Sunteți pe pagina 1din 14

Introducere în sistemul mass-media

1.1. Delimitări conceptuale


Definiţii ale mass-media
Comunicarea reprezintă elementul fundamental al vieţii, relaţiile dintre oameni fiind
dezvoltate tocmai prin facilitarea acesteia, prin diversificarea mijloacelor de transmitere a
mesajelor, prin acceptarea în propriul univers a multitudinii de canale prin care primim zi de zi
o avalanşă de informaţii. În ceea ce priveşte canalele de comunicare, D. Sălăvăstru consideră
că acestea „trebuie să asigure deschiderea informaţiei către masele considerabile ale populaţiei
(presă, televiziune, radio, cinematograf etc.). Ele sunt identificate prin termenul mass-media”
(Sălăvăstru, 2004, p. 184). Termenul de mass-media s-a format prin sinteza dintre un cuvânt
englez (mass), care semnifică numărul mare de consumatori ai diferitelor forme culturale, şi un
cuvânt latin (media), în forma sa de plural, care se referă la suporturile pe care sunt inserate
mesajele ce urmează a fi trimise spre consumatori. Primul element al construcţiei este foarte
clar, însă cel de-al doilea are diverse accepţii. După Yves Lavoine, conceptul de „media” se
referă, simultan, la mai multe lucruri diferite: „a) o tehnică sau un ansamblu de tehnici de (1)
producere a mesajelor şi de fabricare a unor suporturi manevrabile – ceea ce implică un anume
timp de transport; (2) transmitere instantanee a mesajelor printr-un canal anume (unde
hertziene, cablu) către un terminal (receptor, monitor); b) ansamblul mesajelor create cu
ajutorul acestei tehnici; c) ansamblul organizaţiilor care produc sau tratează aceste mesaje”
(apud. Coman, 2004, pp. 19-20).
După cum observăm, media reprezintă mai mult decât canalele de transmitere a mesajelor,
ea înglobează şi tehnicile de producere a mesajelor, de folosire a suporturilor potrivite pentru
transmiterea acestora, are în vedere informaţia transmisă prin tehnicile care îi sunt caracteristice
şi nu pot fi ignoraţi nici cei care fac posibilă circulaţia mesajelor către consumatori, adică
redacţiile, ziariştii, realizatorii de programe, redactorii, toţi cei care produc, care construiesc
aceste mesaje. Astfel, unele definiţii ale mass-media nu reuşesc să surprindă în totalitate
realitatea media, ele făcând referire doar la mijloacele de comunicare a informaţiilor, la
suporturile şi tehnicile de transmitere, de diseminare a acestora:
Ion Albulescu defineşte mass-media ca „suporturi sau instrumente tehnice, care servesc la
transmiterea în forme specifice a unor mesaje între profesionişti ai comunicării, reuniţi în
instituţii sociale, şi marele public, constituit dintr-un ansamblu neomogen de indivizi izolaţi”
(Albulescu, 2003, p.31).
„În zilele noastre, mass-media înseamnă mijloacele prin care sunt difuzate informaţii sau
emisiuni de divertisment” (Sorlin, 2002, p. 15).
„Mass-media (lat. medium, la plural media, adică mijloace) sunt în general definite ca
suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi.
Este vorba de maşini introduse în procesul de comunicare pentru a reproduce scrisul (tipografia)
sau pentru a prelungi simţul văzului şi auzului (televiziunea, radioul, filmul etc.)” (Bertrand,
2001, pp.19-20).
James Lull nu se opreşte doar la tehnologiile de comunicare. El vorbeşte de industrii de
comunicare, ceea ce ar implica o adevărată organizare de forţe, de o utilizare eficientă a
tehnicilor, a resurselor umane. Mass-media reprezintă „industriile şi tehnologiile de
comunicare, incluzând ziarele, revistele, radioul, televiziunea şi filmul. Termenul de „masă” se
referă la capacitatea tehnologiilor de comunicare de a trimite mesaje peste distanţe mari în
spaţiu şi timp, pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni” (Lull, 1999, p. 196).
Pentru Denis McQuail mass-media reprezintă: o fereastră spre experienţe ce ne extind
viziunea asupra lumii; un interpret ce explică şi dă sens evenimentelor disparate; o platformă
şi/sau un purtător pentru informaţii şi opinii; o legătură interactivă; un jalon, un indicator care
ne artă drumul, ghidându-ne şi dându-ne instrucţiuni; un filtru care selectează anumite
informaţii pe care le supune atenţiei noastre mai mult decât pe altele, aceasta în mod deliberat
sau nu; o oglindă ce reflectă imaginea societăţii, uneori cu distorsiuni; un ecran sau o barieră ce
pun adevărul în serviciul intereselor propagandistice (apud. Şoitu, 1996, p. 157).
