Prin negustori creştini (ex. în N.T. – Lidia, Fapte 16) – se ştie că în timpul ocupaţiei
romane în Dacia, legăturile comerciale cu Asia Mică, cu insulele greceşti şi cu alte regiuni
romane erau în floare;
e) Prin captivi: goţii au pătruns pe teritoriul ţării noastre în sec.IV. În expediţiile pe care
le făceau în sudul Dunării ei aduceau aici nu numai prăzi, ci şi captivi.

3. Mărturii ale scriitorilor creştini: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful („nu există nici un neam... din
cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui
Hristos”); apologetul Tertulian („Hristos stăpânește și în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor
și sciților”), Origen (scria că foarte mulţi dintre germani, daci… şi sciţi n-au auzit cuvântul
Evangheliei – ceea ce înseamnă că unii l-au auzit).

B. Dovezi arheologice:

Multe vestigii arheologice descoperite la noi poartă simboluri creștine, care datează din
sec.II-VI: sf.cruce, sub diferite forme: x, T, +, Bunul Păstor, mielul, pomul vieţii, peştele (în
greaca veche termenul IXQYS (ihtis) însemna “peşte”; creştinii au folosit iniţialele acestui

1
cuvânt pentru a desemna numele lui Hristos), porumbelul, corabia, ancora, măslinul, literele
greceşti A şi W, chrisma sau monograma lui Hristos - sub forma IX sau XP.
Dintre toate aceste simboluri creştine, numai sfânta cruce şi monograma lui Hristos au
rămas până astăzi.
1. Obiecte paleocreștine în Transilvania și Banat:
a) tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu); e formată dintr-
un donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă dreptunghiulară
pe care sunt inscripţionate cuvintele: “Ego Zenovius votum posui” (Eu Zenovius am pus
ofrandă). Limba latină ne duce la concluzia că acest donarium aparţinea unei comunităţi daco-
romane. Faptul că el se putea folosi doar agăţat (probabil de un policandru) ne determină să
conchidem că în secolul IV exista o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine şi limbă
proprie, termeni latini creştini;
b) gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în 1848, aşa că
astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3 cm) şi
avea sculptată pe ea scena “Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu un altul
lângă el, la picioare; un pom (al vieţii) pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol al Duhului
Sfânt); o corabie din care cade un om în apă, în gura unui monstru marin (Iona); în jurul corabiei
era criptograma creştină ΙΧΘΥΣ;
c) fragmentele de la Moigrad (Sălaj) - cel mai important e discul cu monograma lui
Hristos, cu un fragment de inscripţie votivă – sec. IV;
d) basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile
unei biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI. 2. Obiecte paleocreștine în Oltenia: la Romula
(jud. Olt) – două opaiţe decorate cu cruci, două geme (sec. III-IV), o cruciuliţă de bronz;
basilicile de la Slăveni (jud. Olt - urmele unei biserici din sec. IV), de la Sucidava (azi Celei-
Corabia - urmele unei basilici din sec.V-VI), de la Moigrad - sunt cele mai vechi lăcaşuri de cult
creştin cunoscute în N Dunării.

2. Descoperiri arheologice în Dobrogea:


a) inscripţii creştine – aprox. 100, datând din sec. IV-VI; aproape jumătate provin de la
Tomis, iar celelalte din Histria, Dinogetia, Callatis, Axiopolis, etc.;
b) obiecte paleocreştine: gema de la Tomis (sec.IV-V, Mântuitorul încadrat de Apostoli),
discul refăcut de episcopul Paternus (înainte de 518, este din argint aurit, de dimensiuni mari,
peste 6 kg; are numeroase simboluri creştine şi o inscripţie latină; azi se află la Muzeul Ermitaj
din Petersburg); c) basilici paleocreştine (peste 35): la Tomis – 6 basilici, sec.V-VI; la Tropaeum
Traiani (Adamclisi) – 5 basilici din sec.V-VI; la Histria – 7 basilici (sec.V-VI); la Callatis – o
basilică de tip sirian din sec.IV-V; la Beroe (azi Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) – s-au descoperit
fundaţiile unei basilici din timpul lui Constantin cel Mare; e cea mai veche din sud-estul Europei;
la Axiopolis – aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius; la Niculiţel – o biserică
din sec.IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filipos; bisericuţele rupestre de
la Basarabi (fost Murfatlar) - s-au descoperit 6 bisericuţe din sec.IV-V, unice de acest gen, săpate
în carieră calcaroasă la 20 km de Constanţa.

2
C. Dovezi lingvistice:

Întăresc afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului la noi începând cu sec.II d.H.


Limba română îşi are originea în latina populară adoptată de geto-daci de la colonizatorii romani
(de ex., „Crezul” şi „Tatăl nostru” au terminologie latină în proporţie de 90%).
Argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost concomitentă cu
procesul etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Dacă încreştinarea ar fi fost mai târzie, atunci
lexicul bisericesc ar fi fost preponderent slavon. O parte din aceşti termeni fundamentali de
credinţă au fost împrumutaţi din lumea romană păgână, primind însă un alt conţinut, creştin, iar
alţii au fost creaţi anume pentru exprimarea unor noi noţiuni de credinţă.
1. Termeni din lumea romană păgână: Biserică din lat. “basilica” („casă împărătească”);
Dumnezeu: „Domine Deus”; Duminică – „Dies Dominica” (ziua Domnului); Crăciun (cei mai
mulţi cercetători sunt de părere că denumirea vine de la “calatio”, prima zi a lunii, în care preoţii
romani convocau poporul pentru anunţarea sărbătorilor din acea lună; cea mai importantă
“calatio” era la 1 ianuarie, când se anunţau sărbătorile de pe parcursul întregului an; creştinii ar fi
împrumutat această denumire pentru Naşterea Domnului care, până în sec. IV, se sărbătorea în
preajma acelei “calatio” de la 1 ianuarie; alţi cercetători opinează că termenul ar deriva de la
“creatio” – ziua “facerii” lui Iisus); Floriile (o sărbătoare păgână de primăvară, a florilor, numită
“Floralia”; ea a fost asimilată de creştini cu intrarea Domnului în Ierusalim); Rusaliile „Rosalia”
(ziua pomenirii morţilor); Sărbătoare „dies (con)servatoria” (limbile romanice apusene folosesc
alt termen, latinescul “festum”); Lege – “lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi “legea
românească”; limbile romanice apusene folosesc derivate din “fides”).
2. Termeni cu înţeles exclusiv creştin: Creştin – din “chrestianus”, derivat de la Chrestus
(Hristos), a boteza (baptisto, are = a cufunda în apă), cruce (crux), înger (angellus), păcat
(peccatum) a se ruga (rogo, are), sânt (sanctus), părinte, (parens, parentem).

D. Martiri creștini în ținuturile dunărene la începutul sec.IV:

La Sirmium (azi Mitroviţa, în Jugoslavia) au fost martirizaţi preotul daco-roman


Montanus şi soţia sa Maxima, care au fost înecaţi în râul Sava la 26 martie 304; episcopul Irineu
şi diaconul său Dimitrie în 6, respectiv 9 aprilie 304. La Cibalae (N-V de Sirmium): Donat,
diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust (21 august). La Singidunum (azi Belgrad),
diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, aruncaţi în Dunăre în 13 ianuarie 307. În Moesia Inferior
la Novae: Sf. Mc. Lup (23 august).
La Durostorum (Silistra), în 298: Pasicrat şi Valentin (24 aprilie), Nicandru și Marcian (8
iunie), cu alţi 47 de ostaşi. În 304, lângă Durostorum trei ţărani: Quintilian, Maxim citeţul şi
Dadas (28 aprilie). În 362, a fost chinuit şi ars pe rug soldatul Emilian (18 iulie), pentru că a
distrus idolii dintr-un templu păgân.
În SCYTHIA MINOR:
La Tomis (Constanţa) la 7 martie 300 episcopul Efrem al Tomisului. Mai târziu, prin 320-
323, au fost arşi de vii Macrobiu şi Gordian. Fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin au pătimit tot în
timpul lui Liciniu, prin 320-323. La fel episcopul Tit al Tomisului, pentru că a refuzat înrolarea
în armata lui Liciniu.
La Axiopolis (lângă Cernavodă) au pătimit în 303 Chiril, Chindeas şi Tasius.

3
La Halmyris, 8 iulie, prin anii 290-303, preotul Epictet şi tânărul Astion, convertit de el
(în 2001 i se descoperă moaştele făcătoare de minuni, astăzi la catedrala din Constanţa).
La Niculiţel (jud.Tulcea) în 1971 s-a descoperit o basilică paleocreştină (sec.IV-V). În
cripta de sub altar s-au descoperit moaştele a 4 martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos
(+304-305), care astăzi se păstrează la măn.Cocoş. (Persecuțiile goților conduși de Athanaric
împotriva creștinilor din Dacia: Sf. Nichita Romanul sau Gotul – 15 septembrie; Sf. Sava Gotul,
înecat în râul Buzău, la 12 aprilie 372).

