DREPTUL EUROPEAN AL CONCURENTEI

Curtea de Justitie a Uniunii Europene –

functiile si competentele acesteia

Profesor Coordonator: Student:

Conf.univ.dr. Badescu Valentin Lucian Chioveanu Eduard Gabriel

SIBIU
2019
 Cuprins

Capitolul 1. Precizari preliminare

Capitolul 2. Scurt Istoric
Capitolul 3.Compunerea si organizarea Curtii Europene de Justitie
Capitolul 4. Competenta Curtii Europene de Justitie
4.1Verificarea legalitatii normelor dreptului European
4.2 Actiuni impotriva statelor member U.E
4.3 Hotarari preliminare
4.3.1 Initiativa depunerii unei solicitari
4.3.2 Interprearea legislatiei U.E

Capitolul 5. Prima cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare

referitoare la Romania - Ministerul Administratiei si Internelor –
Directia Generala de pasapoarte Bucuresti – V- JIPA , caz C- 33/07
Capitolul 6. Componența și statutul membrilor
Capitolul 7. Funcționarea Curții Europene de Justiție

Capitolul 8. Competența Curții Europene de Justiție

Capitolul 9. Procedura în fața Curții Europene de Justiți

Concluzii
 Capitolul 1. Precizari preliminare

Apariţia şi evoluţia ideii de integrare europeană şi a Uniunii Europene

reprezintă un proces îndelungat, care ar putea fi împărţit în două perioade: cea a
eforturilor pentru realizarea integrării europene de până în anul 1993 şi cea de
implementare a regulilor referitoare la integrarea europeană şi la Uniunea Europeană
din 1993 și până în prezent.
Climatul favorabil integrării a creat premizele apariţiei primelor organizaţii în
acest scop, primele fiind cele militare şi apoi cele economice, urmând ulterior și
fuziunea instituțională.
Examinarea acțiunilor instituțiilor comunitare, ca și cele ale statelor membre,
precum și acțiunile cetățenilor statelor membre, a fost încredințată unui cadru legal
comunitar reprezentat de organe de jurisdicție cu o competență specială comunitară.
Astfel, sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene vine să completeze sfera
instituțiilor care stau la baza Uniunii Europene prin înființarea Curții de Justiție.
Aceasta este o instituție jurisdicțională ce veghează la aplicarea dreptului comunitar,
soluționând disputele dintre statele membre și Comisia Europeană, dintre instituțiile
Uniunii Europene, dintre persoane fizice și juridice și Uniune. Curtea Europeană de
Justiție are misiunea de a asigura aplicarea, interpretarea și respectarea dreptului
comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este o organizatie formată din state independente, un
parteneriat care este rezultatul unui proces de cooperare început, în anul 1951, între
şase ţări europene.

Uniunea integrează astăzi 27 de state, fiind o entitate care dispune atât de de o

ordine juridică independentă de cea a statelor membre, cât si de un sistem institutional
propriu.

Asa cum statuează dispozitiile Articolului 13 din Tratatul privind Uniunea

Europeană, institutiile Uniunii au ca scop promovarea valorilor acesteia, urmărirea
obiectivelor sale, sustinerea intereselor sale, ale cetătenilor săi si ale statelor membre,
precum si asigurarea coerentei, a eficacitătii si a continuitătii politicilor si a actiunilor
sale.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene este constituit din sapte
instituţii fundamentale:

 Parlamentul European;
 Consiliul European;
  Consiliul Uniunii Europene;
 Comisia Europeană;
 Curtea de Justitie a Uniunii Europene;
 Banca Centrală Europeană;
 Curtea de Conturi.

În cadrul sistemului instituţional, fiecare dintre aceste instituţii are competente