Denis McQuail identifică câteva diferenţe între mass-media şi alte forme de cunoaştere
precum arta, ştiinţa, educaţia. Mass-media îndeplinesc o funcţie generală de transport a
cunoştinţelor de tot felul, funcţie ce este mai pregnantă decât la celelalte instituţii, operează în
sfera publică, accesibilă tuturor membrilor societăţii, cu un cost redus, relaţia dintre emiţător şi
receptor este echilibrată şi egală, ea influenţează mai mulţi oameni decât alte instituţii şi vine
în contact cu ei pe o durată mai lungă, depăşind influenţa părinţilor, şcolii, religiei. Este drept
că tot ceea ce desemnează astăzi mass-media ne invadează spaţiul intim şi public, ne înconjoară
şi ne bombardează cu informaţii din toate părţile. Nu putem fi imuni la mass-media. Chiar şi
dacă am crede că acestea nu ne afectează vieţile, pentru că nu ne interesează ziarele şi nu ne
uităm la televizor, suntem înconjuraţi de afişe, mesaje, reclame pe care nu le putem ignora.
Comunicarea de masă
În limbajul de specialitate, foarte adesea, noţiunea de „mass-media” este considerată
sinonimă cu cea de „comunicare de masă”. Trăsătura fundamentală a comunicării de masă
constă în aceea că anumite mesaje sunt transmise, în acelaşi timp, de o sursă către o mare masă
de oameni. După Ch. Wright, „comunicarea de masă este orientată către audienţe largi,
eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public
şi sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan; de obicei
ele sunt tranziente şi nu au caracter de documente înregistrate. În sfârşit, comunicatorul tinde
să fie integrat şi să acţioneze în organizaţii formale, care implică mari cheltuieli” (apud. Coman,
2004, p. 19).
Ideea constantă este de difuzare a unui produs către mai mulţi receptori, media fiind
suportul, sau tehnica, ori totalitatea instituţiilor, fie toate acestea la un loc, prin care mesajele
circulă cu rapiditate, dintr-un capăt al lumii în altul, străbătând timpul şi spaţiul, către
conglomerate din ce în ce mai numeroase de oameni.
Mijloacele de comunicare de masă
Claude-Jean Bertrand consideră că „un mijloc de comunicare în masă este o întreprindere
industrială care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează, simultan sau aproape simultan, un
acelaşi mesaj unui ansamblu de indivizi dispersaţi” (Bertrand, 2000, p. 33). Bertrand identifică
ziarele, revistele, radioul şi televiziunea ca fiind mijloacele de comunicare în masă, în utilizarea
curentă a termenului, adăugând şi Internetul, care în 1997 nu era socotit ca media.
Desemnate prin termenul de „mass-media” mijloacele de comunicare de masă nu se prezintă
omogen. Acestea se pot diferenţia după suportul pe care este transmis mesajul, după conţinutul
vehiculat, după mărimea publicului, după funcţia îndeplinită. Una din clasificări, care are drept
criteriu tipul de suport pe care sunt difuzate mesajele, este realizată de Claude-Jean Bertrand.
Mijloacele tehnice de comunicare sunt grupate în trei categorii:
 Mijloace tipărite (cărţi, ziare, reviste, broşuri), acestea fiind cele mai vechi mijloace
de comunicare de masă;
 Mijloace bazate pe film (fotografia, cinematograful);
 Mijloacele electronice (radio, televizor, telefon, fax, calculator etc.) (Bertrand,
2001, p. 20)
În funcţie de criteriul de clasificare folosit, Mihai Coman ordonează elementele componente
ale sistemului mass-media în diverse categorii:
a) după suportul pe care este transmis mesajul, deosebim media tipărite (cărţi, ziare,
reviste) de media electronice (radio, televiziune, calculatoare);
b) după modul de achiziţionare, distingem produsele cumpărate direct (cărţi, ziare, casete,
CD-uri), cele pentru care plătim o taxă de acces (televiziunea pe unde hertziene sau prin
cablu, Internet), cele pentru care nu se plăteşte un preţ direct (radioul şi televiziuni
comerciale) şi cele pentru care se plăteşte numai pentru unitatea aleasă din ansamblul
întregului produs;
c) după conţinut, întâlnim medii de informare, de divertisment şi de publicitate;
d) după mărimea publicului care primeşte mesajele, identificăm media de masă, media de
grup (presa de întreprindere, afişele din instituţii, televiziunea cu circuit închis) şi media
individuale (lectorul CD, aparatul de fotografiat);
e) după caracteristicile tehnice, putem diferenţia media de difuzare (transmit mesaje:
cablu, unde hertziene) şi media autonome (traduc semnalele şi permit înţelegerea
mesajelor: radioul, monitorul TV);
f) după funcţie, întâlnim media de informare (stochează şi prelucrează date), media de
reprezentare (permit lectura mesajelor) şi media de distribuţie (transmit mesaje –
sistemele de comunicaţii);
g) după modul de corelare a comunicatorilor, avem media off-line: nu permit comunicare
directă (cartea, ziarul, CD-ul) şi media on-line: transmit mesaje, leagă comunicatorii,
oferă diverse servicii (Coman, 2004, p. 21).