E. Episcopia Tomisului:

Aşa cum Apostolii hirotoneau episcopi pentru comunităţile pe care le converteau, tot aşa
va fi făcut şi Sf. Ap. Andrei.
De fapt, pentru Sf. Ap. Filip se şi afirmă în “Martirologiul lui Adon” că acesta a aşezat
în Scythia diaconi, preoţi şi episcopi.
Deşi episcopia de Tomis este atestată documentar abia în anul 369, au existat aici
episcopi, probabil chiar din epoca apostolică.
1. În unele acte sunt pomeniţi episcopi tomitani înainte de anul 369. În actul martiric al
sfinților Epictet şi Astion, martirizaţi la sfârşitul sec.III, se aminteşte de episcopul Evangelicus
care i-a botezat pe părinţii lui Astion plecaţi în cătarea fiului lor.
2. Efrem, mort ca martir în timpul lui Diocleţian.
3. În timpul lui Liciniu întâlnim un episcop tomitan pe nume Titus, care ar fi murit ca
martir.
4. La Sinodul I Ecumenic a participat şi un episcop din Scythia, lucru consemnat de
Eusebiu de Cezareea („nici scitul nu lipsea din ceată”). Unii istorici consideră că numele acestuia
era Marcu, alţii Teofil al “Gothiei”.
5. Primul episcop de Tomis atestat documentar este Bretanion. Istoricul Sozomen
consemnează un conflict dintre Bretanion şi împăratul Valens în 369 (împăratul a încercat să-l
determine pe episcop să intre în comuniune cu arienii. Bretanion a refuzat şi, lăsându-l pe Valens
acolo, a plecat cu poporul în altă biserică. Împăratul, simţindu-se ofensat, l-a exilat, însă ulterior
l-a repus în scaun, temându-se de o revoltă a sciţilor). Bretanion este, se pare, şi autorul actului
martiric care însoţea moaştele Sfântului Sava în drumul lor spre Capadocia. A fost trecut în
rândul sfinţilor, la 25 ianuarie.
6. Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la Sinodul II
Ecumenic din 381.
7. În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic (daco-roman). În acest an era
trecut de Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii, model de virtute şi trăire
creştină (făcător de minuni). În cursul păstoriei lui, în Scythia şi-au făcut apariţia hunii, care au
sădit teroare printre localnici. Teotim a încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi chiar a făcut
misiune de evanghelizare printre ei. Sozomen relatează două întâmplări miraculoase: la
rugăciunea lui Teotim, acesta, împreună cu însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi de ochii hunilor;
încercarea unui hun de a-l face captiv pe Teotim, soldată cu paralizia barbarului. Aceste
întâmplări i-au adus admiraţia hunilor care l-au numit “(Dumne)zeul romanilor”. Teotim a fost
prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400 la un sinod la Constantinopol.

4
Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din 403, în care l-a apărat pe Sf. Ioan. Curăţia vieţii
lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt (20 aprilie).
8. Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic (431),
semnând ca ortodox actele conciliului.
9. Urmaşul lui a fost Ioan (înainte de 448), “unul dintre cei mai buni teologi ai timpului”,
care a participat activ la disputele teologice ale vremii.
10. În 449 îl întâlnim la Tomis pe Alexandru, care a participat la un sinod de la
Constantinopol împotriva monofizismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV Ecumenic (451), a
semnat totuşi hotărârile ortodoxe ale acestuia.
11. În anul 458 împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu, inclusiv
lui Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru Ortodoxie.
12. Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit
numele lui Paternus. Acum au activat “călugării sciţi” cu binecunoscuta formulă “unul din
Sfânta Treime a pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din 520
semnează ca “episcop-mitropolit al Scythiei”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune
episcopale sufragane.
13. Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în
549 corespondenţă cu papa Romei în legătură cu “Cele Trei Capitole”. Alte episcopii în Scythia
Minor: Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor în sec.VI este confirmată de mărturii
istorice şi arheologice: fragmente de inscripţii descoperite la Callatis, Histria, care oferă
informaţii despre mai multe episcopii, semnătura episcopului-mitropolit Paternus, scrierile
călugărilor sciţi adresate împăratului Iustin, o listă („notitia”) a Patriarhiei Ecumenice cu
episcopiile şi mitropoliile din secolul VI, care consemnează 14 scaune episcopale în Scythia
Minor (Axiopolis, Callatis, Noviodunum, Halmyris, Histria etc). Acestea au fost înfiinţate
probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis (probabil primul mitropolit a fost
Paternus), care avea jurisdicţie nu numai asupra Dobrogei, ci şi asupra sudului Moldovei şi
estului Munteniei

5
MITROPOLITUL DOSOFTEI al Moldovei (1671-1686)

Învață la Iași și în Polonia;


călugăr la Probota (1649) – când traduce (pentru prima oară în românește) „Istoriile lui Herodot”;
episcop la Huși (1658);
episcop la Roman (1660) – când a revizuit traducerea „Vechiului Testament” făcută de Nicolae
Milescu la Constantinopol, și care se va tipări apoi în „Biblia” de la București, din 1688;
mitropolit al Moldovei (1671) –pastoreste in vremuri grele pentru tara.

Lucrări ale lui Dosoftei:


1648-1649 “Istoriile lui Herodot” – romana;
1673 - “PSALTIREA IN VERSURI” (a lucrat vreme de 5 ani) tiparita la manastirea Uniev,
pentru ca vechea tiparnita a lui Vasile Lupu si mitr. Varlaam, se distrusese; (peste 8600 de
versuri), unii dintre psalmii versificați intrând cu timpul în cântecele de stea și în colinde.
Mitr. Dosoftei începe tipărirea principalelor cărți de slujbă în românește, el fiind primul
ierarh din Moldova care începe munca grea de pătrundere a limbii românești în biserică,
în locul celei slavone.
Mitr. Dosoftei – primul care a diversificat „Psaltiri” in cadrul Bisericii Ortodoxe, intr-o
limba nationala.
„Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” (Uniev, 1673);
în 1679 încearcă să refacă la Iași vechea tipografie a lui Vasile Lupu și tipărește
„DUMNEZEIASCA LITURGHIE ÎN ROMÂNEȘTE” (a doua traducere după Coresi și
prima traducere a Sfintei Liturghii făcută de un ierarh).
în 1680 tipărește o „Psaltire” de-nțeles, în slavonește și românește; nefiind mulțumit cu aspectul
grafic, cere sprijin lui Nicolae Milescu, aflat în Rusia, și patriarhului Ioachim al Moscovei,
pentru înființarea unei noi tipografii; patriarhul îi trimite o tiparniță completă, pe care Dosoftei a
instalat-o la biserica Sf.Nicolae domnesc din Iași.
În 1681 tipărește un „MOLITVELNIC DE-NȚELES” - romana;
în 1683 o nouă ediție din „SFÂNTA LITURGHIE ȘI PAREMIILE PRESTE AN”, toate în
românește. În Molitvelnic și în Paremii a mai adăugat și o lucrare istorică proprie, și anume un
Poem în 136 de versuri despre domnii Țării Moldovei, de la Dragoș Vodă și până la Duca Vodă,
care domnea atunci.
Între 1682-1686 traduce și prelucrează din grecește și slavonește „VIAȚA ȘI PETRECEREA
SFINȚILOR”, în 4 volume, la care a lucrat 25 de ani, după cum spune în prefață.
Activitatea literară în Polonia:
Þ În 1686, regele Poloniei, Jan Sobieski, pornind război împotriva turcilor, intră în Moldova
încercând să convingă de partea sa pe domnitorul Constantin Cantemir, care refuză; la plecare, ia
în Polonia ca ostatic pe mitropolitul Dosoftei, care pleacă însoțit de moaștele Sf. Ioan cel Nou de
la Suceava și documentele moșiilor Mitropoliei.
Þ În timpul exilului întocmește o nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei, continuând
lista lor până la Constantin Cantemir;
Þ traduce din prologul dramei “Erofili” 154 de versuri din grecește în românește, aceasta fiind
prima încercare de traducere în limba română a unei opere din dramaturgia universală; la
rugămintea mitropolitului Kievului și a patriarhului Moscovei, traduce din greacă în slavo-rusă o
seamă de lucrări pentru lămurirea unor probleme teologice controversate (Tâlcuirea Sf.Liturghii
a Sf. Gherman al Constantinopolului, Epistolele Sf. Ignatie Teoforul al Antiohiei, Constituțiile
6
Sf. Apostoli, Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră, a lui Simeon al Tesalonicului,
Mărgăritare din cuvântările Sfinților Părinți, dintre care 34 - din 40 - aparțineau Sf.Ioan Gură de
Aur, etc.);
Þ începe să traducă în românește Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.
Moare în 13 dec.1693, la aproape 70 de ani. Este canonizat în 2005, fiind prăznuit pe
13 decembrie.

