Căderea Constantinopolului sub turci şi urmările ei •

)e multă vreme se simţea că sfîrşitul falnicei capitale

bizantine
ai putea fi prea îndepărtat. După ce încă din 1326 oraşul Brusa
de
rmul asiatic al Bosforului devenise, odată cu moartea
sultanilor
n şi Urcan, panteonul suveranilor otomani, iar din 1365
capitala
» va muta la Adrianopol, înaintarea turcilor nu mai putea fi
oprită
treg spaţiul peste care Imperiul bizantin avusese controlul în
ul-
300 de' ani. Cererile disperate după ajutor, întîi la sîrbi şi
la
iri, apoi la papă, la împăratul german, la regii Franţei ori ai
Angliei,
la regele Ungariei şi la principii ruşi, s-au dovedit fără
rezultat.
arătat în altă parte că în schimbul ajutorului militar împăraţii
nu
dat înapoi de la jertfirea însăşi a independenţei lor spirituale.
Pînă
gele Ungariei Ludovic I (1342—1382) va cere împăratului
bizantin
al V-lea Paleologul (1341—1376 ; 1379—1391) drept condiţie
pen-
ijutor nu numai recunoaşterea primatului papal, ci chiar şi
obli-
de a se boteza din nou după modelul catolic. N-a fost destul
că
trimis fiul ostatec la Avignon în 1355, ci pînă la urmă
disperat
râtul Ioan V Paleologul va îmbrăţişa, împreună cu întreaga
familie,
i. octombrie 1369 chiar ritul latin. Totul a fost în zadar.
El a mers şi mai departe : a vîndut Veneţiei insula Tenedos
numai
î poată primi înapoi, pe lîngă ceva bani, giuvaerurile coroanei
ră-
: înainte cu 30 de ani oraşului de pe lagune. Dar, întrucît în
lipsa
iin capitală treburile publice erau conduse de regentul
Andronic
 ologul şi întrucît acesta vînduse aceeaşi insulă genovezilor,
împă-
[ Ioan al V-lea a ajuns într-o situaţie aşa de jenantă, că n-avea
nici
e plăti călătoria de întoarcere de la Veneţia la Constantinopol.
După doi ani de absenţă din ţară împăratul va ajunge să
trăiască
pţii şi mai amare. în anul 1371, în urma biruinţei turceşti
de la
len, pe rîul Mariţa, a ajuns şi el ca şi fostul său rival, ţarul
Bul-
2i, vasal turcesc, cu obligaţia de a plăti tribut sultanului, tribut
care
irca pînă în anul 1400 la suma de 30.000 de aspri. Iar turcii
înaintau
su ; în 1389 cădea Serbia, la 1393 Bulgaria de răsărit cu
capitala
'îrnovo, iar în 1396 Bulgaria de apus cu capitala la Vidin. In
1390
mul Baiazid I Ilderim (Fulgerul, 1389—1403) se socotea ca şi
intrat
:apitala bizantină pentru că sprijinise pe Ioan VII ca rival al
îm-
itului Manuil al II-lea Paleologul (1391—1425). Din fericire acesta
din
ă reuşi să-şi alunge rivalul. Dar ce folos ? Ca vasal turcesc,
Manuil
.I-lea Paleologul trebuia să însoţească pe sultan oriunde cu
trupe
ate pentru a lupta. Aşa a trebuit să-1 însoţească de pildă, în
Asia
ă, împotriva turcilor selgiucizi. Apoi, pentru că împăratul
Ioan al
;a începuse în Constantinopol să-şi rezerve unele porţiuni din
for-
:aţiile oraşului, sultanul îi ceru să le dărîme, ameninţîndu-1 că
dacă
se supune va ucide pe Manuil III, care era ostatec la
curtea
anului.

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I.

Rănmreanu.
 Se ştie că pentru adunare de ajutoare, împăratul Manuil al II-lea
Paleologul a plecat, cum nu mai făcuse nici un alt împărat bizantin îna-
inte, pe la curţile suveranilor din Apus : la Veneţia, Milano, Paris,
Londra, între anii 1399—1402, întorcîndu-se fără nici un rezultat, în
afară de promisiuni care nu s--au realizat. O oarecare uşurare pentru
Imperiul bizantin a constituit înfrîngerea turcilor la Ancyra, azi Ankara,
la 1402. Dar, slăbiţi şi descurajaţi că nici împăratul german, nici repu-
blica Veneţia, nici regele Aragonului şi nici un alt suveran din Apus
nu le venea în ajutor, bizantinii n-au îndrăznit să exploateze momentul.
