Sunteți pe pagina 1din 161

Teorii sociologice contemporane

Introducere în problematica teoriilor


sociologice contemporane

– Curs 1 –
Fișa tehnică a disciplinei

• 14 cursuri, frecvență săptămânală


• 7 seminarii, o dată la două săptămâni
• Modul de calculare a notei:
– Activitatea la seminar: 25%
– Evaluarea intermediară: 25%
– Examen scris final: 50%
Delimitări conceptuale:
Paradigmă, teorie socială, teorie sociologică (1)
• Paradigmă sociologică
– unitatea cea mai cuprinzătoare în care este cuprinsă gândirea
sociologică;
– oferă un cadru metateoretic de înțelegere a societății, fundamentat pe o
serie de:
• presupoziții ontologice cu privire la natura realității sociale
• asumpții epistemologice referitoare la relația dintre subiectul cunoscător și
obiectul de cunoscut
• prescripții metodologice legate de mijloacele de cercetare empirică
– este întemeiată într-o lucrare exemplară, luată drept model de analiză
de cercetătorii care îmbrățișează paradigma respectivă
– exemple: funcționalism, conflictualism, interacționism, utilitarism
– nu poate fi supusă verificării empirice
Delimitări conceptuale:
Paradigmă, teorie socială, teorie sociologică (2)
• Teoria socială
– reflecție sistematică asupra condiției umane și realității sociale constând
în comentarii, evaluări și critici la adresa problemelor sociale
– de regulă, conține o încărcătură morală, cochetează cu filosofia și este
angajată politic (Antonio Gramsci: teoreticianul social ca „intelectual
organic”)
– tematizează subiecte sensibile ale existenței sociale: inegalitățile sociale,
dominația și puterea, discriminarea, marginalizarea
– are ca finalitate emanciparea indivizilor prin promovarea schimbării
sociale
– teoreticieni sociali: Karl Marx, Michel Foucault, Jean Baudrillard
– exemple: feminism, teoria socială critică (Școala de la Frankfurt)
Delimitări conceptuale:
Paradigmă, teorie socială, teorie sociologică (3)
• Teoria sociologică
– Sistem coerent intern de propoziții verificabile empiric prin care se
urmărește înțelegerea, explicarea sau predicția unui fenomen social
particular
– Neutralitate axiologică, obiectivitate, testabilitate, științificitate
– Abordează probleme sociologice (nu neapărat sociale)
• Probleme sociale: șomajul; sărăcia; sinuciderea
• Probleme sociologice: funcțiile pozitive ale șomajului; identificarea factorilor
care determină sărăcia relativă; determinarea cauzelor sociale ale sinuciderii
– Urmărește o finalitate cognitivă (înțelegerea modului de manifestare a
unui fenomen social), fără a fi interesată de schimbarea societății
– Teoreticieni sociologici: Talcott Parsons, Robert K. Merton
– Exemple: teoria „culturii sărăciei” (Oscar Lewis); teoria sinuciderii
egoiste / anomice (Durkheim)
Periodizarea gândirii teoretice asupra socialului
Filosofie socială și politică (sec. XVII—a doua jumătate a sec. al XIX)
• Thomas Hobbes, John Locke, Jean-Jacques Rousseau
Perioada clasică a gândirii sociologice (a doua jum a sec. al XIX—1918)
• Auguste Comte, Karl Marx, Max Weber, Emile Durkheim, Herbert Spencer,
Georg Simmel, Vilfredo Pareto
Perioada de tranziție (1918—1945)
• Alfred Schütz, George Herbert Mead, Pitirim Sorokin, Norbert Elias, Karl
Mannheim
Perioada modernă a sociologiei (1945—1968)
• Charles Wright Mills, Talcott Parsons, Robert Merton, Herbert Blumer,
Erving Goffman, Peter Berger și Thomas Luckmann
Perioada contemporană a sociologiei (1968—prezent)
• Pierre Bourdieu, Anthony Giddens, James Coleman, Michel Foucault,
Zygmunt Bauman etc.
Cărțile sociologice ale secolului al XX-lea
% din
Poziția Autorul Titlul cărții
voturi
1 Weber, Max Economy and Society 20.9

2 Mills, Charles Wright The Sociological Imagination 13.0

3 Merton, Robert K. Social Theory and Social Structure 11.4

4 Weber, Max The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism 10.3

5 Berger, P.L. și Luckmann, T. The Social Construction of Reality 9.9

6 Bourdieu, Pierre Distinction: A Social Critique of the Judgment of Taste 9.5

7 Elias, Norbert The Civilizing Process 6.6

8 Habermas, Jürgen The Theory of Communicative Action 6.4

9 Parsons, Talcott The Structure of Social Action 6.2

10 Goffman, Erving The Presentation of Self in Everyday Life 5.5


http://www.isa-sociology.org/en/about-isa/history-of-isa/books-of-the-xx-century/ranking-order/
Canonul sociologiei și sociologia canonului
• Care este compoziția canonului sociologic?
• Cum s-a format și evoluat acesta în decursul timpului?
• Ce ne spune existența „canonului” despre sociologie?

Canon [κανών] = regulă, măsura de referință

Canonul biblic = setul scrierilor autoritare venerate înăuntrul


comunității creștine ca texte autoritare

Canonul sociologic = suma restrânsă de lucrări exemplare și persoane


investite cu autoritate auctorială care beneficiază de un statut epistemic
privilegiat în cadrul comunității sociologice.
Studiu sincronic: instantaneu canonic
Detalii metodologie
• Ocurența nominală în tratatele de sociologie generală
• Metoda analizei de conținut
• Eșantion non-reprezentativ: 131 de tratate generale de sociologie,
teorie socială și teorie sociologică
• Interval temporal: 1990—2012
• Asumpția teoretică: frecvența de menționare nominală este un
indicator de canonicitate
Structura canonului clasic
18000
15731 15486
16000

14000
12558
12000

10000

8000

6000
4274 4164 3780 3584
4000 2919
1347 1328
2000 1040 718 443 184
0
Structura canonului modern
18000

16000

14000

12000

10000
8037
8000

6000
4706
3647
4000 3082
2332 2080
1653 1543 1434 1358
2000 1190 1187 1173 1126 1007 861
424 259
0
Contra-canonul postmodernist
18000

16000

14000

12000

10000

8000
6130
6000

4000
1987 1335
2000

0
Canonul sociologic: imagine de ansamblu
18000

16000

14000

12000

10000

8000

6000

4000

2000

0
Studiu diacronic: evoluția canonului
Detalii metodologie
• Ocurența nominală în două reviste americane de sociologie
• Metoda analizei de conținut
• Analiză exhaustivă* a articolelor apărute în:
– American Journal of Sociology (AJS) (1895—2011) și
– American Sociological Review (ASR) (1936—2011)
• AJS – 7,606 articole
• ASR – 6,586 articole
• Total – 14,192 articole

*au fost excluse recenziile de carte (book reviews)


Frecvența nominării

-20
30
80
130
180
230
1895
1899
1903
1907
1911
1915
1919
1923
1927
1931
1935
1939
1943
1947
1951
1955
Evoluția canonului clasic

1959
1963
1967
1971
1975
1979
1983
1987
1991
1995
1999
2003
2007
2011
Marx

Mead
Freud

Pareto
Weber

Comte

Cooley
Simmel

Sumner

Spencer
Tonnies
Durkheim
Imperativul amnezic al științificității

„O știință care ezită să își uite fondatorii este pierdută.”


Alfred North Whitehead

„Who now reads Spencer?” (Parsons, 1937)


Selectivitate amnezică: cazul Comte și Spencer
Frecvența nominării

0
10
20
30
40
50
60
70
1904
1907
1910
1913
1916
1919
1922
1925
1928
1931
1934
1937
1940
1943
1946
1949
1952
1955
1958
1961
1964
1967
1970
1973
1976
1979
1982
1985
1988
Amnezie selectivă: Comte și Spencer

1991
1994
1997
2000
2003
2006
2009
Comte
Spencer
Frecvența nominării

0
50
100
150
200
250
1895
1900
1905
1910
1915
1920
1925
1930
1935
1940
1945
1950
1955
1960
1965
1970
1975
1980
1985
1990
1995
2000
2005
2010
Comemorare selectivă: Weber, Durkheim, Marx

Marx
Weber
Durkheim
Frecvența nominării

-20
0
20
40
60
80
100
120
140
160
1895
1899
1903
1907
1911
1915
1919
1923
1927
1931
1935
1939
Clasici vs. moderni

1943
1947
1951
1955
1959
1963
1967
1971
1975
1979
1983
1987
1991
1995
1999
2003
2007
2011
Marx
Weber-

Parsons-
Durkheim-

Merton-Mills
Concluzii
De-canonizare: explicații alternative
• Ipoteza științificizării: de-canonizarea sociologiei ca urmare a
unui puseu de științificitate (Whitehead)
• Ipoteza postmodernistă: de-canonizarea ca urmare a ofensivei
critice a deconstructivismului

Sociologia ca „știință canonică”


• Armonizarea tendinței umanistice de reverare a trecutului cu
tendința științifică de a-și da uitării predecesorii
Teorii sociologice contemporane
Tradițiile teoretice ale gândirii sociale (1)
Conflictualism și funcționalism

– Curs 2 –

Mihai Stelian Rusu


Tradiții sociologice
• „Tradiție” = orice este transmis mai departe sau lăsat
moștenire din trecut în prezent pe cale generațională
(Edward Shils, 1981, p. 12, Traditions, The University of
Chicago Press).
• E. Shils (1981, p. 32): „Tradition as the Guiding Pattern.”
• Tradiție sociologică = patrimoniul ideatic-conceptual
lăsat moștenire de generațiile trecute de sociologi, care
acționează ca „tipare orientative” pentru generațiile
actuale.
• Tradiție ≈ paradigmă, cu accent pe dimensiunea
diacronică, istorică, a devenirii și dezvoltării sale
Tradiții sociologice: tablou general
Tradiția Laitmotivul Metafora Imaginea
sociologică tematic societății omului
Conflictualism Conflict Arenă de luptă Homo
faber
Funcționalism Consens Organism social Homo
sociologicus
Interacționism Semnificație Construcție Homo
socială symbolicus
Utilitarism Contract Piață Homo
oeconomicus

Collins, Randall (1994). Four Sociological Traditions. Oxford: OUP.


Tradiția conflictualistă
Tradiția conflictualistă: asumpții centrale
1. Omniprezența conflictului: societatea este arena conflictului
dintre grupuri care își urmăresc propriile interese distincte și
antagonice.
2. Teza agentului interesat: agenții individuali și colectivi sunt
întotdeauna motivați de un interes material; ex: „voința de
putere” (Nietzsche).
3. Centralitatea puterii în modelarea structurii lumii sociale.
4. Instrumentalitatea ideologiilor: valorile și ideile sunt
folosite de către grupuri ca unelte puse în slujba propriilor
interese (ideologiile = „arme ideatice” în lupta pentru
putere).
Paradigma marxistă și prelungirile sale
conflictualiste (1)
• Karl Marx – figura canonică a tradiției conflictualiste
• Friedrich Engels - „sociologul din umbra” lui Marx

• Teoria stratificării sociale


– Factorul decisiv: clasa socială – proprietatea asupra mijloacelor de
producție
• Orânduirea comunei primitive
• Orânduirea sclavagistă: patricieni vs. sclavi + plebei
• Orânduirea feudală: nobili vs. șerbi + neguțători și meșteri urbani
• Orânduirea capitalistă: burghezi vs. proletari
• Orânduirea socialistă: proprietate comună a mijloacelor de producție
Paradigma marxistă și prelungirile sale
conflictualiste (2)
• Max Weber: (1946) „Class, Status, Party”
– Teoria multidimensională a stratificării sociale
Clasă Status Partid
Sursa Avere Prestigiu Putere
Dimensiunea Economic Social Politic

• Pierre Bourdieu (1986) „The Forms of Capital”