clar definite, în baza cărora îşi îndeplineste sarcinile prevăzute în tratate.
Curtii de Justitie a Uniunii Europene i s-a încredintat rolul de a supraveghea, în
calitate de autoritate independentă, respectarea regulilor dreptului Uniunii. În acest
scop, Curtea de Justitie a Uniunii Europene are competenta de a examina actiunile
institutiilor Uniunii, ale statelor membre si ale resortisantilor acestora.
Curtea Europeana de Justitie este institutie jurisdictionala ce vegheaza la
aplicarea dreptului comunitar, solutionand disputele dintre statele membre si Comisia
Europeana, dintre institutiile U. E., dintre persoane fizice si juridice si Uniune.
Curtea Europeana de Justitie are misiunea de a asigura aplicarea, interpretarea
si respectarea dreptului comunitar pe intreg teritoriul Uniunii Europene.
Jurisdictia care se realizeaza prin intermediul Curtii Europene de Justitie nu
este una internationala, ci o jurisdictie interna a Uniunii Europene . Litigiile de
competenta Curtii sunt cele in materie administrativa si civila, aceasta neavand
competente in materie penala.
Originile, Curtii Europene de Justitie se gasesc in Tratatul instituind CECO,
care prevede infiintarea unei Curti de Justitie independenta care sa asigure respectarea
dreptului in functionarea comunitatii. La randul lor, Tratatele de la Roma au infiintat
fiecare cate o Curte de Justitie, avand atributii in domeniul jurisdictional.
Majoritatea schimbarilor Comunitatilor Europene in comparatie cu incercarile
anterioare din cadrul unitatii europene consta in feprul ca, Comunitatea foloseste
numai autoritaea legii pentru a atinge vre-un scop.
Uniunea trebuie infaptuita si sustinuta de surse legale, deci Comunitatile
Eurpene trebuie sa fie infiintate prin instrumente juridice – Acordul privind Parisul si
Roma.
Comunitatea fiind scopul legii, ea urmareste scopurile sale numai prin noua
lege, legea Comunitatii, care este independent in toate statele membre ale
Comunitatii, fiind superior legislatiilor nationale, ale carui conditii sunt aplicabile in
toate statele membre.
Sistema juridica a Comunitatii are nevoie de o efectiva sistema a garantiilor judiciare,
cand legea este neconforma sau trebuie sa se aplice.
Curtea de Justitie, ca institutie judiciara a Comunitatii, costituie acea sustema
de garantii. Judecatorii ei trebuie sa garanteze ca legea comunitara nu se interpreteaza
si ne se aplica diferit in fiecare stat membru al Comunitatii, ca aceasta sistema juridica
ramane sistemul Comunitatii si ea ramane intotdeuna aceiasi.
 Penru a indeplini aceasta functie, Curtea de Justitie are o astfel de jurisdictie ca
sa auda litigiile la care statele membre, institutiile Comuniitatii, organele statale si
persoanele fizice care pot fi ca parti.

Capitolul 2. Scurt Istoric

De la înfiintarea sa în anul 1952 si pană astăzi, Curtea de Justitie a trecut

printr- o serie de reforme care reflectă evolutia pe care constructia europeană a
înregistrat-o pe parcursul acestei perioade.

Imediat după crearea Comunitătii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

prin încheierea în anul 1951 a Tratatului de la Paris, cele şase state semnatare (Belgia,
Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) au hotărât să înfiinteze si un
organism jurisdicţional care să aibă ca functii atât asigurarea respectării dreptului
comunitar si a aplicării sale uniforme de către toate statele membre, cît şi rezolvarea
eventualelor diferende generate de punerea în aplicare a acestuia. Astfel a fost
înfiintată, în anul 1952, Curtea de Justiţie a CECO.

Tratatul de la Paris stabilea atât înfiinţarea Curţii de Justiţie a CECO, cât şi

structura acesteia - şapte judecători şi doi avocaţi generali – si atributiile sale, precum
si regulile aplicabile procedurii în fata Curtii.

Şedinţa de deschidere a Curţii, care a fost instalată la Luxemburg, a avut loc la

10 decembrie 1952.
O etapă importantă în instoria acestei institutii o constituie semnarea, în anul
1957, a Tratatelor de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA), precum si a Convenţiei
privind unele instituţii comune Comunităţilor Europene. Astfel, a fost creată o nouă
instanţă jurisdicţională comună celor trei Comunităţi, Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene (CJCE). Această instantă a înlocuit Curtea de Justiţie a
CECO.

Odată cu dezvoltarea constructiei europene, activitatea desfăşurată de Curtea de

Justiţie a Comunitătilor Europene a luat amploare, numărul actiunilor introduse în fata
Curtii crescând în permanentă de la înfiintarea acesteia. Din acest motiv, dar si din
considerente legate atât de nevoia perfectionării protectiei juridice a intereselor
părtilor, cât si de aceea de a mentine calitatea actului judecătoresc, s- a decis
înfiintarea Tribunalului de Primă Instanţă.

Crearea acestuia a avut deci ca obiectiv pe de o parte, să degreveze Curtea de

unele cauze, în scopul de a îi permite acesteia să se concentreze asupra uneia dintre
atribuţiile sale esentiale, si anume aceea de interpretare uniformă a legislaţiei
Comunitare, iar pe de altă parte să ofere celor prejudiciaţi posibilitatea a două grade
de jurisdicţie, în scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate acestora.

Astfel, Actul Unic European, intrat în vigoare în 1987, autoriza Curtea să

solicite Consiliului crearea unei jurisdicţii de primă instanţă. Tribunalul de Primă
Instanţă al Comunităţilor Europene a fost înfiintat în anul 1988, de la această dată
existând două jurisdictii independente în cadrul Curtii de Justitie a Comunitătilor
Europene.

