1.

Introducere

Scurt istoric

In anul 1789 mineralogul englez W.Gregor studia nisipurile cu proprietati

magnetice plasate langa localitatea Menachan din tinutul Cronwald, pe care in
1791 le numeste menachin.
Din punct de vedere chimic menachinul, dupa cum a reesit mai tarziu, era
titanul de fier, cu formula chimica FeTiO3 si denumit ilmenit.
In anul 1794 chimistul german Klaproth, dupa ce in 1789 descoperise
uraniul descopera un mineral pe care il numeste titaniu si il considera ca fiind
oxid al unui pamant rar. Trei ani mai tarziu, Klaproth constata ca oxidul metalic
ce rezulta prin calcinarea menachinului este identic cu titaniul si mai tarziu avea
sa stie ca era bioxidul de titan denumit rutil.
Numele de titan fusese dat dupa numele mitologic Titan, fiul lui uranus,
care se revoltase impotriva zeilor.
In anul 1821 chimistul si farmacistul german H.Rose obtine bioxidul de
titan in forma pura, iar un an mai tarziu chimistul englez W.Wollaston, pe baza
experientelor facute era convins ca a izolat metalul din rutil.
Abia in 1849 F.Wohler avea sa arate ca ceea ce descoperise chimistul
englez in 1822 nu era titanul metalic ci o combinatie complexa a acestuia cu
formula Ti(CN)2.3Ti3N4.
Izolarea titanului elementar o realizeaza Berzelius in 1825, dar sub forma
impura.
Abia in 1877 s-a putut obtine titanul sub forma pura prin reducerea
clorurii de titan cu carbon in cuptorul electric.
In 1895 H.Moisan obtine titan metalic prin incalzirea bioxidului de titan
cu carbon in cuptorul electric.
In 1910 Güntherreduce tetraclorura de titan cu sodiu metalic si obtine
titan cu proprietati plastice, iar in 1934 W.Kroll reduce tetraclorura de titan cu
magneziu metalic.
In anul 1946, productia mondiala de titan era numai de cateva kilograme.
De la aceasta data titanul atrage din ce in ce mai mult interes si se impune tot
mai mult in utilizari industriale importante, ale caror baza este fara indoiala
metalurgia titanului, care ainregistrat progrese imense si este in continua
ascensiune.

Titanul este un metal alb-cenusiu care se situeaza la limita dintre metalele

grele si cele usoare si a carui utilizare a a crescut frecvent in ultima vreme
datorita unui complex de proprietati: densitate relativ redusa, rezistenta specifica
ridicata (Rm/p), excelenta rezistenta la coroziune, rezistenta buna la cald s. a .

3
 Titanul este un element foarte raspandit in scoarta terestra (0,61%), cu
mult mai raspandit decat elemente precum cupru, plumb, zinc, nichel, staniu.
Se cunosc peste 70 de minereuri care contin acest element, cele mai importante
fiind: rutilul (TiO2), ilmenita (FeTiO3), magnetoilmenita (FeTiO3 . n FeO4) si
perowskitul (CaO . TiO3). In cantitati mari, ele se gasesc in Australia, Brazilia,
Egipt, Canada, S.U.A., Rusia, Ghana, Senegal.
Ilmenitul este un mineral brun sau brun-negru cu luciu metalic, care este
un metatitanat de fier (ΙΙ) (FeO.TiO2).Compozitia lui variaza, insa foarte mult
dupa continutul de hematit si magnetit, de obicei, ilmenitul contine circa 52,65%
TiO2 si 47,4% FeO. Cele mai importante surse de ilmenit sunt minereurile de
fier titano-magnetitice.Alti titanati sunt: pseudobrookitul (2Fe 2O3.3TiO2),
pirofanitul (MnO.TiO2) si perowskitul (CaO.TiO2). oxidul de titan se gaseste, in
afara de rutil, si in alte doua varietati: anatasul sau octaedritul si brookitul.
Obtinerea ilmenitului si a magnetitului din ganga continand siliciu a
minereului concasat si macinat se face prin procedeul flotatiei, fie prin procedeul
gravimetric sau magnetic. Nisipul de mare continand rutil si ilmenit se
concentreaza prin flotatie sau prin procedeul electrostatic.Din minereul
imbogatit, ilmenitul se poate separa de rutilul nemagnetic printr-un procedeu
magnetic. Zacaminte mari de ilmenit cu 14% TiO2 se gasesc in muntii Ilmen din
Urali, se unde si-a luat si numele. Alte zacaminte mai importante de ilmenit sunt
in SUA, Canada, Rodezia si Mozambic.
Titanomagnetitele sunt amestecuri mecanice de ilmenit cu minerale de
fier, cum sunt: magnetita (Fe3O4) si partial hematita (Fe2O3). Separarea acestor
minerale poate fi realizata printr-o macinare fina si concentrare magnetica
bazata pe diferenta dintre permeabilitatile magnetice, care sunt pentru magnetit
(Fe2O3)=0,423 PFe, ilmenit (FeTiO3)=0,247PFe, rutil (TiO2)=0,4PFe,
silicati<0,2PFe.
La concentrarea magnetica in campuri magnetice slabe se obtin
concentrate de magnetit, apoi in cele puternice concentrate de ilmenit si cozile,
care sunt fractia nemagnetica.
Rutilul, anatazul si bruchitul sunt modificatii alotropice ale bioxidului de
titan, care contin in calitate de impuritati fier. Dintre cele trei minerale
importanta industriala o are doar rutilul, care prezinta luciu metalic, este de
culoare rosie, uneori verde-albastrui, violet sau negru si are densitatea 4,18-4,28
Kg/dm3.
Perowskitul este un titanat de calciu si contine 58,7% TiO2 si 41,3% CaO. In
zacaminte include impuritati ca niobiul, itriul, manganul si magneziul. Este de
culoare rosu-brun, rosu sau verde, cu densitatea 3,95-4,04.

Titanul prezinta doua forme alotropice: Ti - α, forma stabila pana la

882,5 C (sistem hexagonal compact) si Ti - β, forma stabila peste 882, 5 oC
o

(sistem cubic cu volum centrat). Densitatea de imapchetare a retelei hexagonale

este de 74%, iar a celei cubice de 68%. Modificarea alotropica nu este

4
reversibila decat in vid inalt sau in mediu de argon de inalta puritate. Incalzirea
in aer determina reactii cu azotul si oxigenul, rezultand transformari ireversibile
pentru volumele itrate in reactie. Titanul comercial tehnic este in realitate un
aliaj al titanului cu oxigenu, care contine si alte impuritati (H 2 Mn, Mo care
stabilizeaza faza b, N2, Al care stabilizeaza faza a).
Cu toate ca din punct de vedere chimic titanul este foarte activ (in seria
electrochimica a metalelor se situeaza intre Mg si Be), ca si in cazul aluminiului,
pe suprafata titanului se formeaza spontan si se regenereaza continuu, o pelicula
superficiala de protectie pe baza de TiO2, care la temperatura ambianta are o
grosime de 20 ... 50A, pelicula care determina o rezistenta exceptionala la
coroziune. Aceasta rezistenta poate fi marita si mai mult prin:
- aliere cu molibden, zirconiu, reniu, tantal, nioiu, crom,
- printr-o protectie anodica,
- prin adaugarea unor oxidanti s. a.
Caracteristicile mecanice ale titanului depind in mare masura de gradul
sau de puritate, care este determinat de procedeul de elaborare.
Datorita afinitatii deosebit de ridicate fata de gaze, Ti si Zr sunt utilizate
pentru dezoxidarea si denitrarea otelurilor. Ti si Zr ca elemente de aliere in
oteluri, ridica mult calitatea otelurilor, prin finisarea si omogenizarea structurii
acestora. Elimina, de asemenea, fragilitatea de rosu. Sorturile obisnuite de otel
aliate cu titan contin 0,03 ... 0,2% Ti, iar cele cu zirconiu 0,3 ... 2% Zr.
Cu metalele neferoase, Ti si Zr formeaza aliaje deosebit de importante,
cum sunt aliajele Cu- Ti, Al - Ti, Cu - Zr etc.
Carbura de titan (TiC) are o duritate deosebita si temperatura de topire
o
3.100 C, intrand in compozitia aliajelor dure. Aceste aliaje contin 10 ... 40% TiC
si 50 ... 85% WC.
Titaniul si zirconiul in stare de pulbere sunt utilizate in tehnica vidului si
pirotehnie.
Prelucrarea metalurgica a cocentrateelor de titan urmareste obtinerea
bioxidului de titan, tetraclorurii de titan si a ferotitanului.
Bioxidul de titan cu peste 99,5% TiO2 serveste la obtinerea aliajelor dure
si a titanului metalic. Sorturile mai impure sunt utilizate in alte domenii.
Tetraclorura de titan serveste in prezent ca materie prima pentru obtinerea
titanului metalic de inalta puritate.