– Economic, social, cultural (încorporat, obiectificat, instituționalizat),
simbolic
• Ralph Dahrendorf: (1959). Class and Class Conflict in Industrial Society
– factorul autoritate; autoritatea și nu proprietatea este criteriul decisiv în
stratificarea socială!
Paradigma marxistă și prelungirile sale
conflictualiste (3)
• Teoria ideologiei Cultura,
• Arhitectonica marxistă a societății:
politica, dreptul,
– structură (bază) – suprastructură
morala, religia, arta
• Karl Marx:
– epifenomenalism
• Antonio Gramsci: Relațiile de producție:
– Autonomie structurală Relații care se stabilesc între oameni în
• Louis Althusser: cadrul procesului de producție
– Interdependență Forțele de producție:
Relațiile oamenilor cu uneltele și natura
(tehnologia, mijloacele de producție)
Tradiția funcționalistă
• August Comte, sociologia ca știință pozitivă (fizică socială)
• Herbert Spencer, sociologia ca știință a organismului social
(biologie socială)
• Emile Durkheim, sociologia ca știință a realității sociale sui
generis
• Robert Merton, sociologia ca analiză funcțională
• Talcott Parsons, sociologia ca analiză structural-funcțională
• Jeffrey Alexander, neo-funcționalism
Tradiția funcționalistă: asumpții centrale
1. Caracterul sistemic al societății: societatea este un sistem social
integrat.
2. Inter-dependența și inter-relaționarea părților componente ale
sistemului social.
3. Existența unei stări de echilibru (homeostasis), starea „normală”,
de funcționare optimă, a sistemului social. Optimumul social se
obține atunci când „nevoile” societății sunt îndeplinite.
4. Tendința naturală a sistemului social de a reveni la starea de
echilibru, prin auto-reglare, în urma unei tulburări a regimului de
funcționare.
5. Consensul axiologic este cimentul care ține societatea laolaltă.
Marxism vs. Durkheimianism
Nivelul Marxism Durkheimianism
realității
Realitatea Supra-structura ideologică Realitatea simbolico-ritualică
de suprafață (justificarea status quo-ului, (ex: religia ca factor integrativ
de ex: religia = „opiul socio-moral)
poporului”
Realitatea Baza economică Fundamentul non-rațional și
subterană (exploatarea de clasă) subconștientul colectiv al
consensului axiologic și
identității comune
• Temele predilecte ale tradiției durkheimiene: conștiința colectivă,
moralitatea publică, solidaritatea socială – toate ca factori care ranforsează
ordinea socială.
Paradigma durkheimiană și extensiile sale
funcționaliste
• Sociologia = știința ordinii sociale
• Întrebarea fundamentală: „Cum este ordinea socială
posibilă?”
• Talcott Parsons: „problema hobbessiană a ordinii”
• Thomas Hobbes (Leviathan, 1651): Bellum omnium contra omnes.
• Răspunsul lui Hobbes: printr-o autoritate centrală puternică
(monarhie) ca garant al contractului social
• Răspunsul lui Parsons: prin integrare axiologico-normativă
Concluzii
• Gândirea sociologică: patru tradiții teoretice (Collins, 1994)
• Fiecare tradiție sociologică (paradigmă) își are propriile:
– Leitmotiv tematic
– Metaforicitate societală
– Concepție a naturii umane
• Conflictualismul: înțelegerea realității sociale ca arenă a
conflictului, competiției și dominației
• Funcționalismul: conceptualizarea societății ca sistem social
integrat normativ
• Conflictualism și funcționalism: complementaritate sau
antagonism?
Teorii sociologice contemporane

Tradiții sociologice (2) Interacționism și Utilitarism

– Curs 3 –
INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
• Paradigmă sociologică în care accentul este pus pe modul în care oamenii
construiesc prin interacțiunile lor cotidiene o lume inter-subiectivă de
simboluri împărtășite

UTILITARISMUL (TEORIA ALEGERII RAȚIONALE)


• Paradigmă sociologică în care este evidențiată configurarea ordinii sociale
ca urmare a interacțiunilor repetate dintre actori sociali care urmăresc să își
maximizeze profitul personal

• Pozitivism vs. anti-pozitivism


• Obiectivism vs. subiectivism
• Realitate socială obiectivă vs. Realitate construită social
SOCIOLOGIE TRANSATLANTICĂ:
AMERICANIZAREA TRADIȚIEI SOCIOLOGICE
Rădăcinile europene ale interacționismului:
M. Weber: sociologia ca știință comprehensivă a acțiunii sociale;
G. Simmel: societatea ca țesătură de relații și ca sistem interacțional;
Importul sociologiei și instituirea tradiției sociologice americane:
Charles Horton Cooley: “the looking-glass self”
W.I. Thomas: “the definition of the situation”
Teorema lui Thomas: „dacă oamenii definesc lucrurile ca fiind reale, acestea
devin reale prin consecințele lor”; → R.K. Merton: Profeția care se auto-
îndeplinește (self-fulfilling prophecy).
George Herbert Mead: sociologia sinelui social
Herbert Blumer: interacționismul simbolic
A. Schutz, P. Berger & T. Luckmann: fenomenologia socială
Erving Goffman: dramaturgia socială
Harold Garfinkel: etnometodologia
DINAMICA ISTORICĂ A PARADIGMEI
INTERACȚIONISMULUI SIMBOLIC

1. Pionierat. G.H. Mead: ctitorul interacționismului


simbolic
2. Construcție. H. Blumer: sistematizatorul
interacționismului simbolic
3. Hibrizare. E. Goffman, H. Garfinkel etc: îmbogățirea
tradiției prin bricolaj intelectual.
INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
FAZA PRE-SISTEMATICĂ (1)

George Herbert Mead (1863–1931): teoria sinelui


social
Mind, self and society (1934, postum).

Natura sinelui
INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
FAZA PRE-SISTEMATICĂ (2)

G.H. Mead: Structura duală a sinelui: „I” și „me”

„I” = factorul instictual al sinelui

„me” = partea socializată a sinelui; se articulează ca urmare


a internalizării setului de atitudini prevalente în
comunitatea de apartenență („generalized other”).
INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
FAZA PRE-SISTEMATICĂ (3)
G.H. Mead: Ontogenia sinelui social (play, game, generalized other)
Articularea succesivă a sinelui social – 3 etape:
1. Etapa pre-joacei (preplay) ≈ 2 ani: comportament mimetic, acte
imitative, fără vreo semnificație; copilul nu poate încă „adopta
perspectiva celuilalt” (taking the perspective of the other).
2. Etapa joacei (play): copilul se poate transpune în poziția celuilalt, dar
nu poate relaționa cu rolurilor altor jucători.
3. Etapa jocului (game): jocuri complexe, care presupune organizarea
mai multor roluri; copilul adoptă atitudinea „celuilalt generalizat” (i.e.
atitudinile organizate ale întregii comunități).
Homo ludens → Homo symbolicus
INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
FAZA SISTEMATICĂ (1)
Herbert Blumer. (1969). Symbolic Interactionism.
Perspective and Method. Berkeley, Los Angeles,
London: University of California Press.
Cele trei premise fundamentale ale interacționismului simbolic:
1. Ființele umane acționează asupra lucrurilor pe baza semnificațiilor
pe care lucrurile le au pentru ei.
2. Semnificația lucrurilor apare din interacțiunea socială pe care cineva
o desfășoară cu semenii lui.
3. Semnificațiile lucrurilor sunt utilizate și modificate în cadrul unui
proces interpretativ folosit de către o persoană în înțelegerea lucrurilor
pe care le întâlnește.
INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
FAZA SISTEMATICĂ (2)

Structura acțiunii sociale:

Behaviorism (John Watson, B.F. Skinner):


S → R (Stimul → Răspuns)

„Behaviorism social” (G.H. Mead):


S → I → R (Stimul → Interpretare → Răspuns)
INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC
FAZA SISTEMATICĂ (3)
Structura acțiunii sociale:
Interacționism simbolic (H. Blumer):

Valori
Norme
Self-
Roluri interacti
on
Interpretare Comportament

Status-uri
ASUMPȚII TEORETICE
ALE INTERACȚIONISMULUI SIMBOLIC

Structură vs. proces


• H. Blumer: structura, concepută convențional drept
„cămașa de forță” a acțiunii (straighjacket).
• structurile există (ex: roluri, status-uri, ierarhii etc.), dar
ele nu determină comportamentul!
• realitatea este procesuală și nu structurală.
CONSECINȚE METODOLOGICE ALE
INTERACȚIONISMULUI SIMBOLIC

Recomandări metodologice:
• abordare inductivă și nu deductivă (teoretizare a
posteriori și nu a priori);
• emic și nu etic;
• cercetare naturalistă și nu experimentală;
• calitativism și nu cantitativism;
• microsociologie și nu macrosociologie;
• „sensitizing concepts” și nu „definitive concepts”.
Tradiția utilitaristă: filiații intelectuale
• T. Hobbes, J. Locke, teoria contractului social.
• A. Smith, liberalism economic (lessez-faire economy)
• J. Bentham, filosofia utilitaristă.
• H. Simon (1957, Models of Man): raționalitate limitată (bounded rationality);
maximizare versus satisfacere.
• G. Homans (1958, „Social Behavior as Exchange”, American Journal of
Sociology) – teoria schimbului social;
• P. Blau (1964, Exchange and Power in Social Life, New York: John Wiley and
Sons) – articulează și extinde paradigma schimbului social.
• M. Olson (1965, The Logic of Collective Action, Cambridge: Harvard
University Press) – problema „free rider”-ului.
• J. Coleman (1990, The Foundation of Social Theory) – re-fundamentează
paradigma alegerii raționale.
Principiile centrale ale tradiției utilitariste
1. Principiul raționalității: ființa umană este un individ rațional, care încearcă
să își maximizeze profitul prin decizii luate în urma cântăririi costurilor și a
beneficiilor presupuse de o acțiune socială.
2. Principiul diminuării utilității marginale: cu cât un individ are mai mult
dintr-un anumit bun, cu atât acesta va fi mai puțin interesat să aibă mai
mult din acel bun.
3. Principiul cererii și ofertei: cu cât există o mai mare cerere pentru un bun,
cu atât mai valoros va fi acel bun și cu atât mai scump va fi. Cu cât oferta
este mai mare, cu atât mai puțin valoros va fi acel bun, și cu atât mai mic va
fi prețul său.
4. Principiul economiei de piață: bunurile vor fi în general mai scumpe dacă
ele sunt furnizate de un monopolist decât dacă aceste bunuri sunt furnizate
de mai multe firme aflate în competiție una cu cealaltă.
Principiile 1) și 2) sunt asumpții fundamentale despre psihologia umană;
Principiile 3) și 4) descriu mecanismele de bază ale economiei de piață.
Teoria alegerii sociale ca expresia a tradiției utilitariste
• Piețe economice versus Piețe sociale (social markets)
• Ex: „piața maritală”;
• Căsătoria = un bun valorizat social;

• Cadrul axiologico-normativ (condițiile societale obiective):


– Căsătoria → aprobare socială, prestigiu social
– Celibatul → dezaprobare socială, stigmat
– » este rațional să alegi să te căsătorești pentru a evita sancțiunile
sociale (ex: bârfa).
– „Mâna invizibilă” a lui Adam Smith în piața maritală: legea
homogamiei.
Fundația tranzacțională a ordinii socio-morale
• Problema hobbesiană a ordinii: Cum este ordinea socială posibilă?
• T. Hobbes: contract social → Leviathan
• E. Durkheim, T. Parsons: solidaritate morală, integrate axiologico-
normativă
• G. Homans, P. Blau: norma reciprocității = piatra unghiulară a
moralității publice.
• Efectele schimbului social (P. Blau):
– a) creează și consolidează legăturile sociale;
– b) stabilește relații de subordonare sau dominație în funcție de
distribuția „capitalurilor” (economic, social, cultural, simbolic)
într-o situație marcată de raritate (scarcity).
Prescripții metodologice ale teoriei alegerii raționale
• Abordare deductivă (teoretizare formală, a priori, plecând de la o
serie de axiome despre natura umană din care sunt derivate pe cale
logică concluzii despre comportamentul social).
• Cantitativism (formalizare matematică a comportamentului social).
• Individualism metodologic (explicațiile sociologice sunt reduse la
motivațiile și acțiunile indivizilor; reducționism psihologic?).