7
MITROPOLITUL VARLAAM al Moldovei (1632-1653)

Pe când era egumen la Secu traduce în românește „Scara” Sfântului Ioan Scărarul(1618).
Devine duhovnic și sfetnic al domnitorului Miron Barnovschi, care îl trimite în 1628 în
fruntea unei solii la Moscova si Kiev, să cumpere icoane pentru ctitoriile sale; la Kiev se
întâlnește cu Petru Movilă.
Revine în 1629, iar în 1632, deși simplu egumen la Secu, este ales mitropolit al Moldovei,
trecându-se peste episcopii de Roman, Rădăuți și Huși.
La îndemnul său, noul domnitor Vasile Lupu obține de la mitropolitul Petru Movilă o
tipografie, prima tipografie din Moldova, pe care o va instala la mănăstirea Trei Ierarhi din
Iași, unde Varlaam va începe tipărirea de cărți în românește (nu de slujbe bisericești).

a) „Cazania” din 1643 sau „Carte românească de învățătură la dumenecele preste an și


la praznice împărătești și la svănți mari” este cea mai importantă lucrare a sa. E prima carte
romaneasca tiparita in Moldova.
Cazania are 2 parti:
Þ partea I – 54 cazanii la duminici
Þ partea II – 21 cazanii la sarbatori imparatesti si sfinti.

v Din prefața domnitorului Vasile Lupu, adresată „la toată seminția românească pretutindenea ce se
află pravoslavnici în această limbă” și din prefața mitropolitului Varlaam se desprinde ideea
unității de neam și de limbă a românilor din cele trei țări românești. Varlaam are meritul că a
strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii grecești și slavonești (200 de pagini din cele 506 fiind
traduse din „Comoara” de predici a mitropolitului grec Damaschin Studitul), le-a revizuit și le-a
dat la tipar ca „dar” întregului popor român.
v Cazania reprezinta cea mai ingrijita forma de exprimare a limbii romane din prima jum a sec
XVII. A cunoscut o larga raspandire in 1643 chiar si in Transilvania (se cunosc numeroase copii
facute in manuscris in Transilvania).
v Cazania are un aport prețios la formarea limbii noastre literare.

b) „Șapte Taine ale Bisericii” (1644) aparuta la Iasi, în 340 de pagini,explică Sfintele Taine,
combătând pe calvinii din Transilvania.
V La talmacire a lucrat logofatul Eustratie;
V Este o explicare a Sf. Taine sub forma catehetica – cu intrebari si raspunsuri;
V Cartea este menita sa apere ortodoxia la atacurile protestantilor care nu recunoasteau cele 7 Sf.
Taine;
V S-ar fi folosit opera „Cele 7 Sf. Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu (+1616) care aparuse
intr-o versiune slava la Kiev;

c) „Răspuns la catehismul calvinesc” (1645) „Cartea care se cheama raspunsul contra


catehismului calvinesc”, apăruse la Alba Iulia un „Catehism”calvinesc in romaneste în 1640-
1642;
® Varlaam vede acest catehism calvinesc la boierul muntean Udriște Năsturel, când vine în Țara
Românească pentru a împăca pe Matei Basarab cu Vasile Lupu. Constatând că era „plin de
otravă de moarte sufletească”, convoacă în 1645 un sinod al ierarhilor din cele două țări (la care
participă și mitropolitul Teofil din Țara Românească), pentru a aproba Răspunsul întocmit de

8
mitropolitul Varlaam la Catehismul din 1642. În prefața Răspunsului, tipărit la Iași în 1645,
apare din nou ideea de unitate națională, căci se adresa în primul rând credincioșilor din
Transilvania. De asemenea, apariția lucrării arată cum colaborau Bisericile din Țara Românească
și Moldova pentru menținerea unității naționale și spirituale a poporului român.

Alte fapte petrecute sub păstorirea lui Varlaam:


V „Scara” („Leastvita”)-1618- tradusa in timpul calugariei la man. Secu, dupa o versiune
neogreaca a unui episcop umanist Maxim (sec. XVI);
V în 1640, la îndemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu pune bazele unei Școli superioare
(Colegiu sau Academie) la Iași – prima institutie cu invatamant superior in Moldova, unde
Petru Movilă al Kievului trimite dascăli învățați în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațchi, ca
profesor de latină și egumen la Trei Ierarhi;
V mitr. Varlaam a pastorit in timpul luminatului domnitor umanist Vasile Lupu. Acesta a ridicat
Biserica „Sfintii Trei Ierarhi”in 1639, fiind sfintita de Varlaam la 6 mai. Intre 1642-1643 este
facuta pictura de niste zugravi rusi, iar in 1645 este inchinata la Athos. Biserica devine catedrala
mitropolitana, iar patriarhul Partenie al Constantinopolului daruieste domnitorului Vasile Lupu
moastele Sf. Parascheva, pentru ca acesta platise toate datoriile Patriahiei Ecumenice.
V are loc Sinodul de la Iași, din 1642, care aprobă „Mărturisirea de credință” a mitropolitului Petru
Movilă;
V in 1646, la Iasi, „Pravila lui Vasile Lupu” („Carte romanesca de invatatura la pravilele
imparatesti si alte judete”) –tradusa din greceste de logofatul Eustratie.
Partea I – traducere din greceste a unei legiuni agrare;
Partea a II-a – prelucrare dupa alta a penalistului italian PROSPER FARINACIUS (1544-
1618).
Amandoua au la baza codul de legi al imparatului Iustinian.
V în 1653, Vasile Lupu pierde tronul, retragandu-se la Hotin și mitr. Varlaam se retrage la man.
Secu;
Va muri în 1657, fiind ingropat langa zidul bisericii (dreapta).
Este canonizat în 2007, fiind prăznuit pe 30 august.

9
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL al Ungrovlahiei (1708-1716)

º Se naște în Iviria (Georgia azi);


º luat rob de turci, iar după eliberare rămâne pe lângă Patriarhia ecumenică, unde probabil se și
călugărește.

Călugăr tipograf:
® În 1690 Constantin Brâncoveanu îl aduce în Țara Românească, unde învață meșteșugul
tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Hușilor in tipografia domneasca din Bucuresti. Dupa ce
Mitrofan ajunge episcope la Buzau, Antim a preluat conducerea tipografiei.
® În 1691 tipărește o carte în grecește, apoi devine conducător al tiparniței domnești de la
București până în 1694, unde tipărește alte trei cărți, printre care și o “Psaltire românească”.
® Între 1696-1701 este egumen la Snagov, unde întemeiază o nouă tipografie, tipărind alte 15
cărți (5 în românește), printre care un Liturghier greco-arab pentru Patriarhia Antiohiei Siriei.
® Între 1701-1705 își continuă activitatea tipografică în București, tipărind alte 15 cărți, între
care și un Ceaslov greco-arab (tot pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei), “Noul
Testament” în românește (1703), etc.
® Episcop al Râmnicului: În 1705 devenind episcop la Râmnic, mută acolo tipografia de la
Snagov, unde apar alte 9 cărți, dintre care 3 românești și 3 slavo-române, toate cărți de slujbă,
printre ele aflându-se “Liturghierul” și “Molitvelnicul”, primele ediții românești din Muntenia
(1706).
® Mitropolit al Ungrovlahiei: Murind în 1708, mitropolitul Teodosie lasă prin testament ca
episcopul Antim să-i fie urmaș. Acesta este înscăunat în februarie 1708, fiind de față și patriarhii
Alexandriei și Ierusalimului.

Noi tipografii: Întemeiază o nouă tipografie la Târgoviște, unde, din 18 cărți apărute, 11
sunt în românește (Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul, Catavasierul, Ceaslovul,
Pildele filozofești, etc.).
În 1715, Antim mută tipografia de la Târgoviște la București, înființând tot la București o
nouă tipografie, la mănăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinților.

PATRU CĂRȚI AU FOST SCRISE DE EL ÎNSUȘI:

1. “Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței” (Râmnic, 1705),


2. “Învățătură bisericească la cele trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
preoților” (Târgoviște, 1710),
3. “Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (Târgoviște, 1714)
4. “Sfătuiri creștine politice către domnitorul Ștefan Cantacuzino”, în grecește
(București, 1715).
5. A mai rămas de la el o lucrare în manuscris, “Chipurile Vechiului și Noului
Testament”, care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3
schițe și 8 desene.
6. “DIDAHIILE” sunt predici originale (28 de predici la diferite duminici și sărbători și 7
cuvântări ocazionale), în care mitropolitul osândea diferite păcate ale vremii sale, mai
ales ale marii boierimi. Mănăstirea Antim: Mitropolitul Antim este ctitorul mănăstirii

10
Tuturor Sfinților din București, ridicată de el între 1713-1715, pentru care a întocmit un
Așezământ de ajutorare a celor săraci, a străinilor, etc.

De altfel, mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna


limba română în slujba bisericească, desăvârșind ceea ce se începuse sub Matei Basarab
(tipicul în românește) și Șerban Cantacuzino (textele biblice). Prin tipărirea cărților de slujbă
în românește, Antim a contribuit la făurirea unei limbi liturgice românești, care dăinuiește
până azi.
După el au rămas netraduse doar Mineiele, Triodul și Penticostarul, care se vor tipări mai
târziu.
În total, în decursul activității sale în Țara Românească, s-au tipărit 63 de cărți, dintre
care 22 erau în românește. (21 la Bucuresti, 15 la Snagog, 9 la Ramnic, 18 la Targoviste).