Laurenţiu Şoitu distinge între mediile „calde” si mediile „reci” aflate în totală opoziţie.
Această diferenţiere este făcută după cantitatea de informaţii transmise şi fenomenul
participării. „În timp ce mediile calde vor transporta o cantitate mare de informaţii şi vor avea
o participare scăzută, mediile reci vor avea o participare înaltă şi informaţie puţină.” În categoria
mediilor calde sunt incluse tiparul, cărţile, alfabetul, iar în cea a mediilor reci tehnicile
electronice (televiziunea, cinematograful, radioul) (Şoitu, 1993, p. 79).
Presa reprezintă totalitatea mijloacelor de informare în masă pe suport tradiţional, hârtie,
sau electronice. Instituţiile de presă pot fi clasificate după diverse criterii, cel mai adesea
întâlnim diferenţierea dintre presa scrisă şi audiovizual, după tipul de media prin care se
difuzează mesajele. Presa scrisă necesită un timp de culegere a informaţiilor, de prelucrare a
lor, de pregătire a materialelor, de tipărire, de difuzare, ceea ce determină o diversitate de tipuri
de instituţii de presă scrisă: publicaţii cotidiene, săptămânale, lunare, anuale. Această diversitate
atrage şi public din toate mediile sociale, culturale, economice, în funcţie de specificul
publicaţiei, de costurile de achiziţionare, de publicitatea care înconjoară o anumită apariţie
jurnalistică. Cel mai adesea, periodicitatea este corelată cu anumite caracteristici ale publicului:
cu cât publicul este mai specializat şi mai puţin numeros, cu atât sunt mai rare apariţiile
publicaţiei respective; cu cât publicul este mai eterogen, mai numeros, mai nedefinit din punct
de vedere social, cu atât frecvenţa de apariţie este mai mare (Coman, 2004, p. 30). Conţinutul
publicaţiilor vine în întâmpinarea tuturor gusturilor şi cerinţelor: reviste pentru copii şi tineri,
reviste pentru femei, presa de divertisment, publicaţii de informare generală, publicaţii
economice, de cultură generală, publicaţii sportive. Audiovizualul foloseşte noile tehnologii
pentru ca mesajele să ajungă mult mai repede la public, într-un mod mai atrăgător, mai
economic, mai uşor. Astăzi există posturi de radio şi televiziune specializate pe un anumit
domeniu de interes, sport, filme, desene animate, modă, muzică, ştiinţă, ştiri, fiecare
consumator găsindu-şi produsul preferat apăsând un simplu buton. Realizatorilor de produse în
domeniul audiovizual le revine datoria de a face totul pentru ca aceste produse să fie consumate
de cât mai mulţi oameni, cât mai mult timp.
Cei care lucrează în instituţiile din sistemul mass-media sunt cunoscuţi sub denumirea de
jurnalişti. Aceştia sunt persoane remunerate pentru munca lor din instituţiile sus amintite, care
„au responsabilitatea de a colecta, a elabora sau edita materiale care prezintă şi interpretează
pentru public evenimente curente de la ştire la comentariu” (Buluţă, Craia, Popa, 2002, p. 66).
Mass-media reprezintă unul din fenomenele valoroase şi eficiente de transmitere a
informaţiilor în rândurile maselor, care a luat o dezvoltare deosebită în lumea contemporană,
influenţând şi mobilizând publicul larg de toate vârstele, de toate profesiile şi de toate
convingerile. Noile tehnici, noile materiale au lărgit posibilităţile de comunicare, de
reproducere, de înregistrare a mesajelor, facilitând contactul cu zestrea culturală, sporindu-i
gradul de accesibilitate. „Marile transformări petrecute în dezvoltarea şi perfecţionarea
tehnologiilor favorizează o rapidă circulaţie a valorilor atât pe plan naţional, cât şi internaţional,
sporind zestrea culturală a fiecărui individ” (Şoitu, 1993, p. 3).
„Mass-media este un produs exclusiv al tehnologizării societăţilor umane. Comunicarea de
masă este contemporană şi rămâne direct influenţată de mecanizarea mijloacelor comunicării”,
consideră Doru Pop şi pe bună dreptate, căci, fără dezvoltarea continuă şi rapidă a tehnologiilor,
conţinutul mass-media nu ar ajunge într-un timp atât de scurt la milioane de oameni (Pop, 2002,
p. 7).