Prin Tratatul de la Nisa, încheiat în anul 2001, a fost stipulat dreptul Curţii de
Justitie de a solicita crearea unor camere jurisdicţionale însărcinate cu solutionarea în
primă instantă a unor categorii de actiuni introduse în domenii specifice. În baza
acestor dispozitii, si ca urmare a creşterii volumului de muncă al Tribunalului de
Primă Instanţă, a fost înfiintat un nou tribunal.
Astfel, în anul 2004 a fost instituit Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
Europene. Această instantă se organizează si functionează pe lângă Tribunalul de
Primă Instanţă si are competenta de a judeca litigiile dintre instituţiile Uniunii
si agenţii lor.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în anul 2009, functionarea

sistemului jurisdicţional al Uniunii Europene a fost reformată. Astfel, Tratatul de la
Lisabona contine dispozitii care stipulează atât o serie de modificări cu privire la
structura Curtii de Justitie si denumirea instanţelor jurisdicţionale, cât si extinderea
controlului jurisdicţional al Curţii.

La acest moment, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene desemnează ansamblul

sistemului jurisdicţional al Uniunii, fiind alcătuită din trei instante:

 Curtea de Justitie;
 Tribunalul;
 Tribunalul Functiei Publice al Uniunii Europene.

Fiecare dintre aceste instante are competenţe jurisdicţionale bine definite.

Astfel, principalul rol al Curţii de Justiţie constă în a examina legalitatea
actelor institutiilor Uniunii si a asigura o interpretare si o aplicare uniformă a
dreptului acesteia. De asemenea, Curtea soluţionează conflictele dintre instituţiile
Uniunii, dintre aceste instituţii si statele membre sau dintre statele membre,
intervenind pentru a aplica dreptul Uniunii.

Tribunalul are rolul de a solutiona în primă instanţă toate acţiunile directe

introduse de către persoanele fizice si juridice şi statele membre, cu excepţia celor
rezervate Curţii de Justiţie.
 În ceea ce priveste Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene,
acesta soluţionează cauzele dintre instituţiile Uniunii si funcţionarii acestora.

Prezentul Ghid nu abordează tema Tribunalului Funcţiei Publice al

Uniunii Europene, întrucât activitatea acestei instituţii excede subiectului ghidului.

Capitolul 3.Compunerea si organizarea Curtii Europene de Justitie

Curtea Europeană de Justiţie (“Curtea de Justiţie”) este compusă din douăzeci

şi şapte de judecători şi opt avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt
numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani
care poate fi reînnoit1. Curtea de Justiţie se întruneşte în următoarele componenţe:
Plenul Curţii – Curtea de Justiţie se întruneşte în această componenţă numai în mod
excepţional, iar cvorumul trebuie să fie de cincisprezece; Marea Cameră – Curtea de
Justiţie se întruneşte în această componenţă numai atunci când un stat membru al UE
sau o instituţie a UE care este parte la o anumită procedură solicită acest lucru, în
acest caz completul fiind format din treisprezece judecători iar cvorumul trebuie să fie
de nouă; Camera de cinci sau trei judecători – aceasta depinde fie de importanţa, fie
de complexitatea cauzei ce se judecă. Judecătorii Curţii de Justiţie aleg pe unul dintre
ei Preşedinte al Curţii, pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit2.
Preşedintele conduce activitatea şi personalul Curţii de Justiţie şi prezidează audierile
şi deliberările Plenului Curţii şi ale Marii Camere. Preşedinţii Camerelor de cinci
judecători sunt aleşi pentru o perioadă de trei ani, iar Preşedinţii Camerelor de trei
judecători – pentru o perioadă de un an. Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia sunt
responsabili cu prezentarea, cu deplină imparţialitate şi independenţă, a unor
„Concluzii” în cazurile atribuite acestora. Deseori, „Concluziile” sunt respectate de
către judecători, însă nu totdeauna. Grefierul este secretarul general al Curţii şi
administrează departamentele acesteia sub conducerea Preşedintelui Curţii. Tribunalul
de Primă Instanţă este alcătuit tot din douăzeci şi şapte de judecători. Judecătorii sunt
numiţi prin acordul guvernelor statelor membre, pentru un mandat de şase ani care
poate fi reînnoit. Aceştia îşi numesc Preşedintele din rândul lor, pentru o perioadă de
trei ani3. Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă nu are
avocaţi generali permanenţi – în situaţii excepţionale, funcţia de avocat general poate
fi îndeplinită de un judecător. Tribunalul de Primă Instanţă se întruneşte în Camere de
cinci sau trei judecători sau, în unele cazuri, în instanţe compuse dintr-un singur
judecător. De asemenea, se poate întruni în calitate de Mare Cameră, alcătuită din
treisprezece judecători, sau în Plen, atunci când complexitatea sau importanţa unui
caz justifică acest lucru.
1
Conform art. 221 si art.222 cuprinse in Tratatul CE
2
Conform art. 223cuprinse in Tratatul CE
3
Conform art. 224 cuprinse in Tratatul CE
 Preşedinţii Camerelor de cinci judecători sunt aleşi din rândul judecătorilor
pentru o perioadă de trei ani. Tribunalul de Primă Instanţă are propria grefă.