5
 2. Titanul -proprietati, caracteristici, domenii de utilizare

2.1. Raspandirea in natura. Minerale. Materii prime

Abundenta titanului in scoarta terestra este de 0,63%, ocupand locul al 9-

lea dupa oxigen, siliciu, aluminiu, fier, calciu, sodiu, potasiu si magneziu.
Pe langa existenta sa in toate rocile dentritice si sedimentare, titanul se
gaseste in argile, bauxite, carbuni, petrol, in multe plante, in sangele si oasele
organismelor vii. Apa contine cantitati sensibile de titan. In namolul de pe
fundul marilor, in cenusile vulcanice, meteoriti si diferite corpuri ceresti se poate
detecta prezenta titanului.
Titanul este foarte raspandit in scoarta terestra, formeaza numeroase
zacaminte care sunt usor accesibile si se pot exploata. Minerale mai importante
sunt ilmenitul si rutilul (tabelul 2.1.).
Ilmenitul este un mineral brun sau brun-negru cu luciu metalic, care este
un metatitanat de fier(ΙΙ) (FeO.TiO2). Compozitia lui variaza, insa foarte mult
dupa continutul de hematit si magnetit, de obicei, ilmenitul contine circa 52,65%
TiO2 si 47,4% FeO. Cele mai importante surse de ilmenit sunt minereurile de
fier titano-magnetitice. Alti titanati sunt: pseudobrookitul (2Fe 2O3.3TiO2),
pirofanitul (MnO.TiO2) si perowskitul (CaO.TiO2).
Oxidul de titan se gaseste, in afara de rutil, si in alte doua varietati:
anatasul sau octaedritul si brookitul.
Obtinerea ilmenitului si a magnetitului din ganga continand siliciu a
minereului concasat si macinat se face prin procedeul flotatiei, fie prin procedeul
gravimetric sau magnetic.
Nisipul de mare continand rutil si ilmenit se concentreaza prin flotatie sau
prin procedeul electrostatic. Din minereul imbogatit, ilmenitul se poate separa de
rutilul nemagnetic printr-un procedeu magnetic.
Zacaminte mari de ilmenit cu 14% TiO 2 se gasesc in muntii Ilmen din
Urali, se unde si-a luat si numele. Alte zacaminte mai importante de ilmenit sunt
in SUA, Canada, Rodezia si Mozambic.
Titanomagnetitele sunt amestecuri mecanice de ilmenit cu minerale de
fier, cum sunt: magnetita(Fe3O4) si partial hematita(Fe2O3).
Separarea acestor minerale poate fi realizata printr-o macinare fina si
concentrare magnetica bazata pe diferenta dintre permeabilitatile magnetice,
care sunt pentru magnetit (Fe2O3) = 0,423 PFe, ilmenit (FeTiO3) = 0,247 PFe, rutil
(TiO2) = 0,4PFe, silicati<0,2PFe.
La concentrarea magnetica in campuri magnetice slabe se obtin
concentrate de magnetit, apoi in cele puternice concentrate de ilmenit si cozile,
care sunt fractia nemagnetica.
Rutilul, anatazul si bruchitul sunt modificatii alotropice ale bioxidului de
titan, care contin in calitate de impuritati fier. Dintre cele trei minerale
importanta industriala o are doar rutilul, care prezinta luciu metalic, este de
6
culoare rosie, uneori verde-albastrui, violet sau negru si are densitatea 4,18-4,28
Kg/dm3.
Perowskitul este un titanat de calciu si contine 58,7% TiO2 si 41,3% CaO.
In zacaminte include impuritati ca niobiul, itriul, manganul si magneziul. Este de
culoare rosu-brun, rosu sau verde, cu densitatea 3,95-4,04.

Tabelul 2.1.Compozitia concentratelor miniere de titan.

Compozitia %

Denumire TiO2 Fe Ca SiO Al2O Mg

concentrat O Fe2O3 O 2 3 O K2O+Na2O

Ilmenit 40,5 27,7 22,4 1,3 1,3 3,6 2,1 -

Perowskitul 44 - 4,5 34,6 5,7 0,9 2,5 1
Sfen 30,3 2,4 - 27,3 28,9 2,2 1 1,2

Pe langa zacamintele primare, mai exista si zacaminte aluvionare de nisipuri

titanifere. Cele mai mari se gasesc in india, pe o lungime de 130 km de-a lungul
coastei Oceanului Indian. Zacaminte se mai gasesc in Australia, in Malayesia si
Noua Zeelanda.

7
 2.2. Proprietatile fizice si chimice ale titanului si compusilor sai.

Titanul are numarul atomic 22,masa atomica 47,9 fiind primul element
din grupa IVb a sistemului periodic (tabelul 2.2.).
Titanul are o rezistenta excelenta la coroziune. Este stabil in clor gazos
umed, in schimb in clor gazos uscat se aprinde si arde cu dezvoltare de caldura.
In mod deosebit de favorabil se comporta fata de solutiile de tipul:clorura
de zinc, clorura de staniu, clorura de cupru si fier. Solutiile de clorit de sodiu,
hipoclorit de sodiu si calciu folosite in industria textila si a celofibrei, nu ataca
titanul. Titanul nu este atacat de acizii oxidanti de tipul acid azotic rece
concentrat pana la 98%, acid azotic cald de 60%, acid cromic si apa regala rece.
In acid azotic fumans se produce coroziune intergranulara electrochimica, care
poate fi impiedicata printr-un adaos de 1% bromura de sodiu. Reactia dintre titan
si acidul azotic fumans in prezenta manganului are loc cu explozie.
Titanul este stabil numai in solutii diluate de acid clorhidric si sulfuric.
Prin adaugare de inhibitori (sulfat de cupru, acid cromic, acid azotic) se poate
ameliora rezistenta la coroziune in acesti acizi precum si in acidul fosforic.
Titanul are, mai ales la temperaturi inalte, o mare afinitate pentru oxigen,
azot, hidrogen si carbon. De aceea, in general, prelucrarea lui la cald se poate
face la o temperatura de cel mult 950°C. In contact cu aerul se oxideaza chiar la
250°C, iar viteza de oxidare creste foarte repede odata cu temperatura. La
temperaturi de peste 480°C, absoarbe oxigen si azot. Solubilitatea oxigenului si
hidrogenului in titan este de 30%, a azotului de 15%, iar a carbonului de 0,2%.
Duritatea Brinell a titanului impur este considerata ca etalon de masura a
continutului de oxigen si azot, care fac titanul sa devina mai casant si dur.

8
 Tabelul 2.2. Proprietatile fizice ale titanului.
Caracteristica Valoarea
Numar atomic 22
Masa atomica 47,9
Sectiunea de absorbtie a neutronilor 5,6±0,4
termici(2200m/s), barn
Sectiunea eficace de difuzie, barn 6±2
Structura cristalina α Hexagonal compact
β Cubic, corp centrat
Temperatura de transformare alotropica, °C 882,5
Constanta retelei, c0=2,9503;c0=4,6831
Ẳ c/a=1,5873;a0=4,505
Densitate, kg/dm3 10,6
Volum atomic, cm3/atom.g 1668±5
Temperatura de topire, °C 1668±5
Temperatura de fierbere, °C 3500 (estimat)
Caldura latenta de topire, kj/mol 20800
Caldura latenta de vaporizare, kj/mol 112,5
Caldura latenta de transformare, j/mol 2830
Caldura specifica la 15°C, j/grd.g +0,1248±0,0002
Conductibilitatea termica, j/cm·s·grd 50°C 0,645
100°C 0,635
200°C 0.62
500°C 0.58
700°C 0.54
Coeficient de dilatare lineara intre 0-100°C,grd-1 37,6·10-6
Rezistenta electrica specifica (titan din iodura) Ω·cm 176·10-6
Coeficient de temperatura al rezistentei electrice, 425·10-5
Ω·cm/grd
Lucrul de extractie, eV 4,16
Supraconductibilitatea, °K 0,38
Succeptibilitatea magnetica specifica Cm2/g 3,2
Coeficient de alungire (titan din iodura), daN/mm2 11000
Coeficientul de temperatura al modului de rezistenta la 6·10-4
intindere, daN/mm2·grd
Coeficientul lui Poisson 0,36
Rezistenta la tractiune (titan din iodura), in vid incalzit la 26,7...........37,7
800°, daN/mm2

