LICENTA

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “DUMITRU STĂNILOAE”

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
ALEGEREA EPISCOPILOR ÎN BISERICA ORTODOXĂ
CANDIDAT:
Cătălin-Iulian VASILIU
ÎNDRUMĂTOR ŞTIINTIFIC:
lect. univ. dr. pr. Emilian-Iustinian ROMAN
Iaşi
2017
Alegerea Episcopilor în Biserica Ortodoxă
Cuprins
Abrevieri
Introducere
Cap. I. Importanţa instituţiei episcopatului
Cap. II. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel care doreşte să devină episcop
II. 1. Condiţiile personale pe care trebuie să le îndeplinească candidatul la episcopie
II. 2. Căsătoria/ celibatul episcopului
Cap. III. Modul alegerii episcopului
III.1 Episcopul să fie “ales” (hirotonit) de cel puţin trei episcopi
III. 2 Participarea mirenilor la alegerea episcopului
Cap. IV. Alegerea episcopilor potrivit legilor civile şi bisericeşti date pe teritoriul
României. Implicarea Statului in alegerea episcopilor
IV. 1. Relaţia Biserică- Stat
IV. 2. Alegerea episcopilor în Ţările române în secolele XIV- XVIII
IV. 3. Regulamente Organice
IV. 4. Legislaţia din perioada lui Alexandru Ioan Cuza privitoare la alegerea
episcopilor
IV. 5. Legislaţia bisericească din Regat privind alegerea episcopilor până la Statutul
din 1925
IV. 6. Situaţia din Transilvania privind alegerea episcopilor – Statutul lui Andrei
Şaguna. Rolul lui Nicolae Bălan în promovarea principiilor şaguniene
IV. 7. Statutul din 1925 şi Legea cultelor din 1928
IV. 8. Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor
religioase şi Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române
IV. 9. Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
şi Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 2008
Bibliografie
2
ABREVIERI
BOR Revista Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti
GB Revista Glasul Bisericii, Bucureşti
MA Revista Mitropolia Ardealului, Sibiu
MB Revista Mitropolia Banatului, Timişoara
MMS Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi
O Revista Ortodoxia, Bucureşti
ST Revista Studii Teologice, Bucureşti
3
Introducere
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre relaţia Hristos-Biserică, prezintă Biserica drept
Mireasa lui Hristos, pe care El o iubeşte şi căreia îi poartă de grijă, fiind Capul ei (Efeseni 5).
Purtarea de grijă a Mântuitorului faţă de Biserică se reflectă în atenţia pe care o acordă diferitelor
aspecte din viaţa ei. Unul din aceste aspecte îl constituie alegerea Sfinţilor Apostoli şi ucenici, ca
slujitori ai Bisericii.
În activitatea Sa, Mântuitorul Hristos Îşi alege cu grijă colaboratorii apropiaţi, care urmau
să devină purtători ai mesajului evanghelic către neamuri. Vorbindu-le despre importanţa misiunii
lor şi despre provocările pe care le vor întâmpina, Mântuitorul le arată că El este Cel care i-a ales
din lume, insistând pe importanţa chemării pentru o aşa de măreaţă lucrare (Ioan 16). „Nimeni
nu-şi ia singur cinstea aceasta” spune Sfântul Apostol Pavel, şi în viaţa Bisericii vedem că harul
nu se ia cu de-a sila rămânând celebru cazul vrăjitorului Simon (care va da şi denumirea
păcatului de a cumpăra harul - simonie). Acesta a încercat să cumpere cu bani harul care lucra în
Sfinţii Apostoli, pentru a putea face şi el lucrurile pe care le făceau aceştia. Urmaşii direcţi ai
Sfinţilor Apostoli, episcopii, sunt cei care continuă lucrarea acestora, lucrare care nu-şi pierde
niciodată din însemnătate, Biserica rămânând aceeaşi Mireasă iubită de Hristos, căreia El, Mirele
ei, îi alege slujitori vrednici.
Conştientizându-i de importanţa lucrării lor, Sfântul Apostol Pavel le spune episcopilor:
„Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca
să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28). Tot
Sfântul Apostol Pavel arată cum trebuie să-i socotească lumea pe episcopi: „Aşa să ne
socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I
Cor. 4, 1).
Pentru o aşa de importantă lucrare vedem că Sfinţii Apostoli au fost chemaţi în mod
special de Mântuitorul Hristos. Transmiterea acestei lucrări urmaşilor lor, episcopilor, s-a făcut,
de obicei, prin alegerea şi hirotonirea de către Sfinţii Apostoli a unei persoane din comunitatea
respectivă (având de altfel susţinerea comunităţii respective). Tot Sfinţii Apostoli arată calităţile
pe care trebuie să le aibă cel care vrea să fie episcop (care, de altfel, „bun lucru doreşte”- I Tim. 3,
1). Ulterior, ţinând cont de obiceiul Sfinţilor Apostoli de a alege şi hirotoni episcopi, în Biserică
4
s-a conturat o practică unitară de alegere a acestora. Alegerea episcopilor de-a lungul veacurilor
constituie tema acestei lucrări.
În primul capitol al lucrării am arătat importanţa instituţiei episcopatului pentru viaţa
Bisericii. Mântuitorul Îşi alege cu mare grijă Sfinţii Apostoli tocmai datorită importanţei pe care
El Însuşi o acordă acestei slujiri.
Al doilea capitol tratează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel care doreşte să
devină episcop, condiţii exprimate şi în diferite canoane. O condiţie mai aparte care se impune
de-a lungul timpului pentru candidatura la episcopie este celibatul.
Al treilea capitol prezintă modul alegerii episcopilor de-a lungul veacurilor, reglementat
de diferite autorităţi bisericeşti sau laice. În procesul alegerii, încă din primele veacuri, un cuvânt
greu aveau de spus şi mirenii.
Al patrulea capitol prezintă reglementarea alegerii episcopilor pe teritoriul ţării noastre,
atât din punctul de vedere al legislaţiei civile, cât şi al legislaţiei bisericeşti şi evoluţia acestei
reglementări de la începuturile statului românesc până astăzi.
Pentru elaborarea lucrării am folosit diferite repere bibliografice. Am utilizat unele
colecţii de comentarii ale canoanelor bisericeşti în limba română, apoi lucrări care tratează
problema alegerii episcopilor într-o anumită epocă sau dintr-o anumită perspectivă şi lucrări care
se referă la importanţa slujirii episcopului în viaţa Bisericii. Nu am identificat o lucrare care să
trateze problema alegerii episcopilor de-a lungul veacurilor sau alegerea lor pe teritoriul ţării
noastre. O oarecare dificultate am întâmpinat în găsirea lucrărilor cu privire la dreptul bisericesc,
acestei discipline acordându-i-se, atât de către autori, cât şi de către administratorii bibliotecilor,
o importanţă mai scăzută în comparaţie cu celelalte discipline teologice. Din aceste motive şi din
motive ce ţin de pregătirea personală, lucrarea rămâne mult perfectibilă.
5
I. Importanţa instituţiei episcopatului
Episcopatul este prima şi cea mai înaltă treaptă a clerului slujitor în Biserica Ortodoxă.
Episcopii sunt succesorii Apostolilor în slujirea şi ocârmuirea Bisericii. Ei slujesc εις τόπον και
τύπον Χριστού (gr.: în locul şi ca tip/imagine vie a lui Hristos) în Biserică. „Apostolia, preoţia lor
se întemeiază în trimiterea Lui de la Tatăl în lume; în iconomia operei Sale mântuitoare, esenţial,
în jertfa şi învierea Sa. Duhul pe care-L primesc ei acum li se insuflă din starea Sa pascală, a
trupului Său jertfit şi înviat, aşa cum li se făgăduise, adică atunci când Iisus avea să fie
«preaslăvit» (Ioan 7, 30). Preoţia lor se descoperă astfel ca o «întrupare» a Preoţiei Lui. O
instituie acum, la Înviere, dar înainte de Înălţare, cât este încă în condiţia şi slujirea Sa mesianică
pe pământ. «Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit»
(Ioan 17, 4), spune Tatălui. Iar prin aceasta, preoţia ni se descoperă a fi Taina esenţială în viaţa
Bisericii.”1
Termenul επίσκοπος era folosit în limba greacă cu înţelesul de „ocrotitor, supraveghetor,
observator, purtător de grijă”, atât în domeniul profan, cât şi în cel religios. Cu acest termen erau
denumiţi înalţii funcţionari ai statului, care se îngrijeau de treburile obşteşti, sau, uneori chiar
zeii, ca ocrotitori ai oraşelor ori popoarelor. 2 Acest termen este preluat în creştinism, desemnând
cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sacramentale. Ridicarea unui credincios în ierarhia bisericească
s-a făcut totdeauna, în Biserica Ortodoxă, prin hirotonie3.
Termenul „hirotonie” a avut în decursul timpului diferite sensuri, indicând întâi alegere,
votare, aprobare prin întinderea mâinilor, apoi „punerea mâinilor” sau hirotonia de azi. Cu sens
de alegere este folosit în Didahia celor doisprezece Apostoli, capitolul 15, 14, la Sfântul Ignatie al
Antiohiei, în Tradiţia Apostolică a lui Ipolit şi în Constituţiile Apostolice (2, 2-3; 6, 17; 7, 46),
1
Pr. Prof. Constantin GALERIU, „Preoţia, Taină şi slujire în viaţa Bisericii” în O., nr. 4/1982, p. 539.
2
Iustin MOISESCU, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p.
50.
3
Iustin MOISESCU, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, , p. 57.
4
Scrierile Părinţilor Apostolici, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşţi, traducere de Pr. D. FECIORU, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, Învăţătură a celor 12 Apostoli, XV,
1, p. 31.
6
unde, pe lângă sensul vechi de alegere, îl capătă şi pe cel de consacrare sau ridicare într-o treaptă
a ierarhiei bisericeşti, sau ceea ce se numeşte astăzi în limbajul liturgic, hirotonie.
Cu semnificaţia de „punerea mâinilor” hirotonia este polivalentă, fiind folosită şi pentru
celelalte trepte preoţeşti, sensul cuvântului fiind determinat prin rugăciunea sau cuvintele care o
însoţesc, constituind, împreună, ceea ce se numeşte partea văzută a tainei.5
Ca Taină, Hirotonia a fost instituită în scopul sfinţirii credincioşilor şi nu numai pentru
sfinţirea personală a celui care o primeşte. Dacă prin Botez omul devine creştin pentru sine, prin
hirotonie devine preot pentru alţii.
În cărţile Noului Testament, termenul „episcop” se foloseşte de cinci ori cu diferite
sensuri, ca acel de păzitor, ocrotitor, supraveghetor etc.: în Faptele Apostolilor 20, 28; Filip. 1, 1;
I Tim. 3, 2; Tit. I, 7; I Petru 2, 25.
În primele patru texte, termenul alternează cu cel de prezbiter, fără a se face vreo
distincţie între cele două denumiri. Această lipsă de precizie a sensurilor se explică prin lipsa unei
terminologii precise, în primele zile ale creştinismului, care a permis folosirea de denumiri
comune pentru slujitori deosebiţi.
Pe baza împărţirii ierarhiei bisericeşti în ierarhie sacramentală sau a hirotoniei de
instituire divină şi ierarhie jurisdicţională, de instituire bisericească 6, treptele ierarhiei superioare
sau ierarhiei sacramentale sunt cele instituite prin Taina hirotoniei: episcopatul, presbiteratul,
diaconatul. Aceste trei trepte formează temelia ierarhiei bisericeşti, avându-şi originea în Sfânta
Scriptură. În Sfânta Scriptură sunt pomenite trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii
(vezi Tit 1, 5-9; I Tim. 5, 19-22; Fapte 20, 17-28; 6, 6 ş.a.). Episcopul, ierarhul sau arhiereul este
cea mai înaltă treaptă a clerului. Episcopii au moştenit drepturile şi puterile prin succesiune
neîntreruptă a hirotoniei de la Sfinţii Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în
locul şi ca imagine vie a lui Hristos în Biserică.
Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Dumnezeu „slujitori” şi „iconomi” (ispravnici) „ai
Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1; Tit 1,7), robi puşi peste alţi robi (Matei 24, 45), lucrătorii
cărora le-a incredinţat Domnul via să o lucreze (Matei 21, 33-43). Aceştia se mai numesc şi
părinţi şi învăţători (I Cor., 4, 15). De aceştia au creştinii poruncă să asculte şi să facă cele ce îi
învaţă, căci aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evr. 13, 17; I Tes. 5, 12-13). Ei sunt
5
Mihai D. RADU, „Hirotonia episcopului în ritul liturgic ortodox şi în cel armean - studiu comparativ” în S.T., nr. 5-
8/1977, p. 542.
6
Arhid. Prof. Dr. Ioan. N. FLOCA, Drept canonic ortodox.Legislaţie şi administraţie biserricească vol. I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1990, p. 273.
7
numiţi de Mântuitorul „sarea pământului” (Matei 5, 13). Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu
puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19-23; Fapte 19, 18). Ei au
cheile împărăţiei cerurilor şi puterea să lege şi să dezlege (Matei 16, 18-19). Acestora le este dat
să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 13, 10-11). Cu aceştia S-a făgăduit Domnul
Hristos a fi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).
Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul. Canoanele 38, 39, 41
Apostolice întăresc ideea că episcopul este căpetenia eparhiei în toate privinţele, cu competenţe
depline în toate problemele bisericeşti, de care trebuie să asculte întregul cler7.
„Întâietatea lui îşi are bază în faptul că:
a) puterea episcopală este moştenită de la Apostoli;
b) în episcopat este deplinătatea puterii spirituale;
c) el are cea mai înaltă administraţie în Biserică”8.
Faptul că episcopii au dobândit putere imediată de la Apostoli a fost dovedit din cele mai
vechi timpuri. Sfântul Apostol Pavel numea pe episcopul filipenilor, Epafrodit, Apostol (Filip. 2,
25), „fratele şi împreună cu mine lucrător şi luptător”.
Ideea este întărită şi de Sfântul Igantie, care a abordat problema importanţei episcopilor în
Biserică în majoritatea epistolelor sale, îndemnând pe cei cărora le scrie să-l respecte, să i se
supună: „Toţi cât sunt ai lui Dumnezeu şi ai lui Iisus Hristos sunt cu episcopul” 9. El scrie
tralienilor: „(...) să nu faceţi nimic fără episcop (...) Toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos,
pe episcop ca pe chipul Tatălui, iar pe preoţi ca sobor lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor.
Fără aceştia nu se poate vorbi de Biserică” 10. În Epistola către Magnezieni, Sfântul Ignatie
precizează că supunerea faţă de episcop înseamnă, de fapt, supunerea faţă de „Tatăl, Episcopul
tuturor”11 sau: „Supuneţi-vă episcopului după cum Iisus Hristos S-a supus după trup Tatălui” 12. În
acelaşi sens, îndeamnă: „Cu toţii urmaţi pe episcopi, după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl
(...). Nimeni să nu facă fără episcopi ceva din cele ce aparţin Bisericii” 13. Referindu-se la
episcopi, Clement Romanul îi îndeamnă pe corinteni să-i cinstescă pe episcopi împreună cu
profeţii şi dascălii14.
7
Arhid.Prof.Dr. Ioan D. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe.Note şi comentarii, ediţia aIII-a îmbunătăţită, Sibiu,
2005, p.31-33.
8
Arhid. Prof. Dr. Ioan.N. FLOCA, Drept canonic ortodox.Legisalţi eşi administraţie biserricească vol.I, p.273.
9
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Ignatie, Către Filadelfieni, III, 2, p. 179.
10
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Ignatie, Către Tralieni, II, 2; III, 1, p. 170-171.
11
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Ignatie, Către Magnezieni, III, 1, p. 166.
12
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Ignatie, Către Magnezieni p. 168.
13
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Ignatie, Epistola către Smirneni, VIII, 1, p. 185.
14
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XV, 2, p. 32.
8
Întrucât episcopii deţin cea mai înaltă stare harică în Biserică, le revin şi cele mai multe
îndatoriri şi drepturi în viaţa bisericească, în raport cu ceilalţi membri ai clerului, existenţa lor
condiţionând mai mult decât celelalte trepte şi existenţa lucrării Bisericii. Episcopatul cuprinde
toate drepturile privitoare la administrarea sfintelor lucrări, din el izvorând toate celelalte grade
ale ierarhiei bisericeşti. Canoanele diferenţiază această treaptă de celelalte. În acest sens trebuie
amintit că preotul şi diaconul trebuie aşezaţi de un singur episcop, în timp ce pentru episcop este
nevoie de un sinod de episcopi. „Episcopului îi este încredinţată şi darea gradelor inferioare
(Canoanele 1 şi 2 Apostolice). De aceea, niciodată nu a fost socotit ca membru al ierarhiei din
partea Bisericii acela care n-a căpătat sfinţirea din partea episcopului”15. Iar celor care au fost
sfinţiţi de preoţi care şi-au împropriat ilegal puterea episcopală, Biserica le-a luat toate drepturile
ierarhice (canonul 4 Sin. IV ecumenic; canonul 18 Sardica)16.
Episcopul are cea mai înaltă putere în administraţia bisericească, adică dreptul de a
exercita puterea învăţătorească, puterea sacramentală şi puterea jurisdicţională sau de cârmuire
administrativă şi judecătorească. Dacă aceste drepturi17 se exercită şi de alţii în biserică, acest
lucru este posibil în virtutea insituirii de la episcop, prin hirotonie şi prin împuternicire de la el 18.
Aşadar, episcopatul este absolut necesar în Biserică, încât unde nu este episcop nu există nici
Biserică. Unitatea Bisericii, una dintre ideile forţă ale Sfântului Ciprian, îl are drept centru pe
episcop, încât cine nu este cu episcopul, acela nu este în Biserică, evident că şi episcopul nu este
episcop decât în Biserică.
Se subliniază, deci, că viaţa Bisericii se reazămă pe episcopi şi că răspunderea lor este atât
de mare, încât pot fi consideraţi ca adevăraţii purtători ai Bisericii, ca aceia pe care se reazămă
existenţa Bisericii şi în care se găsesc mijloacele de lucrare a ei, aşa încât dacă ar înceta să existe
episcopii, ar înceta să existe şi Biserica, iar dacă cineva nu ţine legătura cu episcopul nu ţine
legătura cu Biserica, nefăcând parte din ea. Precum în timpurile apostolice Apostolii erau stâlpii
Bisericii, ca urmaşi ai lor şi episcopii sunt, în prezent, purtătorii întregii lucrări bisericeşti 19.
Comentând canonul I Apostolic, Nicodim Milaş aminteşte cele precizate de Părinţii
Sinodului de la Ierusalim din 1672 despre importanţa episcopului în Biserică: „ Fără episcop nu
numai că nu putem fi, dar nici Biserica nu se poate numi Biserică, nici creştinul creştin, fiindcă
episcopul, carele în calitate de urmaş al Apostolilor, a primit de la Dumnezeu a lega şi a deslega
15
Arhid. Prof. Dr. Ioan.N. FLOCA, Drept canonic ortodox.Legisalţie şi administraţie bisericească vol. I, p. 274.
16
Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, p. 73, 266.
17
Vezi abordarea drepturilor episcopilor în Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi
administraţie bisericească vol. I, p. 294-298.
18
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească vol. I, p. 274.
19
9
pe pământ şi prin puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt el este izvorul bogat al tuturor Tainelor
Bisericii ecumenice, prin care se poate dobândi mântuirea; episcopul este aşa de necesar în
Biserică, precum omului îi este necesară respiraţia sau lumina soarelui”20.
Este ceea ce reia Enciclica patriarhilor orientali: „ Fără episcop nu poate fi şi nu se poate
numi Biserică, căci episcopul, ca urmaş al Apostolilor, care, prin hirotonie şi chemarea Duhului
Sfânt, a primit prin succesiune apostolică puterea dată de Dumnezeu de a lega şi a dezlega, e
icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ şi prin puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt e izvorul tuturor
tainelor întregei Biserici, prin care se capătă mântuirea. Episcopul e tot atât de necesar în Biserică
ca respiraţia pentru om şi soarele pentru lume”21.
II. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

