STUDIUL FENOMENELOR CAPILARE LA LICHIDE.

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE

SUPERFICIALĂ AL UNUI LICHID.

1. Principiul fizic al metodei

La contactul dintre un corp solid şi un lichid, pe lângă interacţiunea reciprocă exercitată între
moleculele lichidului, mai apare şi o interacţiune între moleculele de lichid şi cele ale corpului solid.
O consecinţă imediată a acestor interacţiuni simultane o constituie curbarea unui lichid în imediata
apropiere a unui perete solid (Fig.1).

Asupra moleculelor din această porţiune din lichid vor acţiona pe de o parte forţele de atracţie
din partea moleculelor solidului, care vor avea rezultantă forţa Fa dirijată normal la suprafaţa
peretelui. Pe de altă parte, asupra moleculelor din porţiunea de lichid considerată vor acţiona forţele
de coeziune din partea celorlalte molecule ale lichidului, a căror rezultantă Fc va fi îndreptată (din
motive de simetrie) după bisectoarea unghiului diedru format de suprafaţa lichidului şi peretele solid.
Rezultanta R a celor două forţe, Fa şi Fc , va fi îndreptată fie spre interiorul lichidului
(Fig.1.a), fie spre peretele solid (Fig.1.b), după cum Fc este mai mare, respectiv mai mică decât
Fa .
Cum suprafaţa unui lichid în echilibru tinde să se aşeze perpendicular pe direcţia forţei
rezultante ce acţionează asupra sa, în cazul de faţă acest fapt va determina ca, în apropierea zonei de
contact suprafaţa lichidului să se curbeze. Forma suprafeţei va fi convexă, dacă R este orientată spre
interiorul lichidului (Fig.1.a) şi va fi concavă dacă rezultanta R este orientată spre exterior
(Fig.1.b) .
Unghiul θ făcut de peretele solid cu planul tangent la suprafaţa lichidului în punctul de
contact se numeşte unghi de racord (de contact) şi după valoarea sa se apreciază gradul de aderenţă

1
 π
al lichidului la un perete solid. Dacă 0 ≤ θ ≤ lichidul aderă la peretele solid (Fig.1.b), iar dacă
2
π
≤ θ ≤ π , lichidul nu aderă (nu udă) peretele solid (Fig.1.a). Valoarea unghiului de racord depinde
2
de natura celor două medii ce vin în contact, de puritatea suprafeţelor şi de alţi factori.
Curbarea suprafeţei unui lichid are drept consecinţă apariţia unei presiuni suplimentare care
se scade (dacă suprafaţa este concavă) sau se adună (dacă suprafaţa este convexă) la presiunea
internă existentă în general sub suprafaţa plană a lichidelor.
Valoarea acestei presiuni suplimentare, calculată pentru prima dată de Laplace, este:
 1 1 
p s = σ  +  (1)
 R1 R2 
unde σ este tensiunea superficială a lichidului respectiv, iar R 1 şi R 2 sunt razele principale de
curbură ale suprafeţei lichidului în porţiunea considerată.
Existenţa acestei presiuni suplimentare explică coborârea sau ridicarea lichidelor în tuburile
înguste la înălţimi mai mari decât cele prevăzute de principiile hidrostaticii. Acest fenomen, numit
capilaritate, apare mai evident în tuburile cu diametrul sub 1 mm, numite şi tuburi capilare, ceea
ce justifică denumirea dată fenomenului.

Să considerăm un tub cilindric îngust, de rază r, introdus vertical într-un lichid de densitate
ρ şi tensiune superficială σ (Fig.2)
π
Dacă lichidul udă pereţii tubului ( θ < ), meniscul lichidului din tub va fi concav, având
2
aproximativ forma unei calote sferice de rază R. În acest caz, conform observaţiilor de mai sus, sub
suprafaţa lichidului din tub, presiunea internă va fi mai mică decât sub suprafaţa plană a lichidului
din exterior. Aceasta va determina ridicarea lichidului în capilar până ce presiunea hidrostatică a
coloanei de lichid formate va compensa această diferenţă de presiune.
La echilibru , avem:
2σ
pgh = (2)
R
2σ
unde h este înălţimea coloanei de lichid din tub, iar reprezintă presiunea suplimentară obţinută
R
prin particularizarea formulei (1), (R 1 =R 2 =R) .