• Probleme fundaționale ale teoriei alegerii raționale: o teorie


descriptivă, explicativă sau mai curând normativă a
comportamentului socio-uman?
• Raționalitatea instrumentală: universală cognitivă sau relativă
cultural?
Concluzii
• Utilitarismul este o tradiție filosofică și doctrină etică potrivit căreia
acțiunea socială cea mai dezirabilă este aceea care maximizează utilitatea,
adică binele colectiv și bunăstarea comună
• Ființa umană este concepută ca un individ egoist, înzestrat cu raționalitate,
capabil să își urmărească maximizarea propriilor interese în urma realizării
unui calcul pe bază de costuri și beneficii
• „Egoism luminat” versus „egoism întunecat”
• În sociologie, teoria alegerii raționale oferă un cadru paradigmatic de
înțelegere a realității sociale ca rezultat agregat al acțiunilor și deciziilor
raționale ale indivizilor
• Ordinea socială este un artefact creat de agregarea comportamentelor
individuale, fiecare individ urmărind să-și maximizeze propriul interes în
urma realizării de calcule costuri/beneficii.
Teorii sociologice contemporane

Paradigma funcționalist-structuralistă
Sistemul sociologic al lui Talcott Parsons

– Curs 4 –
Nivelul de analiză Macro Micro
Funcționalism Interacționism simbolic
Conflictualism Fenomenologie socială
Teoria alegerii raționale

Concepția ființelor umane Predictibile Creative


Funcționalism Interacționism simbolic
Conflictualism Fenomenologie socială
Teoria alegerii raționale

Motivația acțiunii umane Valori (idealism) Interes (materialism)


Funcționalism Conflictualism
Fenomenologie socială Teoria alegerii raționale
Interacționism simbolic

Abordarea științifică Deductivă Inductivă


Funcționalism Interacționism simbolic
Conflictualism Fenomenologie socială
Teoria alegerii raționale

2
Paradigma funcționalist-structuralistă
• Inspirată de funcționalismul clasic
– August Comte (1789–1857): „statica socială” (ordine) vs. „dinamica socială”
(progres)
– Herbert Spencer (1820–1903): organicism social
– Emile Durkheim (1858–1917): coeziune socială, solidaritate, nevoi sociale
• Dezvoltată de Talcott Parsons (1902–1979)
• Revizuită de Robert K. Merton (1910–2003)

Concepții de bază:
• Societatea este un sistem social, a cărui bună funcționare este
dependentă de existența unui stări de echilibru (homeostază)
• Funcționarea optimă a sistemului social este dependentă de
îndeplinirea unor „nevoi” sau „imperative funcționale” (functional
requisites)
3
Condițiile terminale ale societății umane
• Patru condiții care conduc la dizolvarea unei societăți
(nu neapărat și la decesul membrilor săi):
1. Extincția biologică sau dispersarea geografică a membrilor
2. Apatia membrilor (demotivare)
3. Războiul tuturor împotriva tuturor
4. Absorbția societății într-o altă societate

Aberle, D. F., Cohen, A. K., Davis, A. K., Levy, M. J. Jr., Sutton, F. X.


(1950) The Functional Prerequisites of a Society, Ethics, Vol. 60, No.
2, pp. 100-111

4
Necesitățile funcționale ale unei societăți umane
1. Asigurarea unei relații adecvate cu mediul înconjurător și în
vederea recrutării sexuale
– Menținerea unui număr suficient de membrii
– Stabilirea unor relații funcționale cu alte societăți
– Reglementarea unor relații heterosexuale în vederea promovării
reproducerii biologice a societății
2. Diferențierea și distribuirea rolurilor sociale
– Diviziunea muncii și specializarea activităților
3. Comunicare
– Asigurarea unor forme permanente de comunicare între membrii
societății printr-un sistem de simboluri împărtășite

5
Necesitățile funcționale ale unei societăți umane
4. Orientări cognitive comune
– Împărtășirea unui sistem de semnificații prin prisma căruia membrii
societății să dea sens existenței lor sociale
5. Sisteme comune de scopuri
– Promovarea unor idealuri colective
6. Reglementarea normativă a mijloacelor
– Instituirea unor modalități instituționale legitime de atingere a
scopurilor culturale
7. Reglementarea exprimărilor afective
– Controlul social al emoțiilor (mânie, furie)
8. Socializare
– Asigurarea transmiterii intergeneraționale a tiparelor culturale
9. Controlul eficient al formelor disruptive de comportament
– Controlul devianței sociale

6
Talcott Parsons și sociologia sistemelor sociale
• Sociolog american, a trăit între anii 1902 și 1979
• Constituie punctul de legătură între teoriile sociologice clasice și
cele contemporane
• A studiat în Anglia (London School of Economics) și Germania
(Heidelberg), unde l-a studiat pe Max Weber
• Traduce Etica protestantă și spiritul capitalismului (1930)
• Profesor la Harvard între 1927—1973
• În tot acest interval articulează paradigma structuralist-
funcționalistă în sociologie
• Între anii 1950—60, structuralist-funcționalismul a reprezentat
paradigma dominantă în sociologie
• După tulburările sociale din anii 1960, concepția lui Parsons este
contestată ca o teorie conservatoare
7
Talcott Parsons și sociologia sistemelor sociale
Lucrările capitale ale lui T. Parsons:
• 1937. The Structure of Social Action, 2 Vol.: așază fundația analitică
pentru o „teorie generală a acțiunii”.
• 1951. The Social System: mută punctul de focus de pe acțiunea socială
pe sistemul social; elaborează teoria sistemului social.
• 1953. Working Papers in the Theory of Action (cu Robert Bales și
Edward Shils): dezvoltă paradigma AGIL.
• 1964. Evolutionary Universals in Society, în American Sociological
Review.
• 1966. Societies: Evolutionary and Comparative Perspectives: în anii ʼ60
Parsons devine din ce în ce mai preocupat de problema evoluției
socio-culturale; elaborează teoria schimbării sociale.

8
Teoria acțiunii sociale: Max Weber
• Max Weber și înțelegerea sociologiei ca știință a acțiunii sociale
– „Sociologia este știința care este preocupată să înțeleagă interpretativ acțiunea
socială, și prin aceasta, să explice cauzal derularea și efectele ei”
– „Vorbim despre «acțiune» în măsura în care individul în cauză atașează o
semnificație subiectivă comportamentului lor”
– „Acțiunea este «socială» în măsura în care semnificația sa subiectivă ia în
considerare comportamentul celorlalți și este astfel în funcție de aceștia” (Weber,
1978, Economy and Society, p. 4)
• Tipologia acțiunii sociale
– Acțiune rațional-instrumentală: determinată de optimizarea mijloacelor la
scopuri (ex: pregătirea în vederea interviului pentru un job)
– Acțiune rațional-axiologică: determinată de adaptarea mijloacelor la valorile și
principiile morale în care crede individul (ex: refuzul de a avorta un fetus cu
probleme medicale în virtutea unor valori creștine; abstinența sexuală în timpul
postului)
– Acțiune afectivă: determinată de stările emoționale ale individului (ex: lovirea
unui coleg
– Acțiune tradițională: determinată de obișnuință, cutume, tradiții (ex: mersul în
fiecare duminică la biserică)
9
Teoria acțiunii sociale: Talcott Parsons
• Teoria parsonsiană a acțiunii sociale încearcă să ofere o soluție la problema
agentivitate–structură: în ce măsură este acțiunea socială rezultatul
liberului arbitru și în ce măsură este aceasta determinată de condițiile
structurale?
• Teoria acțiunii voluntare (voluntaristic theory of action)
– Voluntarism = procesele subiective de luare a deciziei de către actorii
individuali, însă Parsons vede aceste decizii ca fiind condiționate de
anumite tipuri de constrângeri, atât normative, cât și situaționale.
• Elementele de bază ale acțiunii voluntare:
1) Actorii sociali
2) Acțiunea instrumentală (actorii sunt văzuți ca urmărindu-și scopurile)
3) Mijloacele alternative disponibile pentru atingerea scopurilor
4) Condițiile situaționale:
a) structura/compoziția lor biologică și ereditară;
b) constrângeri ecologice externe
5) Cadrul axiologico-normativ: valori, norme, tipare culturale care
influențează atât fixarea scopului cât și alegerea mijlocului.
10
Structura acțiunii sociale
• Acțiunea voluntară presupune actori care iau decizii subiective în legătură cu
mijloacele utilizate în vederea atingerii scopurilor, toate acestea fiind
constrânse de cadrul axiologico-normativ și de condițiile situaționale.

Norme, valori, tipare culturale

Mijlocul 1
Mijlocul 2
Actor Mijlocul 3 Scop
……………………………………….
Mijlocul n

Condiții situaționale

11
Teoria generală a sistemului social
• 1951. The Social System: Parsons trece de la structura acțiunii sociale la
teoretizarea structurii sistemului social.

Structura sistemelor de acțiune (action systems):


Sistemul Unitatea de analiză
Sistemul simbolic, norme,
Sistemul cultural
valori, tipare culturale
Sistemul acțional

Sistemul social Interacțiunea de rol


Actorul individual –
Sistemul personalității structura nevoilor, a
motivelor și a atitudinilor
Organismul biologic –
Sistemul organismului
aspectele fizice ale ființei
behavioral
umane

12
Teoria generală a sistemului social
Definiția sistemului social:
– Sistemul social este alcătuit dintr-o pluralitate de actori individuali care
interacționează între ei în cadrul unei situații care are cel puțin un aspect
fizic sau ambiental, actori care sunt motivați în sensul „optimizării
gratificării” și a căror relație cu situațiile în care se află, precum și în
privința relațiilor dintre ei, este definită și mediată de către un sistem de
simboluri împărtășite și structurate cultural (Parsons, 1951, The Social
System, pp. 5-6).
Componentele sistemului social
– Multitudine de actori sociali
– Rețea de relații sociale
– Cadru material
– Sistem motivațional în vedere „optimizării gratificării”
– Sistem de comunicare bazat pe simboluri împărtășite

13
Teoria generală a sistemului social
Problema integrării intra-sistemice: cum sunt integrate sistemele
culturii, social, personalității și cel al organismului behavioral în cadrul
sistemului acțional?
Integrarea = o „cerință funcțională” (functional requisite).
Integrarea presupune îndeplinirea a două cerințe funcționale de bază:
1) Motivarea socială:
– Un sistem social trebuie să facă astfel încât majoritatea actorilor săi
constituenți să fie motivați să acționeze în conformitate cu cerințele
sistemului de rol.
2) Atașament cultural optimal:
– Sistemele sociale trebuie să evite atașamentul față de tipare culturale
care generează dezordine socială sau pretind din partea oamenilor
cerințe imposibile și prin aceasta generează devianță și conflict.

14
Integrarea sistemică
Cum se realizează integrarea între sistemul culturii, sistemul social și
sistemul personalității?
• Răspunsul lui Parsons: prin instituționalizare, socializare și control
social.
Mecanismele integrării sistemice:
• Instituționalizare = fixarea unor tipare relativ stabile de interacțiune între
actori sociali, reglementate normativ și infuzate de valori.
• Socializare = internalizarea de către actor (în sistemul personalității sale) a
codului axiologic-normativ stipulat de sistemul culturii, reglementând
astfel interacțiunile derulate în cadrul sistemului social.
• Control social = mijloacele prin care se asigură conformismul
comportamentul indivizilor, i.e. respectarea prescripțiilor normative și
îndeplinirea cerințelor de rol.

