Sunteți pe pagina 1din 4

V Filantropia crestină ca asumare si trăire a virtutilor crestine

Sfintii Părinți au subliniat ideea că filantropia este unul dintre cele mai importante atribute divine, prin care
se exprimă relația lui Dumnezeu cu oamenii. Ca atare, și oamenii ar trebui să aibă această calitate și să o aplice în
relația cu semenii lor.
În scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, filantropia este considerată principalul motiv care a stat la baza
Întrupării Logosului. Neascultarea primului om a făcut necesară manifestarea bunătății Creatorului, Care a venit
astfel să-l salveze. Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să devină dumnezeu.
În scrierile Părinților capadocieni, termenul filantropie apare cu aceeași conotație, dar se pune un accent mai
mare pe aspectul lui practic. Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune.

Noțiunea de filantropie ca atribut al lui Dumnezeu este folosită frecvent. În cadrul Liturghiei Sfântul Vasile,
de la Proscomidie și până la Jertfa euharistică, conceptul de filantropie a lui Dumnezeu este invocat de cincisprezece
ori. Iubirea Domnului pentru oameni este inefabilă. Dumnezeu este prezentat adesea ca „bun și iubitor de oameni
(philanthropos)”, „milostiv și iubitor de oameni”.. Sfântul Vasile arată că filantropia este un atribut divin, chiar în
Liturghia sa, unde termenul este folosit de zece ori. Cuvântul este menționat de doisprezece ori în Liturghia Sfântul
Ioan Gură de Aur și de zece ori în cea a Darurilor mai Înainte Sfințite. - (Demetrios J. Constantelos, Filantropia
bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 70-71)
Cuvântul „filantropie” a cunoscut diferite înțelesuri, fiecare cu specificul ei, în funcție de epocă și
mentalitate.
Potrivit autorilor păgâni din perioada Antichității, el desemna cu precădere „dragostea lui Dumnezeu pentru
oameni” - vorbim despre sensul etimologic reținut de Platon și regăsit, de altfel, și de autorii cărților ce alcătuiesc
Sfânta Scriptură. În afară de acest sens, anticii au identificat filantropia și ca manifestare a iubirii oamenilor pentru
semenii lor prin ceea ce numim în prezent „operă de binefacere”.

Îngrijirea văduvelor și a orfanilor - categorii adeseori amintite și considerate fragile - a fost recomandată și
practicată atât în templele religiilor păgâne, cât și treptat de către politicile de stat. Este cunoscut faptul că, în
perioada elenistică, filantropia a fost considerată o virtute esențială a puterii lumești - a „cezarului”, „învestit de
Dumnezeu pentru conducerea poporului”; bizantinii, peste secole, au păstrat această idee și au făcut din această
activitate un aport al împăraților.

