Sunteți pe pagina 1din 20

Disfuncţii ale mass-media

Mass-media reprezintă, după cum am precizat în capitolul precedent, o prezenţă din ce


în ce mai pregnantă în societatea actuală, cu un impact extraordinar asupra populaţiei,
transformând circulaţia informaţiei într-un fenomen exploziv, declanşând o revoluţie în
comunicare. Funcţiile lor nu pot fi ignorate, aşa cum şi aspectele negative trebuie luate în serios,
pentru ca efectele nocive ale mijloacelor de comunicare în masă să fie contracarate. Ioan Drăgan
(1996, pp. 176-177) identifică o serie de disfuncţii ale mass-media, mai ales ale televiziunii, în
condiţiile exploatării ei excesiv de comerciale: folosirea masivă a televiziunii ca mijloc de
divertisment, exacerbarea violenţei televizate, distragerea de la acţiuni creatoare, deturnarea
atenţiei publicului, prin excesul de divertisment, de la problemele sociale şi politice presante,
dependenţa de distracţiile oferite de media. În continuare, vom analiza o parte dintre disfuncţiile
mass-media şi efectele acestora, mai ales asupra copiilor şi tinerilor.

2.1. Mediatizarea violenţei

2.1.1. Ce este violenţa?


Violenţa constituie o problemă a lumii contemporane. Ea ne duce cu gândul la cele mai
nedorite aspecte ale vieţii, războaie, conflicte, crime, tâlhării, certuri, bătăi, care, cu aportul
noilor tehnologii, ne invadează spaţiul personal, ne acaparează şi ne satisfac gustul pentru
senzaţional, pentru spectacol indiferent de natura lui. Deşi pare un termen pe înţelesul tuturor,
a da o definiţie corectă este destul de dificil. De cele mai multe ori, noţiunea de violenţă este
alăturată celei de agresivitate; agresivitatea ţine mai mult de instinct, în timp ce violenţa ţine
mai mult de cultură, de educaţie, de context.
Eric Debarbieux (1996), specialist în problematica violenţei în mediul şcolar, oferă o
definiţie prin care surprinde ansamblul fenomenului violenţei: „Violenţa este dezorganizarea
brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o
pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să
se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi
violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău”
(apud. Sălăvăstru, 2003, p. 121).
Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei defineşte violenţa ca „orice act care aduce
atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice, sau libertăţii unei persoane şi vatămă în
mod serios dezvoltarea personalităţii acesteia” (Studii şi cercetări audiovizuale, nr. 2, p. 76).
Violenţa se manifestă sub diferite forme, o tipologie a acestora fiindu-ne prezentată de
Adrian Neculau (2003, p. 6):
I. Violenţa privată
1. Violenţa criminală
a) mortală: omoruri, asasinate etc;
b) corporală: lovituri şi răniri voluntare;
c) sexuală: violuri;
2. Violenţa non-criminală
a) suicidară: suicidul şi tentativa de suicid;
b) accidentală: accidentele de automobil;
II. Violenţa colectivă
1. Violenţa cetăţenilor împotriva puterii
a) terorismul
b) grevele şi revoluţiile;
2. Violenţa puterii împotriva cetăţenilor
a) terorismul de stat
b) violenţa industrială;
3. Violenţa paroxistică: războiul.
Toate aceste forme de violenţă, de la cele mai agresive până la cele mai puţin şocante,
se regăsesc în programele de ştiri ale televiziunilor, în articolele presei scrise. Simona-Gabriela
Sînzianu (2006, p. 18) propune o clasificare a formelor de prezentare a cazurilor de violenţă în
mass-media, mai precis în presa scrisă: senzaţională, profesională, reconstituire, ironică,
problematică, stimulativă. Imaginile, menite să impresioneze, să suscite interesul şi să atragă
atenţia, sunt o prezenţă continuă, prin intermediul mass-media. Copiii şi tinerii nu pot fi feriţi
de aceste imagini, pe care le văd zilnic, cu care s-au obişnuit deja, fără a conştientiza pericolul.
Şi, pentru că realizatorii produselor mediatice nu pot fi convinşi să diminueze cantitatea de
violenţă prezentată publicului, inclusiv celui tânăr şi foarte tânăr, sarcina de a lupta împotriva
acestei forme de divertisment, până la urmă, revine în egală măsură şcolii şi familiei.
În cadrul studiului „Evaluarea reprezentării violenţei în programele de televiziune”,
realizat la cererea CNA, găsim şase categorii de violenţă mediatică:
 psihologică – acţiuni care aduc atingere integrităţii psihice a individului
(intimidare, ameninţări);
 verbală – certuri, injurii, utilizarea limbajului licenţios, obscen;
 fizică – provoacă victimei o serie de vătămări corporale;
 socială – o formă de violenţă psihologică care constă în controlarea
comportamentelor victimei, izolarea acesteia de mediul său natural, având drept
consecinţă diminuarea şi dereglarea mediilor sociale, precum şi restrângerea
accesului la informaţie;
 economică – oprirea accesului victimei la bani sau la alte mijloace economice
sau privarea acesteia de mijloace economice;
 sexuală – forţarea sau tentativa de obligare a victimei la activitate sexuală
nedorită (violuri, prostituarea minorilor, proxenetism) (Studii şi cercetări
audiovizuale, nr. 2, p. 77).
În acelaşi studiu se face şi diferenţierea între violenţa gratuită, violenţa reală şi violenţa
ficţională întâlnite în programele audiovizuale:
 violenţa gratuită – este violenţa deconectată de context, neutilă desfăşurării acţiunii şi
care nu are altă motivaţie decât violenţa însăşi;
 violenţa reală – este prezentă în emisiunile informative, mai ales în ştiri şi telejurnale;
 violenţa ficţională – este prezentă în filmele de cinema transmise şi prin televiziune, în
telefilme, în seriale de diferite categorii şi foiletoane (ibidem, p. 73).
Violenţa este peste tot, în viaţa reală, dar şi pe ecranele televizoarelor, în paginile ziarelor
şi revistelor, în jocurile video, stârnind interesul deopotrivă adulţilor şi copiilor. Este firesc să
conştientizăm realitatea, să cunoaştem ce se întâmplă în jurul nostru, dar, în acelaşi timp să îi
ferim pe copii de a fi absorbiţi de acest gen de „spectacol” cu care ne ademenesc programele şi
produsele mass-media în fiecare zi. Violenţa gratuită prezentată în mass-media ar trebui să
determine factorii care contribuie la educaţia copiilor să comunice, să colaboreze, să ia atitudine
şi să acţioneze în vederea atenţionării părinţilor, a realizatorilor de emisiuni, a ziariştilor în
legătură cu inutilitatea unor astfel de programe care nu sunt educative, ci dimpotrivă sunt
adevărate pericole pentru publicul tânăr.
2.1.2. Violenţa în mass-media
Mass-media au ajuns astăzi la o tristă performanţă, aceea de a oferi auditoriului său tot
ce este mai sordid în societate. Criticile nu mai contenesc la adresa obscenităţii, vulgarităţii,
violenţei din mass-media, dar parcă acestea nu fac decât să întărească mai mult rating-ul şi să
îl oblige pe realizatorul de produse media să îşi perfecţioneze metodele de a ocoli reglementările
CNA-ului, regulile bunului gust şi chiar pe cele ale bunului simţ. Violenţă pe ecrane, violenţă
în reviste, violenţă în viaţa reală; societatea actuală se găseşte parcă sub semnul violenţei. În
ciuda măsurilor de contracarare a proliferării atitudinilor şi comportamentelor agresive,
adoptate în diferite ţări (acordarea de calificative filmelor, emisiunilor, revistelor şi, în funcţie
de acestea, interzicerea comercializării lor către copii şi tineri, anumite autorizaţii privind
conţinuturile unor cărţi şi emisiuni TV), dimensiunile fenomenului sunt în plină creştere. Deşi
există persoane care elogiază valoarea informaţiilor de ultimă oră pe care le difuzează mass-
media, unii comentatori sancţionează specularea gustului pentru scandal şi macabru.
Un studiu realizat de The Gallup Organization Romania împreună cu Metro Media
Transilvania, în 2004, privind expunerea copiilor la programe radio şi TV, evidenţiază faptul
că majoritatea părinţilor (90%) consideră că interzicerea transmiterii de către televiziuni a unor
emisiuni cu conţinut ridicat de violenţă şi obscenităţi înainte de ora 22 este o idee bună sau