15
Modelul structuralist-funcționalist al societății
• Societatea în concepția lui
Talcott Parsons este un
ansamblu de instituții
sociale între care se
stabilesc raporturi de
interacționare

16
Variabilele structurale
• Acțiunea socială, deși voluntară, este structurată de așteptări
normative
• Pentru a clasifica mai bine acțiunea socială în funcție de așteptările
normative, Parsons elaborează o serie de proprietăți variabile
(pattern variables) ale sistemelor sociale pe care le prezintă sub forma
unor dihotomii polare
• Aceste variabile structurale ale sistemelor sociale clasificarea
societăților în „tradiționale” și „moderne”
1. Afectivitate – Neutralitate afectivă
2. Caracter difuz – Specificitate
3. Universalism – Particularism
4. Dobândire – Atribuire
5. Sine – Colectivitate

17
Variabilele structurale
Societatea tradițională Societatea modernă
Durkheim Solidaritate mecanică Solidaritate organică
Tönnies Comunitate (Gemeinschaft) Societate (Gesellschaft)
Parsons Valori expresive Valori instrumentale
Natura emoțională a Afectivitate Neutralitate afectivă
relațiilor
Anvergura obligațiilor Caracter difuz Specificitate
sociale
Modalitatea de Atribuire Dobândire
obținere a statutului
Modul de raportare la Particularism Universalism
ceilalți
Orientarea axiologică Colectiv Sine

18
Imperativele funcționale: schema AGIL
Pentru a supraviețui, sistemele sociale trebuie să rezolve patru
„imperative funcționale” (functional requisites)

1. Adaptarea: asigurarea din mediul înconjurător a resurselor necesare și


distribuirea lor în interiorul sistemului;
2. Atingerea scopurilor (Goal attainment): problema stabilirii de priorități în
rândul obiectivelor sistemului și mobilizarea resurselor sistemului în
vederea atingerii lor;
3. Integrarea: problema reglării relațiilor sociale și menținerea echilibrului
societal;
4. Latența – două probleme:
a) Menținerea tiparelor: problema motivării indivizilor să continue să își
interpreteze rolurile (prin acțiunea „sistemului cultural-motivațional”)
b) Managementul tensiunii: problema dezamorsării tensiunilor și conflictelor
interne.
19
Imperativele funcționale: schema AGIL (1)

atingerea obiectivelor
A = adaptare (Goal attainment) = G

Economia Politica
(bani) (putere)

Educația, religia,
familia Juridicul
(atașament față de (influență)
status quo)
L = latența integrare = I

20
Imperativele funcționale: schema AGIL (2)

atingerea obiectivelor
A = adaptare (Goal attainment) = G
A G
G
L I
G
L I

L I
L = latența integrare = I

21
Concluzii
• Paradigma funcționalist-structuralistă conceptualizează societatea ca pe un
sistem social, alcătuit dintr-un ansamblu de părți interconectate, care, atunci
când îndeplinesc „cerințele funcționale” ale societății va funcționa optim,
ceea ce înseamnă că își va stabiliza activitățile într-o stare de echilibru
(homeostază)
• Teoria acțiunii sociale elaborată de Talcott Parsons oferă o soluție de
compromis la vechea problemă filosofică a determinismului vs. liberului
arbitru
• Teoria sistemului social – Parsons analizează societatea prin prisma a patru
sisteme: cultural, social, al personalității și al organismului behavioral
• Integrarea sistemică se realizează prin trei mecanisme: instituționalizare,
socializare, control social
• Sistemele sociale pot fi clasificate în funcție de „variabilele structurale”
• Modelul AGIL sintetizează cele patru „imperative funcționale” ale
sistemelor sociale: adaptare (A), atingerea obiectivelor (G), integrare (I),
menținerea tiparelor latente (L).
22
Teorii sociologice contemporane

Robert K. Merton și revizuirea analizei funcționale

– Curs 5 –
Chipurile funcționalismului

• August Comte
• Herbert Spencer
• Emile Durkheim
• Bronisław Malinowski
• Talcott Parsons
• Robert K. Merton
2
Structura cursului
I. Analiza funcțională
– Funcțiile familiei
II. Revizuirea mertoniană a funcționalismului
– Critica postulatelor clasice ale analizei funcționale
– Funcții și disfuncții, funcții manifeste și funcții latente
III. Consecințele neanticipate ale acțiunii sociale
– Profețiile care se auto-îndeplinesc
– Efecte perverse
IV. Teoria de rang mediu
V. Sociologia cunoașterii
– Teza lui Merton a legăturii dintre ethosul puritan și emergența spiritului științific
– Normele mertoniene ale comunității științifice: CUDOS
VI. Sociologia devianței
– Teoria anomiei și tipologia acțiunilor sociale deviante

3
Analiza funcțională
• Funcționalismul se focalizează pe identificarea și
analizarea funcțiilor instituțiilor sau fenomenelor sociale
asupra societății și indivizilor
• Funcție socială = contribuția pe care o
activitate/fenomen/instituție o are la menținerea
echilibrului societății
• Exemplu: George P. Murdock și funcțiile familiei
• În ce sens familia, ca instituție socială, contribuie la
menținerea ordinii în societate și la bunăstarea
membrilor săi?

4
Analiza funcțională a familiei
• Murdock, George P. (1949) Social Structure. New York:
Macmillan – studiază 250 de societăți umane
• „Familia este un grup social caracterizat de rezidență
comună, cooperare economică și reproducere. Ea include
adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin doi întrețin o
relație sexuală aprobată social, precum și unul sau mai
mulți copii, naturali sau adoptați, aparținând de adulții
care coabitează sexual” (p. 1).

5
Patru funcții ale familiei nucleare (1)
1. Funcția sexuală:
‒ familia reglementează activitatea sexuală, restrângând-o la cadrul conjugal;
‒ prin normele privitoare la activitatea sexuală pe care le instituie, familia
stabilește accesul sexual la partenerul marital, interzicând relațiile
extraconjugale;
‒ astfel, familia satisface nevoile sexuale ale oamenilor, dar le limitează la
cadrul conjugal, ceea ce are ca efect evitarea promiscuității și păstrare
ordinii și stabilității sociale.

2. Funcția economică:
‒ familia este o unitate economică în care este instituită diviziunea sexuală a
muncii;
‒ această diviziune a muncii în cadrul familiei între soț și soție întărește
legăturile conjugale, datorită complementarității activităților prestate de
către cei doi

6
Patru funcții ale familiei nucleare (2)
3. Funcția reproductivă:
‒ familia este instituția socială responsabilă de nașterea și creșterea de noi
membri ai societății
‒ odată cu restrângerea sexualității la cadrul conjugal, prin intermediul
familiei are loc reproducerea biologică a societății

4. Funcția educațională:
‒ familia este principalul agent al socializării;
‒ familia este instituția responsabilă pentru transmiterea sistemului de
norme, credințe, valori și tipare comportamentale noilor membri ai
societății

7
Funcționalismul mertonian
• Merton este de acord cu Durkheim și Parsons asupra unor principii
de bază ale funcționalismului:
– Societatea este un sistem alcătuit din părți inter-relaționate
– Starea naturală a societății este homeostaza (echilibrul social)
– Integrarea axiologico-normativă este fundamentală pentru ordinea
socială

• Critică în schimb postulatele conservatoare ale funcționalismului


1. Postulatul unității funcționale a societății
2. Postulatul funcționalismului universal
3. Postulatul indispensabilității funcționale

8
(1) Postulatul unității funcționale a societății
– Societatea este o unitate funcțională monolitică
– Activitățile/fenomenele/instituțiile sociale sunt funcționale
pentru întreaga societate
• Critica lui Merton:
– Societatea este diversificată în grupuri/clase/categorii sociale cu interese
distincte
– Aceeași activitate/fenomen/instituție socială poate să fie funcțională
(pozitivă) sau disfuncțională (negativă) pentru un grup social dar nu și
pentru celelalte
– Ex: religia este funcțională pentru majoritatea societății, dar nu și
pentru sectele religioase, agnostici și atei
– Întotdeauna trebuie ridicată întrebarea „pentru cine e funcțional și
pentru cine e disfuncțional fenomenul în cauză?”

9
(2) Postulatul funcționalismului universal
– Toate activitățile/fenomenele/instituțiile sociale au funcții
pozitive
– Bronisław Malinowski: „Concepția funcțională asupra culturii
insistă asupra principiului potrivit căruia în orice tip de
civilizație, toate obiceiurile, obiecte materiale, idei și credințe
îndeplinesc câte o funcție vitală”
– Rezultă că: orice există în societate își are justificarea funcțională
• Critica lui Merton:
– Anumite activități/fenomene/instituții sociale sunt disfuncționale
pentru societate, chiar dacă ele continuă să existe (ex: violența
domestică)
– Simpla lor existență social nu le justifică existența!

10
(3) Postulatul indispensabilității funcționale
– Anumite activități/fenomene/instituții sociale sunt necesare
pentru a îndeplini o funcție socială
– Ex: religia este instituția socială necesară pentru conferirea de
sens existențial și reglementarea moralității
• Critica lui Merton:
– Aceeași funcție poate fi îndeplinită de instituții diferite
– Ideea de „echivalență funcțională”: filosofia poate furniza
aceleași funcții îndeplinite de religie
– Doctrina etică a umanismul secular sau a imperativului kantian
este „echivalentă funcțional” moralei creștine

11
Codificarea analizei funcționale (1)
• Funcții vs. disfuncții
– Ex: birocrația; ethosul birocratic (impersonalism, obiectivitate,
raționalitate, reguli scrise etc.) este o necesitate funcțională pentru
societatea modernă
– Totuși, atunci când regulile devin din mijloace eficiente pentru
atingerea unui scop, scopuri în sine, birocrația produce consecințe
disfuncționale
– Ritualism birocratic: aplicarea fără discernământ a regulilor
– Cazul Constantin Reliu: „Un vasluian declarat mort, deși este în viață, a
pierdut procesul prin care cerea anularea decesului” (Hotnews, 15
martie 2018); corectitudine juridică vs. absurditate practică

12
Codificarea analizei funcționale (2)
• Funcții manifeste vs. Funcții latente
– Funcții manifeste = consecințele intenționate și așteptate ale
fenomenelor sociale
– Funcțiile latente = consecințele nerecunoscute și neintenționate ale
fenomenelor sociale
– Dansul ploii făcut de tribul Hopi (amerindieni din Arizona, SUA)
• Funcția manifestă: invocarea ploii
• Funcția latentă: integrarea socială a comunității
– Alt exemplu: Sistemul universitar
• Funcția manifestă: educarea studenților în vederea integrării lor pe
piața muncii
• Funcția latentă: crearea unui spațiu romantic și a unei piețe
matrimoniale în care studenții își pot găsi potențiali parteneri
maritali
13
Consecințe neanticipate (efecte perverse)
• Merton, Robert K. (1936) The Unanticipated Consequences of Purposive
Social Action. American Sociological Review, Vol. 1, No. 6, pp. 894–904
– Merton insistă asupra consecințelor neprevăzute ale acțiunii sociale
– Exemplu: Ceaușescu, „decrețeii” și Revoluția din 1989: patricid simbolic?
• Raymond Boudon și teoria efectelor perverse
– Efect pervers = rezultatul agregat al comportamentelor individuale este contrar
intențiilor celor implicați
• Exemple:
– Negativ: Tratatul de la Versailles încheiat la sfârșitul Primului Război Mondial a avut ca
scop demilitarizarea Germaniei în vederea prevenirii repetării Marelui Război; însă politicile
dure la adresa Germaniei (sancțiuni economice) au alimentat spiritul revanșard, care s-a
întrupat în nazism. Rezultatul a fost izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial
– Pozitiv: Adam Smith și „mâna invizibilă” a pieței: egoismul individual conduce la bunăstare
colectivă – „Nu de la bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului așteptăm noi să ne
fie servită masa, ci de la grija cu care aceștia își privesc propriul lor interes. Ne adresăm nu
omeniei lor, ci egoismului lor și niciodată nu le vorbim de nevoile noastre proprii, ci de
avantajele lor proprii”
14
De la teorema lui Thomas la profețiile mertoniene
• Teorema lui Thomas: „Dacă oamenii definesc situații ca
fiind reale, acestea devin reale prin consecințele lor”
• Robert K. Merton și teoria profeției care se auto-
îndeplinește
• Parabola sociologică a băncii:
– Orice bancă deține mai puțin bani fizici decât depozitele
înregistrate în acte
– Un zvon că banca s-ar afla în pragul insolvenței creează panică
în rândul clienților băncii, care se vor grăbi să își retragă
depozitele, pentru a nu și le pierde
– Prin retragerea depozitelor pe care le dețin, aceștia vor băga
banca în faliment
15
Profeții care se auto-îndeplinesc
• Prejudecățile creează realitatea pe care o proiectează
– Albii din America îi disprețuiau pe negrii întrucât îi considerau pe aceștia ca inferiori
rasial
– Albii au obținut excluderea negrilor din sindicate, pe motivul că sunt nedisciplinați în
muncă, spărgători de grevă și trădători ai clasei muncitoare
– Excluși din sindicate și lăsați neorganizați, negrii nu se solidarizau la greva albilor
– Prejudecățile referitoare la caracterul negrilor au produs efecte care au fost interpretate
ca validări irefutabile ale prejudecăților
• Profeția sinucigașă sau predicția care se auto-infirmă
– O profeție adevărată care, prin faptul că este făcută, modifică cursul evenimentelor
astfel încât conduce tocmai la infirmarea sa
– Exemplu:
– O lovitură de stat pe cale de a se produce este dejucată prin faptul că este prezisă în
mod public
– Un profesor îi spune unui student că nu va reuși nimic în viață (evaluare corectă); ca
urmare, studentul se auto-motivează pentru a-i demonstra profesorului că se înșală,
ceea ce și reușește
16
Teoria de rang mediu
• Charles Wright Mills (1959) Imaginația sociologică:
– „superteoria” (teoretizarea abstractă ruptă de realitatea empirică à la Talcott Parsons)
vs. „empirismul plat” (cercetarea empirică fără nicio ambiție teoretică à la Paul
Lazarsfeld)
– Soluția lui Merton: „teoria de rang mediu”
• Teoria de rang mediu = teorie specifică, aplicabilă unei categorii limitată de date
– o teorie, de exemplu, a comportamentului deviant (și nu a societății ca întreg)
– Exemple de teorii de rang mediu:
– Durkheim, Sinuciderea – ilustrează importanța coeziunii sociale în determinarea ratelor
de sinucidere
– Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului – documentează influența sistemului de
credințe și practici religioase (ascetismul calvin) în apariția sistemului capitalist de
producție în Europa occidentală
– Merton, Science, Technology and Society in 17th-Century England – evidențiază relația
dintre ethosul puritan și apariția științei
– Merton, „Social Structure and Anomie” – elaborează o teorie a devianței