Creștinismul a dat filantropiei împlinirea sensului ei, amintind că însăși Întruparea Domnului este un act de
filantropie din partea Sfintei Treimi pentru creatura mâinilor Sale. De aceea, învățătura hristică a subliniat că ajutorul
pentru cei în situații nefericite din punct de vedere material este un precept divin (a se citi doar Pilda samarineanului
milostiv sau criteriile judecății veșnice din finalul Evangheliei după Matei pentru a vedea că orice om are chipul lui
Dumnezeu în el) și că reprezintă caracterul adecvat pe care el, creștinul, trebuie să-l manifeste.
În plan concret, Mântuitorul nu doar că a îndemnat la oferirea ajutorului celor săraci, ci Biserica însăși, în
perioada apostolică, a dat propriul său exemplu prin colecta pentru săracii din Ierusalim (scrisorile către comunitatea
din Corint ale Sfântului Apostol Pavel).
Ulterior, în primele trei secole nu au lipsit îndemnurile și faptele creștinilor la filantropie: „Fă binele; și din
câștigul pe care ți l-a dat Dumnezeu de pe urma muncii tale, dă tuturor celor lipsiți, fără deosebire; nu te întreba cui
să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, că Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale” (Păstorul lui Herma).
Revenind la întâlnirea dintre Biserică și Stat în domeniul filantropiei, trebuie să avem în vedere semnificația
pe care lumea bizantină a dat-o cuvântului „filantropie”. În primul rând, vorbim despre aplicarea ei de către Biserică
- predicile și faptele concrete ale Părinților Capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul
Grigorie de Nazianz) și ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt repere în acest caz -, de către instituții monahale, de către
instituțiile de stat (mai ales puterea imperială care nu a ratat ocazii importante - urcarea pe tron, câștigarea unor
bătălii importante, diverse evenimente din cursul anului, prin care și-a manifestat milostivirea - chiar și sub forma
monedelor special gravate pentru a reliefa generozitatea lor) și de către alte organizații de caritate private, care, în
unele momente, sunt neglijate sau puțin amintite atunci când sunt numeroase. Cucerirea arabă din secolul al șaptelea
a ruinat sau cel puțin a diminuat multe dintre cele din Siria și Egipt.
Egiptul a jucat mereu un rol important în istoria Imperiului Roman (atât în sensul inițial, cât și în cel de
factură bizantină), dar și în viața Bisericii.
După marile crize economice din secolul al III-lea și ca urmare a taxelor impuse micilor proprietari de
pământ, marile proprietăți s-au dezvoltat în Egipt ca și în restul Imperiului Roman. Din secolul al IV-lea până la
cucerirea arabă, această mișcare s-a accentuat din cauza lipsei forței de muncă, în timp ce domeniul împăratului și cel
al statului au dispărut puțin câte puțin, iar micile proprietăți s-au redus încă. Însă, indiferent de perioadă, Egiptul, din
punct de vedere economic, a servit ca grânar pentru Constantinopol, așa cum a procedat pentru Roma. Vorbim de o
economie agrară în mare parte, acest domeniu fiind singurul care era în măsură ca prin activitatea sa să susțină și
opera de caritate. Pe de altă parte, Egiptul este provincia în care viața monahală a dat naștere Patericului, pentru a-i
exprima într-o manieră plastică și în același timp reală năzuința spre desăvârșire.
Sf. Vasile cel Mare deschide nouă etapă a dezvoltării asistenţei sociale în Biserică, el dezvăluie o altă
perspectivă asupra bolii şi a bolnavului. Dacă până la el bolnavul sau bătrânul neputincios nu avea dreptul să
participe la viaţa socială, Sfântul Vasile cel Mare introduce o nouă concepţie creştină, plină de înţelegere şi
compasiune pentru cel bolnav şi aflat în nevoie, răsturnând astfel ierarhia valorilor umane de până atunci. Cu toat e că
el a propovăduit milostenia, a fost împotriva cerşitului şi împrumuturilor, povăţuind pe oameni să muncească. „Nu
trebuie să lucrăm aici pentru o hrană pieritoare, ci pentru o hrană veşnică. Această hrană este de a face voia lui
Dumnezeu, … însă voia Tatălui este de a hrăni pe cel care este flmând, de a da de băut celui însetat şi de a-l îmbrăca
pe cel gol. Deci scopul muncii nu trebuie să fie în sine, ci pentru alţii, pentru săraci, cu atât mai mult cu cât Hristos
priveşte că făcută Lui orice slujire…”
Exemplul marelui Vasile a fost urmat şi de alţi Sfinţi Părinţi, printre care şi Sf. Grigorie de Nazianz în care
accentul învăţăturii sale cade pe solidaritatea care trebuie să-i caracterizeze pe creştini, ca mădulare ale aceluiaşi
Trup mistic, Hristos. „Tocmai pentru o cât mai strânsă legătură şi mai divină iubire între oameni a îngăduit
Dumnezeu sărăcia şi suferinţele. Nevoia şi suferinţele, cu toate lacrimile şi neajunsurile lor, sunt singurele care ne
mai aduc aminte că suntem oameni şi că trebuie să fim solidari.”
Un alt Părinte ale Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur, recomandă în toate Omiliile sale, practicarea milosteniei,
cu precădere de cei bogaţi, ca singura posibilitate de uşurare a situaţiei disperate a săracilor prezentându-se drept
„ambasadorul săracilor”, „nu pe bază de discursuri şi de hotărâri, ci în numele săracilor cetăţii noastre în ce priveşte
amara lor mizerie…”
Filantropia creştină ortodoxă trebuie să ajungă o realitate vie. Sfinţii Părinţi ne-au lăsat conceptul şi
exemplul filosofiei practice, adică al doctrinei îmbinată perfect cu fapta bună creatoare, ziditoare.