foarte bună. Mai mult, o parte mare (30%) dintre aceştia consideră că ora la care pot fi difuzate
aceste emisiuni trebuie să fie după 23. În ceea ce priveşte conţinuturile mediatice permise, 42%
dintre părinţi declară că au stabilit în familie care sunt tipurile de programe, emisiuni sau filme
pe care copiii nu au voie să le urmărească. Tipurile de emisiuni la care copiii nu au voie să se
uite sunt cele care conţin scene de violenţă, porno/ erotice/ sex. Există şi situaţii în care, deşi le
sunt interzise anumite programe, copiii le urmăresc, în 20% din cazuri, dar studiul a evidenţiat
şi indiferenţa unor părinţi în legătură cu emisiunile la care se uită copiii lor.
Din lucrarea „Educaţia informală şi mass-media”, realizată în cadrul programului de
cercetare al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, în anul 2004, de către o echipă coordonată de
Gheorghe Bunescu şi Elisabeta Negreanu, aflăm că televiziunea conduce detaşat la toate
capitolele de nocivitate puse în discuţie, în opinia elevilor chestionaţi, cu procente mai ridicate
pentru fumat, alcool şi droguri (85%) şi pentru comportamente infracţionale (82,5%), dar şi
pentru violenţă (79,2%). Ziarele şi revistele sunt pe poziţia a doua pentru elevi, referitor la
conţinutul în „comportamente infracţionale” şi în „comportamente dăunătoare” (cu 24,8%,
respectiv 20, 2%). Radioului i se atribuie ponderi mai ridicate în privinţa redării infracţiunilor
şi în privinţa limbajului realizatorilor. Jocurile video au un procent previzibil crescut de violenţă
(13,8%), situându-se pe locul al treilea la acest capitol. Violenţa, în general, sau diferitele
moduri de reprezentare a lor sunt criticate de către elevi: un elev a cerut „să fie interzisă
prezentarea violenţei la ştiri”; excesul de violenţă, cum spune un alt elev, prezentarea crimelor
cu „imagini înspăimântătoare” îngrozeşte; pentru cei care selectează ştirile, care alcătuiesc
programele, un elev trimite un fel de S.O.S.: ”Nu senzaţional, violenţă, scandal!” ; un tânăr
critică „agresivitatea stupidă”, cerând să nu se mai prezinte tehnici de furt, sinucideri, iar
altcineva consideră că ce este rău nu trebuie arătat, ci pedepsit.
Rezultatele acestor studii relevă un aspect pozitiv: şi părinţii şi copiii sunt critici la adresa
violenţei din mass-media, considerând necesară o restricţionare a acesteia, mai ales în cazul în
care accesul la conţinuturi cu caracter violent este obţinut foarte uşor de către micii
telespectatori şi cititori. Cum era de aşteptat, televiziunea conduce detaşat în topul mijloacelor
de comunicare de masă care prezintă cele mai nocive comportamente şi, de aici, interesul
părinţilor de a limita accesul copiilor la vizionarea anumitor programe. Pe de altă parte,
observăm şi un aspect negativ: în foarte multe cazuri părinţii ori sunt indiferenţi la preferinţele
minorilor în ceea ce priveşte emisiunile urmărite, ori impun limitele formal, copiii nu le
urmează sfaturile şi urmăresc în continuare programele care le sunt interzise.
Un alt studiu, „Utilizare, atitudini şi aşteptări ale consumatorilor români de radio şi
TV”, realizat de Institutul de Marketing şi Sondaje – IMAS – în primăvara anului 2004, la
solicitarea CNA şi publicat în volumul „Studii şi cercetări audiovizuale”, nr. 1, concluzionează
că televiziunea continuă să fie principalul mijloc de divertisment pentru majoritatea populaţiei.
Publicul se uită la televizor masiv, des şi mult, media zilnică fiind de 3,75 ore, ceea ce ne
plasează peste media europeană, 3,43 ore. Publicul care se uită cel mai mult la televizor este
format din adolescenţi, tineri şi persoane mature mai în vârstă, ceea ce înseamnă că minorii sunt
cei mai expuşi violenţelor, emisiunilor de proastă calitate prezentate zilnic în mass-media.
Dintre telespectatorii chestionaţi, 59% consideră că programele posturilor româneşti de
televiziune conţin mai multă violenţă decât în urmă cu doi ani; acest lucru constituie un motiv
de îngrijorare atât pentru părinţi, cât şi pentru educatori, care se confruntă cu o creştere a
comportamentelor agresive la copii şi adolescenţi. În funcţie de atitudinile faţă de violenţa de
la televizor, telespectatorii au fost împărţiţi în patru categorii:
 cei care acceptă violenţa sub orice formă (25%) – consideră că violenţa din
societate nu este o problemă îngrijorătoare, violenţa de la televizor este acceptată
indiferent de forma ei, nu-i afectează şi nu trebuie controlată;
 cei care tolerează violenţa (22%) – consideră că există violenţă la televizor, dar ea
nu este un pericol, ni îi afectează personal şi nici nu trebuie controlată; dacă au copii,
sunt foarte toleranţi cu aceştia, în sensul că foarte rar le interzic să se uite la televizor;
 cei care se opun violenţei necontrolate (23%) – consideră că în societate este din
ce în ce mai multă violenţă şi una din cauze este televiziunea, deoarece violenţa de
la televizor îi afectează personal pledează pentru controlarea violenţei mediatizate
considerând că aceasta a crescut foarte mult în ultimul timp; cred că avertizarea cu
buline este folositoare;
 cei care sunt înspăimântaţi de violenţă (30%) – consideră că violenţa din societate
este o problemă îngrijorătoare, îi înspăimântă violenţa de la televizor şi cred că
aceasta trebuie controlată.
Observăm că părerile sunt, ca întotdeauna, împărţite, însă credem că este foarte important a
face cunoscute tuturor efectele pe care le are violenţa prezentată foarte des şi foarte mult în
mass-media asupra personalităţilor în formare ale copiilor, pentru ca toţi să conştientizeze preţul
plătit pentru porţia de „divertisment” violent şi macabru, pe care o consumă cei care vor deveni
adulţii de mâine.
Două elemente de actualitate apărute în ultimii ani în peisajul mediatic sunt considerate a fi
foarte grave, după cum le prezintă P. Iluţ (2004, p. 122):
 Creşterea practicării jocurilor pe calculator care cuprind şi violenţă, de către copii şi
tineri. Aceştia, pe lângă faptul că privesc scene de agresivitate, produc astfel de scene,
participă intens emoţional şi afectiv, se bucură de victorii în nimicirea adversarilor;
 Înmulţirea actelor de terorism, a conflictelor sângeroase peste tot în lume şi prezentarea
lor în programele TV, la ştiri sau în documentare. Aceste scene violente sunt reale, nu
ficţionale, având o forţă de sugestie agresională mult mai mare.
Se impune, deci, o distincţie între violenţa reală şi violenţa ficţională. Programele de ştiri
se întrec în a prezenta adevărate scenarii de groază, filmele prezintă crime odioase, sau scene
de luptă, ştirile sunt într-o competiţie acerbă în a prezenta cele mai mici detalii ale agresiunilor
de tot felul, trimiţându-şi corespondenţi la locul faptei. Împletirea aceasta de real şi ficţional nu
face decât să îi bulverseze pe copii, aşa încât adulţii trebuie să le explice diferenţa dintre cele
două planuri, să urmărească împreună emisiunile şi filmele cu un conţinut violent.
Problema prezentării violenţei reale în mass-media, mai ales la televizor, suscită
controverse. Publicul trebuie să fie informat, dar, pe de altă parte, sunt de luat în seamă şi
efectele nocive ale actelor de violenţă pe care tinerii le urmăresc zi de zi. Astfel că sistemele de
televiziune din întreaga lume trebuie să se conformeze reglementărilor internaţionale şi
naţionale care impun limite privind cantitatea şi genul de violenţă pe care îl pot arăta (se dau
ştiri şi alte emisiuni care conţin acte violente, dar fără detalii sângeroase). Mai greu este să se
realizeze controlul şi limitarea jocurilor cu violenţă de pe calculator, în cazul acestora fiind
necesară implicarea părinţilor, a şcolii în îndrumarea copiilor, în stabilirea modalităţilor de
petrecere a timpului liber, a jocurilor recomandate vârstei copiilor.
Printre documentele europene care conturează liniile directoare ale politicilor şi