cel care doreşte să devină episcop
II.1. Condiţiile personale pe care trebuie să le îndeplinească candidatul la episcopie

Având în vedere poziţia înaltă, drepturile, dar şi responsabilitatea pe care le implică
episcopatul, candidaţii la această funcţie trebuie să fie „pildă a evlaviei şi a celorlalte virtuţi
creştine”22, cerându-li-se „toate acele însuşiri care sunt menite să asigure împlinirea nestingherită
a celor trei laturi ale slujirii preoţeşti: sfinţirea, învăţătura sau slujba cuvântului şi păstorirea
credincioşilor”.23 De aceea, Biserica a acordat, în toate timpurile, la alegerea episcopilor, o
importanţă deosebită condiţiilor sau calităţilor personale ale candidaţilor la episcopat. Pentru a
putea fi ales cineva episcop, trebuie să fie înzestrat cu însuşiri sufleteşti şi cu calităţi morale şi
intelectuale deosebite, dar mai presus de acestea să simtă o vocaţie interioară, premisă a oricărei
chemări sau alegeri exterioare, făcută oficial de Biserică. Candidatul trebuie să înţeleagă astfel,
cuvintele Mântuitorului, adresate Apostolilor la Cina cea de taină : „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci
Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15, 16).
Rolul important al episcopilor este condiţionat de îndeplinirea unor condiţii. Unele dintre
calităţile necesare sunt enunţate de Sfânta Scriptură (I Tim. 3, 2-7; Tit.1, 7-9), iar altele au fost
formulate mai târziu si cu precizie mai mare în Rânduielile bisericeşti, şi mai ales în Constituţiile
20
Dr. Nicodim MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, Tipografia Diecezană, Arad, 1934, p.
179.
21
Enciclica patriarhilor orientali din 1723, art.10 (Moscova 1848, p. 22) apud Nicodim MILAŞ, fost episcop al
Dalmaţiei, Dreptul bisericesc oriental, traducere de Dim I. CORNILESCU şi Vasile S. RADU, revăzută de I.
Mihălcescu, Bucureşti, tipografia „Guttenberg”, 1915, p. 289.
22
Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental,p. 287.
23
Sabin VERZAN, „Slujirea preoţească după epistolele Sfântului Apostol Pavel” în M.O., nr. 5-6/1955, p. 279.
10
Apostolice (în special cartea II, cap. I). Sfânta Scriptură menţionează că „de pofteşte cineva
episcopie bun lucru doreşte” (I Tim. 3, 1), dar începând cu următorul verset enumeră calităţile pe
care „se cuvine” să le îndeplinească viitorul episcop: „episcopul să fie fără de prihană, bărbat al
unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini [...] bine chivernisind casa lui,
având copii ascultători, cu toată buna-cuviinţă” (I Tim. 3, 2, 4).
Condiţiile pot fi împărţite în fundamentale şi speciale. Condiţiile fundamentale sunt cel
care trebuie obligatoriu respectate de candidatul la intrarea în oricare dintre treptele clericale.
Prima şi cea mai importantă este vocaţia. Lipsa ei nu poate fi înlocuită prin nimic, indicând totala
nevrednicie a cuiva de a fi cleric. Importanţa chemării Sfinţilor Apostoli este arătată de Sfântul
Evanghelist Luca când „descrie acest moment săvârşindu-se în rugăciune, rezultând deci din
comuniunea Treimii, ca un act de decizie supremă. «În zilele acelea, Iisus a ieşit la munte ca să se
roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine
pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli» (Luca 6, 12-13). Astfel,
din comuniune, se pune început tainei, în sfatul Treimii. Dar «când s-a făcut ziuă», dimineaţa, ca
în dimineaţa zilelor Creaţiei, Iisus cheamă la Sine pe ucenici, şi din ei alege pe cei doisprezece.”24
A doua condiţe este botezul valid. În Biserica primelor veacuri creştini erau consideraţi şi
catehumenii25, dar Sfântul Apostol Pavel cere să fie botezat mai de demult: „Nu de curând botezat
ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului” (I Tim. 3, 6). Spune acest lucru pentru că
la începuturile credinţei unii creştini se manifestă ca nişte copii, a căror creştere în învăţătură nu
cere numai timp ci şi hrană spirituală adecvată.26
Alte condiţii fundamentale sunt: sexul masculin (Biserica nu a recunoscut femeilor
dreptul de a se îngriji de afacerile interne ale Bisericii sau de a intra în tagma clerului), libertatea
individuală (canonul 10 al Sfântului Vasile cel Mare), prin această cerinţă se înţelege că cel care
doreşte să devină cleric trebuie să exprime un consimţământ valid, neviciat de vreo presiune
străină. Tot în cadrul acestei condiţii se cere candidatului să nu aibă antecedente penale. etc.
Între condiţiile speciale pot fi enumerate: condiţiile fizice, cele religios-morale şi
condiţiile intelectual-culturale. Dintre condiţiile fizice se individualizează constituţia sănătoasă şi
vârsta. Referitor la prima, candidatul nu trebuie să aibă boli sau handicapuri care să împiedice
exercitarea slujbelor şi a activităţii arhiereşti. Canoanele prevăd că viitorul episcop nu trebuie să
fie orb sau surd (canonul 78 apostolic, canonul 12 al sinodului VI ecumenic). Pentru ca libertatea
24
Pr. Prof. Constantin GALERIU, op. cit., p. 538-539.
25
26
Pr. Dr. Sabin VERZAN, „Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice. Preoţii” în O., nr. 2/1991, p.
51-52.
11
de voinţă să se manifeste, este de înţeles că vârsta condiţionează această stare, deoarece

convingerile şi hotărârile serioase sunt legate de vârsta maturităţii.
În primele secole creştine putea fi episcop numai cel care ajunsese la vârsta de 50 de ani,
potrivit Constituţiilor apostolice (2, 1). Apoi, din raţiuni practice ea a fost redusă, stabilindu-se
ulterior la 35 de ani printr-o Novelă a împăratului Justinian din anul 546 (Novela 123, 1), iar prin
Novela 137, 227 a aceluiaşi împărat, la vârsta de 30 de ani. Dacă referitor la celelalte două trepte,
cu timpul s-a ajuns ca vârsta să devină cea a majoratului civil, în privinţa intrării în episcopat „s-a
ţinut la dispoziţia care fixează vârsta canonică minimă de 30 de ani. Şi în această privinţă
diversele Biserici ortodoxe s-au orientat după normele referitoare la vârsta stabilită de legile
statului pentru înalţii demnitari, sau şi chiar numai pentru cei din anumite corpuri politice
reprezentative, vârstă care de obicei nu coboară sub 30 de ani, dar urcă şi la 40 de ani”28.
Dintre condiţiile religios-morale cea dintâi este credinţa neclintită în adevărurile creştine,
condiţie fără de care nimeni nu poate primi Taina hirotoniei „Cunoaşterea adevărurilor de
credinţă şi apoi trăirea acestor adevăruri trebuie să posede orice candidat, indiferent de gradul
ierarhic pe care trebuie să-l primească”29. Cu ocazia hirotoniei episcopul îşi mărturiseşte credinţa
în public, în Biserică, depunând jurământul solemn că va păzi întregă credinţa ortodoxă, tradiţia
şi legile bisericeşti cu observarea şi respectarea legilor statului.
Ca origine şi scop de origine divină, hirotonia cere de la candidatul la episcopat, ca şi de
la celelate trepte ierarhice, pe lângă cunoştinţe teologice speciale, şi o educaţie morală
corespunzătoare (I Tim. 3, 2-3, Tit 1, 7-9): „Hirotoniţi-vă vouă episcopi şi diaconi, vrednici de
Domnul, blânzi, neiubitori de arginţi, adevăraţi şi încercaţi” 30. „Candidatul la episcopat trebuie să
fi arătat multă vreme o alipire strânsă de credinţa ortodoxă şi o purtare ireproşabilă” 31. În acest
sens este grăitor condiţia pe care o menţionează Sfântul Apostol Pavel: „episcopul să nu fie de
curând botezat, ca nu cumva trufindu-se să cadă în osânda diavolului” (I Tim. 3, 6, canonul 80
apostolic)32.
Candidatul la episcopat trebuie să dovedească înalte calităţi morale, fără să se ţină seama
de originea lui, aşa cum se ţinea în Vechiul Testament. În Biserica Noului Testament pot intra în
cler şi cei născuţi ca nelegitimi (canonul 8 Nichifor al Constantinopol), importante fiind calităţile
27
Vezi şi comentariul lui N. MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 288.
28
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA în Canoanele Bisericii Ortodoxe.Note şi comentarii, p. 125.
29
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească vol. I, p. 280
30
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Clement ROMANUL, Epistola către Corinteni, XV,1, p.31.
31
Comentariul la canonul 12 al Sinodului din Laodiceea al N. MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 288.
32
Vezi comentariul lui Nicodim MILAŞ, op. cit., p. 306.
12
personale ale candidatului. Canoanele opresc cu rigurozitate primirea în cler a aceluia care are
nume rău din pricina vreunei fapte (can. 61, 80 apostolic; can. 2, Sin. I ecumenic).
O altă condiţie este destoinicia în educarea duhovnicească a celorlalţi. Prin eforturile
personale trebuie să le ofere păstoriţilor un larg orizont în ceea ce priveşte procesul general al
cunoaşterii religioase.33 Educaţia şi cultura candidatului la episcopie este o condiţie care a contat
încă din începuturile creştinismului. Mântuitorul instruia pe Apostoli, care trebuiau să fie
învăţătorii credinţei (Marcu 4, 34; Ioan 15, 17; Fapte 1, 3), iar aceştia la rândul lor îndemnau pe
păstorii Bisericii să ia seama la învăţătura lor (I Tim. 4, 6, Tit 1, 9). „Cuvântul de învăţătură rostit
de episcop sau de preot, trebuie să fie bine studiat înainte de a-l rosti poporului, pentru a nu se
strecura greşeli sau abateri dogmatice care să dea naştere la controverse în rândurile
credincioşilor şi ale Bisericii.”34
Canoanele dispun că episcopul trebuie să cunoască temeinic Sfânta Scriptură, canoanele
şi toate cele necesare instruirii poporului (canonul 2 al Sinodului I ecumenic, canonul 2 al
sinodului VII ecumenic). Comentând canonul 2 al sinodului VII ecumenic, Zonara spune că, de
aceea, candidatul la demnitatea episcopală trebuie să poată pătrunde în spiritul Sfintei Scripturi şi
al canoanelor pentru ca să poată înţelege fiecare cuvânt şi să fie în stare să înveţe poporul
încredinţat lui şi să poată răspunde la oricare întrebare care i s-ar pune în această privinţă35.
Ele prevăd examinarea aprofundată a viitorului episcop de către mitropolitul competent
pentru a feri atât Biserca, cât şi clerul de pericolul de a pune episcop vreo persoană ignorantă.
Numai dacă „dovedeşte râvnă şi cunoştinţe suficiente şi dacă va întruni şi alte însuşiri, candidatul
la episcopie poate fi hirotonit”36.
II.2. Căsătoria/celibatul episcopului
Noul Testament include informaţii cu privire la faptul că Sfântul Apostol Petru era
căsătorit; iar starea de bărbat căsătorit era considerată ca fiind normală pentru cei hirotoniţi să le
urmeze în slujire: „episcopul sa fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, [...] bine
chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată buna-cuviinţă” (I Timotei 3, 2-4).
33
Pr. Dr. Sabin VERZAN, „Preoţia ierarhică...”, p. 54.
34
Pr. Doctorand Dan MIRON, „Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele sinoadelor ecumenice” în
S.T., nr. 9-10/1970, p. 694.
35
Sint. At. II, 562 apud N. MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 296.
36
Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, p. 181.
13
Totuşi, primirea bărbaţilor căsătoriţi la treapta preoţiei sau a episcopatului era