Greşeala bizantinilor de a se fi apropiat de sultani (1403—1421)
şi de a fi cerut şi primit sprijin pentru unul dintre pretendenţii la tron
a adus cu ea situaţia şi mai primejdioasă din anul 1422, cînd sultanul
Murad al II-lea (1421—1451) a asediat în toată regula Constantinopolul,
dar rezistenţa zidurilor şi o panică curioasă asupra lui şi armatei sale
l-au determinat să renunţe la asediu.
Puterea Imperiului bizantin şi a capitalei sale însă slăbea văzînd
cu ochii. în 1424 tributul se ridică la suma de 300.000 aspri. în 1430
turcii ocupă Tesalonicul pe care bizantinii îl vînduseră Veneţiei. încer-
carea disperată a împăratului de a obţine — prin unirea bisericească
de la Ferrara-Florenţa (1438—1439) — ajutor militar din Apus n-a dat
nici un rezultat, iar înlăuntru a provocat numai dezbinare, cum spusese
istoricul contemporan Sphrantzes. După înfrîngerea de la Varna din
10 noiembrie 1444 se simţea tot mai mult că turcii au de gînd să lichi-
deze întîi cu marginile Imperiului, apoi să ia cu asalt Constantinopolul.
în 1446 Murad al II-lea pustii cea mai mare parte a ţinuturilor greceşti,
robind peste 60.000 creştini. Ar fi supus curînd şi capitala bizantină
dacă n-ar fi avut încă dificultăţi cu cei doi viteji : Iancu de Hunedoara,
voievodul Transilvaniei (1441—1456, între 1446—1452, guvernatorul ge-
neral al regatului Ungariei şi Georg Skanderbeg Castriotul (1443—1468)
eroul naţional al albanezilor.
încă din 1444 se semnase între Ungaria şi Turcia un tratat de
neagresiune pe termen de 10 ani. Se ştie că sub presiunea cercurilor
conducătoare catolice tratatul nu a fost respectat. După înfrîngerea de
la Varna, 10 noiembrie 1444, a urmat cea de la Cossovopolie din 1448,
unde armata creştină condusă de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hu-
nedoara (1441 — f 11 august 1456) a fost învinsă.
La 6 ianuarie 1449 a fost încoronat, în catedrala din Mistra, ultinm
împărat bizantin, Constantin XI Dragases (1448—1453), care repurtase
mai ales în Moreea şi în centrul Greciei succese răsunătoare, încît se
părea la un moment dat că el e pe cale de a instaura din nou, măcai
în parte, dominaţia bizantină peste vechile teritorii ale Imperiului.
Dar şi în tabăra turcească au avut loc schimbări hotărâtoare. Cînd
în februarie 1451, murea bătrînul şi «oarecum» paşnicul Murad II
frînele au fost luate de tînărul Mahomed al II-lea (1451—1481) pe
atunci în vîrstă de abia 21 ani, temperament semeţ, energic şi foarte
bun tactician. De mic a fost dat pe mîna unor dascăli capabili, car< l-
au învăţat nu numai ştiinţă şi filosofie (vorbea pe lîngă turcă, limbile
arabă, greacă, latină, persană şi chaldaica (şi kurda sau poate siriaca)
ci şi o aleasă pregătire militară.
 PERIOADA A PATRA

Murad al II-lea se retrăsese de la conducere încă din 1446 ;

tînărul omed al II-lea nu suferea amestecul bătrînilor generali în
proble-■ sale, ceea ce a dat naştere la unele neînţelegeri care au
generat iirile 'armatei în luptele din Albania şi Grecia. Situaţia
creată a sitat intervenţia bătrînului Murad şi surghiunirea
tînărului. întîm-ile copilăriei l-au făcut să nu se încreadă în nimeni.
Inteligenţa şi rîrea lui au impus un ritm nou evenimentelor, mai
ales după ce, ordinul lui, a pus să fie sugrumat un frate al său,
singurul dintre endenţii posibili să ia conducerea puhoiului turcesc.