reglementărilor cu privire la violenţa în cadrul programelor audiovizuale sunt :
 Directiva Europeană „Televiziunea fără frontiere” (adoptată în 1989 şi amendată în
1997) – urmăreşte să asigure un echilibru între libertatea de expresie şi ceea ce este
acceptabil din punctul de vedere al normelor morale în cadrul programelor de
televiziune. Ea menţionează că prezentarea nejustificată, gratuită a violenţei este
definită ca fiind difuzarea de imagini al căror conţinut violent nu este justificat în
context. Sugerează de asemenea folosirea unor noi dispozitive tehnice care să blocheze
efectiv accesul copiilor şi adolescenţilor la programele cu conţinut dăunător.
 Recomandările Consiliului Europei
1. Recomandarea nr. 963/1983, referitoare la mijloacele culturale şi educative de
reducere a violenţei – se cere guvernelor să solicite organizaţiilor media să
conlucreze la elaborarea unor coduri etice şi a unor principii de reglementare
pentru a restrânge prezenţa violenţei şi a reduce efectele acesteia asupra
publicului;
2. Recomandarea nr. 7/1989, referitoare la difuzarea videogramelor cu caracter
violent, brutal sau pornografic – guvernele trebuie să sprijine asociaţiile
profesionale în elaborarea sistemelor de clasificare şi a mijloacelor de control
pentru conţinuturile video;
3. Recomandarea nr. 19/1997, referitoare la reprezentarea violenţei în mijloacele
electronice de comunicare în masă – se recomandă iniţierea unor dezbateri
publice la nivel naţional, pentru ca actorii implicaţi şi publicul larg să fie
informaţi asupra principiilor de reglementare a difuzării programelor violente.
 Recomandările naţionale
1. Legea Audiovizualului nr. 504/2002 – interzice difuzarea programelor care pot
afecta serios dezvoltarea fizică, mentală sau morală a copiilor şi adolescenţilor,
în special a programelor având un conţinut pornografic sau care prezintă violenţă
nejustificată. Programele care pot afecta minorii trebuie să se facă între intervale
orare bine stabilite şi numai după ce s-a semnalat conţinutul violent al acestora
prin mijloace vizuale şi acustice corespunzătoare.
2. Decizia nr. 249/2004, privind protecţia copiilor în cadrul serviciilor de programe
– obligă operatorii să pună la dispoziţia publicului informaţii privind intervalul
de difuzare, recomandările şi avertizările acustice şi vizuale, astfel încât să se
elimine posibilitatea ca minorii să urmărească programe cu conţinut dăunător.
De asemenea impune restricţii cu privire la emisiuni care conţin scene de
violenţă, sex, limbaj vulgar şi prezintă criteriile de care titularii de licenţă
audiovizuală vor ţine cont în clasificarea producţiilor audiovizuale (
www.cna.ro).
Este remarcabil efortul şi interesul celor care au putere de decizie de a impune anumite
limite, de a realiza reglementări în ceea ce priveşte producţia de emisiuni audiovizuale şi
accesul copiilor la anumite produse media. Nu este, însă, de ajuns. Considerăm utilă şi necesară
o educaţie pentru mass-media, pentru realizarea unei selecţii a informaţiilor, a emisiunilor, a
filmelor, pentru formarea spiritului critic, pentru diminuarea gustului pentru senzaţional.
Nici presa scrisă nu duce lipsă de violenţă, în articolele şi fotografiile prezentate
publicului cititor. Deşi impactul nu este la fel de mare ca în cazul televiziunii, deşi numărul de
cititori este mai mic decât cel al telespectatorilor, articolele care au ca subiect violenţa sunt
prezentate în aşa fel încât să atragă atenţia, să determine consumatorul să cumpere, să citească
şi, la un moment dat, să ceară astfel de subiecte în paginile ziarelor şi revistelor. Simona
Sînzianu realizează „arhitectura” ştirii despre actele de violenţă în familie, dar care se regăseşte,
în general, la ştirile despre violenţă:
 Aşezarea în pagină: marea majoritate a articolelor care au ca subiect violenţa în familie
ocupă partea centrală a paginii, de obicei în partea dreaptă (prima vizualizată de cititori);
articolele „senzaţionale” sunt încadrate în chenare;
 Rubricile în care se regăsesc articolele care au ca subiect violenţa: eveniment,
actualitatea, ştiri, analiză;
 Fotografia de presă: împreună cu titlul este prima vizualizată de cititori; urmăreşte
impactul emoţional, impresionarea, trezirea unui sentiment; înfăţişează fie chipul
victimei, fie al agresorului, fie instrumentele folosite de agresor pentru victimizare;
mărimea acesteia este în funcţie de gravitatea faptei, sau caracterul ei neobişnuit;
 Titlul articolelor: este scris cu caractere mari, îngroşate; subliniază caracterul
neobişnuit sau brutalitatea faptei;
 Conţinutul articolelor: toate articolele par să ofere cam acelaşi gen de informaţii: locul
unde a avut loc agresiunea, când a avut loc, cum s-a realizat, actorii sociali implicaţi,
vârsta victimei (mai frecvent menţionată decât cea a agresorului), numele sau iniţialele
acestora, cauzele agresiunii, urmările agresiunii asupra victimei dar şi asupra
agresorului (Sînzianu, 2006, pp. 36-45).
Internetul, ultimul sosit în rândul mijloacelor de comunicare de masă, nu este nici el scutit
de multitudinea conţinuturilor violente, care pot fi accesate foarte uşor de către copii, deşi
acestea ar trebui să le fie interzise. Părinţii sunt depăşiţi de această problemă, pentru că fie nu
ştiu să utilizeze computerul, fie nu au timp să urmărească în permanenţă modul în care proprii
copii utilizează Internetul. Dintre aspectele negative ale utilizării Internetului putem identifica:
timpul mare petrecut în faţa calculatorului, navigând pe Internet, în dauna sarcinilor şcolare,
sau a activităţilor recreative care să implice şi mişcarea fizică; relaţiile stabilite graţie
progreselor tehnologice, oricât de reale ar părea, rămân virtuale şi nu pot înlocui contactul
personal; accesul aproape nelimitat la orice fel de informaţii şi imagini, inclusiv la cele violente,
pornografice, de nivel cultural scăzut.
Când vine vorba de reducerea imaginilor macabre, sângeroase, pline de bătăi, crime,
agresiuni, industriile mass-media refuză să îşi schimbe atitudinea de bază, afirmând că, în ciuda
contestaţiilor şi reclamaţiilor, publicul continuă să consume violenţa mediatizată la niveluri
destul de ridicate. „Violenţa este profitabilă”, punctează fără pic de îndoială James Lull (1999,
p. 98). Baron şi Byrne răstoarnă, însă, această afirmaţie, constatând că reclamele inserate în
programele ce conţin violenţă sunt mai puţin reţinute de public decât în alt gen de emisiuni,
astfel încât cei care mizează pe marea audienţă a programelor încărcate de violenţă ar trebui să
ţină seama că ele sunt discutabile atât din punctul de vedere al moralităţii, cât şi ca eficienţă
economică (apud. Iluţ, 2004, p. 122). Nu ne rămâne decât să sperăm mass-media vor realiza că
publicul nu gustă în mod deosebit programele violente. O concluzie importantă a cercetărilor
(mai ales ale echipei americanului G. Gerbner), susţinută de rezultatele studiului „Evaluarea
reprezentării violenţei din programele de televiziune”, realizat în perioada 26 iulie - 8august
2004, de Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare al Universităţii Bucureşti,
la cererea CNA, constă în demontarea argumentului că gustul şi cerinţele publicului sunt
responsabile pentru înmulţirea programelor violente. G. Gerbner a constatat că audienţele celor
mai violente programe nu sunt superioare, ci dimpotrivă, sunt inferioare programelor non-
violente. Examinând preferinţele de consum televizual în cursul serii, autorul american a
constatat că publicul îşi manifestă predilecţia pentru programele non-violente difuzate în paralel
(Studii şi cercetări audiovizuale, nr. 2). Aceasta ar trebui să îndrepte atenţia şi eforturile
realizatorilor din mass-media dinspre programele violente spre cele care conţin mai puţină
violenţă sau care sunt lipsite de aceasta, mărindu-şi numărul de consumatori şi, în acelaşi timp,
îndeplinindu-şi cu succes funcţia educativă.