Un aspect paradoxal în activitatea media este pus în discuţie de Pierre Sorlin, care consideră
că mass-media „adaugă lumii în care trăim ceva suplimentar, ce se află atât înăuntrul cât şi în
afara acesteia. În sine, lumea noastră este deja un tot. O plenitudine omniprezentă. Şi totuşi,
media încearcă s-o înlocuiască. Nu se mulţumeşte doar s-o multiplice; din multe puncte de
vedere chiar se substituie acestei lumi: mulţi se uită la televizor pentru a vedea lucruri ce pot fi
întâlnite pe stradă” (Sorlin, 2002, p. 86). „Mass-media este instrumentul cel mai bine adaptat
unei societăţi artificiale” (Pop, 2002, p. 11). Mass-media contribuie la construirea unei lumi în
care ne regăsim, pe care o preferăm sau o acceptăm, uneori sporesc amploarea evenimentelor
pe care le prezintă, ne determină să observăm situaţii sau obiecte pe care anterior le ignoram.
1.2. Caracteristicile comunicării de masă

Pornind de la modelul elementar al comunicării, cineva transmite un mesaj, prin intermediul


unui canal, pentru a fi receptat de unul sau mai mulţi beneficiari - putem individualiza
comunicarea de masă prin evidenţierea caracteristicilor emiţătorului, canalului de difuzare,
receptorului şi conţinutului transmis (Coman, 2004, p. 22). Comunicarea de masă devine din ce
în ce mai importantă în societatea contemporană. Oamenii sunt mai interesaţi de tot ce se
întâmplă în jurul lor, în mediul apropiat, dar şi îndepărtat, în locuri pe care nu le-au văzut şi
poate nu le vor vedea niciodată. Noile tehnologii au facilitat transmiterea informaţiilor şi
mesajelor de tot felul în cele mai îndepărtate şi mai puţin accesibile părţi ale lumii. Nu ne mai
putem imagina fără porţia de informaţie pe care o luăm zilnic din mass-media. Comunicarea de
masă pune unul lângă altul indivizi diferiţi, care nu se cunosc, dar care, prin calitatea de public
al aceluiaşi mesaj, devin uniţi, interesaţi de ceea ce li se transmite, participanţi la crearea
mesajului, dornici de a afla mai multe despre subiectele preferate.
Cei care transmit mesajele unui număr impresionant de consumatori sunt responsabili de
influenţa pe care o au acestea asupra publicului, mai ales asupra celui tânăr, în formare, care nu
are capacitatea de a selecta produsul mediatic potrivit vârstei şi intereselor acestuia. Pregătirea
pentru meseria de jurnalist necesită seriozitate, competenţe şi nu în ultimul rând respectarea
unor legi scrise sau nescrise, pentru că practic el, jurnalistul, ajunge cel mai uşor şi mai adânc
în mintea unui număr impresionant de oameni de toate vârstele, într-un timp scurt.
Comunicarea de masă tinde să o pună în umbră pe cea interpersonală, faţă în faţă. Din ce în
ce mai mulţi oameni se retrag, după o zi de muncă, în faţa televizorului, a calculatorului, a
ziarelor. Nu mai au timp de a căuta informaţii, de aceea acceptă să le ia de-a gata, uneori fără
să le verifice, nu mai au răbdare să se asculte unii pe alţii, nu mai ies din casă, la un spectacol
pe care îl pot avea la discreţie în propriul cămin. Denis McQuail consideră că se impune
prezentarea trăsăturilor tipice ale comunicării de masă, identificând principalele diferenţe faţă
de procesul de comunicare interpersonală:
 Există o diferenţă fundamentală privind participanţii. Actorii în cazul comunicării de
masă sunt adesea colectivităţi, nu indivizi. Este vorba de colectivităţi care nu sunt de
acelaşi tip. Colectivitatea sursă, în comunicarea de masă, diferă de auditoriu, fiind
organizată, având norme şi valori comune şi un spaţiu comun, în care are loc
interacţiunea directă. Organizaţia transmiţătoare îşi cunoaşte scopurile, audienţa,
drepturile şi obligaţiile; receptorii nu au o percepţie de sine colectivă, aşteptări
organizate sau vreo concepţie asupra propriilor drepturi. Relaţia de comunicare este
asimetrică, neechilibrată, avantajul fiind de partea comunicatorului; audienţa e lipsită
de capacitatea de a răspunde şi pentru că lipsesc condiţiile sociale pentru un răspuns
colectiv;
 A doua deosebire este interpunerea unei tehnologii complexe de un anume tip. Această
tehnologie de producere şi de difuzare a fost proiectată pentru a facilita comunicarea
într-o singură direcţie, existând o capacitate redusă de feedback. Tehnologia
comunicării stabileşte, însă, legături între cei care altfel s-ar găsi la o prea mare distanţă
fizică sau asocială pentru a fi în contact. Ea este şi costisitoare şi restrictivă, accesul
fiind posibil în cazul celor care îşi pot permite s-o cumpere, sau reuşesc s-o utilizeze;
 Relaţia dintre transmiţător şi receptor, în procesul comunicării de masă, nu poate fi cu
adevărat interactivă. Evenimentului comunicativ îi lipseşte „caracterul negociabil” al
contactelor interpersonale, comunicatorul şi auditorul îşi construiesc fiecare câte o
imagine despre celălalt, sunt liberi să îşi definească diferit situaţia şi semnificaţia
conţinutului;
 Conţinutul tipic al comunicării de masă diferă de cel al comunicării interpersonale.