TIPARITURI:

1) 1691 – “Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon” – tradus in greaca
moderna de Hrisant Notara;
2) 1693 – “Evangheliar slavo-roman” - gravure, frontispicii, postfata mitropolitului;
3) 1694 – activitatea s-a interupt pentru un timp; mitr. Antim a trimis cu utilajele la man. Snagov
unde a scos cateva carti (15 carti: 7 grecesti, 5 romanesti, una slavona, una slavo-romana, una
greco-araba);
4) 1697 – “Antologhionul” – peste 2000 pagini;
5) 1698 – “Marturisirea ortodoxa”;
6) 1701 – “Liturghierul Greco-arab”;
7) Carti romanesti la SNAGOV:

1697 - “Evanghelia”;
1698 – “Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu”;
1700 – “Invataturi crestinesti”;
1701 – “Floarea darurilor”;

8) 1701 - inceteaza pentru totdeauna activitatea tipografica la Snagov, fiind reluata la Bucuresti.
9) 1701-1705 – 15 carti (2 romanesti, 11 grecesti). Cele romanesti 1703:

“Noul Testament”;
“Acatistul Maicii Domnului”;
“Ceaslov slavo-roman”;

Cele grecesti: 1704 – “Invatatura dogmatic a Prea Sfintei Biserici rasaritene si


universale”; 1704 – “Paralele grecesti si romane”;
10) 1705 – episcop al Ramnicului – prima grija a fost sa infiinteze o tipografie;
11) aici tipareste 9 carti: 3 romanesti, 3 grecesti, 3 slavo-romanesti; Tipareste la Rmanic un sir de
carti de slujba in limba romana – fapt ce constituie inceputul triumfului limbii romanesti.
12) 1705 – “Antologhion”;
13) 1705 – “Octoih mic”;
14) 1706 – “Slujba Adormirii Nascatorei de Dumnezeu”;

11
15) “Molitfelnic” – 2 volume, continand un “Liturghier” (prima editie a Liturghierului in Tara
Romaneasca) si un “Molitfelnic” – in romana toate;
16) 1705 – “Invataturi pe scurt pentru Taina Pocaintei”;
17) 1708 – mitropolit in Tara Romaneasca ( in locul lui Teodosie); Muta tipografia de la Ramnic
la Targoviste, tiparind aici 18 carti – 11 romanesti:

1710 -“Invatatura bisericeasca la cele mai trebuincioase si mai de folos pentru invatatura
preotilor”;
1710 – “Psaltire”;
1712 - “Octoih”;
1713 – “Dumnezeiestile si Sfintele Liturghii”;
1714 – “Catavasier”; 1715 – “Ceaslov”;

12
Carti grecesti: 1709 – “Carte de peste tot anul cuprinzand tot serviciul bisericesc”-carte
masiva, peste 1600 pagini; 1710 – “Panoplia dogmatica”;
18) 1715 – muta tipografia de la Targoviste la Bucuresti tiparind o lucrare in limba greaca:
“Sfatuiri crestine politice catre domnitorul Serban Cantacuzino”.
19) 1716 - tipareste la man. Antim “Istoria sfanta – adica iudaica”, scrisa de Alexandru
Mavrocordat. Era ultima tiparitura a mitr. Antim.

Patriot luminat:
A fost un luptător împotriva asupririi turcești, considerând că doar o alianță cu Rusia ar putea
duce la înlăturarea jugului turcesc. Din această cauză, dar și în urma unor intrigi ale adversarilor
săi, raporturile mitropolitului cu Constantin Brâncoveanu s-au răcit, acesta cerându-i chiar să-și
dea demisia din scaun, în 1712. Antim își dovedește însă nevinovăția și rămâne mitropolit până
la moartea lui Brâncoveanu (1714), și apoi sub urmașul său, Ștefan Cantacuzino.
În 1716 noul domnitor, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, îl acuză pe mitropolit de
uneltire și îl închide, cerând apoi patriarhului ecumenic să-l caterisească; e ucis de turci în
toamna anului 1716, în drum spre Muntele Sinai (unde trebuia să fie închis pe viață) și aruncat în
râul Marita din Bulgaria, lângă Adrianopol.
După 250 de ani de la moartea sa Patriarhia ecumenică îi anulează caterisirea, iar în 1992
este canonizat, fiind pomenit la 27 septembrie.

13
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL al Ungrovlahiei (1823-1829, 1833-1834)

În 1790, tânărul elev Gheorghe părăsește Academia de la Sf. Sava din București, plecând
împreună cu doi călugări la mănăstirea Neamț, unde este tuns în monahism cu numele Grigorie
de însuși starețul Paisie, și dat în ascultare lui Gherontie, unul din cei doi călugări cu care venise;
mai târziu este hirotonit ierodiacon.
Mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei Filitti, cere starețului de la Neamț să-i trimită doi părinți
traducători de limbă greacă, iar Grigorie și Gherontie, ajunși din nou la București, tipăresc două
din traducerile lor:

 “Carte folositoare de suflet” (1799)


 “Chiriacodromionul” mitropolitului grec Nichifor Teotokis (1801).

Reîntorși la Neamț, noul mitropolit Veniamin Costachi le cere sa facă noi traduceri, așa încât
mai apar la Iași lucrările:

 “Întrebări și răspunsuri” ale Sfântului Atanasie (1803),


 “Tâlcuire la cele patru Evanghelii” a lui Teofilact al Ohridei (1805),
 “Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin (1806).

După moartea lui Gherontie, Grigorie, rămas singur, continuă activitatea în tipografia
înființată de mitropolitul Veniamin, tipărind, printre altele, în 1816, o traducere a teologului grec
Atanasie din Paros, “Adunare pe scurt a dumnezeieștilor dogme ale credinței”.
Vine din nou la București, mai întâi la Antim și apoi la Căldărușani. La îndemnul
mitropolitului Dionisie Lupu (ultimul mitropolit de sub fanarioți), traduce și tipărește la
București:
% “Cele șase cuvinte despre preoție” ale Sf. Ioan Gură de Aur (1820)
% “ Cuvântul despre preoție” al Sf. Grigorie de Nazianz (1821).

Activitatea ca mitropolit:
După retragerea în 1821 a mitropolitului Dionisie Lupu, scaunul vacant este ocupat abia în
1823, când Grigorie Ghica, primul domn „pământean” după 1821, alege din cei trei candidați
propuși pe ierodiaconul Grigorie de la Căldărușani. Ca mitropolit, Grigorie Dascălul:

 completează scaunele vacante ale eparhiilor sufragane cu vlădici români


 oprește abuzurile din Biserică
 înființează seminarii teologice în fiecare eparhie
 numește egumeni români în mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, urmărind plătirea
datoriilor și refacerea acestor mănăstiri lăsate în paragină.
 continuă traducerile din Sfinții Părinți,
 în 1827 tipărește o “Învățătură pre scurt pentru nunți”, cu explicarea gradelor de
rudenie, foarte necesară preoților.
 În 1828, cu ajutorul mitropolitului Grigorie, s-a tipărit la București prima traducere a
“Tetraevanghelului” în limba bulgară.

14
 Între 1828 și 1834, Principatele Române intră sub ocupație rusească, mitropolitul
Grigorie ajungând în 1828 locțiitor de domn (caimacam), în locul lui Grigorie Ghica,
fugit din țară.
 În 1829 însă, autoritățile rusești îl trimit în surghiun la Chișinău.
 Întors în 1832, este oprit la Buzău într-un nou surghiun, dar aici înființează o tipografie
unde scoate câteva din traducerile sale, între care și două lucrări ale Sf. Ioan Gură de Aur,
toate fiind împărțite „în dar”.
 Abia în 1833 revine la București ca mitropolit. Începe repararea Catedralei
mitropolitane, tipărirea primului volum din “Viețile Sfinților” la tipografia înființată de
el la Căldărușani, dar toate acestea nu le poate vedea terminate.

Moare în 1834, fiind îngropat la Căldărușani.


Este canonizat în 2006, fiind pomenit pe 22 iunie.

15
MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA al Transilvaniei (1864-1873)

Þ Se naște la Mișcolț (Ungaria), în 1808.


Þ Studii la Budapesta (filosofie și drept) și in 1829 Vârșeț - Iugoslavia (teologie ortodoxă).
Þ Călugăr la mănăstirea sârbească Hopovo (1833.
Þ Profesor de teologie (1834)
Þ secretar al Consistoriului Mitropoliei sârbe din Carloviț (1835).
Þ Diacon (1834) si Preot (1837);
Þ profesor la seminarul din Vârșeț, arhimandrit și egumen la mănăstirile sârbești Hopovo și
Covil.
Þ În 1846 vine în Transilvania, ca vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în 1847 un sinod
electoral al protopopilor ortodocși întrunit la Turda îl alege între cei trei candidați din care
împăratul de la Viena urma să confirme un episcop.
Þ E ales și hirotonit la Carloviț, în 18 februarie 1848, de către mitropolitul sârb Iosif Raiacici.