2.1.3. Violenţa din şcoli prezentată în mass-media


Reportajele pe tema violenţei şi abuzurilor din şcoli domină jurnalele de ştiri ale
televiziunilor, prezentând elevi şi profesori agresaţi verbal sau fizic în incinta unităţilor şcolare.
Dacă până de curând urmăream la televizor liceeni americani care foloseau arme de foc pentru
a-i răni sau ucide pe colegii şi profesorii lor, astăzi suntem bulversaţi de ştiri în care în şcolile
din România se petrec atacuri cu arme albe, se agresează colegii între ei, sau sunt atacaţi elevi
de către persoane din afara şcolii, profesorii îşi lovesc elevii sau elevii îşi intimidează profesorii
folosind violenţa verbală sau fizică.
Mai nou, şcoala se află „sub teroarea telefonului care filmează”, după cum susţine Florin
Antonescu, într-un articol din „Tribuna învăţământului”. „Moda falsului terorism din şcoli, a
telefoanelor de alarmare este înlocuită acum de noua modă a unui terorism veritabil, exercitat
asupra şcolii, prin ţinerea cadrelor didactice şi a elevilor nu sub ameninţarea, ci sub efectele
concrete ale folosirii telefoanelor mobile care filmează” (Antonescu, 2006, p. 5). Elevii
filmează bătăi reale sau înscenări pe care apoi le livrează presei sau le postează pe Internet;
realizatorilor mass-media nu le scapă astfel de subiecte senzaţionale, în timp ce şcoala nu mai
ştie cum trebuie să reacţioneze.
Un studiu realizat în mai multe licee din ţara noastră (în judeţele Argeş, Dolj, Sibiu şi
Vâlcea, precum şi în Bucureşti), de Centrul Educaţia 2000+, în cadrul proiectului „Dreptul la
buna administrare şi combaterea micii corupţii de la nivelul şcolilor. Acţiuni la firul ierbii”,
desfăşurat în perioada decembrie 2005-noiembrie 2006, arată că violenţa în şcoală este privită
diferit de elevi, profesori şi părinţi, unii considerând-o un fenomen izolat, care a fost amplificat
mediatic, alţii văzând-o ca o problemă acută ce poate influenţa comportamentul elevilor.
Profesorii şi părinţii şi-au exprimat temerile privind faptul că mediatizarea excesivă a cazurilor
de violenţă şi indisciplină poate determina creşterea tentaţiei de a imita acţiunile văzute la
televizor (www.portal.edu.ro).
Presa scrisă şi audiovizuală nu pierde ocazia de a prezenta publicului cazurile de
violenţă ce se petrec în şcolile din România; de multe ori, însă, subiectele nu sunt prezentate
obiectiv, nu sunt analizate situaţiile, nu se caută soluţii, ci se urmăreşte doar senzaţionalul, se
indică vinovaţii, fie că aceştia sunt profesorii, fie că sunt părinţii, deşi problema este mult mai
gravă, iar rezolvarea vine în urma unui efort comun al tuturor factorilor care contribuie la
formarea personalităţilor copiilor. Cazurile de acţiuni violente ce se petrec în şcolile din
România, prezentate de mass-media atrag atenţia de fiecare dată. În ziarul „Libertatea”, din 17
februarie 2005, a fost prezentat cazul unei profesoare de la o şcoală generală din judeţul Alba,
care a fost bătută de un elev din clasa a VIII – a, un băiat de 15 ani care, pentru că a fost
exmatriculat, a decis să îşi pedepsească profesorii. Pe Internet a fost postat, în luna martie 2006,
un filmuleţ în care protagoniştii erau elevii unui liceu din Constanţa. Un profesor a fost
batjocorit de elevi chiar în timpul orelor de curs. Pelicula de numai nouă secunde surprinde
momentul în care profesorul scria lecţia pe tablă. La un moment dat, un elev din ultima bancă
se apropie şi îi dă dascălului pantalonii jos. Profesorul se întoarce şi încearcă să îl pedepsească
pe elev dar renunţă la a face un asemenea gest. Toată scena este însoţită de râsetele celorlalţi
elevi prezenţi în sala de clasă. Filmul cuprinde numai acest incident, ceea ce poate însemna că
elevii şi-au plănuit acţiunea şi că nu au surprins întâmplător această secvenţă, în timp ce filmau
altceva. Cu puţin timp înainte, o profesoară de la un liceu tot din Constanţa a fost ameninţată
cu bătaia de un elev, toată acţiunea fiind filmată cu telefonul mobil şi făcută publică mai întâi
pe Internet şi apoi pe toate canalele de televiziune şi în presa scrisă. Din context reieşea că
profesoara l-ar fi lovit pe elev înainte de a începe filmarea. Posturile de televiziune au preluat
imaginile şi le-au difuzat la ore de maximă audienţă.
Sociologii şi psihologii consideră că violenţa din şcoli se explică prin faptul că elevii se
uită prea mult la filme violente, iar părinţii nu se mai ocupă de educaţia copiilor. Aurora
Liiceanu spune că actualii elevi reprezintă generaţia vulnerabilă de care nu se mai ocupă nimeni.
Elevii sunt atraşi de violenţă, iar televizorul, filmele de acţiune şi jocurile video reprezintă
„porţia cotidiană de violenţă pe care o primeşte elevul”. „Există foarte puţini psihopedagogi în
şcoli care se ocupă de ei. Profesorii nu se ocupă de formarea elevilor. Pe ei îi interesează doar
predarea materiei”, spune psihologul într-un articol, „Violenţa din şcoli bate reforma”, din
ziarul Cotidianul, din 5 decembrie 2005. De aceea nu mai pare nimic ieşit din comun şi nu ne
mai miră comportamentele violente ale elevilor în şcoli, ca şi dorinţa acestora de a le face
cunoscute publicului larg prin intermediul mass-media, de a deveni „vedete” chiar şi în sens
negativ.

2.1.4. Influenţele mediatizării violenţei


Un subiect destul de controversat astăzi este dacă mijloacele de comunicare în masă
produc sau sporesc violenţa. Majoritatea oamenilor, inclusiv specialiştii disciplinelor socio-
umane, cred că da, fiind mai greu de stabilit, însă, cât de semnificativă este corelaţia între
volumul expunerii la violenţa din mass-media şi comportamentul agresiv al tinerilor. O comisie