Capitolul 4. Competenta Curtii Europene de Justitie

Principala competență a Curţii de Justiţie cuprinde trei categorii de cauze:

(i) verificarea legalităţii normelor dreptului european;
(ii) acţiunile împotriva statelor membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor
UE;
(iii) procedura hotărârilor preliminare – această procedură este descrisă în
detaliu în cele ce urmează, la secţiunea 4.3.

4.1Verificarea legalitatii normelor dreptului European

Cea mai importantă prerogativă privind verificarea legalității se referă la
acţiunea în anulare4. În cadrul acţiunii în anulare, reclamantul solicită anularea unei
norme juridice CE/UE, adică fie a unui regulament, fie a unei directive, fie a unei
decizii adoptate de o instituţie UE.
Curtea de Justiţie are competență exclusivă în ceea ce priveşte acţiunile
introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva
Consiliului de Miniştri, excepţie făcând măsurile Consiliului privind ajutorul de stat,
măsurile anti-dumping şi de implementare, ori acţiunile introduse de o instituţie a
Comunităţii Europene împotriva alteia. Tribunalul de Primă Instanţă are competența
de a judeca, în primă instanţă, acţiunile privind măsuri de acest tip şi, în special,
acțiunile introduse de persoane fizice. O altă arie a verificării legalității în cadrul
contenciosului comunitar se referă la acţiunea în abţinerea de a acţiona4. În cadrul
unei acţiuni pentru abţinerea de a acţiona, este revizuită legalitatea abţinerii de a
acţiona a instituţiilor Comunităţii Europene. Totuşi, o astfel de acţiune poate fi
introdusă numai după ce s-a solicitat instituţiei în cauză să acţioneze.
Dacă abţinerea de a acţiona este considerată nelegală, instituţia în cauză este
cea responsabilă cu încetarea abţinerii de a acţiona, prin luarea unor măsuri adecvate.
Competența de soluţionare a acţiunilor privind abţinerea de a acţiona este împărţită
între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, conform aceloraşi criterii care
se aplică în cazul acţiunii în anulare. La Curtea de Justiţie pot fi înaintate recursuri
împotriva hotărârilor şi ordonanţelor Tribunalului de Primă Instanţă. Dacă recursul
este admis şi întemeiat, Curtea de Justiţie casează hotărârea Tribunalului de Primă
Instanţă. Dacă circumstanţele cauzei permit, Curtea însăşi se poate pronunţa asupra
fondului cauzei. În celelalte cazuri, Curtea trebuie să retrimită cauza spre rejudecare la
Tribunalul de Primă Instanţă, care este obligat să ţină seama de hotărârile pronunţate
de Curte.

4
Conform art. 230 din cuprinsul Tratatului CE
 4.2 Actiuni impotriva statelor member U.E

Acţiunile împotriva statelor membre UE permit Curţii de Justiţie să stabilească

dacă un stat membru UE şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu legislaţia
Comunităţii Europene. Înainte de înaintarea unui caz în faţa Curţii de Justiţie,
Comisia Europeană efectuează o procedură preliminară specială, prin intermediul
căreia statul membru are posibilitatea de a răspunde la plângerile formulate împotriva
sa. Dacă această procedură nu are drept rezultat încetarea neîndeplinirii obligaţiilor de
către statul membru, poate fi iniţiată acţiunea la Curtea de Justiţie, pentru încălcarea
legislaţiei Comunităţii Europene. O astfel de acţiune poate fi formulată de Comisia
Europeană – aşa cum, de fapt, se întâmplă de foarte multe ori – sau de un stat membru
UE. În cazul în care Curtea constată că nu a fost îndeplinită o obligaţie, statul trebuie
să înceteze de îndată neîndeplinirea obligaţiei respective. Dacă se promovează o altă
acţiune de către Comisia Europeană, iar Curtea de Justiţie constată că respectivul stat
membru UE nu a respectat hotărârea sa, Curtea îi poate impune acelui stat o amendă
fixă sau forfetară.