2
 r
Ţinând cont că R = , din (2) obţinem :
cos θ
2σ cos θ
h= , (3)
pgr
Relaţie ce exprimă analitic legea lui Jurin , conform căreia, înălţimea la care se ridică un lichid într-
un tub capilar este invers proporţională cu raza acestuia şi depinde de tensiunea superficială a
lichidului şi de gradul de aderenţă al acestuia la pereţii vasului.
Când lichidul udă perfect peretele tubului ( θ = 0 0 ), relaţia (39) devine :
2σ
h= (4)
pgr
Relaţia (4), precum şi relaţia mai generală (3), rămân valabile şi pentru cazul când lichidul nu
aderă la pereţi, ele dând în acest caz adâncimea la care coboară lichidul într-un tub capilar scufundat
parţial în lichidul respectiv.
Formula (4) permite determinarea cu uşurinţă a uneia din mărimile pe care le conţine, dacă
toate celelalte sunt cunoscute. De obicei, este utilizată pentru determinarea tensiunii superficiale a
unor lichide cu ajutorul relaţiei:
1
σ = ρghr (5)
2
În măsurătorile de precizie acestei relaţii i s-au adus unele corecţii, ţinându-se cont de faptul
că meniscul din tub are, în general, o formă eliptică şi că lichidul din porţiunea cuprinsă între nivelul
orizontal ab şi meniscul concav exercită, de asemenea, o presiune hidrostatică. (Fig.2). În acest caz,
relaţia (5) se scrie sub forma :
1  r r2 r3 
σ = ρghr 1 + + 0,111 2 + 0,0741 3  (6)
2  3h h h 
În lucrarea de faţă se presupune cunoscută tensiunea superficială a lichidului şi se determină
pe baza relaţiei (4) raza unor tuburi capilare.

2. Dispozitivul experimental.

3
 Acesta constă în câteva tuburi capilare care comunică între ele. Unul din tuburi are raza
suficient de mare pentr un ca fenomenul de capilaritate să poată fi neglijat (Fig.3).

3. Modul de lucru

Se toarnă lichid (de obicei apă distilată colorată) în tubul mai larg, având grijă ca acesta să
urce lent în tuburile capilare , pentru a evita intercalarea unor bule de aer.
Se aşează dispozitivul pe o suprafaţă plană, orizontală şi se vizează, pe rând, nivelul lichidului
din tuburi (catetometrul este un dispozitiv optic, care poate măsura diferenţele de nivel cu o precizie
de 0,1mm). Fie H 0 citirea corespunzătoare nivelului din tubul 1 (tubul mai larg) şi H i citirile
corespunzătoare nivelului lichidului din tuburile 2, 3 şi 4 (capilare ). Diferenţele H i – H 0 = h i , vor
da înălţimile coloanelor de lichid din capilarele respective.
Se repetă de mai multe ori operaţia de determinare a înălţimilor h i , pentru obţinerea unor
rezultate cât mai precise .
Cu valorile constantelor ρ şi σ pentru lichidul folosit, luate din tabele cu suficiente
zecimale, pentru a nu introduce erori suplimentare, se determină razele r i ale tuburilor capilare,
folosind relaţia:
2σ
ri = (7)
ρghi

4. Tabel cu date experimentale

Nr. Det. σ ( N/m ) ρ (kg/m3) h (m) r (m)

5.Calculul erorilor

Utilizând metoda logaritmică, obţinem pe baza formulei (7) pentru eroarea relativă relaţia:
∆r ∆h ∆ρ ∆g ∆σ
= + + + (8)
r h ρ g σ
Precizia de citire a catetometrului utilizat fiind de 0,1 mm, pentru ∆h se va lua valoarea de
0,2 mm, având în vedere faptul că înălţimea h se determină pe baza a două citiri (H 0 şi H).
Valorile constantelor fizice care intervin în relaţia (8) se iau din tabele, cu suficiente zecimale
∆h
pentru ca erorile lor relative să nu depăşească eroarea .
h

Observaţie

Dispozitivul din Fig. 3 poate fi înlocuit cu un set de tuburi capilare diferite, scufundate parţial
într-un vas de sticlă, care conţine lichid (Fig.4).

4
 Fig.4

În acest caz, înălţimile se măsoară de la nuvelul lichidului din vas, până la nivelul superior al
lichidului din fiecare tub capilar.