9
 Compusii titanului

Titanul formeaza o serie de compusi in starile de oxidare II,III si IV, cele

mai stabile si mai importante sunt cele in starea de oxidare IV, care in general
sunt compusi covalenti. Caracteristic pentru compusii din aceasta stare de
oxidare este tendinta de a hidroliza formand specii cu legaturi Ti-O.
Compusii in stari de oxidare inferioare se oxideaza usor in aer, apa sau alti
oxidanti. In special compusii Ti(II) sunt putini la numar si nu pot exista in
solutie apoasa.
Titanul formeaza oxizii TiO2, Ti2O3. Bioxidul de titan sau albul de titan,
care se gaseste in rutil, anataz si bruchit, reprezentand trei modificatii ale
bioxidului. Oxidul Ti2O3 este de culoare violet inchis, se obtine prin reducerea
bioxidului cu hidrogen conform reactiei:
2TiO2 + H2 = Ti2O3 + H2O
Monoxidul de titan, TiO este de culoare roscata ca si cuprul, cu luciu
metalic, se obtine prin calcinare in vid a amestecului format din pulberea de titan
dupa reactia:
TiO2 + Ti = 2TiO
Este un oxid deosebit de stabil care se reduce foarte greu la metal.
Temperaturile de topire, densitatea si caldurile de formare ale oxizilor de titan
sunt prezentate in tabelul 2.3.

Tabelul 2.3. Temperatura de topire, densitatea si caldura de formare a oxizilor de

titan.
Oxidul TiO2 Ti2O3 TiO
Temperaturile de 1850 1900 1750
topire, °C
Densitatea, kg/dm3 4,18 4,6 4,92
Caldura de 915 1320 606
formare, Kj/mol

Oxizii inferiori aititanului au caracter bazic, iar bioxidul de titan formeaza

saruri in care titanul este prezent sub forma cationului Ti 4+ sau formeaza cationul
bivalent (TiO)2+ numit titanil.
La topirea bioxidului de titan cu alcalii se formeaza saruri ale acidului
titanic –titnatii. Se cunosc orto si metatitanatul de sodiu Na 2TiO3, Na4TiO4 si
deasemenea polititanatii in care raportul TiO2:Na2O>1, de exemplu: Na2Ti2O5,
Na2Ti3O7, Na4Ti3O8, etc.
La dizolvarea bioxidului de titan sau a acidului titanic in acid sulfuric, in
functie de concentratia acestuia, se formeaza sulfatul normal Ti(SO4)2 sau
sulfatul de titanil (TiO)SO4 care cristalizeaza sub forma de dihidrat
(TiO)SO4·2H2O. Sulfatii sunt stabili numai in solutii puternic acide. Prin
diluarea sau neutralizarea solutiilor acide si fierbere are loc hidroliza cu
10
formarea sulfatilor bazici insolubili sau a acidului metatitanic H 2TiO3, care
incepe chiar la pH de 1,5.

Tabelul 2.4. Temperaturile de topire si fierbere pentru sarurile titanului cu halogenii.

Compusul TiF4 TiCl4 TiBr4 TiI4
Temperatura de 427 -23 38 150
topire
Temperatura de 284 136 230 337
fierbere

Temperaturile de topire si fierbere pentru sarurile titanului cu halogenii

sunt prezentate in tabelul 2.4.
Tetraclorura de titan se obtine la actiunea clorului asupra bioxidului de
titan in prezenta carbonului. Este un lichid incolor. In apa sau aer umed
tetraclorura hidrolizeaza cu formarea acidului metatitanic alb conform reactiei:
TiCl4 + 3H2O = H2TiO3 + 4HCl
In aer umed fumega puternic. Tensiunea de vapori a TiCl 4 la diferite
temperaturi se prezinta in tabelul 2.5.

Tabelul 2.5. Tensiunea de vapori functie de temperatura pentru TiCl4.

Temperatura, 20 40 60 80 100 120 136
°C
Tensiunea 10,05 26,5 62,15 134 264,55 439,8 760
de vapori
tor
Tensiunea de vapori a TiCl4 poate fi calculata cu relatia:
log P = 7,64433 – (1947,6)/T
Caldura de formare a TiCl4 este egala cu 690 kj/mol iar caldura latenta de
vaporizare este de 37,8 kj/mol. In functie de temperatura si presiune intre cele
trei cloruri se stabilesc urmatoarele echilibre:
2TiCl3 ↔ TiCl2 + TiCl4 (reactia de disproportionare)
2TiCl2 ↔ Ti + TiCl4
In timp ce la 425°C in vid TiCl 3 sublima nedescompusa, la 450°C incepe
descompunerea dupa reactia (1), iar la 475°C, in vid are loc descompunerea
dupa reactia (2).
Ca si in cazul clorurilor intre bromurile titanului au loc reactiile:
2TiBr3 ↔ TiBr2 + TiBr4
2TiBr2 ↔ Ti + TiBr4
In cazul iodurilor au loc aceleasi reactii reversibile:
2TiI3 ↔ TiI2 + TiI4
2TiI2 ↔ Ti + TiI4

11
 2.3. Influenţa impurităţilor şi a elementelor de aliere asupra
proprietăţilor şi caracteristicitor titanului

Titanul este un metal de culoare argintie care are densitatea 4,51 g/cm 3
temperatura de topire 1670oC şi cea de fierbere de 3535 °C. După densitate
ocupă un loc între oţel (7,86 g/cm3) şi aluminiu (2,7 g/cm3), aliajele sale fiind
considerate produse metalurgice semiuşoare.
Sub acţiunea oxigenului din atmosferă sau a diferitelor substanţe chimice,
produsele din titan formează la suprafaţă o peliculă fină, deosebit de rezistentă la
propagarea fenomenului de coroziune. Această proprietate, denumită pasivare
situează titanul deasupra oţelului inoxidabil, fiind rezistent la coroziunea acizilor
oxigenaţi, a peroxidului de hidrogen, a apei regale (HCl+HNO 3), a amestecului
sulfonitric, a sărurilor de cupru, fier, sodiu, zinc etc.
La temperaturi înalte titanul este atacat de acizii hidrogenaţi ca HCl, HF,
precum şi de amestecurile de cloruri şi fluoruri.
Pelicula fină ce se formează la suprafaţa titanului şi care-i conferă
rezistenţa chimică excelentă este alcătuită în principal din oxid de titan (TiO 2),
însă în funcţie de mediul corodant pot intra în compoziţia stratului şi alte
elemente, în special oxizi de metale grele care-i măresc şi mai mult pasivitatea.
Titanul şi unele aliaje de titan sunt rezistente la coroziunea fisurantă sub
sarcină, proprietate importantă în construcţiile aerospaţiale.
Titanul nealiat prezintă două forme alotropice, adică două stări ce diferă
prin structura lor cristalină. Până la temperatura de 882 oC prezintă o structură
hexagonal compactă denumită faza alfa (α). Peste acest punct de transformare
apare stabilă o structură cubică cu volum centrat denumită faza beta (β).
Temperatura de transformare reversibilă α↔β este puternic influenţată de
natura impurităţilor existente în metal şi a elementelor de aliere.
De accea, aceste elemente se împart în trei categorii:
- elemente alfagene, adică elemente care măresc domeniul de stabilitate a
fazei alfa şi ridică punctul de transformare (aluminiu, zirconiu, staniu, oxigen,
carbon, azot);
- elemente betagene, cele care măresc domeniul de stabilitate a fazei beta
coborând punctul de transformare (molibden, crom, vanadiu, mangan, tantal,
nichel, fier, hidrogen);
- elemente neutre (Sn, Zn).

Oxigenul, unul din elementele cele mai nedorite în metale şi aliaje în

general, dar în mod deosebit în titan, pătrunde interstiţial în reţeaua cristalină a
titanului stabilizând faza alfa. Cu alte cuvinte, având raza ionică mică, pătrunde
între atomii de titan, distorsionând reţeaua acestuia şi durificându-1 puternic.
Conţinuturi de oxigen mai mari de 0,2...0,3% produc fragilizarea titanului
şi scăderea importantă a plasticităţii. Fiecare sutime de procent de oxigen ridică
rezistenţa la tracţiune cu câte 1,25 daN/mm2.