4.3 Hotarari preliminare

Reglementarea actuală. Competenţele TPI si CJCE sunt reglementate de

articolul 234 CE 5: „Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe, cu titlu
preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea prezentului tratat;
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de
BCE;
(c) interpretarea statutelor organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului, în
cazul în care statutele respective prevăd acest lucru. În cazul în care o asemenea
chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă
poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară
pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire
la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o
cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse
vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze
Curtea de Justiţie6. Curtea îşi poate interpreta propriile hotărâri7.
5
Fost art. 177
6
Articolul 234 reprezintă sediul materiei, fiind competenţa generală în cadrul Pilonului I – Tratatul CE, cu excepţia
cererilor pronunțate în temeiul articolelor 61-69. (Titlul IV CE reglementează „Vizele, azilul, imigrarea și alte politici
legate de libera circulaţie a persoanelor
7
JURISPRUDENŢĂ - Cauza 14/86, 11 iunie 1987, Pretore di Salo, ECR 1987, p.2545.
Este necesar, de asemenea, să se remarce că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă, caracterul obligatoriu al
hotărârilor preliminare pentru instanţele naţionale nu creează un obstacol în calea unei noi sesizări a Curţii de către
instanţa naţională destinatară a hotărârii respective, în cazul în care respectiva instanţă consideră acest lucru necesar în
vederea soluţionării litigiului din acţiunea principală. O asemenea cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate
fi justificată în cazul în care instanţa naţională întâmpină dificultăţi de înţelegere sau de aplicare a hotărârii, atunci când
 4.3.1 Initiativa depunerii unei solicitari
Iniţiativa înaintării unei solicitări o pot avea părţile, inclusiv intervenienţii, care
pot propune instanţei de judecată întrebările preliminare sau pot sugera problema
de drept comunitar apărută. În această situaţie, instanţa naţională este suverană în
aprecierea trimiterii întrebării preliminare. Instanţa de judecată, din oficiu, poate
sesiza CJCE cu întrebarea preliminară (singura întrebare preliminară din România,
cauza Jipa, a fost ridicată din oficiu). Instanţa de judecată redactează documentele
de trimitere a întrebării preliminare, cele mai importante fiind rezumatul cauzei şi
întrebările propriu-zise. CJCE hotărăşte cu privire la caracterul de „instanţă” în
sensul articolului 234 al organului jurisdictional care face trimiterea. În definirea
„instanţei” CJCE a avut în vedere originea legală a autorităţii respective,
permanenţa acesteia, caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate,
contradictorialitatea procedurii, aplicarea normelor de drept în soluţionarea cauzei
precum şi independenţa acesteia. În temeiul criteriilor de mai sus, Curtea a
recunoscut calitatea de organ jurisdicţional care poate solicita pronunţarea unei
hotărâri preliminare, următoarelor autorităţi:
- Comisia federală de supraveghere a achiziţiilor publice din Germania8;
- Comisia de contestaţii a numirilor în învăţământul superior din Suedia
competentă în materia contestaţiilor împotriva deciziilor referitoare la angajarea în
universităţi şi şcoli superioare 9
- „Immigration Adjudicator”, autoritate competentă în materia litigiilor privind
intrarea şi sejurul cetăţenilor străini pe teritoriul Angliei10;
- Tribunalul Economico-Administrativ Regional din Catalonia competent în
materia plângerilor economico-administrative11;
- Comisia de contestaţii în domeniul medicinii constituită de către un organism
profesional (Asociaţia Regală olandeză pentru practicarea medicinii);12
- Comisia de contestaţii în materia asigurărilor obligatorii împotriva maladiilor
şi invalidităţii din Belgia13;
- Consiliul de Stat din Italia, atunci când emite un aviz, în cadrul unei
proceduri administrative, ce reprezintă proiectul deciziei ce urmează a fi ulterior
dispusă de către autoritatea competentă 14

îi adresează Curţii o nouă întrebare de drept sau dacă îi prezintă acesteia noi elemente de evaluare care pot determina
Curtea să răspundă diferit la o întrebare deja soluţionată (a se vedea, cel mai recent, Hotărârea din 5 martie 1986,
Wünsche, 69/85, Rec. p. 947 şi următoarele) (pct. 12).
8
(CJCE, 17.09.1997, Dorsch,C-54/9, p. 23-38.)
9
(CJCE, 6 iulie 2000, Abrahamsson Andresson , C- 407/98, p. 29-30.);
10
(CJCE, 2 martie 1999, Eddine El-Yasni, C- 416/96, p. 17-22.)
11
(CJCE, 21 martie 2000, Gabalfrisa, C-110/98-C-147/98.)
12
(CJCE, 6 oct. 1981, Beoe meulen, C-246/80, p. 17);
13
(CJCE, 1 dec. 1970, Union nationale des mutualites socialistes /La Marca, C - 32/70, Rec. 1970, p. 987)
14
(CJCE, 16 oct. 1997, Garofalo, C - 69/96, C - 79/96, p. 19, cu referire la avizul emis de către Consiglio di Stato
Italiano, în cadrul procedurii recursului extraordinar privind anularea unui act administrativ).
 Instanțele ale căror hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern
sunt obligate să trimită întrebările preliminare.