Curînd după moartea lui Murad al II-lea, tînărul Mahomed al II-lea
nai avea răbdare. întocmea într-una planuri, alerga pe teren încoace
icolo. Ca «să-i fie mai uşor la împresurarea Bizanţului» (Chalko-
iil), sultanul a construit pe ţărmul european al Bosforului, faţă în
cu cetatea ridicată acolo de sultanul Baiazid şi urmaşii săi, numită
dol-Hisar, o altă fortăreaţă, numită Rumeli-Hisar, în formă de tri-
hi, avînd în cele trei unghiuri şi cîte un turn. «Această fortăreaţă
meli-Hisar), nu poate fi luată cu asalt nici de pe mare, pentru că
dnă de bombarde, dar tot aşa nici de pe uscat nu te poţi apropia de
spune în jurnalul său veneţianul Nicolo Barbaro. In felul acesta,
are îşi dădea seama cu ce scop s-a făcut lucrarea. Nici o corabie
nu mai putea intra în port fără să nu fi fost «vaită» de sultan.
«Nu se mai auzea între cei din Constantinopol, din cia şi din toată
Asia alt cuvînt decît : «acum s-a apropiat sfîrşitul» cas). în acelaşi
timp, sultanul Mahomed al II-lea chemase tot felul specialişti
pentru pregătirea asaltului. Intre ei la loc de frunte era arul Orban
sau Urban, un inginer ungur, sau poate român din :nsilvania,
care şi-a oferit serviciile mai întîi bizantinilor, dar pentru aceştia n-
au avut cu ce-1 plăti, a trecut la turci, care i-au oferit de i ori mai
mult decît ceruse. «Tunul cel mare va ajunge în faţa zidu-ir
Constantinopolului tras de şaptezeci de perechi de boi şi de două de
bărbaţi» (spune Chalkokondil).
Ghiulelele lui cîntăreau între 600—900 kg. Alţi 200 de oameni
ne-eau drumul de la Adrianopol spre capitală. în acelaşi timp s-au
săpat nşee şi galerii pe sub pămînt, turcii gîndindu-se să intre
direct în ate. Dar tunul lui Orban a hotărît soarta asediului.
înainte de a epe asediul sultanul făcuse inofensive şi armatele
creştine din Mo-:a, pentru a opri eventuala trimitere de provizii şi
de ajutoare de la tele împăratului, Dimitrie Paleologul (1449—1460),
despotul Pelo-nezului.
Ajutoare din apus n-au venit; papa nu voia să trimită nimic
pînă se confirma unirea, regele Aragonului a permis doar
strîngerea de mente, dar cele două vase cu cîte 100 de oameni n-
au mai ajuns timp.
 în locul lor, ca o amară ironie, apăru cardinalul Isidor cu bula
de ire a Bisericilor, care mai mult întărită spiritele. Singurul ajutor
din ară 1-a dat potentatul genovez din Kaffa Crimeii, Giovanni
Giustiniani •ngo, care intrase în Cornul de Aur înainte de a începe
asediul. El ni cu două trireme sau vapoare mai mari cu un efectiv
de 700 de meni şi trebuie spus că cei mai mulţi dintre ei au
luptat vitejeşte
 ~- BISERICA ÎN SECOLELE XI—XV
129

pînă la urmă. In total, împăratul bizantin avea doar 5000 de soldaţi

proprii şi cam 2000 de mercenari străini. Se mai aflau ancorate în por-
turile capitalei 2 vase veneţiene, al căror echipaj a luptat şi el cu en-
tuziasm alături de ceilalţi.
A fost o mare greşeală politică a latinilor că n-au înţeles iminenţa
pericolului turcesc şi n-au făcut nimic în mod dezinteresat pentru sal-
varea Constantinopolului, aşteptînd cu indiferenţă căderea celui mai
frumos oraş al Evului Mediu. «în realitate, spune cu imparţialitate
bizantinologul francez Ch. Diehl, Occidentul se dezinteresa de Imperiul
bizantin, nu se gîndea decît să profite de mizeria lui pentru a-1 supune
din punct de vedere religios, a-1 cuceri politiceşte şi a-1 domina econo-
mîceşte. Papalitatea nu visa decît de a restabili unirea, fără să se neliniş-
tească de dezgustul pe care-1 încercau bizantinii ; prinţii Occidentului
nu se gîndeau decît la împărţirea Imperiului» (Ch. Diehl, Histoire de
l'empire byzantin, 12-e, ed. Paris, 1934, p. 208—209).