17
Sociologia cunoașterii:
condiționarea religioasă a științei
• De la teza weberiană la teza mertoniană
– Weber: protestantism → capitalism
– Merton: protestantism → știință
• Teza lui Merton: ethosul puritan (complexul de valori specifice puritanismului) a
precipitat apariția ethosului științific în Anglia secolului al XVII-lea
– Ethosul religios al puritanismului încuraja studierea sistematică, rațională și
empirică a Naturii, în vederea glorificării lui Dumnezeu și a lucrării lui
• Valorile puritane care au stimulat activitatea de cercetare științifică:
– Utilitarism
– Interese lumești
– Acțiuni metodice și perseverente
– Empirism
– Dreptul și chiar datoria examinării libere
– Antitradiționalism
• Royal Society (înființată în 1660): majoritatea membrilor (fellows) erau puritani

18
Sociologia cunoașterii:
normele mertoniene ale științei
Ethos-ul științei este alcătuit din patru imperative instituționale:
1. Comunalism (C): cunoașterea științifică este proprietatea comună oamenilor de
știință; teoriile, conceptele, metodele științifice sunt publice și nu proprietatea privată
a savantului care le-a dezvoltat; acesta le cedează comunității științifice în schimbul
recunoașterii auctorității lor
2. Universalism (U): oricine trebuie să aibă acces la comunitatea științifică; accesul nu
poate fi îngrădit pe criterii de gen, etnice, rasiale, de vârstă etc.; validitatea unei teorii
nu este dependentă de statutul celui care o emite
3. Dezinteres (D): motivația principală pentru participarea la activitate științifică
trebuie să fie de ordin cognitiv (contribuirea la sporirea cunoașterii, la rezolvarea
unei probleme științifice, la înțelegerea unui fenomen) și nu în scopul egoist al
parvenirii sociale și economice
4. Scepticism organizat (OS): în cadrul comunității științifice fiecare om de știință are
datoria de a practica în mod consecvent „îndoiala metodică” (Descartes); caracterul
cu totul excepțional al fraudelor în lumea științifică nu se datorează moralității
superioare a savanților, ci scepticismului organizat manifestat sub forma exercitării
constante a spiritului critico-dubitativ
19
Sociologia devianței: teoria anomiei (strain theory)
• Devianța socială = abaterea indivizilor de la normele sociale
• Merton: devianța (ex: infracționalitatea) are cauze structurale, nu atât psihologice
– Devianța este generată de către sistemul social
– Orice societate poate fi caracterizată în funcție de raportul existent între
„scopurile culturale” pe care le instituie pentru membri săi și „mijloacele
instituționalizate” prin care reglementează atingerea acestor scopuri de către
indivizi
– Scopuri culturale = țeluri promovate social (ex: „reușita socială”)
– Mijloace instituționalizate = modalitățile legitime social puse la dispoziție de
societate în vederea atingerii scopurilor culturale (ex: „educația universitară”)
• Anomia = discrepanța între „scopurile culturale” și „mijloacele instituționalizate”
– Anomia → devianță; atunci când indivizii acceptă scopurile culturale promovate
social dar nu dispun de acces la mijloacele instituționalizate pentru a le atinge, ei
vor simți o presiune socială care îi va îndemna să găsească mijloace alternative
ilegitime pentru a reuși în viață.
– Tipologia devianței: conformism, inovație, ritualism, evazionism, rebeliune
20
Sociologia devianței: teoria anomiei (strain theory)
MIJLOACE
INSTITUȚIONALIZATE
SCOPURI CULTURALE Acceptare Respingere

Acceptare
Conformism Inovație
Respingere

Ritualism Evazionism

Mijloace noi

Scopuri noi
Rebeliune

21
Concepte mertoniene
• „Set de roluri” (Role set)
• „Model de rol” (Role model)
• „Consecințe neanticipate” (Unintended consequences)
• „Profeție care se auto-îndeplinește” (Self-fulfilling prophecy)
• „Efectul Matei” (Matthew Effect)
• Acronimul „CUDOS”: Comunalism, Universalism,
Dezinteres, Scepticism Organizat
• „Serendipitate” (Serendipity)
• „Disfuncția narcotizantă” a mass-media (Narcotizing
dysfunction)
• Metoda interviului „focus grup” (The focused interview)
22
Concluzii
• Robert K. Merton a revizuit paradigma structuralist-funcționalistă
• A codificat analiza funcțională prin introducerea noțiunilor de
„disfuncție”, respectiv „funcție manifestă” și „latente”
• A militat pentru dezvoltarea de teorii de rang mediu, situate între
„superteoria” lui Parsons și „empirismul plat” al lui Lazarsfeld
• A dezvoltat el însuși o serie de teorii de rang mediu:
– Teza mertoniană în sociologia cunoașterii (ethosul puritan a stimulat
dezvoltarea științei)
– Teoria anomiei în sociologia devianței: infracționalitatea este
determinată structural
• A codificat ethosul comunității științifice: normele mertoniene ale
științei (CUDOS)
• A lăsat moștenire o serie impresionantă de concepte sociologice
23
Teorii sociologice contemporane

Fenomenologia socială
(Alfred Schutz, Peter Berger și Thomas Luckmann,
Harold Garfinkel)

– Curs 6 –
Structura cursului
I. Bazele filosofice ale sociologiei fenomenologice
– Alfred Schutz și analiza fenomenologică a vieții cotidiene
II. Construcționismul social
– Peter Berger și Thomas Luckmann: construirea socială a realității
III. Etnometodologia
– Harold Garfinkel și fundamentele implicite ale ordinii sociale

2
Fenomenologia: rădăcini filosofice
• G.W.F. Hegel (1770—1831): Fenomenologia spiritului
• Edmund Husserl (1859—1938): creatorul fenomenologiei
• Fenomenologia = „știința riguroasă a subiectivității” și a
conștiinței, știința „universului proceselor subiective”
(Husserl)
• Fenomenologia = studiul sistematic al structurilor
invariante ale conștiinței și experienței subiective a
indivizilor
• Conștiința = cunoașterea pe care oamenii o au despre
propria lor existență și despre lucrurile din jurul lor

3
Fenomenologia: rădăcini filosofice
G.W.F. Hegel (1807)
Fenomenologia spiritului

Edmund Husserl (cca. 1900)

Alfred Schütz (1932)


Martin Heidegger
Fenomenologia vieții sociale

Berger & Luckmann Harold Garfinkel Jean-Paul Sartre


(1966). The social (1967). Studies in (existențialism)
construction of reality ethnometodology
(construcționism social) (etnometodologie)
4
Alfred Schutz: fenomenologia socială (1)
• Edmund Husserl: fenomenologia ca știință filosofică a subiectivității;
• Alfred Schutz (1899—1959): fenomenologia ca știință socială a
intersubiectivității.
• Obiectul de studiu al sociologiei fenomenologice: „lumea vieții
cotidiene” (life-world), cunoașterea comună care întemeiază această
lume a vieții cotidiene, structurile de semnificații care dau sens lumii
intersubiective în care trăiește individul
• Ideea de bază: realitatea cotidiană presupune un sistem de idei
construit social, acumulat de-a lungul timpului, care este luat ca fiind
de la sine înțeles de către membrii societății.
• Sociologia fenomenologică studiază geneza istorică și structura
acestui sistem de cunoștințe „de la sine înțelese” care fundamentează
„realitatea supremă a vieții cotidiene”.
5
Alfred Schutz: fenomenologia socială (2)
• Fenomenologia ne provoacă să problematizăm „atitudinea naturală”
față de lume întemeiată în luarea lucrurilor ca fiind „de la sine
înțelese” (taken for granted), să le interogăm, să aducem sub semnul
întrebării modul în care înțelegem și existăm în lumea socială.
• Fenomenologia ne invită să asumăm rolul străinului în
conceptualizarea propriei noastre societăți.
• Postulatul de bază: realitatea cotidiană este un sistem de idei,
instituții și practici construit social de-a lungul timpului pe care
oamenii le iau ca fiind de la sine înțeles.
• Fenomenologia adoptă o postură critică față de ordinea socială și,
spre deosebire de funcționalism, problematizează concepțiile noastre
învățate cultural.

6
Peter L. Berger și Thomas Luckmann:
sociologia fenomenologică
Procesul de sociologizare a fenomenologiei
Husserl Schutz Berger & Luckmann
Fenomenologie Fenomenologie Sociologie
filosofică sociologică fenomenologică
1900 1932 1966

• Peter L. Berger și Thomas Luckmann (1966). The Social Construction of


Reality. A Treatise in the Sociology of Knowledge. New York: Anchor
Books.
– Cum este construită social realitatea vieții cotidiene?
– Cum ajunge lumea în care trăim să fie definită social ca fiind „realitate”?
– Cum ajung oamenii să accepte necritic și să își ghideze viața de zi cu zi
după „idei de la sine înțelese” (taken for granted)?

7
Sociologia fenomenologică:
construirea socială a realității
• Construirea socială a realității = procesul prin care oamenii creează,
fără încetare, prin acțiunile și interacțiunile lor, o lume împărtășită pe
care o experimentează ca fiind obiectivă factual și semnificativă din
punct de vedere subiectiv.
• Realitatea lumii cotidiene: dispune atât de „facticitate obiectivă” cât și
de „semnificații subiective”.
• Structura duală a realității:
– Dimensiunea obiectivă (Durkheim): realitatea este structurată, are o
ordine socială, este o lume instituționalizată;
– Dimensiunea subiectivă (Weber): realitatea este o lume a sensului,
care are semnificații subiective pentru indivizi.

8
I. Societatea ca realitate obiectivă
• Premisele antropologice ale construcționismului social
– Spre deosebire de restul regnului animal, ființa umană are o
„relație deschisă față de lume”
– Omul nu este programat instinctual foarte specific
– Ființa umană nu este prizoniera propriilor instincte determinate
de constituția sa biologică
– Acest deficit instinctual al omului trebuie compensat cultural
– Crearea de instituții sociale ca substitute culturale pentru
instinctele biologice prin care omul se adaptează la mediu
– Instituțiile sociale = programe culturale de acțiune care
reglementează activitatea umană și care substituie programele de
acțiune instinctuale cu care sunt echipate biologic celelalte specii
animale.