Mesajele sunt publice, pot fi receptate de toată lumea, conţinutul lor priveşte subiecte
din sfera publică (evenimente de larg interes, probleme asupra cărora trebuie să se
exprime opinia publică, persoane care joacă un rol public). „Mass-media reprezintă un
mijloc important de definire a problemelor publice, diferite de cele personale sau cele
care stau în atenţia experţilor” (McQuail, 1999, pp. 172-175).
De aceea este important să înţelegem care sunt caracteristicile comunicării de masă, de ce
ne fascinează, cine sunt cei care creează mesajele, ce reprezintă conţinutul acestora pentru cei
care comunică, dar şi pentru cei care îl primesc pe diferite canale.

Comunicatorii
În mass-media, mesajele sunt produse de echipe de oameni specializaţi, care lucrează în
structuri organizaţionale complexe, bazate pe diviziunea muncii, pe ierarhii clare, pe norme şi
reguli. Aceştia au datoria de a căuta şi procesa informaţia, de a concepe mesajul ce va ajunge
la receptor, la marele public, de a ţine pasul cu noile tehnologii, de a avea responsabilitatea
creaţiei lor. Ei urmăresc interesele maselor; libertatea de exprimare nu respinge
responsabilitatea cuvântului şi acţiunii. După cum consideră Laurenţiu Şoitu, „libertatea şi
curajul exprimării sunt date de dorinţa şi capacitatea de slujire a intereselor grupurilor şi/sau
maselor. Cenzura devine autocenzură când interesele comunicatorului coincid cu interesele
majore ale publicului. Între libertate şi responsabilitatea exprimării nu există opoziţie.
Libertatea nu presupune responsabilitatea, ci o cere ca pe o condiţie esenţială” (Şoitu, 1993, pp.
10-11).Chiar dacă ar trebui să fie subordonaţi în primul rând publicului şi intereselor acestuia,
de cele mai multe ori, comunicatorii se supun regulilor economice, activitatea celor care
lucrează în mass-media vizând rentabilitate şi eficienţă, obţinerea unui profit, depăşirea
concurenţei instituţiilor similare.
Pe de altă parte, reprezentanţii mass-media nu au cum să ştie ce gândeşte, ce crede, ce simte
fiecare cititor, privitor sau ascultător când intră în contact cu materialele realizate de ei. Nu pot
interacţiona în fiecare zi cu fiecare persoană în parte, ei doar se raportează la un „public global,
la o imagine pe care şi-au construit-o despre audienţa lor şi care se bazează mai puţin pe date
ştiinţifice şi mai mult pe o anume intuiţie – nu o dată destul de departe de adevăr” (Coman,
2004, pp. 23-24).

Canalul
Mesajele create de comunicatori sunt distribuite cu ajutorul tehnologiilor controlate de
instituţii specializate, aferente industriilor mass-media, permiţându-se astfel ameliorarea
calităţii comunicării, creşterea ariei de difuzare şi a vitezei cu care circulă mesajele. Când
informaţia se fixează pe un suport material se poate manipula mai uşor şi nu mai poate fi afectată
de accidentele specifice comunicării directe.
Specialiştii în comunicarea de masă să îşi adapteze conţinutul mesajelor, structura acestora
la caracteristicile canalului de transmitere. Şi publicul este influenţat în perceperea mesajelor
de aceste caracteristici: suportul tipărit (cărţi, ziare, reviste) permit contactul prelungit cu
informaţia, contact ce poate fi întrerupt şi continuat mai târziu, când doreşte receptorul; acesta
poate selecta mesajele în ordinea dorită. Suportul electronic (audiovizualul) oferă imagini care
apar şi dispar cu mare rapiditate, pe suportul lor iniţial ele nu pot fi stocate, înregistrarea
acestora datorându-se dorinţei receptorilor de a le păstra pe alte suporturi specifice. Ele nu pot
fi ordonate, nu pot fi încetinite sau grăbite, receptorul nu poate reveni asupra unui material deja
transmis (Coman, 2004, pp. 24-25).