într-adevăr, cucerirea economică a Imperiului bizantin fusese făcută
de Occident, îndeosebi de Veneţia şi Genova, înainte ca turcii să cu-
cerească teritoriul său.
Dintre răsăriteni, marele principe al Moscovei, Vasile al II-lea
(1425—1462) avea destule greutăţi, încît n-a putut trimite ajutor. Ţările
române, unde domneau Alexandrei (1452—1454) al Moldovei şi Vla-
dislav al II-lea (1447—1454) al Ţării Româneşti, n-au trimis ajutoare
pentru a nu intra în conflict cu turcii. Unii dintre scriitorii care ne -ai
lăsat ştiri despre asediul Constantinopolului afirmă că întreaga populaţie a
capitalei se ridică la 40—50.000 şi că dintre aceştia erau nurnai vrec 5000
în stare să poarte arme. Se ştie că în timpul asediului au participa . într-o
formă sau alta la acţiunea de apărare şi femeile şi copiii. îr ultimele
zile au fost înrolaţi şi un număr de călugări. Cînd trupele turceşti au
intrat în oraş au fost ucişi aproape 4000 de bizantini şi ma multe mii
dintre ei au fost făcuţi prizonieri.
Efectivul trupelor turceşti a fost foarte mare : unii vorbesc d(
160.000, alţii de 200.000, alţii în mod exagerat de 300.000. Turcii at
luptat atît pe uscat, unde au distrus ultimele construcţii creştine dii
jurul zidului lung de 7 km în vestul oraşului, cît şi pe apă.
Cu toate că mulţimea tunurilor şi îndeosebi a celui mare nu puteai
executa mai mult de 7 trageri pe zi, totuşi stricăciunile produse de eL au
fost mari. Dar, îndată ce se lăsa noaptea, toţi creştinii, între ei ş femeile
şi copiii, aruncau seînduri şi buţi pline cu pămînt şi refăcea' la loc tot
ce se putea. Şase săptămîni au durat atacurile. în noaptea d 18 aprilie,
însuşi sultanul veni în frunte cu torţe şi cu scări de escalada zidurile.
Conduşi de Giustiniani Longo, bizantinii au biruit în acest asal Rezultatul :
cel puţin 200 de morţi de partea turcilor, nici uflul într creştini. După
patru ceasuri de luptă, turcii s-au retras. Peste alte dou zile, 4 vase
genoveze reuşesc să spargă blocada sutelor de vase «ina mice», să
incendieze «cu foc grecesc» multe din ele şi să se întoarc totuşi
nestricate, trecînd prin blocajul turcesc, la bazele lor. Toate acej tea sub
ochii furioşi ai sultanului. Dar în noaptea de 21 spre 22 aprili» Mahomed al
II-lea realiză o acţiune extraordinară : vreo 70 de vas
9 — Istoria Bisericească Universală Voi. II
 rceşti au fost transportate pe colina din Pera cu ajutorul unui
sistem ■ scripeţi, alunecând apoi de acolo, pe uscat ca pe apă, în
Cornul de ir de unde se puteau controla toate manevrele bizantinilor.
Acest fapt creat în inimile creştinilor o stupoare paralizantă.
Deşi bizantinii blocaseră cu lanţuri metalice intrarea în port, îm-
sdicînd posibilitatea de joncţiune a vaselor turceşti pînă la 23 mai,
tuşi sosirea lor în apele portului prezenta un mare pericol pentru
îantini. La 23 mai, însă, pe un pod de pontoane, armata turcească
;tea opera în chip unitar acţiuni atît dintr-o parte, cît şi din alta a
mtului. Iar tunurile trăgeau înainte. Pînă atunci fuseseră respinse
e asalturi, cum a fost cel din 7 mai, cînd însuşi stegarul sultanului
fost despicat în două. Dar în seara de 23 mai lanţurile din portul
jşului încetară ,să mai fie pentru turci o piedică.
' în sfîrşit, în faţa zvonurilor că se pregăteşte o nouă cruciadă
creş-iă, dar şi hotărît să termine oricum cu «ghiaurii», consiliul de
război ;c a decis asaltul general pe data de 29 mai. în ajun fiecare
din cei i conducători, Constantin al ^I-lea şi Mahomed al II-lea, şi-
au pre-tit generalii. Sultanul a spus că a jurat pe mormintele
părinţilor să ■mine odată cu ruşinea asta. în noaptea de 28 spre 29 mai
autorităţile rile şi religioase ale Constantinopolului, în frunte cu
împăratul, au rticipat la o Liturghie solemnă, ultima în renumita
catedrală a Sfintei fii, s-au împărtăşit cu toţii şi au plecat la apărarea
oraşului. împăratul nstantin al Xl-lea Dragases a făcut apel la toţi să
lupte eroic. «Turcii arme multe, noi însă avem credinţă. De va vrea
Dumnezeu vom birui David pe Goliat».