12
 Fragilitatea mare şi deci prelucrabilitatea dificilă prin deformare plastică a
titanului, datorită conţinutului în oxigen, a determinat limitarea acestuia la
maximum 0,2%.
Azotul este absorbit de titan mai puţin decât oxigenul. La fel ca şi
oxigenul, azotui este alfagen de interstiţie, durificând şi fragilizând titanul.
Conţinutul admisibil de azot în titan se limitează la 0,05...0,1%.
Hidrogenul este absorbit de titan chiar la temperatura obişnuită, viteza de
absorbţie crescând vertiginos cu creşterea temperaturii; la temperatura de 600 oC,
100g titan pot absorbi 3200cm3 hidrogen, în timp ce aluminiul la aceeaşi
temperatură absoarbe numai 0,026 cm3. Hidrogenul are o acţiune betagena.
Hidrogenul este o impuritate deosebit de dăunătoare în titan deoarece,
chiar în cantităţi foarte mici, micşorează rezilienţa metalului, ca urmare a
formării hidrurii de titan care precipită la limita dintre grăunţii de cristale.
Practic, conţinutui de hidrogen se limitează la maximum 0,01%.
Limitarea celor trei elemente gazoase ce se găsesc din abundenţă în
atmosfera cuptoarelor (O2, N3 şi H2) impun luarea unor măsuri de protecţie
deosebite, atât la elaborare cât şi pe parcursul prelucrării la cald a produselor pe
bază de titan.
Carbonul formează cu titanul soluţii interstiţiale stabilizând faza α.
Producând carbură de titan (TiC), foarte dură şi refractară, carbonul micşorează
plasticitatea titanului şi drept urmare se limitează la maximum 0,1%.
Fierul formează cu titanul alfa şi beta soluţii solide de substituţie,
stabilizând faza beta. Conţinutul de fier în titanul tehnic este limitat la 0,3%. Ca
element de aliere fierul nu se utilizează la aliajele pe bază de titan.
Siliciul formează cu titanul, ca şi fierul, soluţii de substituţii având acţiune
betagenă. Ca impuritate, cu toate că reduce plasticitatea la rece, nu este
considerat foarte dăunător. In titanul tehnic conţinutul de siliciu se limitează la
maximum 0,25%. Ca element de aliere siliciul este folosit în unele aliaje de tip
alfa sau alfa + beta, alături de aluminiu sau molibden, întrucât contribuie la
creşterea rezistenţei chimice în intervalul de temperaturi cuprinse între 800 şi
1000oC.
Elementele de aliere cele mai frecvent folosite la producerea aliajelor pe
bază de titan sunt: aluminiul, vanadiul, molibdenul, staniul, siliciul şi cromul.

2.4. Domenii de utilizare ale titanului si compusilor sai

13
 Din cauza pretului sau mare, titanul se utilizeaza numai in scopuri
speciale. Tendinta de scadere a pretului, favorizeaza producerea de
semifabricate, de piese forjate in matrita si de metale placate cu titan pentru
tehnica nucleara, industria chimica, industria petrolului si aeronautica.
Peste 90% din productia de titan se consuma in scopuri speciale, in
constructia avioanelor, pentru imbracarea motoarelor si a partilor aripilor si
fuselajului expuse la temperatura inalta, precum si la agregatele motoarelor.
Titanul mai gaseste intrebuintari si la constructia iahturilor si partilor de
vapor expuse la coroziunea apei de mare. Deasemenea se mai foloseste la
constructia dispozitivelor de recul ale tunurilor si proiectilelor teleghidate.
Piesele inferioare ale capsulelor cosmice cu pilot sunt confectionate din titan.
Datorita rezistentei bune la temperaturi joase, utilizarea titanului se
extinde si in domeniul tehnicii rachetelor, deoarecce rezistenta sa mecanica
creste cand temperatura scade. La -180°C ea este de doua ori mai mare decat la
temperatura normala. Aliajul Ti5Al2Sn5 rezista un timp scurt la sarcini mari si
de aceea este recomandat ca material pentru rachete. Pentru fuselajul avioanelor
si pentru guseuri de motoare cu reactie se foloseste aliajul Ti6Al4V.
Titanul constituie un material excelent in instalatiile pentru albit pe baza
de clor. Se mai utilizeaza la confectionarea utilajelor din fabricile de clor si in
electroliza sarurilor de clor. Spre deosebire de oteluri, el este atacat de clorul
uscat, formand tetraclorura de titan.
Titanul constituie un material excelent in instalatiile de tratare a apei, apoi
in baile reci si calde de cromaj si nichelaj, precum si in instalatiile de eloxare.
Deoarece nu modifica gustul si culoarea produselor alimentare, este
indicat la fabricarea cazanelor, rezervoarelor si site filtru pentru fabricarea
sucurilor de fructe si a produselor acide.
Datorita temperaturii inalte de topire si densitatii lor reduse, se
intrebuinteaza numai aliaje de ferotitan cu 20-45,5%Ti, desi se pot elabora si
aliaje cu 70-80%Ti. Adaugarea ferotitanului in oteluri se face cu circa 5-10
minute inainte de evacuarea aliajului, in baie deschisa, in jgheabul sau oala de
turnare. Din cauza densitatii mici de 6 kg/dm 3, se recomanda ca ferotitanul sa se
introduca in otelul lichid cu ajutorul unor dispozitive speciale.
Aliajele titanului cu metalele neferoase se folosesc din ce in ce mai mult
in constructia avioanelor, turbinelor cu gaz, din cauza rezistentei la
incandescenta.
Bioxidul de titan se foloseste in industria colorantilor, sub forma de alb de
titan, in industria electrozilor, ca adaos la pastele de invelire si in tehnica
curentilor slabi.
Titanatul de bariu (BaTiO2) este folosit in tehnica vidului si impreuna cu
alti titanati, la fabricarea condensatoarelor.
Carbura de titan este importanta la fabricarea sculelor aschietoare din
aliaje dure, iar borura de titan pentru constructia turbinelor, turboreactoarelor si
rachetelor.

14
 Carburile de wolfran cu 10% carbura de titan si 6-12% cobalt ca liant se
folosesc pentru scule aschietoare pentru materiale tenace, iar cele cu circa 20%
carbura de titan si 7% carbura de cobalt, prezinta rezistenta maxima la uzura.

3. Producerea titanului si a compusilor cu utilizare

industriala

15
 Oxigenul, carbonul si azotul, chiar in cantitati mici, influenteaza negativ
proprietatile titanului metalic, ceea ce a determinat procedeele de obtinere ale
acestuia.

Fig. 3.1. Fluxul tehnologic pentru obtinerea lingourilor din aliaje de titan.

3.1. Procedee pirometalurgice de obtinere a titanului

3.1.1. Producerea tetraclorurii de titan (procedeul Kroll)

16
 Procedeele de obtinere a tetraclorurii de titan din concentrate de rutil sau
de ilmanita cu utilizarea clorurului gazos ca agent de clorurare, au la baza
reactiile chimice dintre compusii titanului cu clorul gezos. Bioxidul de titan
reactioneaza cu clorul conform reactiei:

TiO2 + 2Cl2 = TiCl4 + O2

Prin adaugarea carbonului in materialul supus clorurarii, au loc reactiile:

TiO2 + 2Cl2 + C = TiCl4 + CO2

TiO2 + 2Cl2 + 2C = TiCl4 + 2CO
TiO2 + 4Cl2 + 2C = TiCl4 + 2COCl2
Presiunile partiale de echilibru din faza gazoasa in sistemul TiO 2-C-Cl2 la
600-800°C sunt prezentate in tabelul 3.1.
In intervalul de temperatura 600-800°C, reactia de formare a fosgenului
clorureaza bioxidul de titan:

TiO2 + 2COCl2 = TiCl4 + 2CO2

Tabelul 3.1.Presiunile partiale de echilibru din faza gazoasa in sistemul TiO 2-

C-Cl2 la 600-800°C.
Temperatura Presiune partiala [daN/cm2]
[°C] CO CO2 TiCl4 COCl2 Cl2
-6
600 0,175 0,37 0,455 0,57·10 14,7·10-6
800 0,6 0,047 0,353 0,49·10-6 74·10-6

Procesele industriale de obtinere a tetraclorurii de titan se compun din doua

etape:
-topirea reducatoare cu scopul obtinerii carburii, a carbonitrurii sau a
oxicarbonitrurii de titan.
-clorurarea propriu zisa.
In cazul topirii concentratului de ilmenit ca rezultat al reducerii se obtine fier,
partial carbura de fier si carbonitrura de titan Ti(C,N).

Clorurarea carburii, a carbonitrurii si a oxicarbonitrurii de titan cu clor

gazos decurge conform reactiilor:

TiC +2Cl2 = TiCl4 + C

17
 2TiN + 4Cl2 = 2TiCl4 + N2
TiO + C + 2Cl2 = TiCl4 + CO

Tabelul 3.2.Temperatura de topire si de fierbere a unor cloruri.