9
Instituționalizarea lumii sociale (1)
• Realitatea socială este o lume instituționalizată
• Instituția socială = o soluție culturală specifică la probleme
universale cu care se confruntă societățile umane.
• Cum au apărut instituțiile sociale (de ex: politica, familia, educația
etc.)?
– Prin habitualizare, repetiție și tipizare.
– Instituțiile sunt tipare regulative ale activității umane care
prescriu norme comportamentale și proscriu (interzic) anumite
acțiuni.
• Instituție socială = „tipare prestabilite de conduită”.
• Societatea umană = un conglomerat de instituții sociale.

10
Instituționalizarea lumii sociale (2)
• Convenționalitatea instituțiilor sociale:
– Tiparele prestabilite de conduită sunt invenții umane și nu date biologic
– Instituțiile sociale sunt soluții conjuncturale la probleme universale (ex: familia
poliandră în Tibet).
• Transmise de la o generație la alta, instituțiile sociale dobândesc istoricitate,
care le conferă un caracter obiectiv.
• Berger și Luckmann (2008):
– „O lume instituțională este deci simțită ca o realitate obiectivă. Ea are o istorie care
antedatează nașterea individului și nu este accesibilă prin reamintirea biografiei
proprii. Lumea era acolo înainte ca el să se nască și va rămâne acolo după moartea
lui” (p. 88).
• Instituționalizarea este rezultatul obiectivării activității de externalizare a
omului.
• Externalizare—Obiectivare—Internalizare: cele trei momente ale procesului
dialectic de construire socială a realității.
11
Dialectica construirii sociale a realității
1. Externalizare:
‒ procesul prin care omul își creează propria sa lume; de ex: întemeierea unei
instituții sociale;
2. Obiectivarea:
‒ procesul prin care produsele realizate prin activități umane dobândesc
caracterul de obiectivitate; de ex: atunci când o instituție socială inventată de
oameni este transmisă generațiilor ulterioare și astfel devine o instituție
istorică, o realitate obiectivă pentru cei care o receptează;
‒ Reificarea: perceperea fenomenelor omenești ca și cum acestea ar fi lucruri,
adică ar avea formă neumană sau chiar supraumană.
3. Internalizarea:
‒ procesul prin care lumea socială obiectivată este reproiectată în conștiință,
prin socializare.

12
Dialectica construirii sociale a realității
• „Societatea este un produs uman. Societatea este o realitate
obiectivă. Omul este un produs social” (B&L, 2008, p. 89).

Societatea este un Societatea este o Omul este un produs


produs uman realitate obiectivă social
Externalizare Obiectivare Internalizare

13
Conservarea instituțiilor
• Mijloacele conservării realității sociale
– Legitimare simbolică
– Control social

• Necesitatea legitimării lumii instituționale:


– Odată create, instituțiile sociale trebuie justificate simbolic și teoretic
pentru a le conferi soliditate.

• Necesitatea dezvoltării de control social:


– Instituirea de sancțiuni pentru cei care nu urmează regulile prescrise de
instituțiile sociale și nu își îndeplinesc rolurile definite instituțional.

14
Legitimarea
• Lumea instituțională își are palierul său cultural al „universului simbolic”
• Legitimarea = justificarea și explicarea ordinii sociale
• Legitimarea presupune un sistem de cunoștințe care informează individul
nu numai de ce trebuie să execute o anumită acțiune, ci și de ce lucrurile sunt
așa cum sunt (funcția normativă și cea cognitivă a legitimării).
• Crescendo-ul nivelurilor de legitimare:
1. Legitimare incipientă: nivel pre-teoretic (simpla existență a unui
vocabular de rudenie legitimează relațiile sociale în cadrul familiei);
2. Legitimare teoretică rudimentară: scheme explicative simple, de
genul proverbelor, maximelor, zicalelor, legendelor etc.
3. Legitimare teoretică explicită: presupune „legitimatori profesioniști”
4. Legitimare prin construirea de universuri simbolice: sisteme
teoretice totalizante.

15
Mecanisme conceptuale de conservare a universului
• Cum poate realitatea socială construită să fie protejată de „definiții
alternative ale realității”?
• Puterea ca garant al validității definițiilor realității: „Cel care are o bâtă mai
mare are o șansă mai mare să-și impună propriile definiții ale realității”
(B&L, 2008, p. 150).
• Patru mecanisme conceptuale de conservare a realității sociale:
1. Mitologia
2. Teologia
3. Filosofia
4. Știința
• Două tehnici de conservare a universului:
1. Terapia: tehnici prin care potențialii devianți rămân în cadrul
definițiilor instituționalizate ale realității (ex: exorcizarea, spovedania,
psihanaliza).
2. Nihilarea: lichidarea conceptuală a definițiilor alternative sau a
contradefinițiilor și a „cărăușilor” umani ai acestora.
16
II. Societatea ca realitate subiectivă
• Dialectica construirii sociale a realității este alcătuită din trei
momente:
– Exteriorizare—Obiectivare—Internalizare
• Internalizarea de către individ a realității sociale în propria sa
subiectivitate se realizează prin intermediul socializării:
1. Socializare primară: interiorizarea în structura personalității a
normelor și valorilor elementare ale societății, pe durata
copilăriei
2. Socializare secundară: însușirea unor norme, valori și tipare de
comportament specifice unor roluri specializate
• Socializare de succes = stabilirea unui grad mare de simetrie între
realitarea obiectivă și cea subiectivă
• Resocializare = destructurarea efectelor socializării primare, urmată
de însușirea unor alte norme, valori și tipare de comportament
17
Etnometodologia
• Garfinkel, H. (1967) Studies in Ethnometodology. Prentiss-
Hall Inc.
• „Realitatea obiectivă a faptelor sociale” (Durkheim),
pusă sub semnul întrebării!
• „Lumea reală” sui generis (exterioară și constrângătoare
omului) – iluzie durkheimiană.
• Realitatea exterioară nu există „undeva acolo”(out there),
dincolo de acțiunile rutiniere și interacțiunile cotidiene
ale oamenilor.
• Studiile etnometodologice studiază activitățile cotidiene
ale oamenilor prin care aceștia dau sens realității lor
sociale.
18
Ce este etnometodologia?
• Explicația etimologică:
– Ethnomethodology = Ethnos + Methodology;
– Ethnos = oameni, (referitor la) popor;
– Methodology = totalitatea metodelor utilizate în dobândirea de
cunoaștere;
• Caracterizare sociologică:
– Etnometodologia = studiul empiric al metodelor prin care
oamenii obișnuiți dau sens realității lor sociale.
– Etnometodologia = examinarea „atitudinii naturale asupra
lumii” (Husserl) și a stocului de „idei de la sine înțelese”
(Schütz) ce stau la baza ordinii sociale.

19
Ce este etnometodologia?
• Problema hobbesiană a ordinii: cum este ordinea socială
posibilă?
• Răspunsul lui Garfinkel: prin acceptarea necritică și
împărtășirea colectivă de către membrii societății a unui set de
„asumpții de la sine înțelese”. Întreaga ordine socială se
întemeiază pe fundația de asumpții nechestionate pe care
oamenii le iau de bune.
• Garfinkel: oamenii obișnuiți iau realitatea ca fiind
neproblematică; în schimb, sociologii (etnometodologii) trebuie
să problematizeze ceea ce trece ca fiind de la sine înțeles.
• Scopul demersului etnometodologic: înțelegerea lumii cotidiene
guvernată de simțul comun și a modului în care oamenii
obișnuiți au realizat-o prin acțiunile și interacțiunile lor.
20
Cum se face etnometodologia?
• Preceptul 1: tratează activitățile banale ale vieții de zi cu zi ca
evenimente extraordinare!
• Preceptul 2: problematizează evidentul!
• Preceptul 3: adoptă postura socio-cognitivă a „străinului”!
– Etnometodologia presupune un efort de înstrăinare deliberată –
debarasarea de presupozițiile acceptate tacit în atitudinea
naturală despre lume.
• Schütz, A. (1994) The Stranger: An Essay in Social Psychology.
American Journal of Sociology, 49(6), pp. 499-507:
– „Străinul este omul care trebuie să pună sub semnul întrebării
aproape tot ce trece ca nechestionat de către membrii grupului”.

21
Cum se face etnometodologia?
• Sociologii trebuie să se înstrăineze de „atitudinile vieții
cotidiene” pentru a descoperi structura subterană a ordinii
sociale, textura sa invizibilă de asumpții, presupoziții și idei
acceptate tacit.
• Metoda: „breaching experiments” (Garfinkel) – experimente
disruptive la adresa ordinii sociale;
– Etnomedologii trebuie să „strice regia” și să „facă scandal” (violate the
scene & make trouble); ei trebuie să perturbe ordinea socială, activitățile
ordinare/rutiniere și așteptările normative pentru a scoate la suprafață
sistemul de „asumpții fundamentale”.
• Efectul socio-cognitiv al disruperii ordinii sociale prin
„experimente etnometodologice”: haos, perplexitate, siderație,
stupefacție, anxietate → eforturi de restabilire a ordinii sociale.

22
Arbitrarietate socială, conservatorism cognitiv,
suspendarea îndoielii, angoasă metafizică
• „Oamenii conștientizează intuitiv că dacă lucrurile [starea de fapt,
realitatea socială] sunt recunoscute ca arbitrare, nu mai există nicio
cale de întors.
• Totul se poate prăbuși dacă refuzăm să acceptăm interpretările
convenționale. Realitatea socială este fragilă. În mod paradoxal,
soliditatea sa derivă tocmai din fragilitatea ei.
• Oamenii sunt în mod fundamental conservatori; nu în sens politic, ci
în sens cognitiv, deoarece ei simt intuitiv că lumea socială este un set
de construcții arbitrare edificate deasupra unui abis.
• Aceste construcții rămân la locul lor deoarece nu le punem sub
semnul întrebării, iar noi ne inhibăm curiozitățile
sceptice/dubitative de frică să nu se prăbușească întreaga ordine
socială.”
(Randall Collins, 1994, Four sociological traditions, pp. 275-276).
23
Concluzii
• Fenomenologia socială este centrată pe înțelegerea „lumii vieții
cotidiene” (life-world) ca realitate intersubiectivă, a presupozițiilor
luate ca fiind „de la sine înțelese” (taken for granted) și a construirii
sociale a realității
• Construcționismul social insistă pe faptul că ordinea socială este un
produs uman (ex: familia monogamă este un „construct social” și
nu un „dat biologic” sau un „fapt natural”)
• Construcționismul social arată că lumea socială este fundamentată
pe o serie de convenții la care subscriu oamenii (de ex:
„feminitatea” este un construct social și nu ceva ce derivă de la
natură)
• Etnometodologia își propune să examineze „asumpțiile de la sine
înțelese” care fundamentează ordinea socială prin „experimente
disruptive” menite să le scoată la iveală.
24
Teorii sociologice contemporane

Dramaturgia socială
— Erving Goffman —

Curs 8
Structura cursului
Erving Goffman și dramaturgia socială // sociologia
dramaturgică
• Prezentarea cotidiană a sinelui (Viața socială ca spectacol)
• Identitate și stigmă (Stigma)
• Sociologia instituțiilor totale (Aziluri)

2
Tipologia teoriei sociologice
Auditoriu academic Auditoriu extra-academic
Profesională/cognitivă Consultativă/camerală
urmărește să explice fenomenele își propune să furnizeze date, analize
enigmatice care alcătuiesc realitatea și soluții practice care să
Cunoaștere socială utilizând metodologia fundamenteze politicile (publice sau
instrumentală științifică, ghidată fiind de o agendă private) ale comanditarilor interesați
imanentă, netributară comenzilor de serviciile de cunoaștere ale
pieței, necesităților administrative ale sociologiei
statului ori sensibilităților ideologice
Critică/angajată Publică/expresivă
este propulsată de angajamente are ca scop să angajeze diverse
axiologice, urmărind o agendă publicuri într-o relație dialogică cu
Cunoaștere ideologică prin a cărei implementare sociologia asupra problemelor
reflexivă să reformeze în baza valorilor după curente, cu intenția de a ajunge
care se orientează realitatea socială împreună la înțelegerea realității
sociale ca bază pentru ameliorarea
acesteia
Patru tipuri ideale de sociologie
Boudon, Raymond (2001) Sociology that Really Matters.
European Sociological Review, Vol. 18, No. 3, pp. 371-378

1. Sociologie camerală: sponsorizată statal, produce date și analize


pentru fundamentarea politicilor publice;
2. Sociologie critică: angajată ideologic, radiografiază defectele
societății și propune remedii;
3. Sociologie expresivă: fertilizată stilistic, depictează realitatea
socială într-o manieră spectaculoasă estetic (eseism social);
4. Sociologie cognitivă: motivată științific, țintește să furnizeze
explicații la fenomenele sociale enigmatice.

4
Dramaturgia socială: teatralizarea societății
Metafora centrală a dramaturgiei sociale:
– viața cotidiană ca spectacol, lumea ca teatru
William Shakespeare, în As you like it (1599?):
Lumea întreagă e o scenă,
Toți bărbații și femeile doar niște actori:
Au intrările și ieșirile lor;
Iar un singur om joacă multe roluri în viață.
Erving Goffman:
– transformarea metaforei „lumea ca scenă” într-o paradigmă
sociologică → teatralizarea realității sociale.

5
Filiații intelectuale ale dramaturgiei sociale
Școala de la Chicago
Robert Park, Ernest Burgess, Everett Hughes, W.I. Thomas, Florian Znanieki
orașul ca laborator; studiul universurilor marginale (lumile prostituatelor,
traficanților de alcool, vagabonzilor, găștilor de cartier etc.)

Interacționism simbolic
G.H. Mead, Herbert Blumer
sociologia sinelui, dimensiunea simbolică a existenței socio-umane

Dramaturgie socială
Erving Goffman
prezentarea sinelui în viața cotidiană, performarea teatrală a rolurilor sociale

6
Dramaturgia socială ca paradigmă
sociologică [1]
Goffman, E. (1959) The Presentation of Self in Everday Life. New York:
Anchor Books, disponibilă în traducere românească (2003) sub titlul
Viața cotidiană ca spectacol. București: Editura comunicare.ro
Declarația de intenție și manifestul paradigmatic al dramaturgiei
sociale:
„Perspectiva pe care o folosește acest studiu este cea a
performării teatrale; principiile derivate sunt cele
dramaturgice. Vom explora modul în care individul aflat în
situații obișnuite de activitate, se prezintă pe sine și își prezintă
activitatea sa celorlalți, modurile în care ghidează și
controlează impresia acestora despre el și tipurile de lucruri pe
care le poate face sau nu în timp ce performează în fața
celorlalți” (Goffman, 2003, p. 27).
7
Dramaturgia socială ca paradigmă
sociologică [2]

Premisa psihologică a dramaturgiei sociale:


• în prezentarea sinelui, individul dorește să își impună
propria sa definiție a situației în care să apară într-o
lumină cât mai favorabilă.
• Goffman: „interesul [individului] va fi să controleze
atitudinea celorlalți, în special reacția lor de răspuns în
prezența lui” (p. 32).
Actorul social, un controlor atitudinal și un manipulator
situațional?
8
Aparatul conceptual al sociologiei
dramaturgice
Interacțiune = „influența reciprocă a indivizilor asupra
acțiunilor celorlalți, atunci când se află unul în prezența
fizică a altuia”;
Performare = „toată activitatea unui anumit participant,
dat fiind o anumită ocazie, și care servește la influențarea,
în orice fel, a oricăreia dintre ceilalți participanți” la
interacțiunea față-în-față.
Rol/Rutină = „modelul de acțiune prestabilit care se
desfășoară în cadrul unei performări”.
9
Performările
Credința actorului în rolul jucat:
– o condiție cognitivă necesară (dar insuficientă) în convingerea
publicului spectator de veridicitatea rolului pus în scenă în fața
acestora.
Pentru a fi convingător, actorul trebuie să mobilizeze în mod coerent o serie de
resurse dramatice:
1. Fața (front) = echipamentul expresiv standard, angajat intenționat sau
nu de individ în timpul performării.
• Fața personală (personal front) = celelalte obiecte din echipamentul
expresiv: însemnele funcției sau ale rangului, hainele, caracteristice
legate de sex, vârstă, aspect fizic.
2. Cadrul (settings) = decorul material, fundalul fizic care furnizează
tabloul general în care se desfășoară performarea.
O performare de succes va trebui să:
a) realizeze o congruență între față și cadru;
b) mențină controlul expresiv
10
Echipele
De cele mai multe ori, performările actorilor sociali nu sunt
singulare, ci ca parte dintr-un grup;
Echipă performatoare = „orice grup de indivizi care
cooperează pentru a pune în scenă o anumită rutină” (p.
103).
Funcțiile regizorale ale performărilor colective:
Regizorului i se poate da sarcina de a readuce pe linie orice
membru al echipei a cărui performare devine nepotrivită [funcția de
control social];
Regizorul poate primi sarcina de a atribui rolurile dintr-o
performare [funcția de distribuție].
Funcționalism dramaturgic?
11
Regiuni și comportamente regionale

Regiune = „orice loc care este limitat, într-o anumită


măsură, prin bariere ale percepției” (p. 129).

Structura duală a oricărei performări sociale:


Regiune expusă (Scena) vs. Regiune ascunsă (Culise)

12
Arta gestionării impresiilor
Ethos-ul echipelor performatoare:
1. Loialitate dramaturgică: solidaritate de grup între coechipieri
[Dramaturgie durkheimiană?]

2. Disciplina dramaturgică: jucarea rolurilor atribuite cu devotament


de către fiecare actor în parte; un actor disciplinat este cel care își
cunoaște partitura [Dramaturgie parsonsiană?]

3. Circumspecția dramaturgică: membrii echipei trebuie să încerce


să-și cultive obiceiul de a prevedea și planifica punerea în scenă
astfel încât aceasta să fie optimă [Dramaturgie utilitaristă?]

13
Stigmatul și identitatea socială
Goffman, E (1963). Stigma: Notes on the Management of
Spoiled Identity. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.
„Normali” vs. „anormali”
Stigma = un atribut care îl discreditează pe individul care îl deține
Trei tipuri de stigme:
1. Stigma corporală – „abominații ale trupului”: diformități fizice
(orbii, muții, surzii, schilozii, infirmii etc.)
2. Stigma caracterială – „cusururi ale caracterului”: bolnavii mental,
vicioșii, bețivii, homosexualii, șomerii, sinucigașii etc.
3. Stigma tribală: stigmatul rasei, etniei, națiunii, religiei; sunt
transmise pe linie genealogică și contaminează pe toți membrii
familiei (negrii, pocăiții, țiganii etc.)
14
Reacții la stigmatizare
Cum reacționează persoanele stigmatizate în fața stigmatizării?
Strategii de a face față stigmatizării:
1. Strategii reparatorii: operații estetice, tratamente oftalmologice
pentru nevăzători, psihoterapie pentru homosexuali
2. Strategii compensatorii: învățarea unor noi abilități (infirmul care
învață să înoate, persoana în scaun cu rotile care învață să joace
baschet)
3. Strategii justificatorii: folosirea stigmei ca alibi moral (infirmitatea
ca scuză pentru justificarea eșecului)
4. Strategii sublimatorii: sublimarea stigmei prin considerarea
acesteia ca o binecuvântare deghizată (în evul mediu, leproșii se
considerau „aleșii lui Dumnezeu” iar lepra era considerată o
„binecuvântare divină”)
15
Răspunsuri strategice la statutul de
inferioritate
Henri Tajfel & John C. Turner (1986) The Social Identity Theory of Intergroup
Behavior.
1. Mobilitate individuală: indivizii pot încerca să părăsească grupul de
apartenență sau să se disocieze de el, de regulă prin mobilitate socială; este
o strategie individuală, grupul rămâne stigmatizat!
2. Creativitate socială: membrii grupului pot articula conotații pozitive
grupului de apartenență prin redefinirea sau schimbarea contextului
comparativ
a) Compararea pe o dimensiune alternativă
b) Schimbarea valorilor asociate atributelor grupului: „Black is beautiful!”
c) Înlocuirea grupului de comparație
3. Competiție socială: membrii grupului pot căuta să confere conotații
pozitive grupului de apartenență prin intrarea într-o competiție directă cu
out-grupul.
16
Sociologia instituțiilor totale
Goffman, E (1961) Asylums: Essays on the Social Situation of Mental
Patients and Other Inmates. New York: Anchor Books. În românește:
(2004) Aziluri: Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a
altor categorii de persoane instituționalizate. Iași: Polirom.

Instituție totală = „un loc în care își desfășoară viața și activitatea un


număr mare de indivizi cu statut similar, despărțiți de restul societății
pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață
strict delimitată, reglementată oficial de către instituție” (p. 11).

17
Tipologia instituțiilor totale
1. Instituții create cu scopul de a lua în grijă persoanele considerate
neputincioase, dar, în același timp, inofensive: căminele pentru nevăzători,
pentru persoane în vârstă, pentru orfani și pentru săraci
2. Instituții menite să se preocupe de persoanele considerate incapabile să-și
poarte singure de grijă, dar care constituie o amenințare la adresa
societății, chiar dacă în mod neintenționat: sanatoriile TBC, spitalele de
psihiatrie și leprozeriile
3. Instituții organizate pentru a apăra comunitatea împotriva persoanelor
considerate a fi o amenințare intenționată la adresa ei: închisorile,
penitenciarele, lagărele pentru prizonieri de război și lagărele de
concentrare
4. Instituții create, teoretic, pentru a permite desfășurarea optimă a unor
activități și care își găsesc justificarea numai pe acest temei utilitar:
cazărmile militare, navele, școlile cu internat, lagărele de muncă
5. Așezăminte cu rolul de a asigura izolarea de lume: mănăstirile de maici,
mănăstirile de călugări, schiturile și alte locuri de sihăstrie.
18
Caracteristicile instituțiilor totale
Caracteristica centrală a instituțiilor totale:
– Dărâmarea granițelor care separă în mod normal cele trei sfere ale vieții
(somn, loisir, muncă)
1. Toate aspectele vieții se desfășoară în același loc și sub incidența uneia și
aceleiași autorități
2. Fiecare fază a activității cotidiene a unui membru se desfășoară în
prezența unui mare număr de alți membri, toți fiind tratați în mod identic
și cerându-li-se să facă același lucru împreună
3. Toate fazele activității zilnice sunt programate strict; unei activități îi
urmează o alta, la o oră prestabilită, întreaga suită a acestora fiind impusă
„de sus”, de către un organ oficial, printr-un sistem de reguli oficiale
explicite
4. Diferitele activități impuse sunt grupate într-un plan unitar, rațional, cu
menirea declarativă de a asigura îndeplinirea obiectivelor oficiale ale
instituției.
19
Efectele instituționalizării
Ce se întâmplă cu individul care ajunge să trăiască într-o instituție totală?
• Deculturație: o „dezvățare” care îl face temporar incapabil să se descurce
cu anumite caracteristici ale vieții de zi cu zi în afara instituției, dacă și când
reușește să se întoarcă în lumea din afară (p. 24)
• Mortificare a sinelui: la intrarea în instituția totală, individul trece printr-o
primă serie de înjosiri, degradări, umiliri și pângăriri ale eului
– Izolare de lumea de afară // claustrare instituțională
– Deposedare de roluri // „moarte civilă”
– Deprivare de bunuri // comunalism instituțional
– Desfigurare identitară // desfigurare corporală

20
Concluzii
• Dramaturgia socială aplică principiile teatrului la examinarea vieții
sociale
• Realitatea socială este văzută prin prisma metaforei „viața ca scenă”
• Oamenii sunt actori pe scena vieții sociale care își performează (pun
în scenă) rolurile în care au fost distribuiți, încercând să fie cât mai
convingători în prestația lor scenică
• Stigma este o identitate „stricată” (spoiled identity) care îi poate
contamina pe toți cei din proximitatea individului stigmatizat
• Instituțiile totale sunt organizații care controlează complet viața
privată a individului

21
Teorii sociologice contemporane

Structuralismul genetic
— Pierre Bourdieu —

Curs 9
Structura cursului
Sociologia lui Pierre Bourdieu
• Schiță a unei biografii intelectuale
• Dualitățile teoriei sociologice
– încercarea lui Bourdieu de a le transcende
• Teoria practicii sociale
– Habitus, câmp, capital
• Teoria distincției de clasă
• Teoria reproducerii sociale
• Teoria violenței simbolice

2
Schiță a unei biografii intelectuale
• Elemente biografice:
– Pierre Bourdieu (1930—2002)
– Născut în provincia Béarn, din sudul Franței
– A participat la războiul din Algeria (1954—1962)
– Din 1981, a fost numit profesor la Collège de France
• Lucrări majore:
– 1964 The Inheritors: French Students and Their Relation to Culture
– 1970 Reproduction: In Education, Society and Culture
– 1972 Outline of a Theory of Practice
– 1979 Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste
– 1994 Practical Reason: On the Theory of Action
– 1998 Masculine Domination
3
4
Caracterizare general (1)
• Concepțiile sociologice ale lui Bourdieu sunt
subsumabile tradiției conflictualiste/perspectivei critice,
fără a fi tributare postulatelor marxiste
– Sociologie critică non-marxistă
– Materialism dialectic (Marx) vs. Structuralism cultural
(Bourdieu)
• Bourdieu a elaborat o sociologie a puterii, acordând o
atenție sporită modului în care dimensiunea simbolică a
dominației contribuie la menținerea și consolidarea
inegalităților sociale prin mascarea realităților politice,
sociale și economice care le susțin.
5
Caracterizare general (2)
• Tema recurentă:
– Cum anume sistemele sociale stratificate de ierarhie și dominație
persistă și se reproduc intergenerațional fără să întâmpine o
rezistență puternică și fără ca aceste procese să fie conștientizate
de către membrii societății?
• Răspunsul lui Bourdieu:
– Prin putere simbolică, dominație simbolică și violență
simbolică
– Puterea simbolică: puterea de a construi realitatea socială, de a
legitima ierarhii, justifica inegalități
– Altfel spus, puterea simbolică este puterea de a naturaliza
arbitrariul, de a face convenționalul să fie acceptat ca firesc

6
Critica dihotomiile teoriei sociologice (1)
Individualism Relaționism Holism
Reprezentant Max Weber Pierre Bourdieu Emile Durkheim
Ontologie Realitatea socială Realitatea socială Realitatea socială
(care este natura este alcătuită din este alcătuită din este un tot organic;
realității sociale?) indivizi relațiile de putere suma socială este
stabilite între mai mult decât
indivizi părțile individuale
Epistemologie Prin studierea Prin studierea Prin studierea
(cum este posibilă motivațiilor, relațiilor de putere „întregurilor”
cunoașterea rațiunilor și stabilite și reproduse sociale și a modului
socialului) semnificațiilor ce prin practici sociale în care „părțile”
stau în spatele recursive (instituțiile sociale)
acțiunilor sociale contribuie la
funcționarea
întregului

7
Critica dihotomiile teoriei sociologice (2)
Agentivitate (Agency) „Structuralism genetic” Structură
Voluntarism Determinism
Subiectivism Obiectivism
Existențialism Structuralism
P. Bourdieu:
Libertate Teoria practicii sociale Constrângere
J.-P. Sartre: „omul este C. Lévi-Strauss: viața și
condamnat să fie liber” acțiunea sociale sunt
determinate structural

• P. Bourdieu: „Analiza structurilor obiective ... este inseparabilă de


analiza genezei, în interiorul indivizilor biologici, a structurilor
mentale ce sunt într-o oarecare măsură rezultatul încorporării
structurilor sociale”.
8
Critica dihotomiile teoriei sociologice (3)
Subiectivism „Structuralism Obiectivism
genetic”
Reprezentant J. Coleman P. Bourdieu E. Durkheim
Modelul Omul Omul Omul de
uman (1) autonom practic plastilină
Modelul Homo Homo Homo
uman (2) oeconomicus habitus sociologicus
Natura Autonomă, Guvernată de Determinată
acțiunii sociale voluntară, liber „simțul practic” cauzal de
aleasă, încorporat de structura socială;
justificabilă prin către agent ca acțiunea socială ca
apelul de către funcție a poziției „epifenomen al
actor la rațiuni și pe care o ocupă în structurii”
motive câmpul social

9
Teoria practicii
• Dezideratul teoretic al lui Bourdieu:
– înțelegerea modului în care realitatea socială, obiectivă și supra-
individuală și lumile mentale, subiective și internalizate ale
indivizilor ca ființe culturale și actori sociali sunt inextricabil
legate.
• Acțiunea umană este înțeleasă de Bourdieu ca „practică
socială”
– Sursa acțiunii umane nu este raționalitatea economică
(maximizarea profitului); în schimb, practica socială derivă
dintr-un „simț practic” (o cunoaștere intuitivă guvernată de un
„simț al jocului”)
– Raționalitate economică vs. raționalitate practică

10
Habitus, capital, câmp (1)
• Habitus = un sistem „de dispoziții durabile și transpozabile, structuri
structurante predispuse să funcționeze ca structuri structurante,
adică în calitate de principii generatoare și organizatoare de practici
și reprezentări care pot fi adaptate obiectiv la scopul lor fără a
presupune urmărirea conștientă a unor scopuri și stăpânirea expresă
a operațiilor necesare pentru atingerea lor, reglate și regulate în mod
obiectiv, fără a fi cu nimic produsul supunerii față de unele reguli, și
fiind toate acestea, orchestrate în mod colectiv, fără a fi produsul
acțiunii organizatoare a unui dirijor”
• Habitus-urile sunt cel mai adesea habitus-uri de clasă, în sensul că
dispozițiile reflectă poziția socială ocupată de agent în spațiul social
și generează luări de poziții congruente
• Bourdieu postulează omologia raportului poziții—dispoziții—luări de
poziții.
11
Habitus, capital, câmp (2)
• Câmpul = o arenă socială în cadrul căreia se dau lupte sau se fac
manevre de către indivizii poziționați în câmp pentru posedarea
anumitor resurse specifice (capitaluri).
• Câmpul = un sistem structurat de poziții sociale, un sistem de forțe
structurat în funcție de relațiile de putere existente în cadrul câmpului.
• Câmpurile sunt definite de mizele puse în joc: bunuri culturale (stil de
viață), distincție intelectuală (educație), putere (politică), adevăr (știință),
moralitate (religie).
• Fiecare câmp își are propria sa logică specifică → produce habitus-uri
specifice.
• Ceea ce face existența unui câmp posibilă este credința agenților din
câmpul respectiv în valoarea mizelor jucate în câmp → „illusio” =
recunoașterea de către jucători a mizelor constitutive câmpului
respectiv; ex: câmpul științific – jucătorii (savanții) cred în valoarea mizei
puse în jocul cunoașterii (adevărul).
12
Habitus, capital, câmp (3)
• Societatea modernă = o rețea de câmpuri relativ autonome dar
omogene structural, în care are loc producția, circulația și
consumul unor forme de capital și resurse materiale.
• Proprietățile structurale ale câmpurilor
1. Câmpurile sunt arene de luptă pentru legitimare (struggle for
legitimation).
2. Câmpurile sunt spații sociale structurate în poziții dominante și
subordonate în funcție de tipul și volumul de capital deținut.
3. Câmpurile impun asupra agenților care acționează înăuntrul lor
forme specifice de luptă (struggle).
4. Câmpurile sunt structurate într-o anumită măsură de propriile
lor mecanisme interne de dezvoltare, motiv pentru care
dobândesc o autonomie relativă față de mediul societal mai
amplu în care sunt înglobate.
13
Habitus, capital, câmp (4)
• Practicile agenților se configurează la intersectarea dintre
habitus, capital și câmp.

• Formula practicii sociale:


– [(habitus) (capital)] + câmp = practică

14
Formele de capital
• Patru tipuri de capital
1. Capital economic: bani, proprietăți, pământuri;
2. Capital social: calitatea și cantitatea relațiilor sociale;
3. Capital cultural: cunoștințe teoretice și tehnice, acreditări educaționale;
a) Capital cultural încorporat: dispoziții durabile ale minții și corpului
(doxă, hexis corporal);
a) Capital cultural obiectificat: tablouri, cărți, biblioteci, instrumentar
științific;
b) Capital cultural instituționalizat: diplome, acreditări, certificări
educaționale.
4. Capital simbolic: onoare, prestigiu, recunoaștere socială.
• Inter-convertibilitatea tipurilor de capital:
– capitalul economic poate fi convertit în capital cultural (de exemplu), iar cel
social în capital economic și viceversa → Reproducere socială
15
Teoria distincției de clasă
• Bourdieu, P. (1984) [1979]. Distinction: A Social Critique of the
Judgement of Taste. Cambridge, MA: Harvard University Press.
• Societățile sunt caracterizate de o stratificare culturală în materie de
preferințele pentru diverse forme de artă, muzică, filme etc.
• Clasele dominante (elitele privilegiate) se diferențiază de clasele
dominate (mase) prin practici culturale (gusturi și preferințe artistice,
muzicale, vestimentare, pronunție, accent, vocabular etc.)
• Nu există „bun gust” în sens obiectiv! Clasele dominante sunt cele
care stabilesc ce este „bunul gust” considerat legitim în societate
• Georg Simmel și sociologia modei: clasele superioare abandonează
moda pe care tot ele au impus-o pe măsură ce aceasta este
îmbrățișată de către inferiorii lor sociali.

16
• Anchetă sociologică asupra
gusturilor populare (1963 și
1967—1968) (N=1,217)
• Preferințele culturale sunt
ancorate în sisteme de
percepție, evaluare și acțiune
care variază în funcție de
clasa socială
• Habitus-ul de clasă
determină preferințele
culturale
• Clasele sociale nu sunt
categorii reale de persoane
determinate de raportul
acestora cu mijloacele de
producție (Marx)
• Clasele sunt categorii
abstracte de persoane care
ocupă aceleași poziții în
spațiul social și împărtășesc
aceleași „gusturi” culturale
17
Teoria reproducerii socio-culturale
• Educația ca mecanism de egalizare a șanselor? sau
• Educația ca mecanism de conservare a ierarhiilor sociale?
• Bourdieu: sistemul educațional funcționează pentru a
reproduce inegalitățile sociale, culturale, economice și
politice
• Educația ca agent al reproducerii socio-culturale
1. Capitalul cultural al părinților este moștenit de către copil.
2. Capitalul cultural al copilului este convertit în acreditări
educaționale.
3. Acreditările educaționale constituie principalul mecanism al
reproducerii sociale în cadrul societăților capitaliste avansate.

18
Teoria violenței simbolice
• Violență simbolică = impunerea prin mijloace non-coercitive a unui
„arbitrariu cultural” (un oarecare sistem de semnificații) ca fiind
legitim.
• De exemplu: norma androcentrismului (superioritatea bărbatului în
fața femeii) este luată ca de la sine înțeleasă în societatea tradițională
→ legitimitatea „dominației masculine” → obscurarea relațiilor de
putere care au făcut ca androcentrismul să dobândească legitimitate
culturală.
• P. Bourdieu: cultura este un conglomerat de „arbitrarii culturale”;
violența simbolică naturalizează arbitrariul!
• Cum? Exercitarea violenței simbolice presupune „acțiune
pedagogică” → formarea de habitus-uri → internalizarea
arbitrariului → reproducerea socioculturală.

19
Concluzii
• Pierre Bourdieu (1930—2002) este unul dintre cei mai celebrați
sociologi moderni
• A introdus în vocabularul sociologiei termeni precum
„habitus”, „câmp”, „capital social”, „reproducere culturală”,
„violență simbolică”
• A arătat cu structurile obiective macrosociale și structurile
subiective individuale se întrepătrund sub forma „habitus-
ului”
• A argumentat că societățile moderne, în ciuda retoricii care
clamează egalitatea de șanse, sunt înzestrate cu mecanisme
instituționale (de ex: școala) de reproducere structurală a statu-
quo-ului.
20