Activitatea organizatorică bisericească:


După revoluția din 1848, Andrei Șaguna a început demersurile pentru restaurarea vechii
Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, desființată în 1701. În acest scop scrie trei memorii și ridică
problema în trei sinoade (1850, la care participă și Avram Iancu, 1860 și 1864), urmărind să
obțină consimțământul mitropolitului sârb Iosif Raiacici pentru ieșirea Bisericii noastre de sub
jurisdicția Carlovițului și aprobarea Curții imperiale din Viena pentru reînființarea Mitropoliei.
La 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif aprobă reînființarea vechii Mitropolii
Ortodoxe a Transilvaniei (având ca eparhii sufragane Aradul și Caransebeșul), cu reședința la
Sibiu, și numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit.
În 1868, Andrei Șaguna convoacă la Sibiu un Congres național-bisericesc care să aprobe
Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (bazat pe sinodalitate și
colaborare între clerici – 1/3 – și mireni – 2/3 – în toate cele trei sectoare ale administrației
bisericești: parohia, protopopiatul și eparhia, pe plan bisericesc, școlar și economic).

Activitatea culturală:
® Înființează școli elementare („poporale”) aflate sub conducerea Bisericii: învățătorii erau
absolvenții Institutului Pedagogic din Sibiu, condus de Biserică, directori erau preoții parohi și
inspectori erau protopopii (numai în Arhiepiscopia Sibiului funcționau la sfârșitul arhipăstoririi
lui Șaguna aproape 800 de școli elementare confesionale, mai mult de jumătate înființate de el).
® În 1870 cere ca în fiecare parohie preoții și învățătorii să țină cursuri serale pentru țăranii
neștiutori de carte.
® A mai vrut să înființeze 6 gimnazii inferioare, 6 gimnazii superioare (licee) și 6 școli tehnice,
dar autoritățile habsburgice nu i-au permis decât decât înființarea unui gimnaziu superior la
Brașov (1850) și a unui gimnaziu inferior la Brad (1868).
® Ajută elevii săraci cu burse, fie din venituri proprii, fie din fundații întemeiate în acest scop (cea
mai importantă fiind Fundația Emanuil Gojdu).
® Are grijă de formarea preoților și a învățătorilor confesionali prin înființarea în 1850 a unui
Institut Teologic-Pedagogic, urmând ca absolvenții de teologie, înainte de hirotonie, să
funcționeze ca învățători, apoi în 1853 înființează o secție separată de pedagogie, care ajunge cu
timpul la 4 ani de studii – iar cursurile de teologie la 3 ani de studii. Pentru studenții Institutului
Teologic, dar și pentru preoți, Andrei Șaguna a scris și manuale didactice (dintre care Elementele

16
Dreptului canonic – 1854 – Istoria Bisericii universale – 2 vol., 1860 – Compendiu de Drept
canonic – 1868 – Enhiridion de canoane – 1871 – Manual de studiu pastoral – 1872, etc.).
® În 1856-1858 a tipărit o nouă ediție a “Bibliei cu ilustrații”, prima de acest gen la noi.
® A reeditat aproape toate cărțile de slujbă – toate lucrările-apărut în tipografia fondată de el la
Sibiu, în 1850.
® Apare în 1853 ziarul “Telegraful roman”, la Sibiu, luptând pentru apărarea intereselor
naționale, culturale și bisericești ale românilor ortodocși.
® Contribuie la înființarea “Asociațiunii transilvane pentru literatura și cultura poporului
roman” (Astra), al cărei prim președinte este, în 1861, conducând trei adunări generale anuale și
ajutând din fondurile Asociației numeroși studenți, elevi și meseriași săraci.

Activitatea politico-națională:
Îndată după hirotonia ca arhiereu, a condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj,
lucrările Marii Adunări Naționale a românilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj (mai, 1848).
Adunarea, după ce a formulat un program de revendicări, a ales pe Șaguna în fruntea unei
delegații de 30 de membri care să prezinte Curții imperiale din Viena doleanțele națiunii române
din Transilvania. A stat aproape un an la Viena, Pesta și în alte părți, ca să susțină aceste
doleanțe.
Sfârșitul mitropolitului se produce în 1873, fiind înmormântat la Rășinari (județul
Sibiu).
Întreaga sa avere a lăsat-o Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești, școlare și
filantropice”.

17
MITROPOLITUL SIMION ȘTEFAN al Transilvaniei (1643-1656)

Vine în 1643, în locul lui Ilie Iorest (care este canonizat în 1950 alături de Sava Brancovici,
succesorul lui Simion Ștefan, ambii fiind pomeniți pe 24 aprilie), fiind și el hirotonit în Țara
Românească.
Principele calvin Gheorghe Rákoczy încearcă să-i impună și lui 15 condiții, printre care: să
predice doar din Biblie, să catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc, să înlăture cinstirea
icoanelor și a crucii, să împărtășească doar bătrânii, să nu pună piedici celor ce vor să treacă la
calvinism, etc; de asemenea, se prevedeau măsuri privind sinodul protopopilor și drepturile
superintendentului calvin asupra Bisericii Ortodoxe românești. Toate aceste condiții nu au fost
însă respectate.
“Noul Testament” de la Alba Iulia (1648): Traducerea a început-o ieromonahul Silvestru,
fost egumen la Govora, și a continuat-o mitropolitul Simion Ștefan și alți cărturari, care au fost
nevoiți să-l corecteze și să-l întregească, cum mărturisește mitropolitul în prefață. Tot acolo,
mitropolitul punea și problema unității limbii românești, comparând cuvintele cu banii:
„Cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni, care umblă în toate țările, așa și
cuvintele acelea sunt bune, pe care le înțeleg toți. Noi drept aceea ne-am silit, cât am putut, să
izvodim așa ca să înțeleagă toți, iar de nu vor înțelege toți nu-i vina noastră, ci e vina aceluia ce-a
răsfirat românii în mai multe țări, de s-au amestecat cuvintele cu alte limbi și nu grăiesc toți într-
un fel”. Noul Testament din 1648 era împărțit în capitole și versete, având pe marginea paginilor
explicați unii termeni străini sau românești cu circulație restrânsă, precum și unele versete. 23 de
cărți aveau introduceri cu date despre autor, timpul, locul, limba în care s-au scris acestea și
cuprinsul lor.
Astfel, Noul Testament de la Alba Iulia poate fi socotit ca un prim „manual” de introducere
și exegeză din teologia românească.
“Psaltirea” (1651): O altă lucrare tipărită în vremea mitropolitului Simion Ștefan este
“Psaltirea” de la Alba Iulia, din 1651, în limba română.
Sfârșitul păstoririi sale se produce odată cu moartea sa, în 1656.

18
Autocefalia si ridicarea la rang de Patriarhie

1. După unirea din 1859, Alexandru Ioan Cuza promulgă în 1864 un „Decret organic
pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”, decret ce
prevedea „independența Bisericii Ortodoxe Române de orice autoritate bisericească străină, în tot
ceea ce privește organizația și disciplina”. Încercarea lui Cuza de a obține recunoașterea
autocefaliei Bisericii s-a lovit însă de opoziția patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, mai ales
după promulgarea în 1863 a Legii pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurilor
Sfinte.
2. După domnia lui Cuza și venirea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872 s-a adoptat
„Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”, cum și a constituirii
Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi
mitropoliți, de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea
încă din 1865 titlul de primat), precum și din 6 episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani
ai Mitropoliei din București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași.
(Legea avea însă o mare scădere, care se va perpetua până după 1918, și anume că alegerea
ierarhilor era încredințată unui colegiu format doar din membrii Sfântului Sinod și din toți
deputații și senatorii ortodocși, excluzând clerul de mir și monahal). Mitropolitul Nifon a
înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI despre această lege, alăturându-i un exemplar, dar nu
a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a ei.
3. După obținerea independenței naționale proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit
primat Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii
autocefaliei, dar acesta se opune. În martie 1882 s-a depus la Parlamentul României un proiect
pentru reforma Legii sinodale, care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de
patriarh și ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului
Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit pentru prima dată la București
Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea trimite ierarhilor
români o scrisoare patriarhală, semnată de 11 arhierei, scrisoare plină de mustrări și amenințări.
Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un răspuns
documentat, în care să se sublinieze din nou dreptul Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie.
Acest răspuns, în care se arată, printre altele, că din punct de vedere canonic, sfințirea Marelui
Mir o poate săvârși orice episcop, a fost aprobat de Sfântul Sinod la 23 noiembrie 1882, ca Act
sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiile ei cu Patriarhia de
Constantinopol și trimis în februarie 1883 Patriarhiei Ecumenice. Actul sinodal arată că „pe
temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității
Statului Român și al demnității națiunii române, Sfântul Sinod român declară sus și tare că
Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în tot cuprinsul teritoriului României și nicio
autoritate bisericească străină nu are dreptul de a ne impune ceva”; în același timp se arată că,
apărând autocefalia Bisericii, „nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii ortodoxe. Noi
păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, pe care le-am moștenit
de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările”.
4. Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic,
Ioachim al IV-lea. În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului
patriarh, prin care îi aduce la cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar
recunoașterea ei, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul Ioachim IV
răspunde la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului

19
său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoștea ca autocefală. S-a dat, în aceeași
zi, Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai Sinodului patriarhal, în care se
spune: „Așadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod (...), declarăm că Biserica ortodoxă din
România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală,
administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe Î.P.S. Mitropolit al
Ungrovlahiei (...), nerecunoscând în propria sa administrație internă nicio altă autoritate
bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe (...), pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul”. Tot
atunci s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoașterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române.
5. După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească. La 23 aprilie
1919, mitropolia Transilvaniei cu episcopiile ei sufragane a intrat în componența Bisericii
Ortodoxe Române. La 1 ianuarie 1920 este înscăunat ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe
Române un transilvănean, episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători
pentru unire. În septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia se va
alege o comisie de 15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și
funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, luându-se ca model Statutul organic al lui Andrei
Șaguna, după care s-a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani. Comisia a
lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia la 6 mai 1925 au fost promulgate “Legea și
Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”.
6. Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului
Bisericii noastre, care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor
propuneri ce s-au făcut, a socotit că este necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la
rangul de Patriarhie. Parlamentul a votat apoi Legea pentru înființarea Patriarhiei, publicată în
Monitorul Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a transmis o scrisoare tuturor
Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea Patriarhiei Române. Patriarhia Ecumenică
recunoaște ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie prin tomosul din 30 iulie
1925, cu nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al III-lea și de Sfântul Sinod al
Patriarhiei de Constantinopol.
7. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut investitura și înscăunarea primului patriarh al
Bisericii noastre, Miron Cristea (1925 – 1939). După el au păstorit Nicodim Munteanu (1939 –
1948), Justinian Marina (1948 – 1977), Iustin Moisescu (1977 – 1986) și Teoctist Arăpașu (1986
– 2007). 8. Prin Legea și Statutul de organizare din 1925, Biserica Ortodoxă Română, organizată
ca Patriarhie, avea în fruntea ei Sfântul Sinod, format din patriarh ca președinte, din mitropoliții,
episcopii și arhiereii vicari în funcțiune. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcționa
Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți de fiecare eparhie (1/3 clerici și
2/3 mireni), aleși pe 6 ani, iar ca organe executive: Consiliul Central Bisericesc pentru probleme
administrativ-culturale (format din 15 membri, în aceleași proporții) și Eforia Bisericii pentru
probleme economice (formată din 3 membri, în aceleași proporții). Fiecare eparhie avea ca organ
deliberativ Adunarea Eparhială (din 45 sau 60 membri, după mărimea eparhiei, în aceleași
proporții), iar ca organ executiv Consiliul Eparhial. La protopopiate exista o Adunare
protopopească, iar la nivelul parohiei, ca organ deliberativ Adunarea parohială, iar ca organ
executiv Consiliul parohial și Epitropia. Episcopii și mitropoliții erau aleși de către Congresul
Național Bisericesc împreună cu Adunarea Eparhială a eparhiei vacante. Preoții din Transilvania
se alegeau de către Adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de chiriarhul
locului.

20
B.O.R. intre anii 1945-1989

A. Ierarhi și preoți în închisorile comuniste:


1. Situația generală:

 desființarea asociațiilor preoțești și de mireni (Oastea Domnului, Frăția Ortodoxă


Română, etc.);
 întreruperea legăturilor cu diaspora ortodoxă românească;
 desființarea în 1948 a așezămintelor bisericești caritativ-filantropice, a asistenței
religioase și cultului în spitale, azile, cazărmi, închisori;
 scoaterea în 1948 a religiei din școli;
 suprimarea în 1948 a periodicelor bisericești (cu excepția Telegrafului român);
 desființarea Facultății de Teologie din Suceava (refugiată de la Cernăuți), a 4 Academii
Teologice din Ardeal și Banat (cu excepția celei de la Sibiu, devenită Institut), a
Academiei de Muzică Religioasă din București, a tuturor seminariilor din Muntenia și
Moldova;
 desființarea unor eparhii și a unor posturi de arhierei-vicari (20 de ierarhi puși în retragere
până în 1948);
 pensionarea în 1950, la 47 de ani, a episcopului Nicolae Popoviciu de la Oradea, care
criticase regimul în predici și ceruse catehizarea tineretului; controlul, din 1948, asupra
tuturor slujitorilor Bisericii, prin inspectorii de culte și ofițerii de Securitate;
 desființarea în 1959, prin decretul 410, a mai multor mănăstiri și schituri ortodoxe, sute
de călugări și călugărițe fiind scoși cu forța din ele; desființarea în 1959 a celor două
seminarii pentru călugărițe, de la Agapia și Horezu, și exmatricularea tuturor studenților
din Institutele Teologice (din același an nici călugării nu au mai fost primiți); demolarea
în București (mai ales după 1980) a peste 20 de biserici, unele monumente istorice sau de
artă (mănăstirile Cotroceni, Văcărești și Pantelimon, bisericile Sf. Vineri, Sf. Spiridon-
Vechi, Biserica Enei, Biserica Albă-Postăvari, Sf. Treime, Dudești, etc.).

2. Preoți în închisorile comuniste:


Sute de preoți ortodocși au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori (Jilava, Pitești,
Aiud, Gherla), trimiși să lucreze la canalul Dunăre - Marea Neagră, deportați în Siberia. Această
acțiune a început sporadic în 1945, a continuat cu duritate între 1948-1952, apoi în 1959, și s-a
încheiat în 1964, când au fost eliberați toți deținuții politici.
a) profesori de teologie (în închisori și la Canal): București: Nichifor Crainic, Teodor M.
Popescu, Dumitru Stăniloae; Chișinău: Ioan Savin, Constantin Tomescu; Arad: Ilarion Felea
(mort la Aiud); Cluj: Liviu Munteanu (mort la Aiud), Alexandru Filipașcu (mort la Canal);
b) preoți-călugări: arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix
Dubneac, frații Vasile Vasilache și Haralambie Vasilache; starețul Gherasim Ițcu; ieromonahii
Daniil Sandu Tudor (poet, ziarist, mort la Aiud), Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală;
ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania;
c) preoți de mir: Dumitru Iliescu-Palanca din București (mort la Aiud), Dumitru Bălașa
din Craiova, Constantin Galeriu din Ploiești, Florea Mureșan din Cluj (mort la Aiud);
d) deportați în Siberia: preotul basarabean Vasile Țepordei, asistentul Ion V. Georgescu
de la Facultatea de Teologie din București;

21
e) executați în 1959 (pentru că sprijiniseră mișcările de partizani din munți): preoții
argeșeni Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ion Drăgoi;
f) arestarea și întemnițarea unor episcopi uniți sau romano-catolici, precum și a unor
preoți catolici sau pastori protestanți.
B. Activitatea culturală:
1. Activitatea patriarhilor din această perioadă:
a) Justinian Marina (1948-1977):
① reorganizarea în 1948 a învățământului teologic;
① în 1949 apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice”;
① se reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;
① patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu cuvântările și pastoralele sale;
① în 1950 se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului unor sfinți cu moaște
la noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);
① se restaurează zeci de biserici-monumente de artă, se ridică altele noi;

b) Iustin Moisescu (1977-1986):


② ca mitropolit la Iași desfășoară o activitate gospodărească și culturală de excepție, restaurează
zeci de monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Iașilor, îndrumă tipărirea mai multor
lucrări privind arta bisericească, precum și a revistei „Mitropolia Moldovei și Sucevei”;
② ca patriarh inițiază apariția în 1979 a colecției „Părinți și scriitori bisericești”, îndrumă tipărirea
de noi manuale și lucrări teologice;
② lucrări publicate: „Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom” (1942),
„Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (1945), „Activitatea Sf. Apostol Pavel în Atena”
(1946), „Ierarhia bisericească în epoca apostolică” (1955); traduce „Simbolica” lui Hristu
Andrutsos (1955);

c) Teoctist Arăpașu (din 1986):


③ publică numeroase studii, conferințe, cuvântări, o parte strânse în volumele „Pe treptele slujirii
creștine”;
③ publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;
③ din inițiativa sa apare într-o ediție critică Dumnezeiasca Liturghie a mitropolitului Dosoftei
(1980), precum și câteva monografii despre monumentele istorice din Moldova;
③ ca patriarh continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi; în 1988 se retipărește
„Biblia” de la București (din 1688);

2. Învățământul teologic din această perioadă:


In cele două Institute Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru
Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile Ardealului
și Banatului) au activat numeroși profesori de o înaltă ținută universitară și culturală, cu
numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la
® Vechiul Testament: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, apoi Emilian Cornițescu la
București, Nicolae Neaga, apoi Dumitru Abrudan la Sibiu;
® Noul Testament: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, apoi Constantin Cornițescu la București,
Grigorie Marcu, apoi Vasile Mihoc la Sibiu;
® Istoria bisericească universală: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, apoi Viorel Ioniță la
București, Milan Șesan la Sibiu;