Determinarea coeficientului de tensiune superficială al unui lichid.

1. Principiul fizic al metodei

Când un lichid curge dintr-un tub vertical cu orificiu îngust, curgerea nu este continuă ci
intermitentă, prin picături.
Pe măsură ce lichidul coboară din tub, picătura creşte în mărime şi, după ce atinge o anumită
dimensiune, se desprinde de tub. Atâta timp cât picăturile sunt de dimensiuni relativ mici, forţele de
tensiune superficială ce acţionează tangent la suprafaţa picăturii se opun forţei de greutate şi
împiedică ruperea picăturii. Picătura se desprinde de tub atunci când masa ei a crescut atât încât
greutatea acesteia devine egală cu forţa de tensiune superficială. Urmărind modul de desprindere al
unei picături de lichid se poate determina valoarea numerică a coeficientului de tensiune superficială
a lichidului respectiv.

Fig.5

În Fig.5 este prezentat procesuil de formare a unei picături de lichid. Se observă că înainte de
rupere se formează mai întâi o mică gâtuitură aa' (fig.5.d) de unde picătura se rupe, lăsând aderentă
la capătul tubului o cantitate mică de lichid, apoi procesul de formare a picăturii reîncepe.

5
 În momentul ruperii forţele de tensiune superficială ce acţionează pe circumferinţa gâtuiturii
aa' sunt egalate de greutatea picăturii.
Dacă r este raza gâtuirii picăturii în porţiunea unde aceasta se rupe, iar coeficientul de
tensiune superficială a lichidului care curge este σ , atunci forţa de tensiune superficială ce
acţionează pe centrul amintit (Fig.6) va fi egală cu 2πrσ .
Prin urmare, în momentul ruperii picăturii va fi satisfăcută egalitatea:
mg = 2πrσ (9)
unde m reprezintă masa picăturii formate.

Fig.6

Din formula (1) se poate determina σ , dacă se cunosc masa unei picături şi raza gâtuirii în
momentul ruperii.
Măsurarea razei r este o operaţie dificilă, de aceea a fost stabilită o variantă a acestei metode,
care permite determinarea tensiunii superficiale a unui lichid dacă se cunoaşte tensiunea superficială
a altui lichid , luat ca lichid de referinţă.
Dispozitivul folosit în acest scop, numit stalogmometru, este reprezentat de o pipetă îndoită,
la partea inferioară având un orificiu terminat cu o suprafaţă lată, pentru ca lichidul să nu urce de-a
lungul peretelui exterior (Fig.7)
Pipeta este prevăzută în partea superioară cu un balonaş pe care sunt trasate două repere,
pentru a marce un volum bine determinat.
Prin capătul superior al stalogmometrului se aspiră lichidul de studiat până ce nivelul trece de
reperul 1 şi, apoi se lasă liber să cadă. Fie n 1 numărul de picături în care se fracţionează volumul de
lichid cuprins între cele două repere.

Fig.7

Se repetă operaţia cu un alt lichid a cărui tensiune superficială este cunoscută (de obicei apa
distilată). Fie n 2 numărul de picături în care se fracţionează acelaşi volum V de apă.
Aplicând formula (9) pentru cele două lichide vom avea:

6
 m1 g = 2πr1σ 1 (10)
şi respectiv:
m2 g = 2πr2σ 2 (11)
Făcând raportul relaţiilor (10) şi (11) , considerând r1 = r2 , se obţine :
m1 σ 1
= (12)
m2 σ 2
Vρ Vρ
Cum m1 = 1 şi m2 = 2 (13)
n1 n2
V = volumul dintre cele două repere ale balonaşului , iar ρ1 şi ρ 2 densităţile celor două lichide, din
(12) şi (13) obţinem:
n ρ
σ1 = 1 1 σ 2 (14)
n2 ρ 2
Formula (14) permite determinarea lui σ 1 , dacă celelalte mărimi se cunosc din tabele sau se
determină experimental.

2. Procedeul experimental

În laborator, prin metoda descrisă se determină coeficientul de tensiune superficială a

alcoolului, luând ca lichid de referinţă apa distilată.
Se determină mai întâă numărul de picături n 1 care se formează prin scurgerea alcoolului
între cele două repere trasate pe balonaşul stalogmometrului.
Se repetă operaţia de numărare a picăturilor pentru apa distilată, având grijă să începem
numărarea lor tot în momentul cînd nivelul apei în stalogmometru ajunge în dreptul reperului
superior.
Aceste două operaţii se efectuiază de mai multe ori , pentru o cât mai bună precizie.
Luând din tabele densitatea celor două lichide şi tensiunea superficială a apei la temperatura
de lucru, se determină σ 1 prin înlocuirea datelor cunoscute în formula (14).