din SUA, ce a studiat problema impactului televiziunii asupra violenţei copiilor, a dat
publicităţii, în anul 1972, un raport sintetic, concluzionând că, în mare, există o relaţie cauzală
între cele două elemente, dar ea este concludentă numai la anumiţi copii (cei înclinaţi spre
agresivitate) şi devine operantă numai în anumite contexte. Aceasta ar sugera lipsa de temei a
îngrijorării faţă de influenţa negativă a televiziunii. Criticile la adresa acestui studiu se datorează
faptului că mulţi dintre autorii lui erau angajaţi în reţeaua instituţională TV (apud Iluţ, 2004, p.
118). Huesmann şi Eron (1986) au evidenţiat, în urma unor studii longitudinale, o corelaţie
clară între expunerea la violenţa mass-media şi comportamentul agresiv: cu cât participanţii în
programul de cercetare au vizionat mai multe filme şi programe violente, copii fiind, cu atât au
fost mai agresivi ca adolescenţi şi adulţi (ibidem, p. 119). Vasile Preda constată că violenţa
manifestată de către subiecţi este de acelaşi tip ca cea cuprinsă în filmele de ficţiune (apud.
Albulescu, 2003, p. 147). După Ioan Drăgan (1996, p. 219) impactul nefast al violenţei
mediatizate asupra tinerilor este cu atât mai puternic cu cât scenele de violenţă vizionate sunt
mai numeroase. Televiziunea reprezintă “o adevărată şcoală a crimei şi a delincvenţei”,
deoarece tinerii au tendinţa de a reproduce formele de conduită însuşite pe această cale, aflate
într-o evidentă discordanţă cu valorile şi normele socio-morale.
De cealaltă parte, există şi opiniile conform cărora violenţa mediatizată nu duce neapărat
la comportamente antisociale. “Nici un cercetător nu a reuşit să demonstreze că mass-media ar
fi cauza principală a comportamentelor agresive” (Lazar, 2003, p. 180). După Anthony Giddens
(2000) nivelurile înalte de reprezentare a violenţei nu creează în mod direct scheme imitative
printre telespectatori (apud Albulescu, 2003, p.151). Conform unui bilanţ realizat în 1969 de
The National Commision on the Causes and Prevention of Violence (Baker şi Ball), violenţa
televizuală nu este decât unul dintre numeroşii factori care contribuie la un comportament
agresiv şi antisocial din partea tinerilor (apud. Lazar, 2003, p. 180).
O subliniere importantă reţinem de la Judith Lazar: “mass-media acţionează pe termen
lung în viaţa indivizilor. Altfel spus, de la începutul vieţii, mass-media joacă un rol fundamental
în geneza concepţiilor, în dezvoltarea ideilor, în structurarea percepţiilor şi a gândirii. Din acest
motiv măsurarea influenţelor lor este extrem de dificilă. Orice măsurare se limitează la efectele
pe termen scurt, în condiţiile în care mijloacele mass-media sunt asemenea unui fluviu care ia
cu sine telespectatorii (Lazar, 2003, p. 184).
Majoritatea rezultatelor studiilor ce privesc această relaţie par să îndreptăţească
afirmaţia lui R. Liebert (1989), potrivit căreia violenţa mass-media are un mare efect asupra
unui mic procentaj de tineri şi un mic efect asupra unui mare procentaj dintre ei (apud. Iluţ,
2004, p. 120). Ceea ce înseamnă că nimeni nu este ferit de efectele dăunătoare ale violenţei
prezentate frecvent în mass-media, chiar dacă pentru unii efectul nu este vizibil şi ar putea fi
ignorat; pe termen lung, însă, aceasta ar putea să determine declanşarea unor atitudini şi
comportamente agresive şi probabil că atunci va fi mult mai greu să fie rezolvate problemele.
În ceea ce priveşte impactul mesajelor violenţei mass-media, P. Iluţ realizează o
adaptare după Baron şi Byrne (1991), cu referire la efectele mass-media asupra agresivităţii. În
afară de efectele de catharsis, care în anumite condiţii funcţionează reducând tendinţa spre
agresivitate, toate celelalte efecte induse de consumul de violenţă mass-media (dezinhibiţia,
învăţarea de tehnici de agresiune, afectarea operaţionalităţii sistemului cognitiv,
desensibilizarea faţă de victimă) conduc la creşterea agresivităţii. Prin dezinhibiţie conţinutul
încărcat de violenţă acţionează în sensul că actele agresive prezentate ca reprobabile apar ca
mijloace de satisfacere a unor interese, ca aducătoare de câştiguri, iar cele asociate cu personaje
pozitive, cu eroi şi eroine, sunt considerate demne de urmat, în cazul unor cititori sau
telespectatori un anumit conţinut slăbind constrângerile faţă de agresiune dobândite prin
socializare şi educaţie.
Expunerea la violenţă prin mass-media înseamnă şi a lua contact cu diverse tehnici de
luptă şi mijloace de agresiune, la care oamenii nu ar fi avut altfel acces şi pe care vor fi tentaţi
să le folosească în anumite împrejurări. Pentru copii şi tineri aceasta ar însemna un element în
plus care ar facilita reproducerea scenelor violente în viaţa reală.
Vizionarea frecventă a emisiunilor şi filmelor pline de violenţă afectează procesele
cognitive responsabile la rândul lor pentru acţiunile noastre. Gândirea şi memoria indivizilor
sunt orientate în sensul violenţei, scenele de violenţă mobilizează cogniţia la interpretări şi
acţiuni în termeni de agresivitate, sunt însuşite şi scenarii după care evenimentele se desfăşoară
asemănător cu secvenţe din filme.
Imaginile cu oameni care suferă sau mor, insistarea asupra actelor de cruzime şi a
detaliilor lor fiziologice au ca rezultat o desensibilizare emoţională. Se stinge sau se reduce
atitudinea empatică, mila faţă de cei ce sunt victime ale violenţei, oamenii se obişnuiesc cu
asemenea imagini. Desensibilizarea este accentuată de faptul că personajele ce practică violenţa
sunt înfăţişate ca acţionând, de cele mai multe ori, cu sânge rece (ibidem, pp. 120-121).
Figura 1. Efectele mass-media asupra agresivităţii
(adaptate după Baron şi Byrne, 1991)