22
® Istoria Bisericii Ortodoxe Române: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae Șerbănescu
la București, Sofron Vlad, apoi Mircea Păcurariu la Sibiu; la Bizantinologie: Alexandru Elian,
apoi Emilian Popescu la București, Teodor Bodogae la Sibiu;
® Patrologie: Ioan Coman, Dumitru Fecioru, apoi Ștefan Alexe la București;
® Dogmatică: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, apoi Ion Bria, Dumitru Popescu la București,
Isidor Todoran, apoi Ioan Ică la Sibiu;
® Morală: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, apoi Dumitru Radu la București, Nicolae Mladin,
Ioan Zăgrean, apoi Ilie Moldovan la Sibiu;
® Drept bisericesc: Liviu Stan la București, Iorgu Ivan, apoi Ioan Floca la Sibiu;
® Liturgică și Pastorală: Ene Braniște, apoi Nicolae Necula la București, Spiridon Cândea,
Alexandru Moisiu, apoi Liviu Streza la Sibiu;
® Omiletică și Catehetică: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, apoi Constantin Galeriu la
București, Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, apoi Sebastian Șebu la Sibiu; la Muzică: Nicolae
Lungu, apoi Nicu Moldoveanu la București;
® Istoria Religiilor: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu la București;

3. Literatura teologică:
a) pe lângă lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și alți membri ai Sf. Sinod
publică numeroase lucrări: Nicolae Mladin al Ardealului (B.O.R., una și aceeași în toate
timpurile 1968, Studii de teologie morală 1969, Iisus Hristos, viața noastră 1973, etc; coautor al
manualului universitar de Teologie morală), Antonie Plămădeală al Ardealului (Biserica
slujitoare 1972, Ca toți să fie una 1979, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă 1983,
Vocație și misiune în vremea noastră 1984, Tâlcuri noi la texte vechi 1989, Cuvinte la zile mari
1989, etc.), Nestor Vornicescu al Olteniei (Contribuții aduse de slujitorii Bisericii la
independența de stat a României în 1877 1978, Descătușarea 1821 1978, Mitropolitul Sofronie
Miclescu și Unirea Principatelor 1985, etc.), Nicolae Corneanu al Banatului (Temeiurile
învățăturii ortodoxe 1981, Studii patristice 1984, Patristica mirabila 1987, etc.);
b) lucrări ale unor profesori de teologie: Dumitru Stăniloae (Teologia Dogmatică
Ortodoxă, 3 vol., 1978, Teologia Morală Ortodoxă, 1981, Spiritualitate și comuniune în
Liturghia Ortodoxă, 1986, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987, Filocalia, 12 vol., etc.),
Petre Vintilescu (Liturghierul explicat, 1972), Ene Braniște (Liturgica, 2 vol., 1980 și 1985),
Ioan Coman (Patrologia, 4 vol., 1984-1990, Scriitori bisericești din epoca străromână, 1979),
Emilian Vasilescu (Istoria religiilor, 1975 și 1981), Dumitru Călugăr (Catehetica, 1976 și 1985),
Ion Bria (Dicționar de Teologie ortodoxă, 1981, Credința pe care o mărturisim, 1987), Mircea
Păcurariu (Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980);
c) cele 4 ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), cu traducerile anterioare ale
lui Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă necesare;
d) în 1988 au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia (1648), și Bibliei
de la București (1688);
e) apare colecția Părinți și scriitori bisericești;
f) în 1952 apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme, Cărți
de rugăciuni, etc.;
g) apar o serie de lucrări ce se ocupă cu vechile monumente de artă bisericească din
România: Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei (1974), Arta
creștină în România, 6 vol., etc.;

23
4. Presa bisericească:
a) reviste centrale: “Biserica Ortodoxă Română” (din 1874); “Studii Teologice” (din
1949) – revista celor două Institute Teologice și “Ortodoxia” (din 1949);
b) revistele celor cinci centre mitropolitane: “Glasul Bisericii” (pentru Mitropolia
Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei,
Mitropolia Banatului;
c) ziarul “Telegraful Român” (din 1853);

5. Muzica bisericească:
a) s-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericești de
către o comisie formată din prof. Nicolae Lungu, pr. Ene Braniște. pr. Grigorie Costea și Ion
Croitoru: Gramatica muzicii psaltice (1951);
b) s-au mai tipărit: “Cântările Sfintei Liturghii” (1951), “Vecernierul uniformizat”
(1953), “Utrenierul uniformizat” (1954), “Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” (1964);
c) prof. Nicolae Lungu (Institutul teologic din București) a contribuit la dezvoltarea
cântării corale psaltice (Liturghia psaltică mixtă, Iubi-Te-voi, Doamne, etc.), pr. Ion Popescu-
Runcu, dirijorul coralei preoților din Capitală, a compus în stil psaltic Cântările liturgice (1956),
pr. Prof. Nicu Moldoveanu (Institutul teologic din București), cu mai multe lucrări, printre care
Repertoriu coral bărbătesc, religios, popular și patriotic (1983);
d) studii de istorie a muzicii psaltice bizantine: pr. Ion Petrescu-Visarion, George
Breazul, Gheorghe Ciobanu, Gr. Panțîru, prof. Barbu Sebastian Bucur;

6. Arta bisericească:
a) s-a început o amplă acțiune de restaurare a monumentelor istorice-bisericești: catedrale
(Catedrala patriarhală, Catedralele mitropolitane din Iași și Sibiu, Catedrala Reîntregirii din Alba
Iulia), biserici și mănăstiri (în Arhiepiscopia Bucureștilor: Antim, Plumbuita, Cernica,
Ciorogârla, Căldărușani, Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu, Dealu, Viforâta; în
Arhiepiscopia Iașilor: Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Bistrița, Slatina, Dragomirna, Putna,
Sucevița, Moldovița, Voroneț, Humor, Râșca, Cetățuia; în Arhiepiscopia Craiovei: Tismana,
Polovraci, Lainici, Strehaia, Jitianu, Gura Motrului; în eparhia Râmnicului: Cozia, Cotmeana,
Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn; în eparhia Buzăului: Ciolanu, Rătești; în Arhiepiscopia
Dunării de Jos: Cocoș; în Transilvania: Sâmbăta de Sus, Prislop, Râmeț, Hodoș-Bodrog);
b) construirea a peste 500 de biserici;
c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri s-au
înființat ateliere speciale: la Schitul Maicilor din București (vase liturgice, odăjdii, icoane), la
Plumbuita (sculptură, ateliere de tămâie și turnat clopote), la Pasărea (odăjdii, obiecte de metal),
la Țigănești (material pentru odăjdii), la Ghighiu și Ciorogârla (rame pentru icoane), ateliere
pentru confecționarea de covoare românești la Agapia, Țigănești, Râmeț, etc., icoane pe sticlă la
Sâmbăta de Sus, Nicula, Prislop;
d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee sau
colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu, Agapia,
Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus, etc.);
e) în 1950 se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă Patriarhie, care
formează pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate lucrările de pictare a bisericilor
sau de restaurare a picturilor vechi (printre pictori: prof. Gh. Popescu, Nicolae Stoica, arhim.

24
Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber, Constantin Nițulescu, Andrei Răileanu, Mihail și
Gavriil Moroșan, etc.).