Motivaţia cea mai puternică a filantropiei, şi astăzi ca şi întotdeauna, a fost şi este Hristos identificat în orice
suferind. Filantropia nu este altceva decât Evanghelia adusă în actualitate. Adevărata filantropie nu poate exista în
afara Evangheliei, pentru că numai prin Evanghelie îl găsim pe Hristos identificat cu orice om în suferinţă: „Întrucât
aţi făcut toate acestea unuia dintr-aceşti fraţi ai mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).
„Mai fericit este a da decât a lua!”
Cu aceste cuvinte și-a încheiat Sfântul Apostol Pavel cuvântarea prin care și-a luat rămas-bun de la
comunitatea din Milet. La o primă vedere se poate formula o întrebare: poate Biserica propune politici de stat?
Asistența socială din partea statului nu este altceva decât preluarea ideii de filantropie, pe care învățătura hristică a
dus-o la desăvârșire. Paradigma din decursul istoriei și-a spus cuvântul. Biserica, conform învăță turii Mântuitorului,
se ocupa de asistența socială - sunt cunoscute spitalele construite în Occident de către ordinul monahal al Sfântului
Antonie cel Mare, de oamenii aflați în nevoi, de educarea lor.
Turnura petrecută la 1789, odată cu Revoluția Franceză a adus dincolo de o altă relație Biserică - Stat
(marcată de cuvântul excluziune) și o încercare de asumare din partea statului a activității ce o făcea Biserica. În
inima Codului Civil francez este „spiritul fraternității” exprimat în textul Declarației drepturilor omului și a cetă-
țeanului (1793) și în Constituția din 5 fructidor (vorbim despre prima Constituție a Statului Francez după schimbarea
de regim din 1789, adoptată în ultima lună a calendarului republican folosit în acea perioadă tulbure, perioadă ce ar
corespunde în prezent pentru 18 august - 16 septembrie 1795). Biserica Catolică nu mai era - în urma Concordatului
din 1801 - religia oficială a noului stat francez, ci religia majoritară, iar statul înlocuiește datoria de caritate
(filantropie) prin așa-numita „fraternitate civilă”. Napoleon, primul consul (iar nu peste multă vreme primul
imperator), a adăugat o clauză în Codul civil care stipula că părinții trebuie să asigure nevoile copiilor lor adulți,
atunci când aceștia nu pot (și invers). Principiul solidarității sociale este, după cum am amintit, stipulat în Declarația
drepturilor omului din 1793. Însă, din păcate, va fi aplicat doar începând cu un secol mai târziu, în Germania, cu
primul cancelar, Otto von Bismarck, în anii 1880.

Răspunsul la întrebare este că Biserica prin ceea ce face își asumă învățătura pe care o propovăduiește. A
limita dreptul Bisericii de a se preocupa de viața credincioșilor și a societății în care trăim înseamnă nu doar o
excludere sau o marginalizare, ci și întoarcerea la perioada de teroare din primii ani ce au urmat Revoluției Franceze.
Nu în cele din urmă, faptul că Statul modern și-a asumat asistența socială ține de specificul societății construite pe
matricea europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Sursa: Ziarul Lumina, Alexandru Ojică

Filantropia și educația – aspecte concrete în lucrarea pastorală

Comuniunea înseamnă dragoste împărtășită și comunicare. Transferată în parohie, comuniunea înseamnă


familie creștină mărturisitoare a credinței în Hristos. Dintru început, Biserica s-a preocupat atât de activitățile
filantropice, cât și de cele educaționale. După Sfânta Liturghie, urma transpunerea în fapte a învățăturii Evangheliei,
pentru că iubirea față de oameni înseamnă dragoste arătată lui Hristos. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu
are, ca sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 5, 13)

,,Dați-le voi să mănânce” (Luca 9, 13)