condiţionată, în primele canoane, de caracterul deplin creştin al căsătoriei lor: „[bărbatul] cel ce
s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină (ţiitoare), nu poate fi episcop
sau prezbiter sau diacon, sau orice altceva din rândul clerului" (canonul 17 Apostolic). A doua
căsătorie era tolerată doar pentru laici. Canonul tocmai citat exclude clericii de la această
îngăduinţă. Căci, într-adevăr, hirotonia implică propovăduirea Adevărului creştin şi a conceptului
creştin al căsătoriei unice, asemeni lui „Hristos cu Biserica”. Aceasta cerinţă se extinde şi la
soţiile clericilor: „Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată [alungată] sau desfrânată, sau
sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă [actriţă], nu poate să fie episcop sau prezbiter sau
diacon, sau orice altceva din rândul clerului" (canonul 18 Apostolic). Acest fapt este, din nou, în
acord cu idealul creştin al monogamiei absolute cu sens sacramental deplin.
Însă cerinţa nu se referă şi la căsătoriile civile încheiate „înainte de botez”, adică, în afara
Bisericii. După cum am văzut mai sus, acestea nu sunt considerate „căsătorii” şi nu împiedică
hirotonia unui bărbat care ulterior s-a căsătorit în Biserică37.
Foarte de timpuriu, canoanele Bisericii au stipulat că, deşi bărbaţii căsătoriţi pot fi admişi
în cler, clericii din treptele superioare nu se puteau căsători după hirotonie (canonul 26
Apostolic)38. Canonul 6, 12 Trulan interzice cu desăvârşire căsătoria clericilor după hirotonie.
Interzicerea căsătoriei după hirotonie nu s-a făcut din considerente dogmatice, ci din considerente
morale39.
O dezvoltare canonică ulterioară, şi pur disciplinară, a rezervat treapta episcopală
bărbaţilor necăsătoriţi. Această regulă, stabilită întâi de o lege a statului emisă de împăratul
Justinian, este confirmată de Sinodul al VI-lea Ecumenic. Introducerea celibatului a fost
favorizată de explicarea simbolică prezentă la Sfinţii Părinţi anume că Mireasa episcopului este
Biserica, ajungându-se la ideea că „episcopul, soţul Bisericii şi tatăl fiilor săi, nu ar putea avea
altă soţie, nici alţi copii”.40 De fapt, Sinodul nu îngăduie accesul la episcopat doar celibatarilor, ci
permite alegerea de bărbaţi căsătoriţi la aceasta înaltă slujire eclesială, cu condiţia ca aceştia să se
despartă de soţiile lor: „Femeia celui rânduit la vrednicia episcopiei, divorţând mai înainte de
bărbatul său, prin înţelegere reciprocă, după hirotonia episcopală asupra lui, [ea] să intre într-o
37
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, p. 19.
38
Comentând acest canon, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA aminteşte cele menţionate de Zonara care arată că în
vremea sa (sec.XI-XII) presbiterii, diaconii şi ipodiaconii erau întrebaţi înainte de hirotonie dacă vor să se
căsătorească, fiind sfătuiţi să facă lucrul acesta anterior hirotoniei, altminteri erau caterisiţi.
39
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, p. 23.
40
Pr. prof. dr. Constantin RUS, „Starea civilă a clerului şi celibatul după legislaţia Sinodului al VI-lea ecumenic” în
O., nr. 4/2007, p. 25.
14
mănăstire zidită departe de sălaşul episcopului şi să aibă parte de îngrijire din partea episcopului”
(canonul 48 Trulan).
În prezent, divorţurile prin acord mutual, pentru a permite ridicarea soţului la treapta
episcopală sunt destul de rare, iar practica generală este alegerea episcopilor dintre preoţii care
sunt fie monahi, fie văduvi. Tradiţia mai veche a Bisericii a cunoscut numeroşi episcopi
căsătoriţi, fapt încă menţionat în canonul 40 Apostolic. Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei,
(sfârşitul veacului al patrulea) şi numeroşi alţi episcopi contemporani lui, erau bărbaţi căsătoriţi.
Legislaţia imperială ce interzicea hirotonirea de episcopi căsătoriţi a fost emisă într-o
perioadă în care existau numeroşi candidaţi celibatari şi când o mare parte dintre monahi
reprezentau elita societăţii. S-ar putea să fi fost influenţată şi de credinţa că episcopul intră într-o
căsătorie mistică cu dioceza sa, iar această slujire cere o totală dedicare în slujba Bisericii.
În prezent, legislaţia canonică acceptată - cerând ca episcopii să nu fie căsătoriţi -
restrânge posibilitatea alegerii noilor candidaţi, prevenind cel puţin ca demnitatea episcopală să
devină doar apogeul onorurilor eclesiale deschise tuturor clericilor şi păstrează principiul
harismatic al alegerii.
Oricare ar fi restricţiile pastorale şi disciplinare stabilite de Biserică împotriva căsătoriei
după hirotonie şi în favoarea episcopilor necăsătoriţi, înţelesul obştesc al tradiţiei ortodoxe este
limpede. Căsătoria nu este o stare inferioară, ci este binecuvântată de Dumnezeu. 41 Făcând
referire la celelalte trepte Sinodul al Vl-lea Ecumenic dispune: „Iar dacă cineva lucrând
împotriva canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeia legiuită
pe careva dintre cei sfinţiţi [clerici] adică, dintre prezbiteri, sau diaconi, sau ipodiaconi - să se
caterisească. Aşijderea şi dacă vreun prezbiter, sau diacon alungă pe soţia sa sub pretext de
evlavie, să se afurisească, iar stăruind, să se caterisească” (canonul 13 Sinod VI ecumenic; a se
vedea şi canonul 4 al Sinodului de la Gangra).
III. Modul alegerii episcopului
41
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, p. 122-123.
15
III. 1. Episcopul să fie ales/hirotonit de cel puţin trei episcopi

Mântuitorul nu a lăsat nicio prescripţie referitoare la alegerea episcopilor, iar Sfinţii
Apostoli nu au respectat acelaşi mod de alegere. Spre exemplu, în epoca apostolică, în locul lui
Iuda au ales pe Matia, adunând pe toţi credincioşii, prin tragere la sorţ (Fapte 1, 15-26), iar
Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan au ales pe Iacob cel drept episcop al Ierusalimului 42. Sfinţii
Apostoli lăsau în fiecare comunitate nou evanghelizată un episcop. Dintre aceşti episcopi unici şi
stabili Sfântul Apostol Pavel aminteşte pe doi, care au fost şi cei mai apropiaţi ucenici ai săi:
Timotei şi Tit. Referiri mai bogate si mai precise aflăm cu privire la Timotei, primul episcop al
Efesului (Fapte 16, 1). Pe lângă faptul că ne oferă un argument, cu ajutorul căruia putem dovedi
existenţa primilor episcopi hirotoniţi de Apostoli, textele în care este amintit Timotei dau şi un alt
amănunt important, anume acela că a fost hirotonit episcop „cu punerea mâinilor mai marilor
preoţilor” (I Tim. 4, 14), act care constituie, împreună cu rugăciunea concomitentă, esenţialul.
Deci, săvârşitorii hirotoniei lui Timotei n-au fost simpli preoţi, n-a fost nici
Sfântul Pavel, cum s-ar crede din I Tim. 1, 6, ci „mai marii preoţilor”. Aceştia, împreună cu Petru
şi Ioan sunt numiţi de Sfântul Pavel, „stâlpi ai Bisericii” (Galateni 2, 9). Acest drept a fost
rezervat la început Apostolilor, trecând în mod natural la episcopi, succesorii şi continuatorii
misiunii încredinţate lor de către Mântuitorul.
În epoca postapostolică s-a stabilit ca la alegerea şi instituirea unui episcop să ia parte şi
episcopii învecinaţi alături de cler şi poporul Bisericii pentru care se alege episcop 43. Una dintre
cele mai vechi mărturii în acest sens o dă Clement Romanul în Epistola către Corinteni 44. În
secolul al III-lea Sfântul Ciprian al Cartaginei precizează: „Trebuie să ţinem strâns la predania şi
la obiceiul apostolic păstrat aproape în toate părţile, care hotărăsc ca la punerea legală a unui
episcop să se adune episcopii cei mai apropiaţi din acelaşi ţinut şi să aleagă pe episcop în
prezenţa poporului care cunoaşte foarte bine viaţa indivizilor şi a fost martor al tuturor faptelor
lor”.
42
Eusebii hist.eccl., II, 1 apud Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 290.
43
Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 290.
44
Scrierile Părinţilor Apostolici, Sfântul Clement ROMANUL, Epistola către Corinteni, XLV,3, p.69.
16
Canonul I Apostolic precizează: „Episcopul să se hirotonească de doi sau trei episcopi”.
Comentând acest canon, amintind de Zonara, Arhid. Prof. Dr. Ioan. N. Floca menţionează că nu
este vorba de alegerea episcopilor, ci de hirotonia propriu-zisă sau de actul sacramental al
sfinţirii. Acest fapt este susţinut şi de canonul următor, având în vedere că în epoca apostolică şi
în anii următori acesteia preoţii şi diaconii erau aleşi de credincioşi şi apoi hirotoniţi de episcop 45.
Zonara explică în comentariul aceluiaşi canon: „În timpul vechiu se numea hirotonie însăşi
alegerea şi anume se zice că de aceea, fiindcă cetăţenii când le era permis să aleagă pe episcopi,
se adunau la un loc spre a-şi da votul pentru unul sau altul. Şi spre a cunoaşte de partea cui este
majoritatea, alegătorii obişnuiau să-şi ridice mâinile şi după mâinile ridicate numărau voturile
fiecărui candidat şi astfel acel candidat se considera episcop ales, carele a primit cele mai multe
voturi. De aici este luat cuvântul hirotonie. În acest sens au folosit cuvântul acesta şi Părinţii
sinoadelor, numind hirotonie şi alegerea.”46
Iar referitor la numărul de doi sau trei prevăzut de canon acelaşi autor precizează că prin
canonul 4 al Sinodului I ecumenic, cât şi prin canonul unic al sinodului particular de la
Constantinopol-394, se dipune într-un fel care înseamnă în fond abrogarea canonului I apostolic,
prin faptul că prevăd că hirotonia unui episcop trebuie să fie de cel puţin trei episcopi plus
mitropolitul47. Canonul 4 al Sinodului I ecumenic şi canonul 2 al Sinodului VII ecumenic, la fel
ca şi alte canoane ale sinoadelor locale menţionează: „Se cuvine aşadar ca episcopul să se aşeze
de către toţi (episcopii) cei din eparhie (provincie)”, iar în cazul în care nu ar putea ajunge „să se
adune trei la un loc, împreună alegători făcându-se şi cei absenţi şi consimţind prin scrisori,
atunci să se facă hirotonia”, dreptul de întărire avându-l mitropolitul. În acest canon sunt abordate
atât alegerea, cât şi hirotonia48. Astfel, la alegerea unui episcop trebuia că toţi episcopii regiunii să
fie prezenţi. În cazul în care nu se uneau toţi episcopii asupra celui care trebuie ales, după
canonul 6 al aceluiaşi sinod, canonul 50 al sinodului din Cartagina, canonul 19 al Sinodului din
Antiohia, decidea majoritatea.
45
Arhid. Prof. Dr. Ioan. Nicolae. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe.Note şi comentarii, p. 7.
46
Sintagma Ateniană II, 2 apud Nicodim MILAŞ,Canoanele Bisericii Ortodoxe.., vol. I, partea I., p.181-182.
47
Pr. Prof. Dr Ene BRANIŞTE, Arhim. Prof. Ghenadie NIŢOIU, Pr. Prof. Gheorghe NEDA, Liturgica teoretică,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p.28.
48
Arhid. Prof. Dr. Ioan.N.FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe.Note şi comentarii, p. 57.
17
În primele veacuri creştine „la alegerea episcopilor se proceda aşa: (...) se aduna poporul,
clerul şi episcopii eparhiei; prezentau persoanele potrivite pentru această demnitate şi după ce
poporul îşi dădea părerea asupra lor, episcopii adunaţi hotărau care e cel mai vrednic pentru
episcopat, sau chiar episcopii propuneau un candidat asupra căruia poporul se pronunţa pro sau
contra. După ce poporul, clerul şi episcopii se înţelegeau între dânşii rezultatul alegerii se
supunea mitropolitului respectiv spre întărire, apoi se făcea sfinţirea celui ales” 49 (canonul 12 al
Sinodului din Laodiceea, canonul 50 al sinodului din Cartagina). Dacă vreunul se ridica
împotrivă, clericul din a cărui eparhie era glasul - „se va umple de necinste” (canonul 13 al
sinodului din Cartagina).
La alegerea unui episcop participă mai mulţi episcopi, deoarece, „în privinţa
puterii lor spirituale sunt deplin coordonaţi întreolaltă, după cum egali au fost în privinţa puterii
lor şi Apostolii, ai căror succesori sunt episcopii; în conformitate cu aceasta nici unul dintre
episcopi nu poate transmite altuia toată puterea deplină pe care o deţine, păstrând în acelaşi timp
şi pentru sine puterea întreagă pe care o avea, ci aceasta o poate face numai adunarea
episcopilor, puterea comună mai multora”50.
Simeon Tesaloniceanul prezintă astfel alegerea episcopilor în vremea sa:
„Mitropolitul convoacă pe toţi episcopii. Dacă nu se pot aduna toţi, trebuie să se adune cel puţin
trei la locul stabilit de mitropolit pentru alegere. În colegiul electoral mitropolitul nu e prezent, ci
e reprezentat prin Cartofilaxul său, care ocupă un loc de cinste în colegiu. La invitarea
cartofilaxului, care nu are drept de vot, fiecare episcop începând de la cel mai bătrân îşi dă votul.
(...) Rezultatul votării e supus mitropolitului de către cartofilax. După cercetarea alegerii
mitropolitul înştiinţează pe cel ales dintre cei trei”.51
49
50
Nicodim MILAŞ, op. cit., p. 180.
51
Simeon TESALONICEANU, Despre acţiunile sfinte, cap. 189 apud Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental,
p. 294.
18
În afara alegerii de către sinodul episcopal sau alegerii şi cu participarea poporului
sau a reprezentanţilor lui, au existat şi cazuri în care episcopii erau numiţi de autorităţile civile.
După numire cel ales după rânduială era supus examinării canonice înaintea sinodului episcopal
sub preşedinţia mirtropolitului, examinare prescrisă de canonul 80 apostolic şi de canonul 2 al
Sinodului VII ecumenic. Dacă respectivul candidat la episcopat se dovedea vrednic de slujba
episcopală în urma examinarii canonice, urma hirotonia, după care urma decretul de confirmare
şi dreptul la scaunul episcopal. Acest procedeu a fost introdus în Biserică de către împăraţii
greco-romani, care se decretau ocrotitori ai Bisericii, căreia îi acordau privilegii. La aceasta a
contribuit şi puctul de vedere al dreptului civil roman, care considera dreptul sacru o parte a
dreptului public.
III. 2. Participarea mirenilor la alegerea episcopului
19
Dacă participarea episcopilor la alegerea altui episcop este un fapt de necontestat

şi s-a păstrat, niciodată fiind schimbat, participarea mirenilor, a poporului la alegerea episcopilor
a suferit schimbări pe parcursul trecerii timpului52.
În Sfânta Scriptură observăm rolul credincioşilor în alegerea slujitorilor
bisericeşti, în Fapte 6, 3 ; I Cor. 6, 4 etc. Mai lămurit apare acest lucru în Didahia celor 12
Apostoli, cap. 15, 153, unde credincioşii sunt îndemnaţi de autor să-şi hirotonească, adică să-şi
aleagă episcopi şi diaconi. Termenul trebuie înţeles numai în sensul clasic de alegere. Autorul,
adresându-se simplilor creştini, desemnează prin acest cuvânt partea care le revine lor în alegerea
sau aprobarea candidaţilor. Iar hirotonia avea loc imediat după alegere.
Începând chiar din epoca apostolică, atunci când un Apostol sau un episcop
alegea pe alt episcop, se ţinea seama de dorinţele şi de asentimentul tacit sau formal al
credincioşilor. „Alegerea clericilor se făcea «plebe praesente», în prezenţa poporului şi cu ştirea
lui, aşa fel, încât el să vadă la faţă şi să cunoască pe cel care se alegea, alegere pe care o întărea
cu învoirea sa.”54 Când Sfântul Apostol Pavel numeşte episcopi fără să consulte pe membrii
comunităţii respective, ţine totuşi seama de sentimentele credincioşilor, alegând pe cei care se
bucurau de o bună reputaţie şi erau plăcuţi Bisericii respective. „Prescripţiile lăsate de Sfinţii
Apostoli, privind modul statornicirii unei ierarhii canonice, au fost însuşite de primele comunităţi
creştine drept norme şi criterii în organizarea lor canonică”.55
52
53
Scrierile Părinţilor Apostolici, Învăţătură a celor 12 Apostoli, XV, 1, p. 31.
54
Prof. Teodor M. POPESCU, „Cler şi popor în primele trei secole” în S.T., nr. 9-10/1949, p. 717.
55
Pr. asist. Nicolae V. DURĂ, „Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei canonice” în O., nr.
3/1982, p. 452.
20
În primele veacuri creştine la alegerea episcopilor se proceda astfel: se aduna
clerul, poporul şi episcopii eparhiei, prezentau persoanele potrivite pentru această slujire, iar
după ce poporul îşi dădea părerea, episcopii adunaţi hotărau care este cel mai vrednic de
episcopat. În prima jumatate a secolului al III-lea, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit precizează că
„episcop să fie hirotonit acela care a fost ales de toţi. Când se va fi pronunţat numele său şi va fi
agreat, poporul se va aduna cu presbiterii în zi de duminica”. De aici se poate concluziona că în
primele trei secole rolul obştii credincioşilor în alegerea episcopilor era destul de însemnat,
„chiar decisiv, când vrea să se aleagă episcop pe seama sa” 56, lucru care se va vedea lămurit şi în
Constituţiile Apostolice (VIII, 4). Poporul participa la alegere conlucrând cu episcopii şi cu tot
clerul, fie că episcopii alegeau şi comunitatea îşi dădea consimţământul, fie că obştea
credincioşilor şi clerul alegeau şi episcopii aprobau, confirmau sau nu alegerea.
La început, la alegerea unui episcop participa întreaga populaţie a ţinutului
respectiv, nedeosebindu-se vreo stare socială aparte, însă, producându-se dezordine, Sinodul din
Laodiceea a hotărât să oprească cu totul ca „plebea adunată” să aleagă pe cei care trebuiau primiţi
în slujba Bisericii (canonul 13). Interpretând acest canon, urmărind şi cele comentate de Zonara,
Nicodim Milaş afirmă că prin „plebe” autorii canonului au dorit să se refere la prostimea
poporului, nu la categoriile superioare, inteligente. Deci, „prin acest canon poporul nu a fost
deposedat de dreptul legal de a participa în limite determinate la alegerea persoanelor preoţeşti şi
în special la alegerile de episcopi”57. Pe baza acestui canon s-a format obiceiul ca la alegerea unui
episcop să ia parte numai pesonalităţi distinse din popor, obicei pe care Justinian l-a ridicat la
rang de lege58. Se hotăra ca în vederea alegerii episcopului atât clerul cât şi poporul de vază „să
se adune la locul stabilit şi, după depunerea jurământului că vor lucra fără părtinire, să aleagă trei
persoane despre care sunt convinşi că întrunesc toate calităţile prevăzute de canoane şi de legile
civile. Dintre aceştia mitropolitul împreună cu episcopii aveau să aleagă şi să pună episcop pe
cel mai merituos”59. Această lege al lui Justinian a intrat în colecţiile canonice imediat după
adoptare, devenind lege generală a Bisericii.
56
Nicodim MILAŞ în Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii (canoanele Sinoadelor locale), vol.II,
partea I, traducere de Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici, Arad, Tidpografia Diecezană, 1934, p. 210.
57
Dr. Nicodim MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii(canoanele Sinoadelor locale), vol.II,
partea I, p. 92.
58
Novela 123, cap.1apud Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 292.
59
Justin Novela 137, cap. 2 apud Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 293.
21
În secolul al VIII-lea sinodul al VII-lea ecumenic prin canonul 3, ca şi canoanele:

30 apostolic, 4 al Sinodului I ecumenic, 12 al Sinodului din Laodiceea, interzice amestecul
dregătorilor lumeşti în alegerea episcopilor, condamnă obiceiul unora de a ajunge episcopi
apelând la conducerile civile, desconsiderând autoritatea bisericească şi declară alegerea unor
astfel de episcopi nevalidă.
Acest obicei al alegerii şi confirmării episcopilor din partea sinodului episcopal cu
participarea poporului, respectiv a reprezentanţiolor aleşi, s-a păstrat timp de câteva secole.
Întrebat de patriarhul Marcu al Alexandriei dacă ţăranii au voie să participe la alegerea
episopului, renumitul comentator Theodor Balsamon nu prea aprobă participarea poporului la
alegerea episcopului60.
O dovadă a susţinerii participării poporului la alegerea episcopilor poate fi
considerat decretul patriarhului ecumenic Filotei din noiembrie 1370 asupra hirotoniei
monahului Antim ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, după alegerea făcută de cler şi de popor61.
Dreptul participării poporulul la alegerea episcopului îşi pierde, însă, în timp
importanţa, alegerile urmând să se facă doar de sinodul episcopal, fără participarea poporului, sau
chiar episcopii propuneau un candidat asupra căruia poporul se pronunţa pro sau contra. După ce
popopul, clerul şi episcopii se înţelegeau între dânşii rezultatul alegerii se supunea mitropolitului
respectiv spre întărire, apoi se făcea sfinţirea celui ales. Se observă că dreptul de a alege, în sens
restrâns, îl aveau episcopii, în timp ce poporul adeverea calităţile candidatului la episcopat.
„Glasul poporului era tot atât de decisiv ca şi al episcopilor, din care pricină nimeni nu putea
ajunge episcop fără consimţământul poporului. Dacă episcopii nu se puteau înţelege între ei,
decidea majoritatea, dacă nici aşa nu se învoiau, se adresau poporului al cărui vot înlătura orice
înţelegere”62.
60
Sintagma ateniană II, 123 apud Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 293.
61
Acta Patriarh. Constant. I, 535 apud Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 293.
62
Vezi şi comentariul lui N. MILAŞ la canonul 50 Cartagina, op. cit., p. 292, ori al lui Arhid. Prof. Dr. Ioan.N.Floca,
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, p. 291.
22
Modalitatea de alegere a episcopilor a fost una din preocupările constante şi ale
Sfinţilor Părinţi. Chiar dacă unele canoane lasă loc interpretării că mirenii nu ar fi avut nici un
rol, sau că ar fi avut doar unul consultativ, aceasta se datorează şi faptului că unii comentatori au
fost derutaţi de sinonimia unor cuvinte ca heirotonéo şi proheirízo, ambele însemnând „a alege
prin ridicarea mâinii” şi folosite în practica electorală din cetăţile antice greceşti. Ele au intrat în
limba română liturgică, dar sunt folosite numai în slujba hirotoniei (folosindu-se şi verbul „a
prohirisi”), dar nu şi în procedura alegerii. Alţi comentatori nu au făcut întotdeauna distincţia
terminologică între „desemnarea” (nominalizarea sau propunerea), „numirea” (alegerea sau chiar
hirotonia) şi „instalarea” unui nou episcop, mai ales când toate trei se petreceau în aceeaşi zi.
Pe de altă parte, au existat (şi încă există) tradiţii specifice unor Biserici locale,
fără ca acestea să pretindă adoptarea lor de către alte Biserici. În Biserica Egiptului, de pildă, în
primele patru secole episcopii erau aleşi cu precădere dintre şi de către clerici, de multe ori pe
criterii de rudenie, interese, preferinţe personale sau solidaritate de tagmă, ceea ce l-a făcut pe
Fericitul Ieronim să compare această practică cu modul în care armatele romane îşi alegeau prin
aclamaţii pe noii împăraţi.
În secolul al III-ea au existat însă şi cazuri, mai ales în Roma şi în nordul Africii,
în care episcopul era ales, tot prin aclamaţii, numai de popor. Unanimitatea opţiunii poporului era
interepretată ca expresie a voii lui Dumnezeu, aşa cum s-a petrecut cu Sfântul Ambrozie şi cu
Papa Fabian. Istoria evoluţiei canonice în Biserica Universală atestă, însă, participarea mirenilor
la alegerea episcopului.
23
Este adevărat că cel de al 30-lea canon Apostolic, precum şi canonul 4 al

Sinodului I Ecumenic prevăd alegerea episcopului doar de către episcopi (dar fără să interzică în
mod expres participarea sau prezenţa poporului), dar canonul 3 al Sinodului VII Ecumenic,
referindu-se anume la ele, le explică prin grija Bisericii de a nu permite imixtiunea „dregătorilor
lumeşti”. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, în primele patru secole, trei erau factorii care colaborau
la alegerea episcopului: episcopii, clerul, poporul (acesta din urmă, la început ca mulţime, apoi
prin reprezentanţi). De obicei, poporul propunea candidaţii, deoarece îi cunoştea mai bine decât
episcopii şi, pe de altă parte, se evita situaţia neplăcută în care noul ales nu era acceptat de
mulţime, raţiuni consemnate şi de Origen63. Episcopul Romei Celestin scria în anul 429: „Nimeni
să nu fie dat episcop celor ce nu l-ar voi, ci să se cerceteze consensul şi dorinţa clerului şi
poporului”.
Teodoret al Cirului ne relatează astfel despre alegerea episcopului Petru ca
succesor al Sfântului Atanasie cel Mare în scaunul Alexandriei: „(...) iar Petru, un bărbat foarte
distins, a primit arhipăstorirea, deoarece căpeteniile acestui fericit scaun l-au propus pe el, fiind
toţi de acord – şi clerici, şi cei ce se aflau în demnităţi şi slujbe înalte (magistraţi). Pe lângă
aceştia, întregul popor îşi arăta bucuria prin aclamaţii (...) şi au venit în grabă şi arhiereii vecini şi
chiar pustnicii, părăsindu-şi nevoinţele ascetice şi cerând toţi ca Petru să moştenească scaunul lui
Atanasie”64. La rândul său, Sfântul Ciprian al Cartaginei ne-a lăsat şi el o mărturie asupra
completării scaunelor vacante: „Cornelius a fost ales episcop prin voia lui Dumnezeu şi a
Hristosului Său, prin mărturia a aproape întregului cler, prin votul poporului care era de faţă,
împreună cu preoţii bătrâni şi episcopii vecini”.
Argumentele extrase din vasta operă a Sfinţilor Părinţi ar putea continua, dar e
bine ca, în acest sens, să ascultăm şi vocile câtorva din canoniştii care ne stau la îndemână.
63
Origen, Scrieri alese, studiu introductiv, traducere, note de Pr. Prof. Teodor BODOGAE şi Pr. Prof. C. GALERIU,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Convorbire cu Heraclide, p. 327.
64
Teodoret, episcopul Cirului, Istoria bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1995, p. 178.
24
Comentând canonul 36 Apostolic, părintele profesor Ioan Floca precizează:
„Canonul se referă la rânduiala existentă în Biserica veche, după care alegerea întregului cler
(episcop, prezbiter, diacon) se făcea prin participarea credincioşilor laici.”65 Acelaşi autor afirmă:
„Participarea laicilor la îndeplinirea puterii executive în viaţa Bisericii s-a afirmat dintru început,
cu deosebire prin colaborarea lor la actele de alegere a clerului. [...] Acestea au rămas până azi
actele la care participă credincioşii laici pe temeiuri tradiţionale şi canonice, adică pe baza unei
practici îndelungate care a dobândit putere de lege, cât şi pe baza unor rânduieli canonice
pozitive, exprimate prin texte ale sfintelor canoane şi prin legi bisericeşti care nu poartă acest
nume”66.
Pe baza sfintelor canoane, dar şi a tradiţiei devenite lege, împăratul Justinian I a
emis o lege şi două novele cu privire la alegerea episcopului; din niciuna nelipsind elementul
mirean. În legătură cu aceasta, iată ce conchide cunoscutul preot profesor Liviu Stan:
„Participarea mirenilor la acest act este indispensabilă, această participare fiind consfinţită şi
ridicată la putere de lege prin uzul atât de vechi răspândit în întreaga Biserică şi observat până în
zilele noastre. [...] Ea rezultă şi din însăşi concepţia corectă ortodoxă despre Biserică şi despre
forma ei de conducere. Colaborarea mirenilor este indispensabilă în sensul că o alegere făcută
numai de către episcopi este aproape tot atât de puţin potrivită cu spiritul Bisericii creştine ca una
făcută numai de laici”67. El, însă, precizează: „Episcopilor le revine, în instanţă supremă, dreptul
de a se pronunţa asupra alegerii episcopilor, dar în această pronunţare ei sunt obligaţi să ţină
seama de glasul poporului, căci în Biserica Ortodoxă autoritatea nu se exercită în mod
absolutist”68.
65
Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii, 1991, p. 28.
66
Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii, p. 261.
67
Liviu STAN, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939, p. 68.
68
Liviu STAN, Mirenii în Biserică, p. 609.
25
Profesorul Liviu Stan, în cartea sa de căpătâi, Mirenii în Biserică, consacră

procedurii de alegere a episcopilor nu mai puţin de 358 de pagini. Comentând canonul 4 al
Sinodului I Ecumenic de la Niceea, el menţionează şi Enciclica ecumenică adresată tuturor
Bisericilor din lume. În fapt, ea completează dispoziţiile acestui canon când spune că „şi poporul
trebuie să participe la alegerea episcopului”, „dacă este vrednic pentru aceasta şi dacă poporul îl
alege”69. Această regulă era moştenită din epoca imediat apostolică şi poate fi găsită în epistola pe
care Clement Romanul le-o adresa Corintenilor, în sensul că alegerea episcopului se făcea „în zi
de Duminică, adunându-se poporul împreună cu soborul presbiterilor şi fiind prezenţi
episcopii”70. În Sinodul al IV-lea Ecumenic, din Calcedon, episcopul Ştefan din Efes, spre a
dovedi că el ocupase scaunul în mod canonic, precizează că „a fost ales pentru acest scaun
episcopal de către 40 de episcopi, prin voturile celor mai distinşi fruntaşi ai clerului şi ai
întregului popor”71.
Canonistul Nicodim Milaş consideră că nu mai puţin concludent este canonul 6 al
Sinodului de la Sardica. Acesta se referă limpede la situaţia în care „mulţimile, adunându-se, s-ar
ruga să se facă aşezarea episcopului cerut de ele”, dar alegerea nu se poate face din cauza
absenţei nemotivate a unuia din episcopii electori. În acest caz, alegerea se va face de către cei
prezenţi, deoarece „trebuie împlinită voinţa mulţimii”72 .
Sfântul Vasile cel Mare, în una din epistolele sale pastorale (citată tot de Milaş)
aminteşte că „alegerea păstorului pe seama unei cetăţi anume cade în sfera de competenţă a
episcopilor, dar votul poporului are însemnătate decisivă în această chestiune” 73. Astfel că „în
primele cinci secole ale Bisericii, la alegerea episcopului votul poporului era tot atât de decisiv ca
şi votul episcopilor şi fără consimţământul poporului nimeni nu putea ajunge episcop”74.
Şi practica liturgică ortodoxă în slujba hirotoniei este grăitoare: la sfârşit episcopul
îl prezintă poporului pe noul hirotonit rostind cu voce tare întrebarea: „Vrednic este?”, la care se
răspunde: „Vrednic este!” Acest dialog final se petrece şi la hirotonia arhiereului, răspunsul
având caracterul limpede al unei ratificări.
69
Dr. Nicodim MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol.II, partea I, Arad, 1934, p. 19.
70
Dr. Nicodim MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 20
71
Dr. Nicodim MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 21.
72
73
74
26
De aceea, ca parte vie a Bisericii, laicii au un rol important prin participarea activă
la viaţa Bisericii75. Mai mult decât atât şi ei devin responsabili de „soarta” Bisericii (I Cor. 3, 9,
16, 17), fapt pentru care toate mădularele Bisericii sunt chemate să facă parte din viaţa Bisericii,
să contribuie prin anumite activităţi la zidirea duhovnicească76.
IV. Alegerea episcopilor potrivit potrivit legilor civile şi bisericeşti date pe teritoriul
României. Implicarea Statului în alegerea episcopilor
75
Pr. Lect. Dr. Constantin RUS, Drept bisericesc, partea I, Arad, 200, p. 147.
76
Pr. Prof. Dr. Liviu STAN, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939, p. 99; Idem,
„Elementul laic în Biserica Ortodoxă”, în M.M.S., nr. 1-2/1962; Idem, „ Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă”, în
S.T., nr. 3-4/1968.
27
IV.1. Relaţia Biserică-Stat
Sfânta Scriptură (Romani 13, 1, I Petru 2, 13, Tit 3, 1) a susţinut faptul că ambele
împărăţii sunt rânduite de Dumnezeu, Statul fiind legitimat de Dumnezeu, cât despre Biserică, ea
Îl are pe Hristos Însuşi Cap al Ei. Începând cu epoca Sfântului Constantin cel Mare, Biserica a
căpătat un statut privilegiat, în timpul împăratului Teodosie cel Mare devenind religie oficială de
stat prin edictul de la Tesalonic, din 28 februarie 380. Încă de la început, creştinismul a afirmat
originea divină a autorităţii şi a statului, chiar şi în timpul celor mai crude persecuţii,
propovăduind necesitatea slujirii statului nu numai de teamă, ci şi din datorie morală. „Biserica
trebuie să fie aluatul care dospeşte toată frământătura pentru că mântuirea nu vizează numai
individul, ci şi suma indivizilor, adică societatea”.77 Pentru vechii evrei, marea „crimă" a lui
Hristos a fost loialitatea faţă de statul roman. La rândul său, prin creştinare, statul (încă, de la
începuturile lui, instrument al Providenţei) a ajuns să slujească Biserica. Dintotdeauna, „statul
este un colaborator al Bisericii în slujba omenirii şi, pentru aceasta, un serv al divinităţii. Un
mandatar şi un econom îndrituit să asigure pe pământ o ordine morală, care trebuie să imite şi să
reproducă pe cea din lumea cerească. Ordinea este de esenţă divină şi lumea este ordine” 78.
Profesorul Teodor M. Popescu arată că între ortodoxie şi catolicism există deosebiri de esenţă şi
în ceea ce priveşte concepţia despre raportul Biserică-Stat. „Episcopul rebel şi strateg, şi Papa în
primul rând, a fost una dintre cele mai triste forme ale negării ideii creştine de ierarhie, ca şi de
Stat”. În schimb, în ortodoxie, Biserica a admis independenţa Statului faţă de ea, „încadrându-se,
disciplinată şi leală, în el”79.
77
Pr. lect. dr. Tache STEREA, „Disciplina clerului în lumina sintelor canoane şi a legiuirilor bisericeşti” în O., nr. 1-
2/2000, p. 70.
78
Teodor M. POPESCU, Probleme actuale în Biserică şi stat, Bucureşti, 1935, p.110.
79
Teodor M. POPESCU, Probleme actuale în Biserică şi stat, Bucureşti, 1935 p. 117.
28
În mod tradiţional, în creştinismul răsăritean relaţiile dintre Biserică şi Stat în
ţările majoritar ortodoxe sunt statornicite pe baza principiului bizantin al simfoniei 80 , adică al
armoniei, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii distincte: una spirituală şi alta politică,
pe care le unea, însă, viaţa socială comună a credincioşilor Bisericii şi a cetăţenilor Statului.
Acest principiu al simfoniei este formulat de împăratul Justinian în Novela a VI-a (Novelele VI şi
XXIII reprezintă, de altfel, „un fel de constituţie e Bisericii Imperiale” 81): „Sacerdoţul şi
Imperiul (sacerdotium et Imperium), sunt două daruri preţioase pe care Dumnezeu le-a lăsat
oamenilor din dragostea Sa nemărginită. Sacerdoţiul priveşte lucrurile divine; Imperiul conduce
lucrurile muritoare şi le guvernează; şi unul şi celălalt provin din acelaşi principiu, dirijând cursul
vieţii umane". La rândul său, Imperiul prelua asupra lui grija păstrării dogmelor bisericeşti şi a
demnităţii sacerdotale. Clerul, în armonie cu Imperiul, orienta întreaga viaţă publică spre
Dumnezeu82. Recunoscându-şi reciproc identitatea proprie, distincte si autonome, cele două
instituţii fundamentale aveau scopuri complementare, care se adresează aceleiaşi societăţi,
colaborând în mod simbiotic. Astfel, statul, apărându-se de invadatori, apăra implicit şi faţa
văzută a Bisericii, iar Biserica, îndrumând pe credincioşi pe calea mântuirii, îi îndeamnă în
acelaşi timp să-şi îndeplinească şi datoriile lumeşti. Acest principiu a fost, însă, adesea încălcat
de-a lungul istoriei83, fie prin amestecul unei puteri în domeniul celeilalte, fie, începând cu epoca
modernă, la dispariţia complementarităţii.
80
John MEYENDORF, Teologia bizantină, traducere de Al. I. Stan, Bucureşti, 1996, p. 282-299; Serghei Bulgakov,
Ortodoxia, tr. de Nicolae Grosu, Bucureşti, 1997, pp. 175-185.
81
Lect. Univ. Dr. Constanţiu DINULESCU, „Bizanţul-un imperiu guvernat de lege.De la Codex Theodosianus la
Corpus Iuris Civilis” în Revista de Ştiinţe Juridice, 2007, p.23.
82
Emanoil BĂBUŞ, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, p. 97.
83
Paul NEGRUŢ, Biserica şi statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei “ bizantine, Oradea, 2000, p. 45-48.
29
În Ţările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptată la realităţile