Publicul
În comunicare de masă, audienţa este reprezentată de o mulţime de oameni aflaţi în diferite
locuri de pe glob, eterogeni din punct de vedere socio-cultural, care nu comunică între ei şi nu
au un contact direct cu cei care produc şi transmit mesajele. Singurul lucru care îi leagă este
participarea la receptarea aceloraşi produse mass-media. Ei ar putea să facă orice altceva în
timpul lor liber, deci alegerea citirii unui ziar sau a urmăririi unu program TV le aparţine în
totalitate. Din această cauză, realizatorii din mas-media trebuie să fie mereu preocupaţi de
trezirea interesului publicului şi de menţinerea acestuia. Există categorii de public pentru canale
specializate, pentru emisiuni diverse, pentru reviste; specializarea audienţelor nu înseamnă că
publicul este omogen, în afara interesului pentru acelaşi domeniu, oamenii nu împărtăşesc
aceleaşi valori socio-culturale, nu locuiesc în aceeaşi zonă, au vârste şi ocupaţii diferite.
După M. Coman (2004, pp. 25-27), comunicarea de masă este unidirecţională, „emiţătorul
(organizaţiile mass-media) dominând şi chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor;
răspunsul receptorilor este slab, tardiv (în raport cu momentul transmiterii materialelor), fără
puterea de a schimba traseul ori conţinutul comunicării”. Acesta consideră că două forme de
non-comunicare afectează comportamentul receptorilor:
a) receptorii nu pot comunica direct cu emiţătorii; cititorul sau ascultătorul nu pot influenţa
apariţia şi modul de difuzare a mesajelor, ei doar pot alege dacă vor continua sau nu
receptarea acestora. Mai există posibilitatea pe care o oferă televiziunile, radiourile de a
intra în direct în cadrul unor emisiuni, de a participa la diverse emisiuni şi concursuri, sau
presa scrisă, prin anumite rubrici care găzduiesc scrisorile sau opiniile reprezentanţilor
publicului. Aceste moduri de a interacţiona cu publicul sunt extrem de selective, fără o mare
putere de influenţă, uneori sunt destul de lente;
b) receptorii mesajelor nu interacţionează unii cu alţii; la scara unor micro-grupuri (familie,
prieteni, vecinătate) pot exista forme de dialog prin care conţinuturile receptate sunt
comentate, interpretate. În alte cazuri, însă, consumul de mass-media conduce la izolare ,
membrii familiei fiind absorbiţi de mesajele mass-media.
Această viziune asupra consumatorului de produse mass-media ar pute fi combătută prin
aceea că, după cum afirmă L. Şoitu (1993, p. 27), „individul este uneori tratat simplist devenind
din destinatarul mesajelor consumatorul acestor produse pe care trebuie să le accepte
necondiţionat”, prin instituirea credinţei că unii ar fi producători, alţii doar consumatori, drumul
mesajelor fiind mereu acelaşi ca sens, receptorului cerându-i-se bunăvoinţă, înţelegere,
pasivitate, supunere. Mai aproape de realitatea unei comunicări efective şi eficiente ar fi
imaginea în care beneficiari sunt şi producătorul şi destinatarul. „Conceperea comunicării între
individ şi sistemul ultramodern ar da garanţia individului că i se păstrează dreptul de a şti şi a
pretinde să i se transmită informaţia dorită. Ar avea, la rându-i, sentimentul securităţii, putând
refuza difuzarea unei informaţii false şi denaturate. Ar consimţi ca pe o datorie obligaţia de a
discuta, dezbate şi comunica propriile opinii, gânduri, soluţii marilor probleme ca-şi caută
răspuns, considerându-se invitat permanent la toate căutările colectivităţii” (Şoitu, 1993, p. 28).
Comunicatorul îşi va modifica din mers şi continuu programele ţinând seama de interesele
publicului, ca urmare a reciprocităţii dintre cel care emite şi cel care receptează.

Conţinutul
Conţinuturile vehiculate de mass-media sunt considerate a fi bunuri de consum care atrag
mulţi clienţi prin varietatea lor, prin atractivitate, prin accesibilitate. Găsim la M. Coman oferta
mass-media care cuprinde următoarele categorii de bunuri culturale:
 Informaţii – sub forma unor date neprelucrate sau sub forma unor date prelucrate.
Informaţiile pot fi combinate cu alte tipuri de conţinuturi (elemente de opinie sau
note de divertisment);
 Idei şi opinii – oamenii pot afla părerea unor semeni ai lor, specialişti în diverse
domenii, care îi ajută să plaseze informaţiile într-un context mai larg;
 Divertisment – mass-media sunt cele mai importante surse de divertisment, atât din
punctul de vedere al cantităţii cât şi din cel al varietăţii formelor acestora (filme
artistice, jocuri, sport, muzică);
 Mesaje cu conţinut educaţional – astăzi ponderea acestora în conţinuturile mass-
media este în scădere. Paginile consacrate educării sunt din ce în ce mai rare, ocupă
poziţii marginale, emisiunile educative se difuzează la ore de mică audienţă.
Dimensiunea educativă este predominantă în reviste sau canale de televiziune
specializate, atractivitatea acestora datorându-se combinaţiilor cu elemente de
divertisment (Coman, 2004, pp. 27-29).
După Pierre Sorlin, conţinutul poate fi analizat în două moduri diferite. „El reprezintă, în
primul rând, selectarea unor anumite date, desprinderea lor din contextul original şi reinserarea
lor într-o lume a ştirilor”. Pe de altă parte, conţinutul mai este reprezentat şi de „cantitatea de
informaţii absorbită de public” (Sorlin, 2002, p. 113). Publicul, consideră acelaşi autor, acceptă
mai uşor şi înţelege mai bine informaţiile care sunt legate de probleme familiare. Conţinutul cu
care intrăm în contact, cu ajutorul mass-media, ne poate influenţa existenţa, vine în
întâmpinarea dorinţei noastre de a afla cât mai multe, este util, instructiv sau cel puţin relaxant.

1.3. Funcţiile mass-media


Societatea actuală nu poate ignora existenţa, dar mai ales rolurile pe care şi le asumă mass-
media în relaţiile stabilite de acestea cu indivizii şi cu grupurile sociale. Mass-media deţin un
rol important, promovând idei care vorbesc despre oameni, despre educaţie, care ţin pasul cu
tot ce e nou, care vin în întâmpinarea dorinţelor tuturor de a fi informaţi la timp şi în domenii
dintre cele mai diverse. Funcţiile lor vin în apărarea mass-media în faţa celor care le consideră
vinovate pentru promovarea unui spectacol de prost gust care atrage publicul şi îl formează ca
atare. Nu putem, însă, să nu observăm şi să nu accentuăm rolurile pozitive pe care le joacă
mass-media în societatea actuală, roluri care ţin de educaţie, de culturalizare, de socializare, de
informare şi, de ce nu, de divertisment, de relaxare.
Mihai Coman identifică cinci funcţii ale mass-media:
a) funcţia de informare, se referă la „nevoia indivizilor de a controla mediul înconjurător”,
de a fi informaţi; pe baza informaţiilor, oamenii evaluează importanţa evenimentelor
care ar putea să îi afecteze în mod direct, anticipează unele tendinţe ale vieţii economice,
politice, sociale, iau decizii. Informaţiile transmise de mass-media pot fi:
 generale – informaţiile care nu au o utilitate imediată (cotaţii bursiere, evoluţia
inflaţiei, iniţiative legislative, noi descoperiri ştiinţifice etc);
 instrumentale – au o utilizare imediată, concretă (anunţuri de vânzări, cumpărări,
reţete culinare, starea vremii, programele teatrelor etc.);
 de prevenire – mass-media prezintă nu numai ceea ce s-a întâmplat (orientare
retrospectivă), ci şi ceea ce s-ar putea întâmpla (viziune prospectivă); unele
materiale din presă sunt axate pe funcţia de prevenire (prognoze meteo, economice,
informaţii privind prevenirea unor boli, noi adrese ale instituţiilor de interes public,
pregătirea publicului pentru confruntarea cu o serie de evenimente neaşteptate:
catastrofe naturale, accidente, crize). În contact cu acest tip de informaţii,
colectivităţile şi indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul raţional scontat:
ori nu iau în seamă sau minimalizează avertizările, ori exagerează, deformează,
amplifică mesajul, declanşând o reacţie de panică.
b) funcţia de interpretare – presupune selectarea informaţiilor ce vor fi făcute publice,
stabilirea priorităţilor, punerea în context şi comentarea ştirilor, semnificarea
evenimentelor. Interpretarea se concretizează şi în forme proprii de exprimare, în genuri
jurnalistice: editorialul – prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă; comentariul
– reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile şi răspunderea
autorului său.
c) funcţia de „legătură” – are în vedere ideea că mass-media leagă oameni depărtaţi şi
diferiţi prin transmiterea informaţiilor comune, prin oferirea aceloraşi subiecte de
dialog. Referitor la această funcţie, Marshall McLuhan vorbeşte despre „satul global”,
înţelegând prin aceasta că aproape toţi cetăţenii planetei tind să fie expuşi la aceleaşi
mesaje. Oamenii descoperă că pot împărtăşi aceleaşi valori, că se pot mobiliza pentru
scopuri comune, că pot face parte dintr-o comunitate umană infinit mai mare decât cea
în care îşi desfăşoară activitatea zi de zi.