25
B.O.R. azi

A. 1. Învățământul teologic:
a) Învățământul seminarial:
După 1989, Seminariile și-au îndreptat programa spre învățământul liceal (filologic), ele
primind numele de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe și fiind subordonate, pe lângă Biserică,
și Ministerului Învățământului, ceea ce oferă absolvenților șansa de a urma cursurile oricărei
facultăți din țara noastră. Numărul acestor seminarii a sporit astăzi de la 6 la 39: în Arhiepiscopia
Bucureștilor două (Nifon Mitropolitul și Sf. Filofteia pentru fete), apoi la Constanța, Tulcea,
Târgoviște, Buzău (unul pentru băieți și unul pentru fete), Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș,
Galați, Slobozia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Iași, Botoșani, Dorohoi, Mănăstirea Neamț,
Mănăstirea Agapia, Piatra Neamț, Suceava, Romani, Huși, Brașov, Făgăraș, Cluj Napoca, Alba
Iulia, Beiuș, Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin,
Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Arad, Caransebeș, Mănăstirea Prislop; b) Învățământul universitar:
Prin Legea pentru regimul general al Cultelor din 1948 întreg învățământul teologic ortodox a
trecut sub îndrumarea Bisericii (sub controlul Departamentului Cultelor); au fost desființate
majoritatea facultăților de teologie. Facultatea de Teologie din București se reînființează ca
Institut Teologic de grad universitar, iar Academiile teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele
Institute Teologice. În 1952 Institutul de la Cluj se desființează prin contopirea cu cel de la Sibiu.
Așadar, rămân doar două Institute Teologice în toată țara: în București (pentru Mitropoliile
Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei) și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului). Din
1990, învățământul teologic universitar s-a dezvoltat prin reintegrarea institutelor teologice în
universitățile de stat, reînființarea unor facultăți desființate de comuniști, înființarea unor noi
facultăți ori secții de teologie, organizarea pe specializări cum ar fi: Teologie Pastorală,
Teologie–Litere, Teologie–Asistență Socială, Teologie–Patrimoniu Cultural, Teologie–Istorie.
Astfel, în 1990 au fost reînființate Institutele Teologice din Cluj-Napoca și Iași, care au fost
integrate în cadrul universităților de stat în 1992, ca Facultăți de Teologie. În 1991 au fost
reînființate ca Facultăți de Teologie vechile Academii teologice din Oradea și Arad. Tot în 1991,
Institutele Teologice din București și Sibiu au fost integrate în cadrul universităților de stat ca
Facultăți de Teologie. Au mai fost înființate Facultăți de Teologie la Alba Iulia, Pitești, Baia
Mare (1991), Craiova, Târgoviște (1992); specializări de Teologie–Litere în cadrul universităților
din Constanța (1992), Timișoara, Galați (1993); specializarea Teologie–Istorie la Caransebeș
(1998), în cadrul universității din Reșița, în amintirea vechii Academii teologice din Caransebeș.
Astfel, astăzi există 11 facultăți de teologie în întreaga Țară (București, Constanța, Târgoviște,
Pitești, Iași, Sibiu, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Oradea, Craiova, Arad) și 4 Departamente de
Teologie Ortodoxă în cadrul unor universități de stat (Galați, Baia Mare. Timișoara, Caransebeș).

2. Religia în școală:
Prin Legea învățământului din 1948, religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele
confesionale au fost naționalizate. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au oferit şansa de a
reintroduce religia în cadrul curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.
Un prim pas a fost făcut în 1990, când între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul de
Stat pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în
învăţământul de stat, câte o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină opţională şi facultativă.

26
În anul 1991 s-a prevăzut în Constituţia României, articolul 32, aliniatul (7), că Statul
asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de
stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. Abia în 1995, când a fost votată
Legea Învăţământului (Legea 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV,
pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale
religia avea un statut facultativ. Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/1997, pentru modificarea şi
completarea Legii Învăţământului nr. 84/1995, în articolul 9, aliniatul (1), precizează că
Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca
disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal
instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Aliniatul (2) preciza că La solicitarea scrisă a
părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest
caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru
elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la
această disciplină. Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1), stipulează că:
Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate
între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
Actualmente, în România sunt încadraţi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării peste 12.000
de profesori de religie, și un număr de aproximativ 3 milioane de elevi studiază religia.

3. Presa bisericească: Activitatea editorială, publicistică şi tipografică în Patriarhia


Română se desfăşoară potrivit prevederilor Statului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române (art. 59-162) şi ale Regulamentului Organelor Centrale (art.178-192),
încadrându-se în Institutul Bibilic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta este
principala instituţie prin care se elaborează, se tipăresc şi se difuzează publicaţiile bisericeşti. În
prezent, în Patriarhia Română, în afara Institutului Biblic, mai funcţionează un număr însemnat
de tipografii eparhiale, precum şi alte tipografii patronate de mănăstiri sau chiar de parohii.
Activitatea publicistică teologică se concretizează prin editarea a zeci de reviste şi
publicaţii periodice bisericeşti centrale, eparhiale, parohiale şi mănăstireşti.
Dintre acestea amintim câteva:
ü Buletinul Oficial Biserica Ortodoxă Română, Revista de Teologie Ortodoxia, Revista Facultăţilor
de Teologie Studii Teologice, Periodicul bilunar Vestitorul Ortodoxiei (acestea fiind editate la
Centrul Patriarhal);
ü Revista mitropolitană Glasul Bisericii, Anuarul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Almanahul
bisericesc (editate la Arhiepiscopia Bucureştilor);
ü Revista Mitropolitană Teologia şi Viaţa, Buletinul Oficial Candela Moldovei (editate la
Arhiepiscopia Iaşilor);
ü Revista Mitropolitană Revista Teologică, Periodicul Telegraful Român (editate la Arhiepiscopia
Sibiului);
ü Revista Mitropolitană Mitropolia Olteniei, Periodicul de spiritualitate, informare şi atitudine
Cetatea Creştină, Analele Facultăţii de Teologie din Craiova (editate la Arhiepiscopia Craiovei),
etc.
Acest gen de publicaţii teologice apar în majoritatea centrelor eparhiale.
Alături de mijloacele de educaţie religioasă publicitare trebuie să amintim şi posturile de
radio proprii:
% Trinitas, Renaşterea (patronat de Arhiepiscopia Clujului),
% Reîntregirea (patronat de Arhiepiscopia Alba Iuliei),

27
% Mitropolia Olteniei (post de radio on-line, cu sediul central în Craiova).
Din iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în octombrie 2007 a luat fiinţă „Centrul
de Presă BASILICA” al Patriarhiei Române, din care fac parte: postul de radio TRINITAS;
postul de televiziune TRINITAS TV; publicaţiile: Ziarul Lumina, Lumina de duminică şi
Vestitorul Ortodoxiei; Agenţia de ştiri BASILICA şi Biroul de Presă şi Comunicaţii al
Patriarhiei Române.

B. Activitatea social-filantropică:
a) La scurt timp după abolirea dictaturii ateiste, Biserica şi-a revendicat dreptul său
tradiţional privind organizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale bilaterale,
ulterior, prin Legea Învăţământului s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă în şcoală.
Concomitent, a fost organizată asistenţa religioasă în cadrul armatei, penitenciarelor, spitalelor,
azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi bătrâni, etc.;
b) Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi
misionari şi lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă
Socială. Dintre așezămintele de ocrotire socială menţionăm: Centrul de Asistenţă Medicală
Sfinţii Cosma şi Damian din Galaţi, Cantinele Sociale Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi Sfinţii
Împăraţi din Eparhia Dunării de Jos, Centrul de Ocrotire Socio-Medicală a Vârstnicilor
Defavorizaţi din Caransebeş, Centrul de zi pentru copiii cu risc de abandon şcolar Sfântul
Mucenic Ciprian din Ocna Mureş – jud. Alba, etc. Programele de asistenţă socială din cuprinsul
eparhiilor au avut ca beneficiari îndeosebi copiii aflaţi în dificultate, bătrânii şi familiile sărace.
Aceste programe au în vedere îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani sau abandonaţi şi a
bătrânilor singuri nedeplasabili, asistarea şi consilierea persoanelor dependente de droguri,
îngrijirea la domiciliu a bolnavilor incurabil, prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane,
oferirea de alimente prin cantinele şi brutăriile sociale, etc. Asistenţa socială la nivelul
Administraţiei Patriarhale: În cadrul Sectorului Biserica şi Societatea, la nivel central
funcţionează Biroul de Asistenţă Socială care, pe lângă activităţile de coordonare şi monitorizare
a acţiunilor social-filantropice desfăşurate în cuprinsul eparhiilor, derulează programe sociale,
având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare şi materiale pentru copii orfani şi abandonaţi,
bătrâni, familii sărace, etc. Aceste programe se desfășoară, unele pe o durată de 6-12 luni, altele
cu prilejul marilor sărbători creştine şi a altor evenimente. În toate aceste acţiuni au fost
implicate, în mod activ, asociaţii şi fundaţii care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod
sau a ierarhilor eparhioţi, dintre care amintim: Asociaţia Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Oastea
Domnului, Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România, Asociaţia Diaconia, etc.
Activitatea acestor organizaţii s-a concretizat în acţiuni umanitare şi vizite la centrele de
plasament, orfelinate şi azile, organizarea de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi străinătate,
organizarea de centre misionare pentru tineret, editarea şi difuzarea unor publicaţii creştine şi a
cărţilor de rugăciune, organizarea de conferinţe pe diferite teme actuale, acţiuni de promovare a
relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organizaţii interne şi internaţionale, etc. Instituţii sociale
aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe Române: 121 de centre pentru copii, 35 de
centre pentru vârstnici, 106 cantine sociale și brutării, 52 de centre de diagnostic și tratament,
cabinete medicale și farmacii sociale, 23 de centre de consiliere și asistență a familiilor aflate în
dificultate, 2 centre pentru victimele traficului de ființe umane. Biserica Ortodoxă Română
asigură asistenţă socială permanentă pentru aproximativ 270.000 de persoane.
În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară campanii
umanitare la nivel naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi. De asemenea, în parteneriat

28
cu autorităţile centrale şi locale şi cu organizaţii non-guvernamentale, atât interne, cât şi
internaţionale, Biserica Ortodoxă Română este implicată în derularea unor programe naţionale
privind: combaterea violenței domestice, prevenirea traficului de persoane, prevenirea
consumului de droguri, prevenirea răspândirii HIV-SIDA, integrarea și incluziunea socială a
categoriilor defavorizate (persoane cu disabilități, șomeri, etc.)

29