4.3.2 Interprearea legislatiei U.E

Interpretarea Tratatului 15 Hotărâri istorice ale CJCE privind efectul direct şi
supremaţia dreptului comunitar au fost pronunțate având ca bază articolul 234
alineatul (1) litera (a). CJCE nu hotărăşte în mod direct asupra validităţii dreptului
naţional. Prin „tratat” se înțelege atât TCE cât și tratatale modificatoare sau
protocoalele (care au regimul juridic al tratatelor).16Interpretarea statutelor
organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului
Într-o cauză17 CJCE a arătat că „în cazul în care dreptul comunitar devine
aplicabil în baza dispoziţiilor din dreptul naţional, numai judecătorul naţional este
cel care poate aprecia necesitatea aplicării dreptului comunitar. Dacă acesta
consideră că este oportună aplicarea unei dispoziţii comunitare la situaţia internă
care stă la baza litigiului ce i-a fost dedus, judecătorul naţional poate sesiza Curtea
cu o întrebare prealabilă în condiţiile prevăzute la art. 177. Cu toate acestea,
competenţa Curţii este limitată numai la interpretarea dreptului comunitar. Curtea
nu poate ţine cont de economia generală a dispoziţiilor din dreptul intern care au
făcut posibilă aplicarea dreptului comunitar”.

Capitolul 5. Prima cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare referitoare

la Romania - Ministerul Administratiei si Internelor – Directia Generala de
pasapoarte Bucuresti – V- JIPA , caz C- 33/07

La scurt timp de la data aderării României la UE, o instanţă judecătorească

(Tribunalul Dâmboviţa) a adresat CJCE mai multe întrebări ce priveau exercitarea
dreptului la liberă circulaţie de către un cetăţean român – devenit cetăţean al Uniunii –
în raport cu autorităţile propriului stat, în măsura în care acestea din urmă invocau un
motiv de ordine publică pentru limitarea exercitării respectivului drept.18 Litigiul
principal şi hotărârea în cauza C-33/07,19 Jipa, prezintă interes din mai multe privinţe.
JURISPRUDENŢĂ Cauza Jipa, C-33/07

15
articolul 234 alineatul (1) litera (a)
16
De exemplu sunt considerate „tratate” în sensul acestei dispoziţii a dreptului european: - Protocolul privind privilegiile
şi imunităţile Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965, intrat în vigoare în august 1967; sau - Decizia din 21 aprilie
1970 privind resursele proprii, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971.