Principatelor şi apoi ale Statului Român modern, influenţat fiind de spiritul occidental. „Statul
nostru, creat şi dezvoltat pe temeiurile sigure ale creştinismului istoric, a înţeles în toate
împrejurările că biserica, prin înalta ei chemare spirituală, constituie unul din aşezămintele
fundamentale în opera de închegare şi perfecţionare a societăţii omeneşti”. 84 Pe lângă aceasta,
simfonia Biserică-Stat n-a fost niciodată simetrică în sensul de egalitate de forţe militare, ci
aproape întotdeauna a fost una asimetrică şi denivelată. „Oricum, în viaţa poporului român,
Biserica Ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci
spaţiul în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împăraţia veşnică a cerului, arcul
dintre «arşiţa» zilei de acum şi speranţa zilei de apoi. În acest sens, în toată istoria ei, simfonia
dintre Biserică şi Stat a fost marcată de tensiunea dintre ideal si insuficienţă, dintre tradiţia
continuităţii şi tendinţa înnoirii” 85. „Modernitatea a antrenat redefinirea radicală a raporturilor
dintre sfera social-politică şi cea religioasă”, elaborându-se soluţii diriguitoare dintr-o perspectivă
laică/seculară, spiritualul fiind, tot mai frecvent, subordonat intereselor laice.86
Unul din aspectele vieţii Bisericii în care influenţa politicului s-a manifestat cel
mai pregnant a fost alegerea sau îndepărtarea ierarhilor din funcţiile lor. Din punct de vedere
canonic, puterea politică nu se putea amesteca deschis în alegerea ierarhilor. Însă în practică
lucrurile au stat cu totul altfel.
IV.2. Alegerea episcopilor în Ţările române în secolele XIV-XVIII
84
Biserica noastră şi cultele minoritare. Mare discuţie în jurul legii cultelor, introducere de N. Russu
ARDELEANU, Bucureşti, 1928, p. XXIX.
85
Dr. Adrian LEMENI, Dr. Florin FRUNZĂ şi Ştefan IONIŢĂ, Viaţa religioasă în România, ediţia a II-a, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 10-11.
86
Costel COAJĂ, Relaţia stat-biserică în perioada 1938-1948. Cazul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Princeps
Edit, Iaşi, 2008, p. 5.
30
Ţările române se încadrează în contextul creştinismului răsăritean şi din această
perspectivă a colaborării dintre Biserică şi Stat. Conducătorii români, încă de la apariţia primelor
forme de organizare statală, au avut în vedere şi organizarea bisericească şi, implicit asigurarea
unui conducător bisericesc, care să poarte de grijă de credincioşii supuşi. Analizând Diploma
Cavalerilor Ioaniţi, care menţionează atât existenţa unor formaţiuni statale, cât şi a unor biserici,
episcopi şi arhiepiscopi, Părintele academician Mircea Păcurariu îşi exprimă convingerea că pe
lângă curtea fiecărui cneaz sau voievod îşi avea reşedinţa şi câte un episcop. 87 O dată cu
unificarea formaţiunilor statale s-a făcut, probabil, şi unificarea organizaţiei bisericeşti, şi astfel
apar mitropoliile.88 Atât în ceea ce-i priveşte mitropoliţi, cât şi pe episcopi, recunoaşterea lor
oficială trebuia făcută de către Patriarhia ecumenică.
În cazul Ţării Româneşti, atunci când Patriarhia eumenică recunoaşte Mitropolia
Ungrovlahiei şi mutarea episcopului Iachint de la Vicina în fruntea acestei mitropolii, în
scrisoarea adresată de către patriarh domnitorului Nicolae Alexandru, îl îndatorează pe acesta să-i
trimită „scrisoare cu jurământ” în care să promită că atât el cât şi urmaşii lui vor rămâne sub
oblăduirea Patriarhiei ecumenice şi vor primi ierarh de acolo. 89 Vedem aşadar că în această
perioadă ierarhii din Ţara românească erau numiţi de sinodul patriarhal.
În Moldova, după unificarea organizaţiei statale, domnitorul alege doi ierarhi,
români de neam, Iosif şi Meletie, hirotoniţi de mitropolitul de Halici. Acest fapt va tărăgăna
recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia ecumenică, întrucât era pusă în faţa unui
fapt împlinit, neputând impune un ierarh grec sau devotat. În timpul lui Alexandru cel Bun,
mitropolitul Iosif va primi recunoaşterea Patriarhiei, moldovenii reuşind impunerea unui ierarh
de neam cu ei.
Astfel de conflicte între domnitor şi Patriarhia ecumenică pe tema recunoaşterii
unui episcop nu vor mai fi întâlnite, mai ales după căderea Constantinopolului sub turci, moment
în urma căruia Patriarhia va avea nevoie şi va primi sprijin material din partea domnitorilor
români. În aceste condiţii domnitorul îşi impunea de obicei candidatul favorit pe scaunul de
episcop.
87
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 254.
88
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 255.
89
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 255.
31
Acest lucru reiese limpede din cele relatate de Dimitrie Cantemir, în Descrierea
Moldovei: „Privegherea dinafară asupra bisericii Moldovei cade în seama domniei însăşi, care ia
aminte cu râvnă şi cu multă grijă ca purtarea şi învăţătura feţelor bisericeşti să se potrivească cu
temeiurile credinţei; ca nici unul dintre dânşii să nu se abată din calea adevărului şi să nu ascundă
inimă de lup sub piele de oaie [...] După ce a dobândit întărirea domniei, trei episcopi ai
Moldovei împlinesc punerea mâinilor deasupra capului şi dau de ştire patriarhului de
Constantinopol printr-o scrisoare că cutare şi cutare om cucernic, cu frica lui Dumnezeu şi
învăţat, s-a ales cu ajutorul Sfântului Duh şi nu în alt chip care să atârne de vrerea omenească.
Acelaşi lucru îl face domnul printr-o scrisoare osebită... la care lucru patriarhul nu poate să se
împotrivească cu nici un fel [...] Cu toate că mitropolitul stă la un loc de cinste aşa de înalt, totuşi
el nu poate nici să aşeze şi nici să scoată din scaun pe vreunul dintre arhiereii săi, căci numai
domnul poate să cântărească felul de viaţă şi învăţătura acelora care ar putea să fie aleşi şi să
cerceteze pricinile celor ce trebuie să fie scoşi din slujbă, precum şi să hotărască. Căci domnia a
luat pe seama ei toate acestea; numai binecuvântarea după canoanele statornicite de apostoli a
lăsat-o în grija mitropoliţilor. În schimb nici domnul nu poate să schimbe, să adauge sau să scoată
ceva din treburile duhovniceşti. [...] Această rânduială nu o ţin decât domnii cei evlavioşi. Căci,
dacă domnul nu cinsteşte credinţa, atunci nici o lege nu poate să-l îngrădească.”90
Textul sugerează două lucruri: pe de o parte, autocefalia de facto de care s-a
bucurat Biserica Ortodoxă din cele două Principate faţă de Patriarhia constantinopolitană,
datorată în mare parte imenselor contribuţii oferite pentru sprijinirea ortodoxiei aflată sub
stăpânirea Imperiului Otoman, iar, pe de altă parte, intervenţia frecventă, peste capetele ierarhiei,
în administraţia bisericească, a domnului, care numea nu numai mitropolitul, ci şi pe episcopi sau
stareţi. Consecinţa acestei situaţii a fost că, de multe ori, mazilirea unui domn însemna şi plecarea
mitropolitului rânduit de acesta, care îşi putea recâştiga cârja arhierească dacă protectorul său
revenea pe tronul ţării. Schimbarea destul de frecventă a mitropoliţilor afecta, însă, puţin viaţa
profundă a bisericii, care se desfăşura după aceleaşi rânduieli seculare, iar averile proprii îi
confereau un grad ridicat de autonomie. Schimbarea persoanei din fruntea statului nu însemna şi
o viziune nouă asupra societăţii, economiei, relaţiilor biserică-stat, asupra cărora biserica să se
pronunţe.
90
Dimitrie CANTEMIR, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Bucureşti, p. 160-161. Învăţatul domn
surprinde o mitropolie a Moldovei aflată la apogeul influenţei sale în lumea ortodoxă, cvasi independentă faţă de
Patriarhia de Constantinopol, rezultat al imensului sprijin acordat de Ţările Române pentru supravieţuirea ortodoxiei
din cuprinsul Imperiului Otoman..
32
Îndreptarea legii în glava 8, prevede cercetarea candidaţilor la episcopie, şi dacă
se va aduce vreo pâră împotriva vreunui astfel de candidat să nu se facă hirotonirea lui decât
numai în urma unei cercetări îndelungate.91 Înţelegem astfel că, formal, avea loc o alegere a
episcopului, alegere care de multe ori însă era dirijată de domnitor.
Moldova şi Ţara Românească, în calitatea lor de state ortodoxe de sine stătătoare,
au avut condiţiile necesare pentru manifestarea modelului bizantin. Însă, în virtutea faptului că în
Evul Mediu conducătorii erau de fapt „ţara”, prin puterea absolută de care dispunea domnul, de
cele mai multe ori, cel sprijinit de acesta devenea mitropolit sau episcop.
IV. 3. Regulamentele Organice
91
Îndreptarea legii, Editura „Pelerinul român”, Oradea, 2002, p. 102.
33
Perioada domniilor fanariote marchează Principatele române în evoluţia lor ca

state moderne, întârziind dezvoltarea organizării statale. În această perioadă plină de abuzuri,
domnitorii au căutat, de regulă, să se îmbogăţească cât mai repede, conştienţi că vor fi înlocuiţi
îndată ce se va găsi persoana care să ofere mai mult pentru această funcţie. Dezinteresul
domnitorilor faţă de problemele ţării şi taxele exagerate, menite să le sporească averile au dus la
nemulţumirea populaţiei, care suferea cu greu dezavantajele acestor domnii. Această
nemulţumire avea să se manifeste decisiv prin revoluţia lui Tudor Vladimirescu. „Pornirea
dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici
patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”.92 Aşa caracterizau reprezentanţii clerului şi nobilimii
acţiunea revoluţionară a lui Vladimirescu. A fost izbăvitoare pentru că în urma acestei acţiuni se
renunţă la domniile fanariote, fiind puşi domni pământeni, sub aceştia începându-se
modernizarea statului în toate domeniile.
Revoluţia cu caracter naţional-social din 1821, care a condus la crearea statului
român modern, a deschis o epocă nouă şi pentru Biserica Ortodoxă Română93.
Un moment important în organizarea Principatelor după 1821 îl constituie
introducerea Regulamentelor Organice, în Ţara Românească la 1 iulie 1831 şi în Moldova la 1
ianuarie 1832. Aceste Regulamente, deşi făcute sub instrucţiunile şi supravegherea Rusiei, nu
sunt opere total străine românilor. La alcătuirea lor au participat şi boieri români care au ţinut
seama de vechile aşezări, de obiceiul pământului şi de situaţia existentă la noi, fiind în parte
operă românească şi răspunzând nevoilor din acel moment.94
Aproape identice ca şi conţinut, cele două Regulamente tratează, pe lângă
chestiunile de natură politică şi administrativă, şi chestiuni bisericeşti. 95 O astfel de chestiune o
constiuie alegerea mitropoliţilor şi episcopilor.
92
Constantin C. GIURESCU, Dinu C. GIURESCU, Istoria românilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 497.
93
Prof. Dr. Nicolae ISAR, Relaţiile stat-biserică în România(1821-1914) sinteză şi culegere de texte, Editura
Fundaţiei România de mâine, 2007, p. 28.
94
Magistrand Sever BUZAN, „Regulamentele Organice şi însemnătatea lor pentru desvoltarea organizaţiei Bisericii
Ortodoxe Române” în S.T. nr. 5-6/1956, p. 365.
95
Magistrand Sever BUZAN, „Regulamentele Organice şi însemnătatea lor pentru desvoltarea organizaţiei
Bisericii Ortodoxe Române”, p. 365.
34
Astfel, Regulamentul Organic din Ţara Românească, în art. 359 prevede ca în
conformitate cu «întocmitoarele legi» mitropolitul să fie ales „dintre bisericaşii pământeni,
cunoscuţi pentru a lor pilduită evlavie, statornică învăţătură şi cercată destoinicie”. 96 „Alegerea se
făcea după drepturile şi obiceiurile ţării de către Obicinuita Obştească Adunare, dimpreună cu
boierii din treapta întâia ce nu erau membri ai acestei adunări. Urma să primească «după vechiul
obicei, canoniceasca întărire de la patriarhul Ţarigradului, iar după înscăunarea în a sa dregătorie
trebuia să cârmuiască după canoanele bisericeşti şi după pravilele şi obiceiurile ce sunt legiuite
până acum în ţară» (art. 359-360).”97 Aceste măsuri urmăreau restabilirea vechilor prerogative ale
„clirosului Valahiei” şi evitarea abuzurilor ce s-au făcut în epoca fanariotă.98
În Regulamentul Organic din Moldova era prevăzut acelaşi lucru, în art. 412.
Mitropolitul şi episcopii erau aleşi de către obişnuita adunare, fiind întăriţi de domnitor. Episcopii
erau aleşi dintre monahi, iar după confirmarea lor de către domnitor erau înscăunaţi îndată în a
lor sfântă dregătorie. Mitropolitul era ales după obicei dintre episcopii eparhioţi ai Romanului şi
Huşilor şi trebuia să primească recunoaşterea canonică din partea patriarhului de la
Constantinopol.99 Observăm că alegerea episcopilor şi mitropolitului se făcea cu participarea
laicilor, lucru păstrat în legiuirile ulterioare.100
Din cele prezentate, observăm că organizarea vieţii noastre bisericeşti şi de stat s-a
dezvoltat nu numai sub influenţa tradiţiei bizantine, ci adeseori şi sub alte influenţe. În
Regulamentele Organice se simte influenţa concepţiei care era în Rusia în privinţa raportului
Stat-Biserică, în sensul că influenţa ierarhilor în treburile Statului se diminuează, mărindu-se
amestecul Statului în chestiunile bisericeşti. Statul, de acum pe o bază legală, începe să
controleze şi să legiuiască tot mai mult pentru Biserică, atingând apogeul sub Cuza. 101
IV.4. Legislaţia din perioada lui Alexandru Ioan Cuza privitoare la alegerea episcopilor
96
Pr. Doctorand Traian VALDMAN, „Principalele probleme de Drept bisericesc cuprinse în vechile legiuiri ale Ţării
Româneşti” în G.B., nr. 3-4/1974, p. 272.
97
Româneşti”, p. 272.
98
Româneşti”, p. 272..
99
Drd. Pr. Traian D. VALDMAN, „Chestiuni privitoare la organizarea şi lucrarea Bisericii în legiuirile Moldovei din
prima jumătate a veacului al XIX-lea” în M.M.S., nr. 3-4/1971, p. 184.
100
Drd. Pr. Traian D. VALDMAN, „Chestiuni privitoare la organizarea şi lucrarea Bisericii în legiuirile Moldovei din
prima jumătate a veacului al XIX-lea” în M.M.S., nr. 3-4/1971, p. 184.
101
Magistrand Sever BUZAN, op. cit., p. 374-375.
35
În ianuarie 1859 a avut loc o primă etapă a procesului de unificare politică