Creştinii s-au împărtăşit cu toţii. Nu se mai uitau că unii
sînt ini, alţii greci.
între orele 1 şi 2 noaptea turcii atacară în trei locuri deodată.
în ia sînt respinşi ; presiunea mai puternică a fost lîngă poarta Sfîntului
man, unde lupta împăratul. Aci a fost rănit Giustiniani Longo şi scos
i luptă. A fost transportat îndată pe o corabie şi va muri în insula
3s. S-au făcut presiuni pe lîngă împărat să se retragă cît mai era
;me, urmînd să organizeze ulterior o campanie creştină pentru a re-
tiga Bizanţul. El n-a vrut să-şi părăsească soldaţii. Prima intrare la
rkoporta, în drumul spre Adrianopol, a cedat. Tunul făcuse o spăr-
ă în palisada improvizată. Era un gol de 30 metri. Nu se va şti
iodată dacă poarta Sfîntului Roman a rămas ori nu deschisă. împă-
ul nici nu se ştie unde a căzut; trupul său nu a mai fost găsit.
îmbulzeala şi masacrul au mistuit pe puţinii creştini cîţi mai ră-
seseră. Mulţi din ei au fugit spre'Sf. Sofia. O mulţime enormă, băr-
i, femei, bătrîni şi copii, călugări şi călugăriţe se adăpostiră în Sfînta
ia, crezînd că vor găsi salvarea în marea catedrală a Ortodoxiei.
Chiar şi în aceste momente tragice, ne spune istoricul Ducas, ura
potriva latinilor era aşa de mare încît grecii n-ar fi primit nicidecum
rea cu Biserica Romei. Să ne aducem aminte că, la 12 decembrie 1452,
d cardinalul Isidor a proclamat unirea oficială în numele papii Ni-
ae al V-lea (1447—1455), în catedrala Sfintei Sofii, Lucas Notaras,
tna autoritate în Constantinopol după împărat, spusese aceste fai-
ase cuvinte : «Mai bine să vedem în mijlocul oraşului domnind tur-
 banul turcilor decît mitra latinilor» (Ducas, Istoria bizantină,
XXXVI P. G., CL. II., 1072 C). Iată că, numai cu şase luni mai
tîrziu, bizantin; au putut trăi groaznica realitate a acelor cuvinte !
Şi trăiesc aceasţ realitate plină de grele suferinţe de peste cinci
sute de ani ! Nu era oaij mai bine, în locul ambiţiilor şi aroganţei
lor deşarte, grecii şi latinii s se fi încredinţat lui Dumnezeu în
unire şi uniţi să fi ţinut piept păg nilor ? Orice judecată
sănătoasă şi cinstită n-ar da decît un răspui afirmativ la această
întrebare.
Au pierit atunci în Constantinopol peste 4.000 de creştini, iar
alinii ,au fost înrobiţi şi vînduţi ca sclavi. în unele locuri, preoţii
sa călugării au predat de bună voie locaşurile. Trupele turceşti s-au
năpust prin case, prin mînăstiri, prin magazii şi prin biserici,
prădînd tot ( voiau : obiecte, podoabe, oameni. în Sf. Sofia
creştinii se aflau la S Liturghie, cînd, deodată, uşile au fost
forţate şi cete de turci înarma au pătruns înlăuntru : bătrîni
neputincioşi au fost omorîţi, iar cei m, tineri, bărbaţi şi femei
legaţi laolaltă, urmau să fie vînduţi ca robi f pieţele Orientului.
Certurile şi luptele pentru împărţirea prăzii s-a prelungit peste
tot. Istoricii Sphrantzes şi Critobul spun că, în momenti cînd au
văzut pe turci îndreptîndu-se asupra lor, unii din preoţii cai
slujeau la altar au luat Sfintele Taine şi s-au îndreptat cu ele spre
pere te le de miazăzi ; acesta s-a deschis şi i-a cuprins şi acolo
vor rămîr pînă ce clădirea cea sfinţită va fi iarăşi biserică.