3. Tabel experimental

Nr.crt. ( kg/m3) 2 (kg/m3) n1 n2 2 (N/m2) 2 (N/m2)

1.
2.

4. Calculul erorilor

Aplicând metoda logaritmică de calcul al erorilor , din relaţia (14) obţinem:

∆σ 1 ∆n1 ∆n2 ∆ρ1 ∆σ 2
= + + + (15)
σ1 n1 n2 ρ1 σ2
Erorile absolute ∆n1 şi ∆n2 sunt determinate de faptul că volumul V dintre cele două repere
ale stalogmometrului nu se fracţionează întotdeauna într-un număr întreg de picături. În prima
aproximaţie se poate lua ∆n2 = ∆n1 = 1 picătură. Pentru stalogmometrul utilizat în laborator
∆n2
n2 ≈ 4,5 şi , prin urmare, ≈ 2% .
n2

7
 ∆n1
De asemenea, eroarea ≈ 1 % în cazul când lichidul studiat este alcoolul etilic. Prin
n1
urmare, primii doi termeni din (15) dau o eroare maximă de ≈ 3 % . Pentru a nu mări suplimentar
această eroare, pentru celelalte mărimi ce intervin în formula (14), valorile se vor lua din tabele, cu
un număr suficient de zecimale, fără însă a exagera.
De exemplu, ρ pentru apa la t=200C, luată din tabele, are valoarea 0,998203 g/cm3. Dacă în
∆ρ 2
calcule se iau în considerare toate zecimalele din acest număr, eroarea relativă ≈ 10 − 4 % care,
ρ2
evident, este mult mai mică decît celelalte erori care intervin.
Dacă nu se ţine cont de variaţia densităţii apei cu temperatura şi se ia pentru ρ valoarea
∆ρ 2
1g/cm3, atunci ≈ 1,8 − 10 −3 ≈ 1,79 , valoare acceptată în cazul de faţă.
ρ2
∆ρ1
În mod analog se va analiza şi stabili eroarea , în funcţie de lichidul studiat.
ρ1
Eroarea ∆σ 2 va fi compusă din eroarea ∆σ 2′ determinate de precizia cu care este indicat σ 2
în tabele şi de eroarea ∆σ 2′′ , legată de variaţia tensiunii superficiale a apei cu temperatura.
Să presupunem că temperatura apei în timpul experienţei este de 200C determinată cu o
precizie de 0,50C. Din tabele ce dau tensiunea superficială a apei la diferite temperaturi, găsim
( ) ( )
σ 20 0 C = 72,53.10 −3 N / m şi σ 25 0 C = 71,78.10 −3 N / m .
Reiese că la o variaţie a temperaturii cu 10C, σ 2 variază cu 0,15.10-3 N/m. Prin urmare,
∆σ 2′′ = 0,15.10 −3.0,5 N / m = 0,075.10 −3 N / m , cum din acelaşi tabel rezultă ∆σ ′ = 0,01.10 −3 N / m ,
vom găsi pentru eroarea totală ∆σ 2 valoarea :
∆σ 2 = (0,01 + 0,075)10 −3 N / m = 0,085.10 −3 N / m
iar pentru eroarea relativă :
∆σ 2
= 1,17.10 −3 ≈ 0,1 %
σ2
∆σ 2
În mod analog se va stabili eroarea şi atunci când coeficientul de tensiune superficială
σ2
al apei la temperatura la care se efectuează experienţa nu este găsit direct în tabele, ci se stabileşte
( ) ( )
prin interpolare. De exemplu, dacă în tabele σ 2 20 0 C şi σ 2 25 0 C , iar temperatura de lucru este de
( )
230C, atunci σ 2 230 C va trebui găsită prin interpolarea între cele două valori, σ 2 20 0 C şi ( )
(
σ 2 25 0 C . )
După stabilirea tuturor erorilor relative ce intervin în (15) , se calculează apoi eroarea totală
∆σ 1
.
σ1