românească, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub conducerea unui singur domn,
Alexandru Ioan Cuza. Modernizarea, care se manifestă tot mai mult si în spaţiul românesc, mai
ales după Unirea din 1859, a afectat echilibrul de secole dintre puterea politică şi instituţia
bisericească. Alexandru Ioan Cuza a căutat să introducă rânduială şi în viaţa bisericească de la
noi, inspirat de ideile manifestate în Occident după revoluţia franceză.
Astfel, prin măsurile luate de el, Biserica ortodoxă a devenit de facto o biserică de
stat. Independenţa politică, care se dorea a fi obţinută pentru noul stat, trebuia să aibă drept
pandant independenţa din punct de vedere canonic faţă de Patriarhia constantinopolitană, privită
exclusiv ca un pion politic în mâinile sultanului. „Cuza nu a fost original în acest sens, el urmând
o tendinţă care se regăseşte şi înainte şi după el în politica popoarelor balcanice” 102, care a avut
103
unele efecte benefice pe termen scurt. Prin Legea secularizării (13/25 decembrie 1863, la
inceputul domniei lui Cuza, mănăstirile închinate nu numai că nu îşi indeplineau obligaţiile faţă
de stat, dar aveau către vistierie şi mari restanţe de plată din anii anteriori, ceea ce agrava şi mai
mult situaţia financiară a Principatelor) „Cuza reducea Biserica la rolul unui simplu departament,
care se ocupă cu administrarea nevoilor religioase ale populaţiei. Încă din 1859, noul Guvern al
Principatelor Unite arăta că e dispus să trateze Biserica în acelaşi chip ca orice serviciu de
stat”104. Căsătoria civilă, desfiinţarea şcolilor patronate de Biserică, reducerea drastică a
implicării sociale a Bisericii, prin preluarea asistenţei sociale de către stat, au contribuit şi ele la
scăderea rolului Bisericii. Prin art. 92 din Legea comunală, din 31 martie 1864, actele de stare
civilă (naştere, căsătorie, deces), care până atunci erau în grija slujitorilor Bisericii, au fost trecute
în seama primarilor comunali. Prin introducerea Codului civil la 4 decembrie 1864, „despărţirile
căsniceşti” (divorţurile) au fost luate din competenţa tribunalelor bisericeşti (dicasterii) şi date
tribunalelor civile. Prin acelaşi Cod devenea obligatorie numai căsătoria civilă, iar gradele de
rudenie de la gradul patru în sus nu mai constituiau impedimente la căsătorie105.
102
Pr. Claudiu COTAN, Ortodoxia şi mişcările de emancipare naţională din sud-estul Europei în secolul al XIX –
lea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 424.
103
Legea secularizării a prilejuit ample dispute între guvernul român şi Patriarhia de Constantinopol, care a găsit
sprijinitori puternici în guvernele otoman şi ţarist. Pentru rezolvarea chestiunii s-a propus plata unor despăgubiri
destul de substanţiale din partea statului român pentru moşiile secularizate ale mănăstirilor închinate, care în cele din
urmă, nu se vor mai plăti.
104
Nicolae IORGA, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor pe www. scribd.com.
105
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 122.
36
Spre sfârşitul anului 1864, s-au dat trei legi care priveau direct Biserica Ortodoxă
Română. Prima din ele era Legea călugăriei sau Decretul organic pentru reglementarea schimei
monahiceşti, din 30 noiembrie 1864. Potrivit acestei legi, pe viitor puteau îmbrăţişa schima
monahală numai cei care au absolvit „învăţăturile monahale superioare” şi au vocaţie, urmând ca
dintre ei să se recruteze viitorii ierarhi. Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale
a Sinodului general şi a Ministerului Cultelor şi numai în mânăstirile şi schiturile care urmau să
fie stabilite printr-un «regulament special». Ministerul Cultelor îşi asuma şi sarcina întreţinerii
călugărilor, prevăzînd în buget anumite sume anuale. ”106.
Prin cea de-a doua lege, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale
centrale, din 3 decembrie 1864, s-a proclamat „autocefalia” sau „independenţa” Bisericii din
noul stat şi constituirea unui Sinod general al acestei Biserici, măsură absolut necesară pentru
realizarea unificării bisericeşti. În acelasi scop, la 11 ianuarie 1865 s-a acordat mitropolitului
Nifon al Ungrovlahiei titlul de „mitropolit primat”. Prin această lege se urmărea înfăptuirea
unificării bisericeşti în România. Până atunci, cele două Biserici - din Ţara Românească şi din
Moldova - erau lipsite de o autoritate sinodală. Pentru înlăturarea oricărei dependenţe de o
autoritate bisericească străină, primul articol din lege prevedea că „Biserica Ortodoxă Română
este şi rămîne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte
organizarea şi disciplina”107.
106
Pr. Prof. Dr. Mircea PACURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 122.
107
Constantin DRĂGUŞIN, „Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate”, în S.T., nr. 1-2/1957,
p. 86-103.
37
Pe tot parcursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza nu s-au făcut alegeri de
mitropoliţi sau episcopi, ci, în cazul vacantării unor scaune, ele erau ocupate de locţiitori, iar din
1865, de ierarhi numiţi prin decret domnesc. La 11 ianuarie 1865 s-a acordat mitropolitului Nifon
al Ungrovlahiei titlul de „mitropolit primat” (numit primul preşedinte al Adunării legislative unite
care a deţinut această funcţie până la 6 decembrie 1865, când a fost numit în funcţia de
Preşedinte al Senatului). Ultima legiuire bisericească a lui Alexandru Ioan Cuza, care a produs
multe discuţii şi frământări, a fost Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în
România, votată la 20 ianuarie (de Adunarea deputaţilor) şi la 5 februarie 1865 (de Senat),
decretată de domn la 11 mai 1865. Noua lege avea doar trei articole, cu următorul cuprins: „1.
Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o prezentare a
Ministrului de Culte, în urma deliberaţiunii Consiliului de Miniştri. 2. Mitropoliţii şi episcopii se
numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta cel puţin de 40 de ani, iar episcopii
35 de ani, cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate. 3. Mitropoliţii şi episcopii sunt
justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte înaintea
Curţii de Casaţie”.108
Sunt menţionate, astfel, atât condiţiile fizice, şi anume vârsta de 40 de ani pentru
mitropoliţi şi de 35 de ani pentru episcopi, cât şi o parte din condiţiile intelectual-morale:
„pietate, învăţătură şi capacitate”. Legea aducea şi două lucruri noi: numirea ierarhilor de către
domn şi judecarea lor şi de către o instanţă civilă. Trebuie precizat, de asemenea, că în primul
proiect al legii respective se vorbea de „alegerea” mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, dar
suferind mai multe modificări, s-a ajuns în cele din urmă la „numire” 109. „Cuza-Vodă, care
înlocuise prin lovitura de Stat din mai 1864 Convenţia cu Statutul său de absolutism moderat, el
care isprăvise cu grecii şi pusese un capăt arzătoarei chestii rurale, voi să deie Bisericii româneşti,
pe aceiaşi cale de voturi şi decrete, o nouă orânduială”110.
La 20 ianuarie trecea prin Cameră şi la 5 februarie prin Senat o lege, redactată de
respectatul profesor Laurian, care prevedea: autonomia Bisericii româneşti şi numirea episcopilor
de către Domn, prevăzându-se şi vârsta cerută (patruzeci şi treizeci şi cinci de ani), şi judecarea
de Sinod în cele duhovniceşti, iar altfel de Curtea de Casaţie. Un Decret organic din 6 decembrie
1864 crease un sinod de clerici şi laici: sinodul eparhial, cu arhiereul local, trei aleşi ai preoţilor,
decanii de la Facultăţile de Teologie ce se vor înfiinţa la Iaşi şi Bucureşti şi rectorilor
108
Constantin DRĂGUŞIN, „Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate”, p. 86-103.
109
Constantin DRĂGUŞIN, „Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate”, p. 86-103.
110
Nicolae IORGA, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor pe www. scribd.com.
38
seminariilor. (...) El are o misiune mare: hirotoneşte pe arhierei, stabileşte parohiile, cercetează
cărţile bisericeşti, îngăduie călugărirea” 111.
La data decretării legii, existau numai doi ierarhi aleşi potrivit vechilor rânduieli:
mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei şi episcopul Calinic al Râmnicului. Restul scaunelor vlădiceşti
erau ocupate de locţiitori (locotenenţi), numiţi de Guvern dintre arhiereii titulari români hirotoniţi
pe numele unor vechi scaune episcopale dispărute. Îndată după aceasta s-a început o puternică
acţiune împotriva legilor bisericeşti ale lui Cuza, mai ales faţă de cea din urmă. Ea este cunoscută
sub numele de „lupta pentru canonicitate”. În fruntea ei se găseau fraţii arhierei Neofit şi Filaret
Scriban. Dintre mireni au luat atitudine împotriva legilor lui Cuza „comitele” Scarlat Rosetti, prin
ziarul său „Eclesia”. Ca şi în cazul Legii sinodale, „canonicii” susţineau că prin numirea
episcopilor prin decret domnesc au fost nesocotite canoanele şi vechile rânduieli ale Bisericii
noastre.
Patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea a convocat Sinodul patriarhal la 15 aprilie
1865, condamnând „cele trei proiecte de legi dacice, despre sinod, monahi şi mânăstirile şi
despre alegerea şi judecata arhiereilor”, pe care le considera necanonice şi în contradicţie cu
vechea tradiţie bisericească. A fost trimis tot atunci în ţară arhimandritul Eustatie Cleobul, cu trei
scrisori (toate cu data de 17 aprilie 1865) către domn, către mitropolitul primat cu sufraganii săi
şi către mitropolitul Moldovei cu sufraganii săi, prin care se arăta dezaprobarea Patriarhiei faţă de
înnoirile introduse în Biserica românească. În toamna aceluiaşi an, patriarhul Sofronie III a
convocat din nou Sinodul patriarhal, condamnând şi de data aceasta cele trei legiuiri ale lui Cuza
şi trimiţând o nouă scrisoare la Bucureşti. La scurt timp, Patriarhia ecumenică a comunicat
hotărîrea ei celorlalte Patriarhii apostolice, Bisericilor Ortodoxe autocefale, cerându-le părerea.
Majoritatea acestora au sfătuit pe patriarh să adopte o poziţie moderată. Înlăturarea lui Alexandru
Ioan Cuza din scaunul domnesc (11/23 februarie 1866) a atenuat întrucâtva raporturile dintre
Patriarhia de Constantinopol şi Biserica noastră 112.
111
Nicolae IORGA, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor pe www. scribd.com
112
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, op. cit., vol. III, p. 123.
39
Reformele bisericeşti din timpul lui Alexandru Ioan Cuza au fost cerute de
schimbările petrecute pe plan european. Toate initiaţivele sale au dovedit că domnitorul român a
fost un aprig susţinător al intereselor Bisericii. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-au luat o serie
de măsuri care au dus la schimbări profunde în viaţa bisericească, cerute chiar de transformările
petrecute în viaţa statului (de pildă, secularizarea averilor mănăstireşti în 1863). Reformele lui
Cuza au venit în contextul modernizării, după ce idealul de unitate naţională se realizase în 1859.
Rămăsese de îndeplinit idealul independenţei naţionale. Unirea principatelor nu reprezenta un
final de acţiune, ci începutul unui larg program de reforme, pe baza căruia să funcţioneze
instituţiile Statului modern român, cu rol activ in sud-estul Europei. Crearea statului naţional,
prin unirea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească, a deschis calea unor
profunde prefaceri în viaţa socială, economică, politică şi culturală, dar şi a Bisericii. Urmare
promulgării, în decembrie 1863, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, deci a
preluării averilor bisericeşti de către Stat, în timpul domniei lui Cuza s-au reglementat şi
principiile legale prin care Statul se obligă să sprijine Biserica. Legea pentru secularizarea
averilor mănăstireşti din 1863 este prima lege care a reparat imaginea bisericii, a clerului mirean
si monahal. Prin aceasta lege toate averile mănăstireşti din Romania, sunt şi rămân româneşti. În
acest sens, s-a stabilit prin lege plata unei părţi a salariului preoţilor de la bugetul de Stat,
sprijinirea învăţământului teologic seminarial şi universitar, acordarea a 8,5 ha de pământ
bisericilor parohiale ş.a.. De asemenea, datorăm lui Cuza înfiinţarea Universităţii din Iaşi în 1860
şi a Facultăţii de Teologie, înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, înfiinţarea de noi gimnazii şi
şcoli primare, obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar etc. 113 Mulţi clerici din acea
perioadă erau refractari reformelor sale bisericeşti.
De aceea, prin Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România el
dorea să aibă un cler fidel reformelor bisericeşti ce şi le propusese. Numirea de către domn
întărea, de altfel, relaţia Biserică-stat, nu pe bazele subordonării, însă. Multe din reformele
Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care priveau Biserica au fost foarte progresiste pentru acea
vreme; iar unele măsuri luate de el au creat neînţelegeri şi nemulţumiri. Având un accentuat spirit
reformator, Cuza a dorit să facă unele înnoiri, dar, după propria-i afirmaţie: el „n-a voit să facă
rău Bisericii strămoşeşti, decât numai bine”114.
113
Timp binecuvântat - Ceasurile Unirii din Dealul Mitropoliei, cuvântul Prefericitului Patriarh Daniel cu ocazia
împlinirii a 150 de ani de la Unirea Principatelor Române pe www.ziarullumina.ro
114
Pr. Ion VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p.164.
40
41
IV.5. Legislaţia bisericească din Regat privind alegerea episcopilor până la Statutul din 1925
În perioada imediat următoare înlăturării lui Cuza şi de instaurare a monarhiei, în 1872 se