17
C-297/88, Dzodzi -v- Belgia, hotărârea din 18.10.1990, ECR 1990, p.I-3763.
18
Paragraful 16 reia în cea mai mare parte din articolul: Daniel-Mihail Şandru, Mihai Banu, Cauza C-33/07, Jipa –
prima acţiune preliminară a unei instanţe româneşti la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, RRDC, nr. 6/2008.
19
Un „Dosar” cu lucrările conferinţei „Cauza Jipa. Cetăţenie a Uniunii Europene şi dreptul la liberă circulaţie şi şedere
în context românesc”, organizată de Centrul de Studii de Drept European (CSDE) al Institutului de Cercetări Juridice din
cadrul Academiei Române (12.11.2008) a fost publicat in Revista Română de Drept Comunitar, nr. 6/2008.
 Dl. Jipa a părăsit România la 10 septembrie 2006 pentru a se deplasa în Belgia.
La 26 noiembrie 2006, acesta a fost returnat în România de către autorităţile belgiene,
în temeiul acordului de readmisie, deoarece se afla în situaţie de „şedere ilegală”. La
11 ianuarie 2007, ministerul a solicitat instanţei de trimitere dispunerea unei măsuri
prin care să i se restrângă domnului Jipa dreptul de liberă circulaţie în Belgia. Instanţa
de trimitere arată în decizia de trimitere că ministerul nu a precizat în ce consta
„şederea ilegală” care a determinat readmisia domnului Jipa. (....) Instanţa de trimitere
consideră, între altele, că dispoziţiile de drept naţional, în special articolele 38 şi 39
din Legea nr. 248/2005 şi Hotărârea Guvernului nr. 825/1995, sunt contrare articolului
18 CE şi articolului 27 din Directiva 2004/38. Prin Decizia din 17 ianuarie 2007,
Tribunalul Dâmboviţa a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii
următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul [18 CE] […] trebuie interpretat în
sensul că se opune ca legislaţia României (şi anume articolele 38 şi 39 din Legea nr.
248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate) să
împiedice exercitarea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor? 2) a) Dispoziţiile
articolelor 38 şi 39 din Legea nr. 248/2005 […], care împiedică o persoană (cetăţean
român şi în prezent cetăţean al Uniunii Europene) să circule liber într-un alt stat (în
speţă membru al Uniunii Europene), constituie un obstacol în calea liberei circulaţii a
persoanelor, libertate consacrată la articolul 18 CE? b) Un stat membru al Uniunii
Europene (în speţă România) poate dispune limitarea exercitării liberei circulaţii a
cetăţenilor pe teritoriul altui stat membru? 3) a) Termenul «şedere ilegală» în sensul
Hotărârii Guvernului nr. 825/1995 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul
României, pe de o parte, şi Guvernele Regatului Belgiei, Marelui Ducat de
Luxemburg şi Regatului Ţărilor de Jos, pe de altă parte, privind readmisia persoanelor
aflate în situaţie ilegală (în temeiul căreia s-a dispus readmisia pârâtului aflat în
situaţia de «şedere ilegală») se circumscrie motivului de «ordine publică» sau de
«siguranţă publică» prevăzut la articolul 27 din Directiva 2004/38/CE, pentru a se
putea dispune restrângerea libertăţii de circulaţie a unei astfel de persoane ? b) În
situaţia în care răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, dispoziţiile
articolului 27 din Directiva 2004/38/CE […] trebuie interpretate în sensul că statele
membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii
Europene pentru motive de «ordine publică» şi de «siguranţă publică» în mod
automat, fără a se analiza «conduita» persoanei în cauză ?”
În primul rând este pentru prima oară când o instanţă românească şi-a exercitat
competenţa de a se adresa Curţii, utilizând articolul 234 CE. În această privinţă, astfel
cum se arată în contribuţia dnei. judecător dr. Carmen Popoiag, prezintă importanţă
modul în care se realizează în concret această sesizare, precum şi efectele de ordin
procedural pe care aceasta le implică pentru instanţa de trimitere.20 Dna. judecător (la
data respectivă, judecător în cadrul Tribunalului Dâmboviţa), cea care a decis în speţă
sesizarea Curţii de Justiţie, ridică şi problema posibilităţii de aplicare directă de către
20
CJCE, Camera întâi, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza C-33/07, Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia
Generală de Paşapoarte Bucureşti / Gheorghe Jipa, nepublicată în culegere.
instanţa românească a dreptului comunitar; or, soluţia este evident corectă, ţinând cont
de statutul dreptului comunitar în ordinea juridică naţională, dar şi, mai precis, de
faptul că, încă din 1974, Curtea a stabilit că fostul articol 3 alineatul (1) al Directivei
64/22121 era susceptibil să producă efecte directe22, dispoziţie ce impunea condiţia
existenţei în mod exclusiv a unei conduite personale a celui în cauză, care afectează
ordinea publică, drept temei a limitării exercitării acestui drept la liberă circulaţie. În
al doilea rând, litigiul în cauza principală serveşte unei ilustrări ce are pertinenţă
directă pentru dreptul românesc asupra modului în care se pot impune (sau nu) limite
dreptului la liberă circulaţie al cetăţenilor români în alte state membre ale Uniunii. În
al treilea rând, se poate afirma că modul de argumentare utilizat de către instanţa
comunitară, dar şi de către avocatul general Maza în prezenta cauză (în concluziile din
14 februarie 2008), este unul mai puţin întâlnit în prezent, în momente în care CJCE
se lansează în interpretări „revoluţionare” ale dispoziţiilor tratatelor, dar şi ale
dreptului comunitar derivat pentru a susţine caracterul fundamental al libertăţilor ce
constituie piaţa internă23. A fost conştientă Curtea de existenţa unor dificultăţi de ordin
politic sau practic atunci când a pronunţat această soluţie ? Nu avem de unde şti şi,
oricum, o astfel de problemă excede discuţiei noastre. Totuşi, rămâne faptul că
pârâtul, returnat fiind în România dintr-un alt stat membru, pentru motiv de „şedere
ilegală”, fără însă a fi săvârşit vreo infracţiune pe teritoriul acestui din urmă stat, nu
are cum să fie interesat de măsurile autorităţilor române motivate de prevenţie,
reducere a imigraţiei ori de alte considerente de ordin general (sau abstract).
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL JÁN MAZÁK prezentate la 14
februarie 2008 (1) Cauza C-33/07, Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia
Generală de Paşapoarte Bucureşti împotriva lui Gheorghe Jipa [cerere de pronunţare a
unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Dâmboviţa (România)]
„1) În circumstanţe precum cele specifice cauzei din acţiunea principală,
articolul 18 alineatul (1) CE şi articolul 4 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi
şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor
acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a
Directivelor 64/221/ CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE,
75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE se opun unei reglementări
naţionale precum cea dedusă interpretării în speţă, care prevede instituirea de limitări
ale dreptului cetăţenilor Uniunii de a părăsi propriul stat membru de origine pentru a
se deplasa în alt stat membru.
2) Dacă un stat membru nu stabileşte în mod specific, în raport cu unul dintre
propriii resortisanţi, respectând principiul proporţionalităţii şi exclusiv în temeiul
conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin

21
Carmen Popoiag, Hotărârea pronunţată în Cauza C-33/07, „Jipa” de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Aspecte şi implicaţii practice, RRDC, nr. 6/2008.
22
În prezent, dispoziţia corespunzătoare aplicabilă este articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38.
23
Pct. 13 din considerentele hotărârii în cauza 41/74, van Duyn, ECR 1974, p. 1337.
articolul 18 alineatul (1) CE de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-
un alt stat membru poate constitui o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa
ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societăţii, statul
membru de origine nu poate impune, pentru motive de «ordine publică» sau de
«siguranţă publică» în sensul articolului 27 din directiva menţionată, limitări ale
libertăţii de circulaţie a persoanei respective.
3) Neexaminarea de către un stat membru a conduitei unei persoane atunci când
limitează, pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică, dreptul de liberă
circulaţie şi de şedere al acestei persoane pe teritoriul unui alt stat membru înlătură
validitatea oricărei justificări a limitării în cauză.” În sfârşit, o altă problemă
fundamentală pe care o ridică cele trei momente invocate mai sus priveşte tocmai
modul în care instanţele judecătoreşti din România asigură un control jurisdicţional
asupra modului în care se exercită prerogativele de apreciere ale autorităţilor publice
în raport cu excepţia de ordine publică. Directiva 2004/38 conţine o serie de garanţii
procedurale destinate apărării cetăţeanului Uniunii; or, în acţiunea împotriva pârâtului,
instanţa sesizată a materializat aceste garanţii. În plus, şi Curtea de Justiţie s-a referit
la imposibilitatea impunerii unilaterale de către un stat membru a unor excepţii
motivate de ordinea publică ori de siguranţa publică, fără controlul instituţiilor
Comunităţii, adică al instanţei24. Or, în speţă, precum vom preciza şi mai jos
(secţiunea 16.4, infra), controlul instanţei comunitare asupra excepţiei a fost unul
(deliberat) limitat.

Capitolul 6. Componența și statutul membrilor

Curtea de Justiție este compusa din judecători și avocați generali, cărora li se

adaugă un grefier asistat de adjuncți, raportorii adjuncți și referenții.
Inițial Curtea a fost compusă din 7 judecători și 2 avocați generali, numărul lor
modificându-se cu prilejul aderării unor noi state. În timp s-a conturat regula ca
fiecare stat să fie reprezentat de cel puțin de un judecător, iar cei “5 mari” să fie
reprezentați de un judecător și un avocat general. Numărul judecătorilor și avocaților
generali din compunerea Curții de Justiție se stabilește printr-un act al Consiliului dat
cu unanimitate de voturi, pe baza cererii formulate de Curte.
În prezent, Curtea de Justiție are 27 de judecători. Numărul avocaților generali
este de 8, iar Tratatul modificator din 2007 propune majorarea la 11, ei fiind aleși
printr-un sistem de rotație.
Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de Consiliul Uniunii Europene,
pe baza propunerilor statelor membre și al acordului comun al acestora, dintre
persoanele care au calificarea necesară numirii în cele mai înalte funcții judecătorești
din țările lor, ori sunt universitari având o competență juridică recunoscută și a căror
independență este mai presus de orice îndoială, dovedind un caracter integru și onest.
24
În privinţa liberei circulaţii a persoanelor, a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza C-127/08, Metoc nepublicată
încă în Culegere.
Sub aspect moral și profesional statutul este același ca și al judecătorilor Curții
Internaționale de Justiție de la Haga.
Conform art.166 al.2 CEE, avocații generali sunt însărcinați să prezinte public,
cu deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor deduse
în fața Curții de Justiție, în vederea asistării acesteia în realizarea misiunii sale.
Avocații generali au rolul de a asista Curtea și sunt desemnați după aceeași
procedură care este aplicată judecătorilor. Poziția lor în cadrul sistemului judiciar
comunitar este mai degrabă cea a procurorilor din sistemele naționale, decât a
avocaților pledanți, fiind însărcinați cu prezentarea publică imparțială concluziilor
motivate cu privire la cauza în care este obligatorie prezența lor.
În ceea ce privește statutul judecătorilor și a avocaților generali, ei au rolul de a
asigura deplina independență și continuitatea în activitate.
Mandatul judecătorilor și avocaților generali este de 6 ani, o reînnoire parțială
intervenind la fiecare 3 ani. