află la vârsta delicată când poate fi tulburată de zburător;
 visul fetei – reprezintă criza puberală, dorinţa de
realizare prin dragoste, rezolvată mitologic prin
motivul zburătorului;
 dragostea pentru Luceafăr – reprezintă aspiraţia
spre absolut; dorinţa omului comnu de a-şi
depăşi condiţia, strâmtă, limitată de muritor;
 respingerea Luceafărului – refuzul neantului,
spaima de nemurire, care pentru om înseamnă
moarte (sau incapacitatea de a-şi depăşi sfera);
 senzaţiile de frig şi de ardere (“ochiul tău mă-
ngheaţă” şi “privirea ta mă arde”) – revelaţii
intuitive ale deosebirilor de structură între omul
comun şi geniu (sau semne ale morţii);
 Luceafărul – fiinţa superioară, geniul;
 dragostea pentru fata de împărat – aspiraţia spre
concret (dar în sensul cunoaşterii) sau spre o altă
formă a materiei universale;
 metamorfozele Luceafărului ( “înger” şi
“demon”) – capacitatea geniului de a-şi da alt
chip, mai concret, păstrându-şi unitatea
contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa
superioară;
 hotărârea de a se sacrifica – dorinţa de
cunoaştere; obiectul cunoaşterii – fata de
împărat – devine şi obiect al pasiunii omului de
geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire.
Al doilea tablou – versurile 44 – 64
 început de idilă între semeni;
 cadrul este terestru ;
 atmosfera este intimă, familiară ;
 gesturile sunt rapide, stereotipe ;
 comunicare este directă ;
 Cătălin şi Cătălina – exponenţii individuali ai
aceleiaşi lumi (sau simbolul « perechii » în plan
uman)
 « lecţia » lui Cătălin . formă de magie erotică
(manifestare galantă a principiului masculin) ;
 refuzul iniţial al Cătălinei – reacţie de orientare
(manifestare a principiului feminin)
 nostalgia faţă de Luceafăr – ruptura dintre ideal
şi real;
acceptarea lui Cătălin – revelaţia asemănării de
structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi.
Al treilea tablou – versurile 65 – 85:
 zborul intergalactic al Luceafărului (zbor
regresiv, spre începuturile lumii);
 dialogul cu Demiurgul;
 dialodul este presupus, Demiurgul aude replicile
lui Hyperion fără ca acesta să le mai exprime;
ETAPA COMPREHENSIUNII
Interpretări ale poemului:
 alegorie şi meditaţie filizofică (Eminescu)
 sinteză a categoriilor lirice, “măşti lirice” (T.Vianu)
Genuri literare în poem (liric, epic, dramatic)
 interferenţa genurilor - caracteristică a romantismului, conferă poeziei o mare profunzime şi posibilităţi
multiple de interpretare (poveste fantastică de iubire, alegorie, sinteză a categoriilor lirice)
 cadrul este cosmic;
 atmosfera – glacială,
 limbajul – senţios, gnomic
 Demiurgul – absolutul ( ideea de materie
universală superior organizată)
 Hyperion – formă individualizată a absolutului
(hyper-ion= cel care merge deasupra)
 dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire
pentru « o oră de iubire » = dorinţa de a primi o
altă structură, compatibilă cu ideea de dragoste
– ca mijloc de cunoaştere ;
 refuzul Demiurgului = imposibilitatea obiectivă
de a mai coborî treptele de organizare a materiei
universale;
 consecvenţa în atitudine a lui Hyperion = şi
geniul are o limită de cunoaştere (în viziunea
poetului, acesta declaşează drama în două
sensuri: de cunoaştere şi afectivă).
Al patrulea tablou – versurile 86 – 98 :
 cuprinde povestea fericirii omului prin iubire şi
revelaţia Luceafărului asupra diferenţelor dintre
cele două lumi;
 cadrul e din nou terestru şi cosmic;
 atmosfera e pe de o parte feerică,
intimă,senzuală, pe de altă parte – rece, distantă,
raţională;
 dialogul nu mai este posibil
 replicile fetei şi ale Luceafărului se constituie la
niveluri de înţelegere diferită.
 idila pământeană = împlinirea aspiraţiei spre
fericire a perechii pământene
 seriozitatea pasională a lui Cătălin = bărbatul
întâmplător devine bărbatul unic prin iubire;
 “trădarea” fetei = revelaţia Luceafărului asupra
timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e
stăpânit de timp, n-are experienţa existenţei
determinată temporal; prin “trădarea” fetei, el
descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea este
ireversibilă;
 a treia invocaţie a Luceafărului = dorinţa
superstiţioasă a fiinţei pământene de a-şi
prelungi fericirea prin protecţia unei “stele ce
noroc”;
răspunsul final al Luceafărului = constatare rece,
obiectivă, a diferenţelor fundamentale, între două lumi
antinomice: una trăind starea pură a contemplaţiei,
cealaltă – starea instinctualităţii oarbe în cercul strâmt
al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei.
  forma poemului este narativ-dramatică (formula de introducere specifică basmului, prezenţa unui
narator, povestirea la p. a III-a, existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, numărul mare
de verbe, caracteristic stilului narativ, prezentţa dialogului, cu formele specifice de adresare)
 poem liric, schema epică e doar cadrul, întâmplările şi personajele sunt de fapt simboluri lirice, metafore
în care se sintetizează idei filozofice, atitudini morale, stări de sensibilitate, o viziune poetică;
ETAPA INTERPRETĂRII
Teme şi motive:
1. tema timpului
– timpul filosofic bivalent (timpul individual: “Trecu o zi, trecură trei”, şi timpul universal: “Şi căi de mii de
ani treceau/ În tot atâtea clipe”)
– condiţia efemeră a omului în relaţia cu timpul şi în antiteză cu eternitatea Universului (“Căci toţi se nasc
spre a muri/ Şi mor spre a se naşte”, “Iar tu, Hyperion, rămâi/ Oriunde ai apune”)
2. tema spaţiului – ilustrată de cele două planuri spaţiale (planul uman-terestru: “În vremea asta Cătălin/
Viclean copil de casă” şi planul universal-cosmic:”Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a
cunoaşte”)
3. tema cosmosului – este reprezentată de axa luminii care străbate întregul poem, definită printr-o foarte
varită gamă de motive romantice: luna, luceafărul, noaptea, cerul, stelele, haosul, geneza, zborul
intergalactic: “O vin’ în părul tău balai/ S-anin cununi de stele/ Pe-amele ceruri să răsai/ Mai mândră
decât ele”
4. tema naturii – sugestivă prin crearea celor două forule artistice de pasteluri
– pastelul cosmic: “un cer de stele dedesupt/Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor
prin ele”
– pastelul terestru: “Căci este sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă/ Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din
apă.”
5. tema iubirii – tema evidentă a poemului, ilustrată prin ideile specifice eminesciene: forţa geniului de a
face sacrificiul suprem pentru împlinirea idealului absolut de iubire: “Reia-mi al nemuriri nimb/ Şi focul
din privire/ Şi pentru toate da-mi în schimb/ O oră de iubire”, incompatibilitatea celor două lumi: “Căci
eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”; “Dar cum ai vrea să mă cobor/ Au nu-nţelegi tu
oare/ Cum că eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti muritoare?”
6. tema filozofică
– condiţia nefericită a omului de geniu într-o lume meschină incapabilă să-şi înţelegă idealurile: “Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”
– ideea genezei şi stingerii universului: “Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe / E un nimic asemene/
Uitării celei oarbe.”
– ideea timpului filosofic bivalent (individual şi universal)
– ideea filozofică “fortuna labilis” “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de sorte/ Noi nu avem nici timp
nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”.
7. tema folclorică
– sursa de inspiraţie (basmul)
– formule specifice basmului
– cuvinte si expresii ale limbajului populare
– idila rustică din tabloul al II-lea
– motivul zburătorului din primul tablou.

Specii literare în poem:

1. idila pastorală – compune tabloul al II-lea, povestea de dragoste din Cătălin şi Cătălina care se desfăşoară
tocmai ca iubirea dintre un flăcău şi o fată de la ţară: “Şi-n treacăt o cuprinse lin/ Într-un ungher
degrabă/ -Dar ce vrei, mări, Cătălin?/ Ia las’ cată-ţi de treabă”
2. meditaţia filozofică – tabloul al III-lea, numit şi “drumul cunoaşterii” unde sunt precizate profunde idei
filozofice: “Din sânul vecinicului ieri/ e azi ce moare/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-ar naşte iarăşi
soare”
3. elegia – tristeţea omului obişnuit pentru neputinţa de a se înălţa către idei superioare: “Luceşte cu amor
nespus/ Durerea sa-mi alunge/ Dar se înalţă tot mai sus/ Ca să nu-l pot ajunge”, dar şi tristeţea
Luceafărului ce se simte neînţeles de societate: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci
eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”
 4. satira – ilustrată de sarcasmul poetului care se revarsă asupra superficialităţii societăţii în care trăieşte:
“Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te
aşteaptă.”
5. pastelul – prezentat prin tablouri descriptive de natură terestră şi cosmică:
- pastelul terestru: “Şi împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri/ Sub şirul lung de mândri tei/ Şedeau
doi tineri singuri”
- pastelul cosmic: “Un cer de stele dedesupt/ De-asupra cer de stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor
prin ele”
Observaţii asupra stilului
1. “scuturarea podoabelor”(T. Vianu) stilistice
- foloseşte puţine adjective pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive, decorative ( în 392 de versuri
apar doar 89 de adjective cu 125 de întrebuinţări, cel mai des folosite sunt mândru (de 6 ori), frumos (de 5 ori),
mare, negru, rece, alt (de 4 ori), blând, dulce, întreg, nespus, viu (de 3 ori); cele mai multe sunt de origine
latină(în afară de 9); multe sunt formate cu prefixul ne-: nemărginit, nemuritor, necunoscut, negrait, neîntrrupt,
nemişcător, nespus;
2. exprimarea gnomică, aforistică – conţine maxime, sentinţe, precepte morale, formulate în chip
memorabil (tabloul al III-lea)
3. puritatea limbajului
- preponderenţa termenilor de origine latină (din 1908 cuvinte, 1688 sunt de origine latină)
- expresii şi construcţii populare
- foarte puţine neologisme: demon, himeric, haos, ideal, palat, sferă, palid etc.
4. muzicalitatea – relizată pe două căi:
- prin orchestrarea subtilă a efectelor eufonice ale cuvintelor (procedeul de bază e aliteraţia)
- prin schema prozodică invariabilă: catrene de 8-7 silabe în ritm iambic ( ∕)
rimă originală (rimează subst./verb. tâmple/împle, (seară)sară/apară, oglindă/prindă, viaţă/-ngheaţă,
lasă/mireasă, pare/soare, rază/luminează; pron./subst.: el/castel, ei/scântei; adv./subst.: niciodată/fată; mai
tare/mare; verb./adj, culce/dulce, revarsă/întoarsă,vine/senine, căzut/necunoscut; adj./subst. blând/gând;
adv./pron. pos. greu/meu; numeral/pron. trei/ei etc.