dă Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi precum şi constituirii Sfântului
Sinod al Sfintei Bisericii autocefale române şi pentru înfiinţarea consistoriului superior
bisericesc. Această lege a fost modificată ulterior în mai multe rânduri: prin Legea din 21
ianuarie 1895, prin Legea din 26 martie 1909, cât şi prin Legea din 18 decembrei 1911115.
Articolul al II-lea din Legea din 1911 prevede că „sunt eligibili în demnitatea de
mitropoliţi şi episcopi eparhioţi toţi membrii clerului român, cari după sfintele canoane ale
Bisericii creştine ortodoxe, pot fi aleşi şi cari sunt români, fii de părinţi români, născuţi în regatul
României, iar nu naturalizaţi. Colegiul electoral nu se va putea întruni decât cel puţin peste o lună
de la publicarea decretului de convocare. Fiecare din membrii colegiului are dreptul de a propune
un candidat pentru locul vacant (...) Aceste propuneri le vor comunica în scris ministerului
cultelor până în termen de 20 de zile înainte de ziua fixată pentru alegere. Ministerul formând
lista de propuneri o va înainta Sinodului, care împreună cu ministrul va stabili pentru fiecare
candidat în parte dacă îndeplineşte condiţiunile pentru a fi ales prevăzute în acest articol.(...)
Lista candidaţilor astfel stabilită se va imprima şi comunica membrilor colegiului electoral cu
cinci zile înaintea alegerii. Vârsta eligibililor în scaunele de mitropolit şi episcop eparhiot va fi de
40 de ani. (...) candidaţii vor trebui să posede titlu de licenţiat sau doctor în teologie de la o
facultate de teologie ortodoxă”116.
115
Chiru COSTESCU, Colecţiune de Legi, Regulamente, Acte, Deciziuni, Circulări, Instrucţiuni, Formulare, şi
Programeîncepând de la 1866 şi aflate în vigoare la 15 august 1916 privitoare la Biserică, Culte, Cler, Învăţământ
religios, Bunuri bisericeşt , Epitropii parohiale şi Administraţii religioase şi pioase, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice C. Sfetea, 1916, p. 42.
116
religios, Bunuri bisericeşt , Epitropii parohiale şi Administraţii religioase şi pioase, nota 1 şi 2 pp.42-43.
42
Regulamentul pentru alegerea arhiereilor titulari sau locotenenţi din Legea
pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi precum şi constituirii Sfântului Sinodal
Bisericii Române din 1875 indică, în art.1, faptul că viitorii mitropoliţi sau episcopi trebuie să fie
români sau naturalizaţi. Art. 2, pe baza canoanelor 12 Laodiceea şi 2 al Sinodului VII ecumenic,
prezintă calităţile morale cerute acestora, care „trebuie să fie bărbaţi experimentaţi întru
învăţătura credinţei şi întru vieţuire conform cu credinţa cea dreaptă” să aibă „zel la cetirea şi
meditarea sfinţitelor canoane (...) ca să poată învăţa poporul în credinţa lui ” 117, iar cine va fi
cercetat şi nu va dovedi acestea să nu se hirotonească. Cele două calităţi majore pe care le cere
acest articol din Regulament sunt : „ştiinţa şi cuvioşia”. În art. 4 se arată că atât din clerul
monahal, cât şi din cel mirean (preoţii văduvi) se pot alege viitorii episcopi 118. În partea a doua se
tratează procedura propriu-zisă de alegere: mitropoliţii propun candidaţii, apoi lista se citeşte în
Sfântul Sinod, fiecare dintre membrii Sfântului Sinod putând cere înscrierea pe listă a unui
candidat cu calităţile indicate. Conform canoanelor 4 al Sinodului I ecumenic, 3 al Sinodului VII
ecumenic, 19 al Sinodului Antiohia, mitropoliţii şi episcopii absenţi pot trimite în scris propriile
opţiuni. Alegerea se face prin vot secret. „Arhiereii titulari se aleg de Sfântul Sinod în înţelegere
cu guvernul”. Dintre candidaţi Sfântul Sinod va alege trei candidaţi pe care îi consideră mai
capabili, apoi trimite lista guvernului, care alege o persoană care va primi sancţionarea regelui119.
În articolele de la 2 la 4 inclusiv ale legii din 1872 modificată ulterior se
abordează problema alegerii episcopilor. Articolul 2 precizează condiţiile eligibilităţii
mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi: „Sunt eligibili la demnitatea de mitropoliţi episcopii
eparhioţi ai ţării, iar la cea de episcop eparhiot toţi membrii clerului român, cari după sfintele
canoane ale Bisericii ortodoxe de răsărit pot fi aleşi. Vârsta eligibililor în scaunele de mitropolit
şi episcop eparhiot va fi de 40 de ani. (...) candidaţii vor trebui să posede titlu de licenţiat sau
doctor în teologie de la o facultate de teologie ortodoxă, fii de părinţi români, iar nu naturalizaţi”.
Alegerea se făcea cu majoritatea voturilor alegătorilor, absolută sau relativă, în caz de paritate
trăgându-se la sorţi. „Alegerea mitropoliţilor şi episcopilor se supune, prin ministrul cultelor, la
117
religios, Bunuri bisericeşt , Epitropii parohiale şi Administraţii religioase şi pioase, nota 1 şi 2 p. 60.
118
religios, Bunuri bisericeşt , Epitropii parohiale şi Administraţii religioase şi pioase, nota 1 şi 2, p.60.
119
religios, Bunuri bisericeşt , Epitropii parohiale şi Administraţii religioase şi pioase, nota 1 şi 2, p. 60.
43
întărirea regală”, având loc apoi instalarea. Alegerea era prezidată de mitropolit, iar în lipsa lui de
cel mai vechi în arhierie dintre episcopii eparhioţi120.
120
religios, Bunuri bisericeşt , Epitropii parohiale şi Administraţii religioase şi pioase, nota 1 şi 2, p. 43.
44
IV.6. Situaţia din Transilvania privind alegerea episcopilor -Statutul lui Andrei Şaguna.
Rolul lui Nicolae Bălan în promovarea principiilor şaguniene
În Transilvania, situaţia era diferită. După intrarea Transilvaniei în componenţa
Imperiului habsburgic în 1688, noile autorităţi au desfiinţat în 1701 Mitropolia ortodoxă a
Transilvaniei. În anul 1761 autorităţile habsburgice au acceptat reactivarea vechiului scaun
ierarhic de la Alba Iulia, la rangul de episcopie (Sibiu). Biserica Ortodoxă a Transilvaniei era sub
jurisdicţia Bisericii Sârbe (Carloviţ). Timp de cincisprezece ani, Andrei Şaguna a dus tratative cu
Serbia şi cu Viena, pentru a obţine restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei. La 24
decembrie 1864, împăratul Franz Iosif a aprobat reînfiinţarea vechii Mitropolii, cu reşedinţa la
Sibiu şi cu Andrei Şaguna ca mitropolit. Ioan Lupaş, în monografia dedicată lui Andrei Şaguna
scrie: „Neofit Scriban adresase atunci lui Şaguna o epistolă mai lungă (4 iulie 1865), zugrăvindu-
i starea cea tristă, în care a ajuns biserica din Ţara Românească şi rugându-l să ia cumva în
apărare drepturile bisericii. Şaguna răspunde, prin acest articol (publicat în Telegraful Român, nr.
53/1865), în care condamnă guvernul Ţării Româneşti, fiindcă nu respectă autonomia bisericii şi
că, în locul obiceiului străvechi de a se alege episcopi, a început a-i «octroia», a-i numi ca pe
nişte simpli funcţionari. «Toate guvernele trebuie să respecte constituţiunea bisericească» – scrie
Şaguna” .121
În 1868 el a realizat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania,
hotărându-se colaborarea clericilor (în proporţie de 1/3) cu mirenii (în proporţie de 2/3) în toate
sectoarele administraţiei bisericeşti. Astfel s-a înlăturat amestecul statului habsburgic în
problemele interne ale Bisericii Ortodoxe ardelene. Statutul organic al mitropolitului Andrei
Şaguna, aprobat la 19 octombrie 1868 de Congresul Naţional Bisericesc şi sancţionat de
împăratul Austriei, Franz Josef, la 28 mai 1869, stabilea două principii fundamentale în
organizarea Bisericii Ortodoxe române din Transilvania: autonomia bisericească faţă de stat şi
sinodalitatea, ce viza colaborarea mirenilor cu clericii în exercitarea puterii bisericeşti.
121
Ioan LUPAŞ, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie, ediţia a II –a, Ed. România Press, Bucureşti, p. 355.
45
A fost o reformă bisericească care a întâmpinat simpatii şi opoziţii chiar în timpul

pregătirii ei. În proiectul său de constituţie, Şaguna îşi exprima dorinţa de a sensibiliza Biserica
faţă de condiţiile sociale în schimbare şi faţă de nevoile credincioşilor. A asemănat Biserica unui
organism care funcţionează şi creşte doar printr-o acţiune continuă şi armonioasă a tuturor
părţilor ei constitutive. În timp ce a rezervat ierarhilor puteri legislative şi juridice, el a îngăduit
laicilor o participare extinsă în diferite ramuri ale administraţiei bisericeşti, îndeosebi în cele ale
educaţiei şi finanţelor. Nu a socotit o astfel de acţiune ca pe o concesie făcută teoriilor politice
liberale predominante, ci mai degrabă ca pe o reînviorare a practicilor creştinismului primar.
În cuvântarea de deschidere a sinodului din anul 1850, la care au participat în
număr mare şi mirenii, arăta faptul că „sinodalitatea este sufletul ordinei bune în biserică“ şi se
declara contra absolutismului ierarhic122. Astfel, „Biserica şi laicatul împreună au putut obţine
drepturi naţionale şi bisericeşti (...) pentru care luptaseră cu jertfe mari generaţiile anterioare” 123.
Şaguna a insistat pe rolul mirenilor în Biserică. „Ca un adânc cunoscător al rânduielilor din
Biserica lui Hristos, Şaguna a fost un conservator, dar şi un progresist înţelept” 124, fiind acuzat de
aceea de laicizare.
Profesorul Valeriu Şesan nu este de acord întru totul cu acest principiu şagunian,
neadmiţând influenţa decisivă a mirenilor în alegerea episcopilor 125: „Înainte de toate trebuie să
accentuăm că fiinţa Bisericii Ortodoxe, ca organism social, poartă caracter episcopal, întrucât
episcopul este reprezentantul Bisericii, totuşi elementele constitutive fiind şi clerul, şi mirenii” 126.
În apărarea lui Şaguna în această problemă, Dr. Valer Moldovan afirmă: „ Nu mirenii sunt cauza
aşa-zisei laicizări a Bisericii. Dimpotrivă putem afirma că prin însuşi faptul participării poporului
şi a intelectualilor mireni la viaţa Bisericii s-a realizat o spiritualizare, o sfinţire a mirenilor”.127
Câteva decenii mai târziu, mitropolitul Nicolae Bălan, a fost un susţinător fervent
al principiilor şaguniene (autonomie, constituţionalism şi participarea mirenilor la viaţa
122
Andrei ŞAGUNA, mitropolitul fără egal al Ardealului, interviu cu Pr. prof. conf. Mihai Săsăujan, conferenţiar la
catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din
Bucureşti pe www.ziarullumina.ro
123
Prof. Dr. Acad. Emilian POPESCU, „Laicii(mirenii) în Biserica Ortodoxă Română” în Teologie şi viaţă, nr.7-
12/2004, p. 254.
124
Ioan LUPAŞ, op. cit., p. 122.
125
Dr. Valer MOLDOVAN, Biserica Ortodoxă Română şi problema unificării, Cluj, 1921, p. 46.
126
Valeriu SESAN, Proect de unificare al organizaţiei bisericii autocefale ortodoxă din România întregită, Cernăuţi,
1920, p. 3.
127
Dr. Valer MOLDOVAN, Biserica Ortodoxă Română şi problema unificării, p.52.
46
Bisericii). În 1919, apărând ideile Statutului lui Şaguna, el afirmă: „Noi nu vrem o Biserică
numai a preoţilor, ci vrem o Biserică a poporului”128.
Cu binecuvântarea ierarhică, Gh. Ciuhandu, purtătorul său de cuvânt, a tipărit, în
lunile imediat următoare alegerii lui Bălan, două studii importante, primul privind necesitatea de
reformare, în sens „misionar şi filantropic” a Statutului Organic, iar al doilea privind
absolutismul ierarhic, pe care l-a denunţat ca fiind o rămăşiţă din Evul Mediu, cu totul potrivnic
spiritului timpurilor moderne. În noiembrie 1921, a avut loc sesiunea de toamnă a Sfântului
Sinod. A participat şi Nicolae Bălan, care a afirmat că Ardealul nu poate renunţa la Congresul
Naţional Bisericesc şi la Sinodul episcopesc, dar nici la autonomia faţă de Stat: „Biserica din
Ardeal a fost autocefală, autonomă înainte de unirea naţională. Ca atare, şi-a avut organele sale
de conducere şi a servit ca factor principal pentru unirea neamului românesc. Acum, prin Legea
de unificare, ea renunţă la autocefalia ei. Unirea ei cu Biserica din Vechiul Regat a fost declarată
la Congresul preoţilor ardeleni din martie 1919 şi la Sinodul episcopesc ardelean din aprilie
1919. Congresul admite organele centrale: Sfântul Sinod, Congresul general, Consiliul central şi
Consistoriul spiritual. Dar Congresul ardelean a mai hotărât să menţină Sinodul episcopesc şi
Congresul naţional (pentru Mitropolia Ardealului, n.n.). Pentru aceasta sunt motive serioase. Noi
am trăit prin Biserică şi prin familie. Prin familie ne-am apărat limba şi comorile sufleteşti, iar
prin Biserică credinţa şi naţionalitatea. Statutul Organic a certificat ceea ce exista deja în
Biserică. Credincioşii au conlucrat totdeauna cu clerul, de aceea Biserica a pătruns adânc în
conştiinţa poporului nostru. În Ardeal, poporul totdeauna şi-a ales preoţii, chiar atunci când n-am
avut ierarhie regulată. Acesta e un patrimoniu al nostru, o legătură sfântă între popor şi Biserică.
Poporului nostru îi este foarte greu să se despartă de ceea ce el a avut, de instituţiunile prin care a
trăit şi care sunt încă trebuitoare. Faţă de organizaţiunile celorlalte confesiuni din Ardeal se
cuvine ca şi Biserica noastră să nu fie mai prejos. Prin menţinerea Congresului naţional şi a
Sinodului episcopesc nu se vatămă întru nimic Congresul general şi Sinodul central, spre a ne
ocupa de chestiuni ce ne privesc numai pe noi. Desfiinţarea acestor instituţiuni ar fi primită cu
multă durere şi ar face o penibilă impresie în popor.(...) Chestia alegerii mitropolitului poate trece
la Sinodul central. Facem toate concesiile posibile. Dar nu ne cereţi desfiinţarea instituţiunilor pe
care le avem şi le credem încă necesare”.129
128
Dr. Valer MOLDOVAN, Biserica Ortodoxă Română şi problema unificării, p.49.
129
Arhiva Bibliotecii Mitropolitane (ABM), fond Mateiu 551, f.22-26 apud Lect. univ. dr. Paul BRUSANOWSKI,
Rolul Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului în procesul de unificare a Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925),
pe www.asociatiunea-astra.ro
47
De fapt, au fost vădite două tipuri de conflicte de opinii:

a) între constituţionalismul bisericesc din Mitropolia transilvană şi autocratismul
ierarhic din Vechiul Regat şi Bucovina;
b) între principiile statului subsidiar din Europa Centrală şi statul paternalist al
Vechii Românii, sesizat în special în problema recunoaşterii autonomiei locale (a provinciilor
mitropolitane) şi a implicaţiilor financiare ale relaţiei Stat-Biserică. Noul Statut de organizare a
Bisericii Ortodoxe Române votat de Senat la 24 martie şi de Cameră la 3 aprilie 1925 a respectat,
în mare parte, principiile şaguniene.
IV.7. Statutul din 1925 şi Legea cultelor din 1928
48
Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe române din 1925 prezintă alegerea
episcopilor în partea IV. În art. 117 se menţionează că „episcopii se aleg dintre bărbaţii bine titraţi
şi bine pregătiţi pentru această treaptă a clerului ortodox român. Pentru a fi episcop se cere vârsta
canonică şi titlul de licenţiat sau doctor în teologie şi naţionalitatea română”130. Următorul articol
descrie alegerea astfel: alegerea episcopului este prezidată de mitropolit, constituindu-se
adunarea electorală, votul fiind secret, după încheierea scrutinului preşedintele proclamă
rezultatul alegerii. Candidatul care a întrunit majoritatea absolută este ales, iar în caz de paritate
decid sorţii. Procesul verbal, semnat de preşedinte, secretari şi de bărbaţi de încredere, se
înaintează Sfântului Sinod spre examinarea alegerii, cercetarea canonică, aprobare şi spre
prezentare, prin ministerul cultelor, M.S. Regele spre confirmare. Articolul 120 precizează în
cazul în care alegerea unui episcop nu este aprobată de Sfântul Sinod sau de rege se va proceda
la o nouă alegere.131
Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române votată împreună cu Statutul
în 1925 descrie modalitatea de alegere a episcopilor. În art.12 prevede că „alegerea episcopilor şi
arhiepiscopilor mitropoliţi se face de un colegiu electoral compus din membrii Congresului
Naţional Bisericesc şi din acei ai Adunării eparhiale a eparhiei vacante. La alegere vor lua parte-
ca membri de drept, întrucât vor fi ortodocşi, şi: preşedintele Consiliului de miniştri, ministrul
cultelor, preşedintele Senatului, al Camerei Deputaţilor, prim-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, preşedintele Academiei Române, rectorii Universităţilor şi decanii Facultăţilor de
Teologie. Examinarea canonică a celor aleşi se face de Sfântul Sinod, iar confirmarea lor, la
propunerea Ministerului de Culte, de M.S. Regele, urmând apoi, potrivit datinilor ţării,
învestitura regală”132. Atât legea cât şi statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române
respectă într-o oarecare măsură principiile lui Şaguna privitoare la autonomia bisericii şi la
participarea mirenilor la administrarea bisericii.
130
Chiru C. COSTESCU, Colecţiune de legiuri bisericeşti şi şcolare adnotate, Bucureşti, p. 77.
131
Chiru C. COSTESCU, Colecţiune de legiuri bisericeşti şi şcolare adnotate,, p. 77-78.
132
Chiru C. COSTESCU, Colecţiune de legiuri bisericeşti şi şcolare adnotate, p. 7.
49
În 1928 este aprobată Legea pentru regimul general al cultelor în urma unor
aprige controverse legate de recunoaşterea cultului greco-catolic. 133 Această lege prevedea că:
„Membrii clerului, ai organelor de conducere şi funcţionarii de orice categorie ai cultelor şi
instituţiilor lor trebuie să fie cetăţeni români, care se bucură de toate drepturile civile şi politice şi
care nu au fost condamnaţi prin sentinţă definitivă pentru crime contra bunelor moravuri şi contra
siguranţei statului şi, în genere, pentru orice faptă care ar atrage interdicţiune corecţională”.134
Astfel, Statul impunea condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească membrii clerului, şi mai ales
ierarhii. Dealtfel, legea prevedea şi alte măsuri care impuneau controlul Statului asupra Bisericii.
Totuşi chiar în aceste condiţii Biserica îşi păstrează autonomia, alegându-şi conducătorii conform
propriului statut şi desfăşurându-şi destul de liber activitatea.
IV.8. Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor
religioase şi Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române
După instaurarea puterii comuniste Biserica a cunoscut o perioadă destul de grea,