Ioan Drăgan identifică trei categorii de abordări privind impactul violenţei mediatizate
asupra comportamentului copiilor şi tinerilor:
 Abordări care scot în evidenţă efectul cathartic al vizionării scenelor de violenţă,
al consumului de mesaje mediatice în general. Indivizii se pot elibera de
frustrările provocate de numeroase situaţii care ar putea genera acte de violenţă
prin „participarea simbolică”, imaginară la scenele de pe micul ecran, prin
identificarea cu protagoniştii acestora. Materialele mass-media ce conţin
violenţă pot constitui un suport şi un mijloc de eliberare de înclinaţii şi tentaţii
agresive.
 Abordări conform cărora mass-media reprezintă o veritabilă sursă de învăţare
şi de stimulare a comportamentelor agresive. Expunerea la stimuli agresivi
determină o anumită stare emoţională a individului care va creşte probabilitatea
apariţiei unui comportament agresiv.
 Abordări care susţin teza efectului de întărire, după care scenele de violenţă
întâlnite în mass-media nu fac decât să actualizeze şi să întărească, în unele
cazuri, pulsiunile şi tendinţele deja existente la indivizi, important fiind şi modul
în care aceştia au fost educaţi şi socializaţi. Aceste tendinţe sunt mai accentuate
în cazul persoanelor care sunt mai puţin integrate în mediul lor de viaţă, care au
un deficit de stabilitate afectivă şi socială. Suscitarea violenţei depinde nu atât
de mesajele mediatice, cât de alţi factori: structura personalităţii, grupurile de
apartenenţă, situaţia în care se află individul. Aceşti factori determină utilizarea
mesajelor ce conţin violenţă şi efectele acestor mesaje (Drăgan, 1996, pp. 220-
222).
Pe lângă aceste trei abordări, Judith Lazar mai adaugă:
 „Ucenicia” prin observaţie, propusă de Bandura şi Walters (1963). Abordarea
constă în a demonstra cum copiii, observând scenele agresive din mass-media,
pot deprinde astfel de comportamente, ajungând să le practice, în anumite
contexte. Cercetătorii nu invocă o imitare automată a conduitelor violente, ci o
adevărată „ucenicie” ce produce efecte pe termen lung. Noţiunea de „ucenicie”
presupune că, în funcţie de recompense ori pedepsire, modelul văzut la televizor
este mai mult sau mai puţin adoptat de către copil.
 Cultura violenţei, teză elaborată de echipa lui George Gerbner, în cadrul
Annenberg School of Communication, Universitatea din Pennsylvania.
Accentul cade mai curând asupra dimensiunii sociale a audienţei. Atenţia se
îndreaptă exclusiv înspre televiziune care a devenit „arma culturală” a societăţii,
care a generat un fel de „mediu cultural simbolic”. „În acest univers simbolic,
violenţa face parte din cotidian şi, în majoritatea cazurilor, este exercitată de
către personajele din programele ficţionale ca instrument al puterii. Fenomenul
se răsfrânge extrem de negativ asupra tinerilor telespectatori aflaţi în căutare de
modele şi având tendinţa de a percepe lumea aşa cum este prezentată pe micul
ecran”. Accentul cade mai ales pe emoţii, cum ar fi teama şi anxietatea generate
de emisiunile televizate. „Cu cât priveşte mai mult înspre lumea simbolică,
tendinţa individului de a percepe lumea prin ochelari TV creşte, ceea ce, în timp,
va antrena o serie de implicaţii sociale asupra comportamentului său”. În cadrul
acestei abordări intervin şi factorii sociali: sex, rasă, profesie, locuinţă, nivel de
şcolarizare (Lazar, 2003, p. 182).
Vizionarea unei cantităţi mari de violenţă prin mass-media nu determină neapărat un
copil să se poarte mai violent, dar poate contribui la promovarea unei viziuni asupra violenţei,
ca fiind o chestiune obişnuită a vieţii de zi cu zi şi poate, de asemenea, crea o frică puternică de
a nu fi agresat. Aurora Liiceanu (2004), în cadrul Dezbaterii publice „Violenţa în programele
audiovizuale – De ce şi cum limităm violenţa în programele audiovizuale”, vorbeşte despre trei
categorii principale de efecte ale violenţei televizate asupra atitudinilor, valorilor şi
comportamentelor celor care urmăresc emisiunile:
 Agresivitatea – a privi violenţa la televizor poate duce la creşterea comportamentului
agresiv şi/sau la schimbări în atitudini şi în sistemul de valori, favorizând folosirea
agresiunii în rezolvarea conflictelor;
 Desensibilizarea – privitul excesiv la violenţa de la televizor poate duce la o scăderea a
sensibilităţii la violenţă şi la o mai mare acceptare, toleranţă a nivelurilor crescute ale
violenţei din societate; desensibilizarea se manifestă şi prin oboseala compasiunii;
 Frica – expunerea la violenţa mediatizată poate produce sindromul unei lumi în care se
supraestimează riscul victimizării; de asemenea, poate induce pesimism, valorizarea
preponderent negativă a vieţii şi lumii în care trăim.
În cadrul aceleiaşi dezbateri, Florin Tudose ne atrage atenţia asupra modurilor prin care
violenţa media poate afecta publicul, în special pe cel tânăr:
 Creşterea agresivităţii şi a comportamentului antisocial;
 Creşterea spaimei de a deveni victime;
 Insensibilizare faţă de violenţă şi faţă de victimele violenţei;
 Creşterea apetitului pentru mai multă violenţă în divertisment şi în viaţa reală;
 Violenţa media eşuează în a prezenta consecinţele violenţei, în special în cazul
desenelor animate, a reclamelor şi a videoclipurilor muzicale;
 Copiii cred că, adesea, consecinţele comiterii unui act violent sunt minime.
Observăm că nici o abordare nu stabileşte o cauzalitate directă şi incontestabilă între
comportamentul violent şi mass-media, însă toate recunosc că aceasta din urmă constituie unul
din factorii comportamentului agresiv. Eliminarea programelor cu subiecte violente din mass-
media nu va duce la dispariţia comportamentelor agresive din societate, dar asta nu înseamnă
că nu trebuie luată în seamă posibilitatea că spectacolul violenţei mediatizate este una din
cauzele creşterii violenţei reale. De aici şi necesitatea prudenţei şi reţinerii în ceea ce priveşte
cantitatea programelor violente difuzate şi modalităţile de prezentare a violenţelor la TV, radio,
în reviste, în filme.