Filantropia sau dragostea prin fapte față de semeni a fost, pe drept cuvânt, considerată ca fiind una dintre
caracteristicile fundamentale ale credinței creștine. Biserica Ortodoxă, prin parohiile ei, a practicat mereu filantropia,
cu precizarea că intensitatea acestei activități a stat totdeauna în directă dependență cu posibilitățile de manifestare
ale Bisericii însăși. Filantropia Bisericii este la fel de necesară în zilele noastre, precum a fost și în epoca apostolică –
fiindcă întotdeauna vor exista în preajma noastră săraci, văduve, bolnavi, întemnițați sau călători față de care noi nu
trebuie să fim nepăsători.
Când Mântuitorul Hristos a spus apostolilor: „...pe săraci pururea îi aveți cu voi!” (Ioan 12,8), implicit le-a
dat și porunca de a avea grijă de ei. Dacă Dumnezeu îngăduie sărăcia, face acest lucru pentru a da posibilitatea și
celor bogați să se mântuiască. Faptul că Dumnezeu îngăduie sărăcia și suferința nu înseamnă că Îi este și plăcută ca
stare socială permanentă, ci că voiește ca prin ea să se arate iubirea de oameni, prin care se menține comuniunea cu
El.
Biserica niciodată nu a predicat suferința fizică, ci vindecarea, și nici sărăcia materială, ci bunăstarea – care
trebuie să fie dublate întotdeauna de vindecarea sufletească și de bogăția spirituală. Esența credinței creștine este
iubirea de Dumnezeu, manifestată prin iubirea față de aproapele. Această iubire cere creștinului trăiri și fapte
veritabile, zămislite în adâncul sufletului, care nu rămân ascunse, ci sunt îndreptate în mod concret spre semeni.
Filantropia creștină nu se oprește doar la a dărui săracilor și bolnavilor cele de trebuință după trup. Ea este mereu
însoțită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea
sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau în boala sa.
În parohie, preotul este chemat să fie principalul filantrop, modelul iubirii față de aproapele, întâiul slujitor al
săracilor și ostenitor al celor bolnavi, cel care, dăruind o pâine sau un medicament, dăruiește simultan și un cuvânt de
învățătură, așa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cât a fost în lume. În Ortodoxie,
filantropia este strâns legată de Sfânta Liturghie. Liturghia fără filantropie devine un ritual închistat, după cum
filantropia fără Liturghie devine propagandă pentru imagine, preamărire de sine și nu laudă adusă lui Dumnezeu.
Biserica, ca organism viu, rămâne responsabilă nu numai față de progresul spiritual al fiilor ei, ci și față de nevoile și
suferințele lor pământești pe care trebuie să le aline. Este spital în care oamenii primesc alinare și vindecare în
suferințele lor. Este o scăldătoare Vitezda, actualizată prin jertfa permanentă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Există deja o tradiție filantropică a Bisericii din care fiecare parohie se poate inspira, continuând grija și
acțiunile de alinare a suferințelor sufletești și trupești ale oamenilor. În fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci,
orfani și persoane defavorizate. De aceea, porunca iubirii de aproapele înseamnă, de fapt, slujirea lui Hristos într-o
lume din ce în ce mai egoistă, indiferentă și insensibilă la suferințele umane. Multe lacrimi curg pe obrajii creștinilor
aflați în suferință, iar preotul este chemat să le șteargă și să aducă lumina și speranța comuniunii de dragoste
concretizată prin faptele milosteniei. Implicarea enoriașilor în opera filantropică este de mare folos. Atât consiliul,
cât și comitetul parohial pot contribui la misiunea parohiei, devenind „mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu”.
Preotul știe că opera socială din parohie este destinată tuturor oamenilor, pentru că Hristos „voiește ca toți oamenii să
se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).
„Tot poporul venea la El și șezând îi învăța” (Ioan 8, 2)
Educația începe în familie și se continuă în Biserică, în școală și în societate. Un rol major în educația
copiilor și a tinerilor îl are Biserica. Lipsa catehezei și a educației religioase din parohii și din școli are rezultate
imediate în societatea contemporană. „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului
și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), i-a îndemnat Mântuitorul Hristos pe ucenicii Săi. De atunci și până astăzi,
Biserica nu a încetat să propovăduiască Evanghelia și să-i învețe pe oameni „Adevărul, Calea și Viața” (Ioan 4, 13),
pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Biserica este chemată și se străduiește să conlucreze cu școala și cu
familia în misiunea ei educativă. Lipsa educației religioase poate afecta parohia, comunitatea locală și societatea, în
ansamblul ei. Preotul învățător poate transforma parohia într-o comunitate cu viață creștină autentică. Prezența
Bisericii în spațiul public prin cler poate constitui o modalitate de educație creștină, care derivă din eveniment și din
cuvântul de învățătură. Programele educaționale creează premizele unei bune educații în Biserică. Implicarea copiilor
și a tinerilor în aceste activități îi ajută să simtă că sunt parte integrantă a vieții parohiale și că nu sunt simpli
spectatori la un ritual bisericesc golit de profunzime și eficiență harică.
Cuvântul lui Dumnezeu rostit de către preot transformă inimile copiilor, iar cei care-și deschid sufletele
devin receptivi la adevăr, la dragoste și la viață. Prin slujirea preotului, biserica parohială este chemată să aducă
lumină, dragoste și speranță pentru a da sens vieții pământești.
,,Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25,
40) Activitatea practică a Bisericii a fost mereu bogată din punctul de vedere al asistenței sociale. Filantropia
Bisericii este izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Putem spune că Biserica creștină a fost
angajată, de-a lungul timpului, într-un efort de transformare materială și spirituală a lumii, acordând o atenție
deosebită celor defavorizați și marginalizați. Ortodoxia este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu față de noi,
oamenii, și a iubirii oamenilor între ei. În concepția ortodoxă, misiunea socială a Bisericii este foarte importantă, însă
ea nu poate și nu trebuie despărțită de misiunea sacramentală, cea din urmă fiind specifică Bisericii. Biserica a
investit multă energie în eforturile filantropice și educaționale. În raport cu necesitățile reale, aceste eforturi par
insuficiente, dar ele dovedesc totuși angajarea preoților de pretutindeni în slujirea celor săraci și nevoiași, pentru a se
arăta prin aceasta slava lui Dumnezeu. Ortodoxia a îmbinat mereu elementul spiritual cu cel social. Coordonatele
esențiale pentru filantropia creștină sunt vizibile în lucrarea Bisericii și îi confirmă vocația de a fi plină de „Sfântă
Treime” și de a-i uni pe oameni cu Dumnezeu, în veșnicie.