d) funcţia de culturalizare – mass-media preia de la familie, de la instituţiile şcolare o parte
a activităţilor de transmitere a valorilor şi modelelor culturale, de formare a gândirii şi
a comportamentelor; răspund nevoilor indivizilor şi a comunităţii de perpetuare a
valorilor comune. Mai putem invoca aici şi emisiunile sau publicaţiile destinate copiilor,
cicluri televizate de pregătire şcolară sau de învăţare a limbilor străine, documentarele
cu conţinut educativ.
e) funcţia de divertisment – mass-media răspund nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă,
de a se bucura şi de a uita de grijile cotidiene. Astfel, putem vorbi aici şi de o funcţie
cathartică a mass-media, indivizii eliberându-se de frustrări, nemulţumiri prin
proiectarea suferinţelor sau visurilor în lumile imaginare oferite de mass-media (Coman,
2004, pp. 83-97).
O altă clasificare a funcţiilor este făcută de H. Mendelshon. Acesta diferenţiază patru
categorii: informarea, corelarea, continuitatea şi divertismentul. Faţă de acestea, găsim în plus
la Denis McQuail funcţia de mobilizare.
a) informarea- asigură informaţii despre evenimente, indică relaţiile cu puterea, facilitează
inovaţia, adaptarea, progresul;
b) corelarea – explică, interpretează înţelesul evenimentelor, socializează, coordonează
activităţi separate, construieşte consensurile, stabileşte ordinea de priorităţi şi semnalează
relaţiile din societate;
c) continuitatea – exprimă cultura dominantă şi recunoaşte subculturile şi noile dezvoltări
culturale, impune şi menţine valorile comune;
d) divertismentul – promovează şi asigură distracţia, divertismentul, relaxarea, reduce
tensiunea socială;
e) mobilizarea – realizează campanii în slujba obiectivelor din sfera socială, politică,
economică, uneori a religiei (apud. Şoitu, 1996, pp. 158-159).
Observăm cum cele două clasificări au elemente comune, funcţiilor de corelare, de
continuitate, de mobilizare corespunzându-le funcţiile de interpretare, de culturalizare,
respectiv de legătură despre care vorbeşte Mihai Coman.
Despre funcţia educaţională pe care o îndeplineşte mass-media aminteşte Ioan Bontaş, care
realizează o tipologie a funcţiilor având drept criteriu mesajele informaţionale (conţinuturile)
variate transmise:
a) funcţia de informare (informaţională) – setea de cunoaştere a omului, mai ales în
condiţiile „exploziei informaţionale” în toate domeniile este satisfăcută în mare măsură,
la timp de către mass-media;
b) funcţia educaţională – mass-media contribuie la instruirea şi educarea maselor de toate
vârstele şi profesiile, îmbogăţind cultura generală şi de specialitate, formând concepţii,
atitudini, convingeri şi sentimente diverse; ele nu se substituie şcolii şi învăţământului,
ci se alătură acestora la realizarea obiectivelor instructiv-educative ale tinerei generaţii,
prin conţinuturi, mijloace tehnice şi soluţii specifice;
c) funcţia de socializare – prin prezentarea unor aspecte ale relaţiilor interumane, a unor
opinii şi activităţi ale oamenilor din diverse instituţii, organizaţii, asociaţii, din diverse
domenii de activitate, mass-media are o puternică forţă se socializare a oamenilor;
d) funcţia de compensare – mass-media au rol recreativ, distractiv, de divertisment
(Bontaş, 1996, pp. 247-248).
Vorbind despre rolurile mass-media, P. Sorlin subliniază cele trei funcţii clasice ale
acesteia: de informare, de formare a unor opinii şi de divertisment. Acestea pot coexista în
proporţii diferite într-un canal mediatic, în funcţie de caracterul local sau naţional al instituţiilor
de presă, de publicul căruia i se adresează (Sorlin, 2002).
Claude-Jean Bertrand apreciază că mijloacele de comunicare de masă trebuie să
îndeplinească şase funcţii:
 să observe mediul înconjurător:
 să asigure comunicarea socială:
 să ofere o imagine lumii:
 să transmită cultura:
 să ofere bucurie; să distreze;
 să determine cumpărarea (Bertrand, 2000, pp. 31-33).
Am considerat necesar să evidenţiem aspectele pozitive ale mass-media în societatea
actuală, serviciile pe care mijloacele de comunicare în masă sunt obligate să le ofere, pentru ca
factorii educativi să le folosească în interesul dezvoltării armonioase a copiilor şi pentru că, prin
valorificarea lor, disfuncţiile vor fi atenuate şi efectele nocive ale acestora diminuate.