Cloruri TiCl4 FeCl3 VCl4 VOCl3 SiCl4 CrO2Cl2
Temperatura de -23 304 -26 -77 -67 -96,5
topire [°C]
Temperatura de 136 319 164 127 57 116,7
fierbere [°C]

TiCl3 MoCl5 NbCl5 MgCl2 CaCl2 CrCl2 FeCl2 NaCl KCl

730 194 205 714 782 815 677 801 772
750 268 250 1418 2000 1300 1012 1465 1407

Clorurarea produselor carburate sau a amestecului de concentrat de rutil

cu carbon se realizeaza de cele mai multe ori in cuptoare cu cuva.
Mantaua metalica cilindrica, confectionata din placi de otel se captuseste
in interior cu caramida refractara fasonata din samota compactizata.
Rosturile dintre caramizi sunt umplute cu mortare speciale cum sunt
amestecurile din samota, cuart si argila sau feldspati cu sticla solubila si altele.
La clorurarea carburilor de titan, caldura reactiilor exoterme este
suficienta pentru realizarea tehnologiei de lucru, incalzirea suplimentara este
necesara numai la demararea cuptorului. Cel mai simplu mod de preincalzire a
cuptorului este cu ajutorul curentului electric prin efect Joule-Lenz. Cuptorul se
echipeaza cu electrozi din carbon, plasati lateral diametral opusi, iar spatiul
dintre ei se incarca cu o umplutura de carbune care serveste drept rezistenta
electrica. Aceasta umplutura strabatuta de curent electric permite ridicarea
temperaturii din cuptor pana la valoarea de lucru, dupa care incepe alimentarea
cu brichete si concomitent a cantitatii de clor necesara.
In cazul clorurarii produselor carburate temperatura de lucru este de 300-
400°C, iar la clorurarea brichetelor din amestec de rutil cu carbon aceasta este
cuprinsa intre 700 si 800°C.
Vaporii de tetraclorura de titan impreuna cu alte cloruri volatile trec in
sistemul de condensare format dintr-o serie de recipiente mentinute la
temperaturi determinate. Temperatura de topire si de fierbere a unor cloruri sunt
prezentate in tabelul 3.2.
Clorul care paraseste sistemul de condensare este absorbit in apa in coloane
de captare irigate, umplute cu inele ceramice.
Extractia titanului in procesul de clorurare a produselor carburate este de 85-
90%. Tetraclorura de titan de puritate tehnica, care se capteaza in sistemul de
18
condensare este colorat in galben de impuritate insotitoare cum sunt clorura de
siliciu, clorul, fosgenul, oxiclorura de vanadiu, oxiclorura de crom si altele.
Compozitia chimica a tetraclorurii de titan obtinuta din concentrate de
ilmenit este: 96,2% TiCl4, 1,98% SiCl4, 2% FeCl3, 0,03%COCl2.
Purificarea tetraclorurii de titan se face prin distilare.
Tetraclorura de titan se depoziteaza in baloane din otel cuprat sau sticla.
Depozitul trebuie sa fie absolut uscat.

3.1.2. Reducerea tetraclorurii de titan cu sodiu

Titanul metalic pur a fost obtinut pentru prima data prin reducerea
tetraclorurii de titan cu sodiu metalic conform reactiei:

TiCl4 + 4Na = Ti + 4NaCl + 776kj

Reactia decurge cu degajare mare de caldura. Se realizeaza intr-un recipient

ermetic, confectionat din otel, cu peretii grosi al carui capac se inchide prin
filetare. Etanseitatea dintre corpul recipientului si capac se asigura printr-o
garnitura din fier pur.
Reducerea decurge intr-un creuzet din otel cu grosimea peretelui de 2 mm,
care este asezat in interiorul blindajului din fonta cu grosimea peretelui de 15
mm. La inceput in creuzet se incarca 15 kg NaCl si 15 kg KCl, instalatia se
inchide cu capacul iar aerul din acesta este evacuat cu azot.
Instalatia se incalzeste pana la temperatura de 800°C la care amestecul de
cloruri se topeste.
Se introduc apoi in creuzet 46 kg sodiu metalic topit cu temperatura de 98°C,
care se plaseaza desupra stratului de saruri topite. Sodiul topit se protejaza atat
in rezervor cat si in instalatie cu azot.
Se evacueaza apoi azotul din spatiul retortei cu hidrogen, si printr-o teava de
otel imersata in topitura de saruri se introduc vapori de tetraclorura de titan din
evaporatorul din otel in care temperatura se pastreaza la 80-90°C.
Vaporii de clorura de titan introdusi in centrul stratului de saruri se ridica la
limita de separare cu sodiul lichid unde va avea loc reactia de reducere.
Particulele metalice de titan avand cea mai mare densitate se colecteaza pe
fundul creuzetului.
In finalul reactiei care dureaza circa o ora agitarea se ingreuneaza puternic,
ceea ce marcheaza sfarsitul procesului.
Masa de reactie se supune sfarimarii dupa care se trateaza cu acid clorhidric
si cu apa distilata.

19
 Dupa depunerea pulberii solutia se decanteaza, pulberea se separa pe filtre si
se usuca in vid. Randamentul de extractie este de 90-93%.
Pulberea de titan obtinuta prin acest procedeu se foloseste la elaborarea unor
aliaje, in calitate de gheter in instalatia de vid si in alte scopuri. Pentru
transformarea in metal compact nu corespunde din punct de vedere calitativ.

3.1.3. Reducerea tetraclorurii de titan cu magneziu

Reducerea magneziometrica a tetraclorurii de titan este procedeul, care,

dintre toate procedeele cunoscute, se realizeaza cel mai frecvent la scara
industriala. Procesul se bazeaza pe reactia de interactiune dintre magneziu topit
cu tetraclorura de titan in stare de agregare gazoasa:

2Mg + TiCl4 = Ti + 2MgCl2 + 508kj

Reactia decurge intens la temperatura de 800-900°C. Ea decurge insotita de

degajarea unei cantitati mari de caldura. Magneziul topit se afla intr-un creuzet,
iar tetraclorura de titan vine in contact cu acesta pe suprafata oglindei de metal.
Deoarece atat clorura de magneziu cat si titanul metalic care se formeaza in
timpul reducerii, au densitatea mai mare decat cea a magneziului topit, acestea
se depun la fundul creuzetului lasand suprafata de reactie curata.
Pot avea loc reactii secundare nedorite dintre titanul metalic si tetraclorura de
titan cu formarea clorurilor inferioare:

Ti + 3TiCl4 = 4TiCl3
Ti + TiCl4 = 2TiCl2

Tetraclorura de titan lichida introdusa in spatiul de lucru incalzit, se

volatilizeaza si reactioneaza in stare gazoasa cu magneziul topit. Titanul topit se
depune pe fundul creuzetului sub forma unei mase buretoase.
La inceput buretele de titan se trateaza cu acid clorhidric diluat si se spala cu
apa. Apoi se macina in mori cu bile si se trece prin sita cu dimensiunea
ochiurilor de 0,35 mm. Trecerea este tratata din nou cu acid clorhidric diluat
si spalata cu apa. Pulberea se usuca prin centrifugare si se supune separatiei
magnetice pentru indepartarea fierului.
Continutul de magneziu si de hidrogen se reduce la sutimi si miimi de
procente prin incalzirea pulberii in vid la 800-1000°C. Clorul se indeparteaza in
totalitate in procesul de topire.

20
 3.2. Producerea hidrometalurgica a bioxidului de titan din concentrate
de ilmenit (procedeul Leverkusen)

Cel mai raspandit procedeu industrial de fabricare a albului de titan din

concentrate de ilmenit consta din urmatoarele etape: dezagregarea concentratului
cu acid sulfuric; purificarea solutiilor de fier; precipitarea titanului din solutii
prin hidroliza sub forma de sulfat bazic; calcinarea precipitatului cu obtinerea
bioxidului de titan.