Sultanul Mahomed al II-lea a intrat în după-amiaza zilei de
29 m sau a douia zi în catedrala Sf. Sofia şi văzînd pe un turc
care stric mozaicul 1-a mustrat, spunîndu-i furios : V-am permis
să jefuiţi oraşij să înrobiţi pe locuitorii lui ! Nu vă este de ajuns ?
Clădirile, monumei tele, edificiile publice sînt ale mele. Pe ele să
nu se mai atingă nimer Se îndreptă apoi cu faţa spre Meca şi puse
un «imam» (preot musulma] să rostească predica în numele
profetului Mahomed, şi declară catedra moschee. Unii din soldaţi
incendiară manuscrise, alţii le comercializa Pe un taler puteai lua
zeci de manuscrise cu operele lui Aristotel sa Platon, iar
Evangheliarele, după ce erau despuiate de aurul sau a: gintul
de pe ele, erau vîndute, altele aruncate în foc, aşa cum făcea şi
cu icoanele, la focul cărora îşi frigeau cărnurile. (Ducas X LII).
Au fost totuşi şi istorici care au afirmat că turcii au fost mai
puţ: duri cu Bizanţul decît fuseseră cruciaţii ! (Uspenski). Se pare
că sultani a dat ordin ca Biserica Sfinţilor Apostoli să rămînă
neatinsă, lăsînd-în seama creştinilor. într-adevăr — deşi se afla
în drumul primele navale în oraş —, sultanul Mahomed al II-lea a
încredinţat-o unor pa: nici spre a o cruţa de jafuri. Tot aşa se va fi
întîmplat cu bisericile d: cartierul mînăstirii Studion, precum şi cu
cele din Fanar, care au fo ferite de jafuri. Sultanul însuşi s-a
gîndit să stabilească un statut ji ridic Bisericii creştine în cadrul
statului turc.
Astfel a luat sfîrşit Imperiul bizantin după o existenţă de
mai bii de o mie de ani. «Timp de secole el a fost campionul
creştinătăţii cont: Islamului, apărătorul civilziaţiei contra
barbariei, educatorul Orientul slav, după ce a făcut să se simtă
influenţa sa pînă în Occident... De extremităţile Greciei pînă în
fundul Rusiei, toate popoarele Europ
 PERIOADA A PATRA

ale, turci şi greci, sîrbi şi bulgari, români şi ruşi au păstrat amin-vie' şi tradiţiile Bizanţului
dispărut» (Ch. Diehl, Histoire de l'em-yzantin, 12-e, Paris, 1934, p. 219—220).
1 viaţa lui, de peste un mileniu, Bizanţul a propagat creştinismul, arat de erezii, a contribuit
la stabilirea dogmelor fundamentale ale aismului în cele şapte Sinoade ecumenice, a sprijinit
şi răspîndit ■a sub aspectele ei cele mai variate, a lăsat în viaţa spirituală a )r popoarelor
ortodoxe tradiţii şi principii de viaţă proprii prin fo-a limbilor naţionale, care pînă la urmă
se vor dovedi salvatoare a trezirea naţională a popoarelor din Orientul creştin tot datorită
•ii şi spiritului bizantin.
,a cîţiva ani după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, zut şi celelalte state
greceşti, frînturi ale Imperiului bizantin, după jrmează : La 1460 turcii cuceriră Peloponezul sau
Moreea, unde re-despotatul de Mistra, care din 1262 revenise puterii Imperiului tin, despotat
condus atunci de Toma (1432—1460) şi Dimitrie Pajul 1449—1460), fraţii împăratului
Constantin al Xl-lea Dragases. 3 august 1461 turcii cuceriră Imperiul grec de Trebizonda, de
sub îcerea împăratului David Comnen (1459—1461), creat în 1204 de os I Comnen (1204—
1222), după cucerirea Constantinopolului în de cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a.
Vlahomed al II-lea se considera moştenitorul legitim al puterii im-le bizantine şi în unele
privinţe el a căutat să se comporte ca un ÎU . Pînă la sfîrşitul domniei el reuşi să creeze din
fărîmiţările şi :le Imperiului bizantin un altul, Imperiul turc, care se întindea din potamia la
Marea Adriatică şi rîul Sava. Creşterea exterioară a riuiui otoman a atins limitele Imperiului
bizantin.