reducându-i-se drepturile şi fiind supusă controlului Statului ateu, care separa propăşirea
spirituală a poporului de trăirea duhovnicească în spiritul Bisericii strămoşeşti.
133
Vezi Biserica noastră şi cultele minoritare. Mare discuţie în jurul legii cultelor, introducere de N. RUSSU
ARDELEANU, Bucureşti, 1928.
134
Legea pentru regimul general al cultelor (22 aprilie 1928), art. 10 pe http://ebooks.unibuc.ro/istorie.
50
În 1948 regimul comunist dă un decret-lege care reglementează regimul cultelor
din România în acord cu ideologia politică. Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul
general al cultelor religioase tratează şi problema ierarhiei cultelor. Reia astfel o prevedere a
legii din 1928: „Şefii cultelor, ierarhii şi în general întregul personal din serviciul cultelor, trebuie
să fie cetăţeni români, bucurându-se de deplinătatea exerciţiului drepturilor civile şi politice”.135
Apoi precizează că: „Şefii cultelor, precum şi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii,
superintendenţii, administratorii apostolici, vicarii-administrativi şi alţii, având funcţiuni
asemănătoare, aleşi sau numiţi în conformitate cu statutele de organizare ale cultelor respective
nu vor fi recunoscuţi în funcţiune decât în baza aprobării Prezidiului Marei Adunări Naţionale,
dată prin decret, la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministerului cultelor”.136 Astfel
alegerea sau numirea conducătorilor era controlată de puterea politică, acest control afectând şi
alegerea ierarhilor Bisericii Ortodoxe, care în perioada următoare, pentru a putea fi confirmaţi
trebuiau să fie agreaţi de partid. Cu toate acestea mulţi ierarhi agreaţi de partid aveau să
desfăşoare o activitate rodnică pentru Biserică şi, uneori, chiar contrară puterii politice.
Decretul prevedea şi rostirea unui jurământ de către ierarhi în care se angajau să
respecte legile ţării şi să interzică subalternilor orice acţiune care ar aduce atingere orânduirii
socialiste.137
Decretul mai prevedea şi acordarea statutelor sau compunerea acestora în acord
cu noua lege(art. 56). Astfel Biserica Ortodoxă Română prezintă Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române care după aprobare avea să rămână mult timp în
vigoare, chiar dacă i s-au adus numeroase modificări.
135
Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase pe http://www.cultura.ro/Laws,
art. 20.
136
art. 21.
137
art. 21
51
Referitor la alegerea episcopilor, acest statut preia mai fidel (decât statutul din
1925) principiile şaguniene. Astfel, episcopii se aleg de către un Colegiu Electoral „constituit din
membrii Adunării Naţionale Bisericeşti şi cei ai Adunării Eparhiale a Eparhiei vacante”. 138
Această prevedere respecta reprezentarea în proporţie de 2/3 a laicilor (la fel ca în Statutul lui
Şaguna). Implicarea mai pronunţată a mirenilor avea scopul de a proteja Biserica de implicarea
Statului în problemele ei (lucru care ar fi fost mai lesne de făcut dacă doar ierarhia ar fi decis).
Într-o perioadă de grele încercări pentru Biserică implicarea elementului mirean în administrarea
ei a avut meritul de a menţine totuşi o autonomie relativă în relaţia cu Statul.
IV.9. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al

cultelor şi Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 2008
138
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române-
extras, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, art.130.
52
Sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea au adus pentru
întreaga umanitate schimbări profunde, survenite într-un ritm alert, în multe domenii de
activitate.
Pentru România această perioadă a însemnat şi schimbări din punct de vedere
politic prin înlăturarea regimului dictatorial în 1989. Liberalizarea schimburilor de orice fel cu
Occidentul şi nu numai, a adus românilor, printre altele, şi un număr considerabil de credinţe,
concepţii şi idei religioase care s-au manifestat pe teritoriul românesc având mai mult sau mai
puţin succes. Acestea s-au manifestat nestingherite, deşi cadrul legal nu permitea acest lucru,
fiind în vigoare decretul din 1948, care era destul de restrictiv în ceea ce priveşte libertatea
religioasă. După încercări repetate de adoptare a unei legi a cultelor, în contextul aderării
României la Uniunea Europeană (şi în cele din urmă sub presiunea apropierii termenului de
aderare, după care adoptarea unei legi a cultelor ar fi fost mai anevoioasă), s-a adoptat Legea
privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Această lege apreciată entuziast de
unii, criticată motivat de alţii, legiferează libertatea de exprimare religioasă pe teritoriul
României.
În ceea ce priveşte alegerea conducătorilor, respectiv a episcopilor, aceasta este
lăsată la libera decizie a cultelor, Statul neimpunând nicio condiţie suplimentară: „Cultele îşi
aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau
reglementări”(art. 23).139 Ca urmare a acestei legi cultele urmau să-şi prezinte spre aprobare
statutele acordate cu noua legislaţie (art. 49).
139
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor în B.O.R., nr. 1-2/2008, p. 118.
53
Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au aprobat cu acest prilej textul unui

nou statut de organizare şi funcţionare, unele prevederi ale acestui text fiind cu totul noi „ca de
pildă modul alegerii ierarhilor, în armonie cu practica panortodoxă actuală, dar şi asimilând
experienţa românească anterioară”.140 „Noul Statut intensifică sinodalitatea, în sensul că acordă
responsabilitate sporită Sfântului Sinod, Sinodului Permanent şi Sinodului Mitropolitan” şi în
acelaşi timp „oferă un cadru mai larg pentru cooperarea între cler şi mireni în Adunarea Naţional
Bisericească, în Adunarea eparhială şi mai ales în parohie”. 141 Noutatea în această privinţă o
constituie atribuirea alegerii episcopilor exclusiv Sfântului Sinod, mirenii şi clericii din Adunarea
Naţional Bisericească şi Adunarea eparhială având doar rol consultativ. Astfel, între atribuţiile
Sfântului Sinod este inclusă şi aceasta: „alege, cu voturile a două treimi din totalul membrilor
prezenţi, pe Patriarh, şi cu voturile a jumătate plus unu din totalul membrilor prezenţi, pe
mitropoliţii, arhiepiscopii şi pe episcopii eparhioţi pentru eparhiile aparţinătoare Patriarhiei
Române” (art. 14, lit. l). Tot cu voturile a jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi sunt
aleşi şi episcopii-vicari patriarhali, episcopii-vicari şi arhiereii-vicari (art. 14, lit. m). Aceste
prevederi sunt reluate detaliat în art. 126-132, fiind prezentată detaliat procedura alegerii.
Prin aceste prevederi obiceiul ca mirenii să participe efectiv la alegerea ierarhului
lor este înlăturat, deşi la vremea introducerii lui de către Mitropolitul Andrei Şaguna a fost privit
ca un semn de progres, respectându-se în acelaşi timp tradiţia ortodoxă.
140
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Libertate şi responsabilitate pentru comuniune în Biserică” prefaţă
la Statutul pentru organizare şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi la Legea nr. 489/2006 în B.O.R., nr. 1-
2/2008, p. 5.
141
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Libertate şi responsabilitate pentru comuniune în Biserică” prefaţă
la Statutul pentru organizare şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi la Legea nr. 489/2006, p. 10.
54
Concluzii
55
Încă de la începuturile creştinismului observăm că în chestiunea alegerii episcopilor se

conturează câteva principii pe care le regăsim de-a lungul secolelor şi în diferite locuri. Astfel,
observăm că episcopii erau aleşi prin participarea mai multor episcopi, dar şi prin participarea
activă a mirenilor sau a reprezentanţilor acestora. În această direcţie vedem că atât clerul, cât şi
mirenii, acţionează cu conştiinţa unei responsabilităţi comune în ceea ce priveşte administrarea
Bisericii pe care o alcătuiesc împreună.
Pe teritoriul ţării noastre putem observa respectarea acestui principiu al împreună-
participării clerului şi mirenilor la alegerea ierarhilor, chiar dacă uneori mirenii erau reprezentaţi
doar de puterea politică ce de multe ori nu avea ca singur scop bunăstarea Bisericii atunci când
susţinea un candidat sau altul.
Atunci când principiile tradiţionale de organizare a Bisericii se materializează într-
o formă modernă, în primul statut de organizare de pe teritoriul ţării noastre, cel al Mitropolitului
Andrei Şaguna, acesta a ţinut cont de participarea mirenilor la administrarea Bisericii, şi implicit
la alegerea ierarhilor. Acest prim statut influenţează decisiv statutele ulterioare (până la cel din
2008), principiile autonomiei şi participării mirenilor la conducerea Bisericii (promovate de
Şaguna), intercondiţionându-se. Astfel, tocmai participarea mirenilor (şi încă într-o proporţie
însemnată) la actul conducerii Bisericii asigură autonomia ei faţă de implicarea Statului în
problemele interne.
Când Statul nu şi-a mai manifestat dorinţa de a interveni în treburile interne ale
Bisericii, rolul mirenilor a rămas acela de a certifica simbolic vrednicia candidatului, deja
hirotonit, prin formula consacrată „Vrednic este!”.
Bibliografie
56
A. Bibliografie clasică
1. Izvoare scripturistice şi patristice
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1988.
 Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşţi, traducere de Pr. D.
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1979.
 Origen, Scrieri alese, studiu introductiv, traducere, note de Pr.Prof. Teodor Bodogae şi
Pr.Prof. C. Galeriu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
 Teodoret, episcopul Cirului, Istoria bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
2. Opere/lucrări
 *** Biserica noastră şi cultele minoritare. Mare discuţie în jurul legii cultelor,
introducere de N. Russu Ardeleanu, Bucureşti, 1928.
 *** Îndreptarea legii, Editura „Pelerinul român”, Oradea, 2002.
 *** Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor în
B.O.R., nr. 1-2/2008.
 *** Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române în Legiuirile
Bisericii Ortodoxe Române-extras, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.
 *** Statutul pentru organizare şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române în B.O.R., nr.
1-2/2008.
 Băbuş, Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sofia, Bucureşti, 2003.
 Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Niţoiu, Arhim. Prof. Ghenadie, Neda, Pr. Prof. Gheorghe,
Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
 Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, tr. de Nicolae Grosu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997.
 Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Editura ESPLA,
Bucureşti, 1956.
57
 Coajă, Costel, Relaţia stat-biserică în perioada 1938-1948. Cazul Bisericii Ortodoxe

Române, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008.
 Costescu, Ch. C., Colecţiune de legiuiri bisericeşti şi şcolare adnotate, Bucureşti, 1916.
 Costescu, Chiru, Colecţiune de Legi, Regulamente, Acte, Deciziuni, Circulări,
Instrucţiuni, Formulare, şi Programeîncepând de la 1866 şi aflate în vigoare la 15 august
1916 privitoare la Biserică, Culte, Cler, Învăţământ religios, Bunuri bisericeşt , Epitropii
parohiale şi Administraţii religioase şi pioase, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea,
Bucureşti, 1916.
 Cotan, Pr. Claudiu, Ortodoxia şi mişcările de emancipare naţională din sud-estul Europei
în secolul al XIX – lea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004.
 Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţia a
III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005.
 Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan. N., Drept canonic ortodox.Legislaţie şi administraţie
bisericească vol.I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti,1990.
 Giurescu, Constantin C.; Giurescu, Dinu C., Istoria românilor, Editura Albatros,
Bucureşti, 1971.
 Isar, Prof. Dr. Nicolae, Relaţiile stat-biserică în România(1821-1914) sinteză şi culegere
de texte, Editura Fundaţiei România de mâine, 2007.
 Lemeni, Dr. Adrian, Frunză, Dr. Florin şi Ioniţă, Ştefan, Viaţa religioasă în România,
ediţia a II-a, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.
 Lupaş, Ioan, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie, ediţia a II-a, Editura România
Press, Bucureşti, 1999.
 Meyendorf, John, Teologia bizantină, traducere de Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
 Milaş, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, Tipografia
Diecezană, Arad, 1934.
 Milaş, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, traducere de Dim I. Cornilescu şi Vasile S.
Radu, revăzută de I.Mihălcescu, tipografia „Guttenberg”, Bucureşti,1915.
 Moisescu, Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Centrului
Mitropolitan al Olteniei, 1955.
58
 Moldovan, Dr. Valer, Biserica Ortodoxă Română şi problema unificării, Institutul de Arte
grafice „Ardealul”, Cluj, 1921.
 Negruţ, Paul, Biserica şi statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei “ bizantine,
Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2005.
 Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III, ed. a II-a,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
 Pidalion cu orânduire nouă şi tâlcuiri de Zosima Târâlă şi pr. Haralambie Popescu,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Speranţa”, 1933.
 Popescu, Teodor M., Probleme actuale în Biserică şi stat, Bucureşti, 1935
 Rus, Pr. Lect. Dr. Constantin, Drept bisericesc, partea I, Editura Mirador, Arad, 2000.
 Sava, Pr. Viorel, Ostenitori şi rodiri în ogorul Teologiei Practice, Editura „Erota”, Iaşi,
2003.
 Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu,
1939 Dumitru Stănilaoe, Cele două împărăţii în Ortodoxie si Românism, 1939.
 Vicovan, Pr. Ion, Alexandru Ioan Cuza şi reformele bisericeşti, în Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol II, Editura „Trinitas”, Iaşi, 2002.
3.Studii/articole
 Buzan, Magistrand Sever, „Regulamentele Organice şi însemnătatea lor pentru
desvoltarea organizaţiei Bisericii Ortodoxe Române” în S.T. nr. 5-6/1956.
 Dinulescu, Lect. Univ. Dr. Constanţiu, „Bizanţul-un imperiu guvernat de lege.De la
Codex Theodosianus la Corpus Iuris Civilis” în Revista de Ştiinţe Juridice, 2007.
 Drăguşin, Constantin, „Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate”,
în S. T., nr. 1-2/1957.
 Dură, Pr. asist. Nicolae V., „Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi
bazele ei canonice” în O., nr. 3/1982.
 Galeriu, Pr. Prof. Constantin, „Preoţia, Taină şi slujire în viaţa Bisericii” în O., nr. 4/1982.
 Popescu, Prof. Dr. Acad. Emilian, „Laicii(mirenii) în Biserica Ortodoxă Română” în
Teologie şi viaţă nr.7-12/2004.
 Popescu, Prof. Teodor M., „Cler şi popor în primele trei secole” în S.T., nr. 9-10/1949.
59
 Radu, Mihai D., „Hirotonia episcopului în ritul liturgic ortodox şi în cel armean - studiu
comparativ” în S.T., nr. 5-8/1977.
 Rus, Pr. prof. dr. Constantin, „Starea civilă a clerului şi celibatul după legislaţia Sinodului
al VI-lea ecumenic” în O., nr. 4/2007.
 Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Elementul laic în Biserica Ortodoxă”, în M.M.S., nr. 1-2/1962.
 Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă”, în S.T., nr. 3-4/1968.
 Sterea, Pr. lect. dr. Tache, „Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane şi a legiuirilor
bisericeşti” în O., nr. 1-2/2000.
 Valdman, Pr. Doctorand Traian, „Principalele probleme de Drept bisericesc cuprinse în
vechile legiuiri ale Ţării Româneşti” în G.B., nr. 3-4/1974.
 Valdman, Drd. Pr. Traian D., „Chestiuni privitoare la organizarea şi lucrarea Bisericii în
legiuirile Moldovei din prima jumătate a veacului al XIX-lea” în M.M.S., nr. 3-4/1971.
 Verzan, Sabin, „Slujirea preoţească după epistolele Sfântului Apostol Pavel” în M.O., nr.
5-6/1955.
 Verzan, Pr. Dr. Sabin, „Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice.
Preoţii” în O., nr. 2/1991.
B. Bibliografie digitală
 Legea pentru regimul general al cultelor (22 aprilie 1928), art. 10 pe
http://ebooks.unibuc.ro/istorie.
 Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase pe
http://www.cultura.ro/Laws.
 Lect. univ. dr. Paul Brusanowski, Rolul Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului în
procesul de unificare a Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925), www.asociatiunea-
astra.ro.
 Andrei Şaguna, mitropolitul fără egal al Ardealului, intrerviu cu Pr.prof. conf. Mihai
Săsăujan, conferenţiar la catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române de la Facultatea de
Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti pe www.ziarullumina.ro
60
 Timp binecuvântat - Ceasurile Unirii din Dealul Mitropoliei, cuvântul Prefericitului
Patriarh Daniel cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la Unirea Principatelor Române pe
www.ziarullumina.ro.
 Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, www.
scribd.com.
61
62

Limbă

LICENTA

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LICENTA

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “DUMITRU STĂNILOAE”

ALEGEREA EPISCOPILOR ÎN BISERICA ORTODOXĂ

I. Importanţa instituţiei episcopatului

II. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

II.1. Condiţiile personale pe care trebuie să le îndeplinească candidatul la episcopie

de voinţă să se manifeste, este de înţeles că vârsta condiţionează această stare, deoarece

II.2. Căsătoria/celibatul episcopului

Totuşi, primirea bărbaţilor căsătoriţi la treapta preoţiei sau a episcopatului era

III. Modul alegerii episcopului

III. 1. Episcopul să fie ales/hirotonit de cel puţin trei episcopi

III. 2. Participarea mirenilor la alegerea episcopului

Dacă participarea episcopilor la alegerea altui episcop este un fapt de necontestat

În secolul al VIII-lea sinodul al VII-lea ecumenic prin canonul 3, ca şi canoanele:

Este adevărat că cel de al 30-lea canon Apostolic, precum şi canonul 4 al

Profesorul Liviu Stan, în cartea sa de căpătâi, Mirenii în Biserică, consacră

IV.1. Relaţia Biserică-Stat

În Ţările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptată la realităţile

IV.2. Alegerea episcopilor în Ţările române în secolele XIV-XVIII

IV. 3. Regulamentele Organice

Perioada domniilor fanariote marchează Principatele române în evoluţia lor ca

În ianuarie 1859 a avut loc o primă etapă a procesului de unificare politică

În perioada imediat următoare înlăturării lui Cuza şi de instaurare a monarhiei, în 1872 se

A fost o reformă bisericească care a întâmpinat simpatii şi opoziţii chiar în timpul

De fapt, au fost vădite două tipuri de conflicte de opinii:

IV.7. Statutul din 1925 şi Legea cultelor din 1928

După instaurarea puterii comuniste Biserica a cunoscut o perioadă destul de grea,

IV.9. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al

Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au aprobat cu acest prilej textul unui

Încă de la începuturile creştinismului observăm că în chestiunea alegerii episcopilor se

 Coajă, Costel, Relaţia stat-biserică în perioada 1938-1948. Cazul Bisericii Ortodoxe

S-ar putea să vă placă și