3.2.1. Dezagregarea concentratelor de ilmenit

La baza dezagregarii concentratelor de ilmenit stau reactiile:

FeTiO3 + 3H2SO4 = Ti(SO4)2 + FeSO4 + 3H2O

FeTiO3 + 2H2SO4 = (TiO)SO4 + FeSO4 + 2H2O

In functie de conditiile de realizare a procesului , are loc cu prioritate prima

sau cea de a doua reactie.
Toate reactiile care au loc la dezagregare sunt exoterme.
In practica industriala dezagregarea concentratelor de ilmenit se realizeaza
prin una din urmatoarele procedee: dezagregarea in faza solida, in faza lichida
sau in faza intermediara.
Procedeul de dezagregare in faza solida se conduce cu acid sulfuric
concentrat. Ca rezultat al reactiei se obtine produsul solid ce contine
(TiO)SO4·2H2O , care se supune apoi lesierii cu apa. Avantajul procedeului
consta in dezagregarea rapida, reactia se desavarseste in 5-10 minute si gradul
de dezagregare este ridicat (95%).
La procedeul in faza lichida de dezagregare a concentratelor de ilmenit se
utilizeaza acid sulfuric de concentratie 55-65%. In final se obtin solutii care
contin cu prioritate sulfatul normal de titan. Descompunerea dureaza 12-16 ore,
necesitand un consum mare de aburi. Din cauza acestor deficiente metoda este
foarte rar folosita la scara industriala. Avantajul procesului consta in posibilitatea
folosirii acidului sulfuric de hidroliza.
Metoda dezagregarii in faza intermediara preconizeaza folosirea acidului
sulfuric de concentratia 75-80%, care este mai ieftin decat acidul sulfuric
concentrat sau oleumul. Dezagregarea se conduce pana la aparitia precipitarii

21
dupa care se adauga apa pana la obtinerea unei suspensii dense. Procesul
dureaza 6-8 ore. Gradul de dezagregare atinge 85-90%.
Filtrarea solutiei la scara industriala se realizeaza pe filtre cilindrice cu vid.
Namolurile retinute pe aceste filtre se spala cu apa. Apele de spalare se recircula
la iesire.
Solutiile filtrate se introduc la cristalizare in vase plumbuite cu agitator
mecanic si serpentine din plumb prin care circula lichidul de racire. Precipitatul
cristalin se separa din solutii prin centrifugare, se usuca, se ambaleaza si se
trimite la utilizatori.

3.2.2. Hidroliza titanului din solutiile purificate

Procesul de hidroliza consta din interactiunea sulfatului de titan cu apa cu

formarea sulfatilor bazici insolubili, sau in cazul limita, a acidului metatitanic.
In prima etapa a hidrolizei are loc formarea sulfatului de titanil, care se poate
produce deja la dezagregarea sau lesierea concentratului:
Ti(SO4)3 + H2O = (TiO)SO4 + H2SO4
In continuare hidroliza are loc cu formarea produselor slab solubile cu
diferite rapoarte Ti : SO3 sau cu formarea acidului metatitanic:
(TiO)SO4 + 2H2O = H2TiO3 + H2SO4
Dupa incarcarea intregii cantitati de concentrat amestecul se incalzeste timp
de 10-15 minute pana la temperatura de 120°C cu aburi uscati.
La temperatura de 120°C procesul de dezagregare decurge cu viteza maxima,
iar masa de reactie se incalzeste pe seama caldurii reactiilor exoterme pana la
200°C. Aceasta etapa dureaza 5-10 minute. Produsele solide de reactie se
decanteaza in timp de 1,5-2 ore.
Lesierea cu apa se face in acelasi utilaj prin adaugarea apei in mai multe
portiuni si agitare cu aer.
Solutiile obtinute ca rezultat al dezagregarii concentratelor de ilmenit cu acid
sulfuric contin sulfat de titanil (TiO)SO4, sulfat normal de titan Ti(SO4)2 si
sulfatii de fier FeSO4 si Fe2(SO4)3.
Prezenta in aceste solutii in special a fierului trivalent este daunatoare,
deoarece sulfatul feric hidrolizeaza usor din solutii acide la pH>2,5 cu formarea
hidroxidului insolubil si al sulfatilor bazici.
Purificarea solutiilor se face prin reducerea fierului trivalent la fier bivalent
urmata de cristalizarea sulfatului feros FeSO4·7H2O, prin racirea solutiilor la
temperaturi sub 0°C (tabelul 3.3.).

Tabelul 3.3. Continutul de fier in functie de temperatura.

22
Temperatura 30 20 14 10 5 0 -2 -6
[°C]
Continutul de 88 70 48,5 43 35 25 22 14
fier [g/l]

In procesul de hidroliza distingem urmatoarele etape:

1) formarea centrilor microscopici de cristalizare;
2) cresterea centrilor si formarea precipitatului;
3) variatia compozitiei precipitatului pe masura desfasurarii hidrolizei
din cauza modificarii compozitiei solutiei.
Marimea particulelor de precipitat este data de cantitatea centrilor de
cristalizare care se formeaza la inceput si viteza lor de crestere, ceea ce are o
importanta deosebita asupra proprietatilor de pigmentare a bioxidului de titan.
Din aceasta cauza la producerea pigmentilor din bioxid de titan atentia cea mai
mare se acorda conditiilor de hidroliza.

3.2.3. Calcinarea produselor de hidroliza

La calcinarea produselor de hidroliza are loc disocierea sulfatului bazic de

titan, indepartarea SO3 si a H2O cu obtinerea TiO2:

10H2TiO3·SO3 → 10TiO2 + 10H2O + SO3

Apa se elimina la 200-300°C, iar SO3 se indeparteaza la 500-800°C.

Calcinarea decurge in cuptoare tubulare rotative captusite cu caramida refractara
aluminoasa care sa nu contina fier.
Temperatura de calcinare este de 850-950°C. Gazele care parasesc cuptorul
contin SO2,SO3, vapori de apa si bioxid de titan sub forma unui praf fin. Gazele
se spala in scrubere cu apa pulverizata.
Bioxidul de titan care se evacueaza din cuptor este trecut prin racitorul cu
apa. Oxidul destinat pentru metalurgie se supune macinarii uscate.

3.2.4. Reducerea bioxidului de titan cu calciu

Oxidul de titan se caracterizeaza printr-o stabilitate chimica ridicata. El

poate fi redus cu calciu metalic, care prezinta cea mai mare afinitate fata de
oxigen. Reactia de reducere calcio-termica a bioxidului de titan este:

23
 TiO2 + 2CaO = Ti + 2CaO
Reducerea calciotermica se imbunatateste prin introducerea in sarja a clorurii
de calciu sau amestecul de clorura de calciu si de beriliu in calitate de flux. In
prezenta clorurilor mentionate reactia de reducere metalotermica decurge linistit
fara supraincalziri locale. Este posibil ca mecanismul reactiei de reducere sa fie
influentat de cloruri si sa decurga prin etapa intermediara de formare a
tetraclorurii de titan:
TiO2 + 2CaCl2 = TiCl4 + 2CaO
TiCl4 + 2Ca = Ti + 2CaCl2
Calciul utilizat la reducerea bioxidului de titan trebuie sa aiba continuturi
foarte reduse de azot si carbon. Titanul are afinitate mai mare fata de azot si
carbon decat fata de calciu, prin urmare ele trec in titanul metalic rezultat in
urma reducerii.
Incarcatura destinata reducerii calciotermice se bricheteaza. Brichetele se
incarca in retorte din otel si se incalzesc pana la 1000-1200°C in atmosfera de
gaze inerte (heliu, argon), temperatura la care sunt mentinute 1-3 ore. Dupa
racire brichetele se macina si se spala cu apa in vederea indepartarii oxidului de
calciu si a clorurii de calciu.
Pulberea metalica obtinuta contine circa 98% titan, in rest oxigen si alte
impuritati, calitativ fiind inferioara celei obtinute prin reducerea din cloruri.

3.2.5. Reducerea bioxidului de titan cu hidrura de calciu

Hidrura de calciu se formeaza prin actiunea hidrogenului asupra calciului

metalic la temperaturi de 400-600°C. La peste 800°C hidrura disociaza in calciu
si hidrogen monoatomic:
CaH2 ↔ CaH + H
CaH ↔ Ca + H
Tensiunea de disociere a hidrurii de calciu la 970°C are valoarea de 750
mmHg. Reducerea bioxidului de titan cu hidrura de calciu se descrie cu reactia
globala:
TiO2 + 2CaH2 = TiH2 + 2CaO + H2

Ca rezultat al reducerii se obtine hidrura de titan care incalzita la

temperatura 1100-1200°C in vid se descompune cu indepartarea aproape totala a
hidrogenului.
Pulberea de hidrura se spala cu solutii acide diluate in vederea indepartarii
oxidului de calciu, se usuca si se ambaleaza.

24
 3.3. Purificarea titanului prin procedeul Van Arkel-De Boer

Titan ductil foarte pur se poate obtine prin procedeul Van Arkel-De Boer
prin descompunerea termica a iodurii de titan. Aceasta se disociaza la
temperaturi de peste 1000°C, pe cand compusii halogenati, tetrabromura de titan
si tetraclorura de titan au temperaturi de descompunere foarte inalte.
Descompunerea tetraiodurii de titan decurge conform reactiei:

TiI4 ↔ Ti + 2I2

Aceasta reactie are loc la temperaturi inalte, iar recombinarea la

temperaturi joase. Cand produsul format vine in contact cu un filament
incandescent din titan extra-pur, incalzit electric la circa 1400°C, tetraiodura de
titan se disociaza si titanul se depune treptat sub forma de metal compact,
formand un strat de grosime destul de mare pe suprafata sarmei. Procesul se
intrerupe cand titanul metalic depus pe sarma atinge o astfel de grosime incat nu
mai poate fi mentinut la temperatura de descompunere.
Ca materie prima initiala poate servi si un aliaj de aluminiu cu 70% titan.
Dupa ce iodul a actionat asupra aliajului maruntit, iodurile de titan si de
aluminiu se separa prin distilare.

3.4. Electroliza topiturilor

Prin dizolvarea anodica a aliajelor de aluminiu cu siliciu, a ferotitanului, a

feroaliajelor si a otelului cu continut de titan, pe calea electrolizei topiturii
lichide, se obtin pe scara industriala cristale de titan foarte pure. Drept electrolit
se foloseste o sare complexa de titan, fluor si potasiu (K2TiF6).
Ca anod se pot folosi vase de fier, deoarece fierul, ca si cromul, azotul,
oxigenul si carbonul, spre deosebire de aluminiu, mangan, staniu si vanadiu, nu
se depune la catod. Separarea acestor metale are loc numai cand s-au dizolvat in
concentratie suficient de mare sub forma de cloruri. Electroliza trebuie sa fie
efectuata sub protectia unui gaz inert.

3.5. Schimbul de faze cu amalgam de sodiu

La temperaturi cuprinse intre 100 si 150°C, tetraclorura de titan se reduce

cu amalgam de sodiu, rezultand ca produs de reactie un amestec de amalgam de

25
titan si de cristale de clorura de sodiu. Mai intai se extrage prin presare
majoritatea mercurului, se indeparteaza rezidiul de restul de mercur prin
incalzire fara contact cu aerul la 600°C si se distileaza clorura de sodiu in vid
inaintat la 900°C.
Titanul metalic obtinut prin schimb de faze cu amalgam de sodiu are grad
de puritate mult mai inalt decat acela obtinut prin procedeul Kroll.

3.6. Obtinerea ferotitanului

Procedeul de obtinere cel mai intrebuintat este procedeul metalotermic.

Din cauza caldurii mari de formare a bioxidului de titan ca reducator aproape
exclusiv se foloseste aluminiul.

Procedeul aluminotermic

Ca materii prime se folosesc bioxidul de titan pur, mineral de titan cu fier

si titanitul de calciu.
Procedeul are la baza reactiile:
3TiO2 + 4Al = 3Ti + 2Al2O3
3FeO + 2Al = 3Fe + Al2O3
Fe2O3 + 2Al = 2Fe + Al2O3
La extragerea ferotitanului lichid din cuptor are loc formarea intensa a
bioxidului si azoturii de titan. Captuseala cuptorului se face din magnezit, iar ca
fondant se intrebuinteaza var. Sarja se incalzeste in prealabil la circa 400°C.
Dupa terminarea procesului, metalul si zgura se racesc in cuptor.

Procedeul electroaluminotermic

Sarja, constand din concentrat de titan si var, se introduce in parti mici

intr-un cuptor incalzit la 1500-1600°C. Dupa circa 3-5 minute se aprinde arcul
electric prin coborarea electrozilor, incepand o reactie violenta. Apoi se opreste
curentul si se accelereaza introducerea sarjei. Dupa ce baia de topire s-a linistit,
se da din nou drumul la curent si nu se mai intrerupe pana la sfarsitul topirii.
Dupa 30-35 minute metalul impreuna cu zgura se extrage din cuptor.
Aliajul finit se poate separa usor de zgura, dupa racire. Randamentul de extractie
al titanului este de 80%.

26
 3.7. Obtinerea hidrurii de titan prin procedeul „Hidrimet”

Hidrura de titan nu reactioneaza la temperatura normala cu oxigenul

atmosferic si poate fi descompusa cu usurinta prin incalzire in vid la temperaturi
inalte. Din cauza descompunerii hidrurii, se degaja hidrogen ce formeaza o
atmosfera protectoare si inlatura peliculele de oxid de pe suprafata particulelor
de pulbere de metal. Ea se obtine prin reducerea oxidului de titan cu hidrura de
calciu, fara a se forma in prealabil titan metalic:

TiO2 + 2CaH2 → TiH2 + 2CaO + H2

Dupa ce reactia si racirea s-au terminat, hidrura de calciu se macina, se

amesteca cu cantitatea stoechiometrica de titan, sarja se introduca intr-o
autoclava dupa ce s-a scos aerul din autoclava se incalzeste la 1100°C.
Amestecul scos din autoclava, racit, se spala cu apa acidulata, se separa oxidul
de calciu, se spala hidrura de titan si se usuca in cutii de lemn intr-un cuptor
incalzit cu abur.

Prelucrarea titanului este foarte dificila, deoarece el are o afinitate ridicata

pentru oxigen, azot si carbon. Aceste elemente, chiar in cantitati procentuale
reduse, fac ca metalul sa devina casant.

4. Obtinerea titanului compact si a aliajelor pe baza de titan

Obtinerea lingourilor compacte de titan si a aliajelor sale, pornind de la

masa buretoasa care rezulta la reducere, se face prin topirea in conditii in care
sunt excluse posibilitatile de impurificare cu gaze (O2, N2, H2) din atmosfera
agregatului, sau cu alte elemente (C, Si, Al) prin reactia metal-creuzet.

27
 Spre deosebire de alte aliaje, la elaborarea aliajelor pe bază de titan, atât
cuptorul de topire şi elaborare, cât şi instalaţia de turnare formează un singur
agregat.
In practică se folosesc trei tipuri de cuptoare de elaborare: cuptoare cu arc cu
electrod consumabil (cele mai frecvent folosite); cuptoare cu arc cu electrod
neconsumabil; cuptoare cu flux de electroni.
Din punctul de vedere al atmosferei din cuptor, cuptoarele cu arc pot
funcţiona cu atmosferă protectoare din gaze nobile sau cu vid, în timp ce
cuptoarele cu flux de electroni funcţionează numai cu vid înaintat.

a. Cuptorul cu arc si electrod consumabil

In procesul de topire se încălzeşte electrodul prin arc până când se

depăşeşte temperatura de topire, moment în care, metalul sub formă de picături
se colectează în baia lichidă. Simultan se desfăşoară şi procesul de evaporare a
elementelor însoţitoare: hidrogen, magneziu, mangan, aluminiu, crom, etc, care
se condensează în partea superioară a cristalizorului în ordinea tensiunii de
vapori (Al, Cr, Mn, Mg, MgCl 2). In această fază a procesului se intensifică
interacţiunea metalului cu gazele, în special cu oxigen şi azot, care sunt prezente
în special datorită încărcăturii.
Parţial gazele difuzează în zona de topire unde trec în metalul lichid, dar
cea mai mare parte se elimină datorită vidului creat.
Hidrogenul se degajă foarte intens din topitură, se elimină împreună cu
vaporii de magneziu şi clorura de magneziu, dar parţial difuzează în regiunile
mai reci unde solubilitatea lui este mai mare şi rămâne în lingou.
O influenţă remarcabilă asupra gradului de impurificare a metalului cu
gaze o exercită folosirea argonului.
In aceste agregate nu se pot utiliza încărcături sub formă de bucăţi şi este
dificil de a regla viteza de topire a electrodului consumabil.
Caracteristic pentru acest tip de cuptor (fig. 4.1.) este faptul că un electrod
al arcului il constituie baia lichidă de aliaj elaborat 1, iar celălalt electrod este
executat chiar din materialul de compoziţia aliajului supus topirii, denumit
electrod consumabil 2. Un dispozitiv automat 3 avansează portelectrodul răcit cu
apă, astfel încât distanţa interpolară să rămână permanent de 3...5 cm.
Vidul din cuptor este de circa l0-2 mm suficient pentru a împiedica oxidarea
metalului şi de a evapora gazele rezultate în cursul topirii.
Cuptorul cu arc cu electrod consumabil în general are creuzetul de
solidificare din cupru răcit 4.