2.2. Promovarea non-valorilor


Mass-media impun, datorită impactului asupra tinerilor, în special, modele şi stiluri de
viaţă, pe care mulţi se grăbesc să le copieze, sau îşi doresc foarte mult să o facă şi suferă, pentru
că nu au reuşesc. De cele mai multe ori, ceea ce ne oferă mass-media este strălucirea unei lumi
lipsite de substanţă, în care banul şi luxul reprezintă adevărate standarde de reuşită în viaţă.
Marile canale mediatice sunt acuzate, din ce în ce mai des, de „mediocritate estetică”,
după cum precizează Claude-Jean Bertrand. „Ele fac puţine eforturi pentru a promova formele
elaborate ale creaţiei: muzică clasică, jazz sau arte plastice” (Bertrand, 2001, p. 215). De
asemenea, le mai pot fi reproşate mijloacelor de comunicare de masă:
 Vidul intelectual, lipsa atenţiei pe care posturile comerciale ar trebui să o pună în
serviciul gândirii sau al educaţiei; marile trusturi media nu aduc la cunoştinţa publicului
descoperirile şi reflecţiile savanţilor de orice fel, care să fie prezentate într-o formă pe
înţelesul utilizatorilor
 Mediocritatea morală; sunt promovate lăcomia, egoismul, gloria sau banii câştigaţi
uşor; fericirea este asociată semnelor exterioare de bogăţie;
 Vulgaritatea; pentru a fi pe placul păturilor sociale mai puţin rafinate ale populaţiei,
realizatorul de produse mediatice filtrează actualitatea pentru a oferi un spectacol:
vedete, cancanuri, adultere, conflicte deschise, terorism, orori inutile (ibidem, pp. 215-
218).
Divertismentul nu reduce nevoia tinerilor de a fi informaţi şi emisiunile culturale nu pretind
un public special, elitar, restrâns. Crearea, producerea unor emisiuni culturale noi, de calitate
este dificilă. Dar, în loc să fie importate produse mediatice mediocre, cu efecte nocive asupra
copiilor şi tinerilor, mai bine ar fi cumpărate bunuri culturale de calitate, cum sunt cele realizate
de posturile TV, Discovery, Animal Planet, National Geographic, care sunt gustate de publicul
din România, după cum ne arată studiul realizat de Gheorghe Bunescu şi Elisabeta Negreanu.
„Un mare deşert”, aşa a numit televiziunea Newton N. Minow, în anii 60, deplângând
potenţialul nociv al acesteia pentru populaţie în general, pentru copii în special. Una din
interpretările date deşertului lui Minow este cea legată de deşertul intelectual, principala
caracteristică fiind absenţa oricărei informaţii utile, cognitive, educative pentru copii şi tineri.
Percepţia socială a fost că televiziunea riscă să conducă la apariţia unei întregi generaţii de copii
retardaţi, ce stau pasivi în faţa ecranului fără să înveţe nimic (apud. Anghel, 2005, p. 64).
Într-un studiu realizat, la cererea CNA, de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională în
colaborare cu Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare, orientat pe elevii
neinstituţionalizaţi, aparţinând categoriilor de vârstă 7-10 ani, 11-14 ani, 15-18 ani, televiziunea
apare ca având cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte însuşirea unor valori şi atitudini
„mediatice” de către toate categoriile de elevi, chiar dacă în proporţii diferite: vedetismul (între
71-84%), violenţa (între 67-77%), minciuna (între 33-49%), senzaţionalul (între 59-67%),
îmbogăţirea (între 33-47%). Influenţa este mai mare ca tendinţă asupra grupei de vârstă 15-18
ani. Influenţa televiziunii s-a constatat că este cea mai complexă şi cel mai mult orientată pe
anti-valori, accentul fiind pus pe succesul financiar mai mult decât pe cel intelectual.
Promovarea acestora se datorează dorinţei de a creşte audienţa, deci nevoii de profit comercial.
O mare importanţă are în asemenea situaţie educaţia, pregătirea pentru a diferenţia între
ceea ce este util şi valoros în mass-media şi ceea ce este dăunător, fără substanţă aflat la un
nivel cultural foarte scăzut. În absenţa acestei pregătiri, consideră Laurenţiu Şoitu, apar
răsturnări de valori, manifestate, la început, prin „preferinţe pentru neesenţiale şi superficiale
trebuinţe, prin neînţelegerea sensului real al existenţei umane a individului”, preferinţe ce se
vor îndrepta spre producţii cinematografice, de televiziune, de radio mediocre, „evitând pe
acelea de idei, care obligă la autoanaliză şi spirit iscoditor, creator” (Şoitu, 1993, p. 50).

2.3. Diminuarea interesului pentru studiu

Efectele negative ale mass-media cuprind şi atitudinea pe care o au copiii faţă de şcoală.
Vizionarea emisiunilor de televiziune, jocurile pe calculator, muzica ascultată în exces tind să
înlocuiască activităţile de învăţare ale elevilor. Interesul pentru studiu şi timpul alocat acestuia
se diminuează semnificativ; frecventarea teatrelor, a operei sau a galeriilor de artă, lectura sunt
depăşite clar de către televiziune. Acest lucru se datorează, după cum consideră unii autori,
incapacităţii sistemului educativ de a valorifica mijloacele de comunicare în masă pentru
atingerea propriilor scopuri. În „Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru
Educaţie în secolul XXI” se precizează: „ Teoreticienii din sfera educaţiei critică deseori media,
în special televiziunea, pentru faptul că impun, într-un anumit sens, cel mai scăzut standard
cultural, reducând timpul alocat lecturii şi gândirii, impunând spectatorilor scene de violenţă şi,
în general, manipulând stările afective. Susţinătorii mass-media, pe de altă parte, acuză şcolile
de conservatorism şi pentru că recurg la metode depăşite pentru a transmite cunoştinţe depăşite,
plictisindu-i pe elevi şi studenţi şi făcându-i să-şi piardă interesul pentru studiu ” (Delors, 2000,
p. 88).
Nu putem să nu luăm în considerare şi alţi factori care pot influenţa consumul mare de
produse mass-media şi scăderea interesului pentru şcoală, lectură, studiu. Familia, grupul de
prieteni, şcoala pot influenţa modul de raportare sau de expunere la comunicarea de masă,
opiniile şi comportamentele copiilor şi tinerilor. Această influenţă pare că nu poate reduce
discrepanţa majoră între vizionarea programelor de televiziune şi frecvenţa lecturii. Studiul
„Expunerea copiilor la programe radio şi TV”, realizat de The Gallup Organization Romania
împreună cu Metro Media Transilvania, în 2004, scoate în evidenţă faptul că vizionarea
programelor de televiziune reprezintă cel mai frecvent comportament de petrecere a timpului
liber. Aproape 90% dintre copii se uită la televizor cel puţin 4-5 zile pe săptămână, 79% zilnic
sau aproape zilnic. Copiii care se uită des la televizor citesc puţin, iar cei care citesc frecvent se
uită mai rar la televizor. Joaca şi televizorul reprezintă cele mai accesibile mijloace pentru a
scăpa de plictiseală, în timp ce lectura de orice fel (carte, benzi desenate, reviste) şi activităţile
culturale (cântatul la un instrument, mersul la concerte, la teatru) sunt preferate de cel mult 3%
dintre copii ca modalitate de distracţie.
Este o realitate faptul că activităţile educative, lectura, studiul individual sunt lăsate mult
în urmă de televiziune şi de jocurile pe calculator. Efectele sunt uşor de intuit:
 Eşec şcolar sau rezultate mediocre la învăţătură;
 Comunicare interpersonală scăzută;
 Obezitate, activitate fizică insuficientă;
 Stimularea agresivităţii, în urma vizionării emisiunilor ce au conţinut violent, sau a
practicării jocurilor violente pe calculator;
 Nivel de socializare scăzut.
Este firesc şi mai ales necesar să se găsească soluţii pentru ca elevii să nu mai fie distraşi de
la activităţi recomandate vârstei şi preocupărilor lor, ieşiri în natură, mişcare, lectură, vizite,
excursii, competiţii de tot felul, activităţi în care să socializeze cu persoane care au aceleaşi
preferinţe. Importanţa mass-media nu trebuie ignorată, dar nici nu este benefică exagerarea în
utilizarea produselor mediatice, mai ales când acestea nu au utilitate, nu sunt educative, ba mai
mult sunt dăunătoare.

2.4. Uniformitatea programelor audiovizuale

Pe toate canalele TV, fie că este vorba despre televiziunea publică, fie de posturile
private, găsim aceleaşi tipuri de emisiuni (de divertisment, filme, seriale); uniformitatea vizează
atât calitatea îndoielnică a programelor, cât şi conţinutul ca atare. Chiar şi filmele urmează,
pentru fiecare categorie (de acţiune, thriller, telenovele), o schemă narativă generală, simplistă,
previzibilă, repetitivă până la obsesie.
Uniformitatea ofertei mediatice nu poate să ducă decât la o uniformitate a gusturilor, a
opiniilor, a personalităţilor, la ştergerea sau estomparea diferenţelor individuale, diferenţe care,
în mod normal, sunt o condiţie ce facilitează creativitatea în ansamblul societăţii. Or, produsele
oferite de mass-media induc mai curând o omogenizare colectivă, decât o definire a identităţii
personale.
În plus, Claude-Jean Bertrand (2001, p. 218) remarcă o veche tendinţă în practicarea
jurnalismului: anumite aspecte sunt prea mediatizate, în timp ce altele nu sunt cunoscute deloc,
pentru că toţi realizatorii mass-media urmează aceleaşi reţete de succes, nu îndrăznesc să se
abată de la cărările bătătorite. Acesta înseamnă că utilizatorul riscă să găsească peste tot acelaşi
mozaic de evenimente. El se obişnuieşte să primească acelaşi gen de emisiuni şi filme orice
canal de televiziune sau orice post de radio ar urmări. Este adevărat că au apărut şi posturi de
televiziune şi chiar ziare specializate pe anumite domenii de interes (sport, muzică,
documentare, modă), însă acestea au publicul lor restrâns şi fidel, pe când restul presei scrise şi
audiovizuale nu fac decât să copieze un anumit tipar, de cele mai multe ori importat,
originalitatea şi diversitatea regăsindu-se într-o mică măsură.
Laurenţiu Şoitu ne atrage şi el atenţia că multe dintre activităţile sugerate şi întreţinute
de mass-media, mai ales de mijloacele audiovizuale, sunt caracterizate de stereotipie şi
standardizare. „Distracţiile devin identice pentru toate vârstele şi pentru toate colţurile lumii.
Uneori nimic din imaginaţia proprie, nimic din specificul şi din tradiţia pe care ar trebui nu doar
să o cunoască, ci să o întreţină şi dezvolte sunt elemente care ameninţă cu uniformizarea,
sărăcirea şi sterilizarea vieţii culturale, a trăirilor proprii” (Şoitu, 1993, p. 24). Mass-media
devin responsabile de influenţele atât pozitive cât şi nefaste atunci când se limitează să transmită
şi să răspândească conţinuturi fără a încerca să creeze produse proprii.
„Diversitatea reduce dezinteresul şi lărgeşte orizontul oamenilor”, consideră Pierre
Sorlin (2002, p. 110). Este firesc ca o cerinţă adresată producătorilor din mass-media să se
refere la realizarea unei diversităţi în programele prezentate, pentru că astfel îşi vor atrage
audienţe din ce în ce mai mari, în măsura în care va creşte curiozitatea publicului, care poate fi
interesat şi de alte genuri de emisiuni decât cele care se derulează zi de zi pe micile ecrane.