28
 La topirea în cuptoare cu arc apare necesitatea îndepărtării coroanei
lingourilor de la prima topire şi a straturilor de condensat.
Dacă această operaţie se realizează cu flacără oxiacetilenică, în zonă
temperatura ajunge la 3000oC şi se creează condiţii favorabile interacţiunii
titanului cu gazele. In aceste condiţii se formează o serie de compuşi ai titanului
cu oxigenul , azotul, carbonul şi hidrogenul. In metalul supus tăierii se formează
trei zone distincte, care se deosebesc prin gradul de impurificare:
- o zonă poroasă, fragilă de culoare galben-maronie;
- strat sfărâmicios;
- strat saturat cu gaze.
Toate cele trei faze formate în procesul de tăiere oxiacetilenică pot
conduce la formarea de incluziuni în lingouri şi semifabricate. Prin urmare,
utilizarea tăierii oxiacetilenice a lingourilor de titan şi aliaje de titan nu este
indicată.
Se recomandă tăierea electrică în argon în jet de plasmă. De asemenea
este recomandat ca suprafaţa din zona de tăiere să se îndepărteze prin strunjire.

29
 Fig.4.1. Cuptor cu arc şi electrod consumabil.

b. Cuptorul cu arc şi electrod neconsumabil

Acest tip de cuptor (fig. 4.2.) formează arcul voltaic între baia topită de
metal 1 şi un electrod permanent 2 alcătuit dintr-o bară de wolfram sau wolfram
acoperit cu toriu şi răcit în interior cu apă.
Alimentarea acestui cuptor se face prin intermediul unui alimentator
vibrant 3 şi a unui jgheab, aruncându-se şarja omogenizată direct în arcul
voltaic. Silozul 4 şi instalaţia de alimentare sunt închise etanş având aceeaşi
atmosferă cu cuptorul.

30
 Fig. 4.2. Cuptor cu arc şi electrod neconsumabil.

1 – lingou;
2 – electrod neconsumabil;
3 – alimentator vibrant;
4 – siloz cu încărcătură;
5 – creuzet răcit;
6 – dispozitiv de reglat distanţa interpolară;
7 – conductă de vid sau butelii de argon.
c. Cuptorul cu flux de electroni

Acest tip de cuptor (fig 4.3.) având posibilităţi largi de reglare devine din
ce în ce mai răspândit. Sursa de căldură la acest tip de cuptor o constituie unul
sau mai multe tuburi electronice de înaltă tensiune 1 care emit fascicule de
electroni ce converg spre extremitatea electrodului 2 supus topirii, precum şi
asupra oglinzii de metal topit din cristalizator. Metalul topit curge în cristalizorul
din cupru răcit 3, unde se solidifică. Un dispozitiv de coborâre 4 sincronizat cu
topirea asigură avansul lingoului 5.
Lucrând la un vid foarte înaintat 10-4...10-6 mm Hg, aceste cuptoare permit
obţinerea unor lingouri de cea mai mare puritate.

31
 Fig. 4.3. Cuptor cu flux de electroni si electrod consumabil.
In fig. 4.4. se prezintă o variantă a acestui tip de cuptor cu alimentarea şarjei
sub formă de material mărunţit.

Fig.4.4. Instalaţie de topire cu bombardament de electroni cu alimentarea

încărcăturii sub formă granulată.

Topirea titanului

Toate cuptoarele cu arc electric in vid pentru elaborarea titanului si

zirconiului functioneaza cu curent continuu.
Confectionarea electrozilor fuzibili este relativ complicata si costisitoare.
Pentru topirea bucatilor de deseuri de orice dimensiune se face uz de
cuptoare autocreuzet.
La topirea titanului in arc voltaic exista pericolul de perforare al
creuzetului de cupru racit cu apa. La aceasta temperatura, apa se descompune in
hidrogen si oxigen formand un amestec exploziv.

32
 4.1. Prelucrarea titanului si a aliajelor sale

Deformarea la cald

Daca se mentine temperatura intr-un anumit domeniu, titanul se poate

prelucra prin deformare la cald prin procedeele cunoscute, cum sunt forjarea,
laminarea si presarea.
Forjarea. Titanul si aliajele de titan se forjeaza in domeniul de temperaturi
corespunzator metalului cu structura de tip β sau in domeniul superior zonei
(α+β), adica in general la 800-1000°C. La temperaturi de forjare sub 750°C se
produce durificarea aliajelor de titan, care devin in acelasi timp casante.
Calitatea lor se imbunatateste prin recoacere la 300°C, timp de o ora.
Laminarea la cald. Laminarea la cald a titanului pur se face la 750-850°C, iar
a aliajelor de titan, intre 900 si 1000°C. Dupa ce se incalzesc in cuptor la 930°C,
acestea se lamineaza la cald la 25 mm grosime si apoi se lamineaza definitiv la
dimensiunea dorita. Dupa ultima treapta de laminare, tabla se face sul.
Refularea si presarea la cald. Refularea blocurilor se efectueaza spre a se
evita formarea fisurilor, la circa 500°C. Desi temperaturile de presare sunt mai
joase decat la otel, presiunile necesare de presare sunt adesea mai inalte.
Recoacerea si decaparea. Pentru a se impiedica impurificarea cu hidrogen,
titanul se recoace la 700°C intr-o atmosfera uscata, usor oxidanta.
Pentru o decapare rapida, este potrivita o baie cu 20% acid azotic si acid
fluorhidric. Baia de decapare obisnuita pentru otel inoxidabil, se face cu 10%
acid azotic si 2% acid fluorhidric, dar nu este utilizabila pentru decaparea
titanului, deoarece il face casant.

Prelucrarea la cald

Prelucrarea la cald a titanului comercial este influentata de efectul de

calire a oxigenului, azotului si carbonului. De aceea, deformarea la rece este
posibila numai in masura limitata si prin recoaceri intermediare limitate.
Prin folosirea unei raciri corespunzatoare, a uner viteze mici, a unor scule
cu forme adecvate si cu unghiuri de taiere optime, randamentul de prelucrare
poate fi egal cu cel al otelului inoxidabil.

Sudarea si lipirea

33
 Pe primul plan in domeniul prelucrarii titanului se situeaza sudarea.
Titanul se poate suda numai cu el insusi.
Operatia de sudare se executa sub gaz de protectie (argon sau heliu).
Pentru protejarea contra efectului oxigenului se lucreaza de preferinta
intr-o camera de sudare umpluta cu argon. A dat rezultate bune asa numitul
procedeu cu sac de material plastic, la care sudarea se executa intr-un sac din
material plastic umplut cu argon.

Prelucrarea deseurilor de titan

Reutilizarea deseurilor de titan este o problema greu de rezolvat.

Deseurile de titan adesea nu au constitutia potrivita pentru topire. In ele sunt
amestecate diferite aliaje de titan, precum si oxizi si azoturi. De aceea
prelucrarea deseurilor implica cheltuieli mai mari decat extragerea titanului din
minereu. Deseurile sub forma de span de strung, bucatele de tabla subtire
rezultate de la prelucrarea titanuluise adauga in proportie de pana la 30% la
metalul nou, cu care se aliaza. Aschiile de polizor, precum si materialele de
provenienta straina constituie principalul inconvenient.
Cea mai ieftina cale de reutilizare a deseurilor de titan este topirea spanului
maruntit intr-un creuzet de grafit in cuptorul cu inductie. In acest caz, absorbtia
de carbon este mare, procedeul fiind limitat la fabricarea unor anumite obiecte.

Obtinerea pieselor din titan prin metalurgia pulberilor

Prin procedeul metalurgiei pulberilor se fabrica unele piese mici fie prin
presare directa in matrite, fie prin forjarea si prelucrarea pe masini unelte a
blocurilor sinterizate sub presiune. Pulberea de titan poate fi obtinuta prin
macinarea buretelui de titan obtinut prin procedeul Kroll sau prin
descompunerea hidrurii de titan.
Pulberea de titan obtinuta prin procedeul Kroll se sinterizeaza timp de 16
ore in vid la 1000°C si dupa aceea se lamineaza la cald, la 800-900°C, intr-o
camasa de tabla de otel. Acest procedeu are dezavantajul ca nu se pot
confectiona piese cu forme complicate.
Procedeul „Goldesel”, aplicat cu succes pentru diferite pulberi nemetalice
si amestecuri de pulberi, este adecvat si pentru carburarea bioxidului de titan si
transformarea lui in carbura de titan. In acest caz, intre cilindrii laminorului trece
un curent alternativ, astfel ca atat comprimarea cat si reactia chimica se
efectueaza in acelasi timp.

34
35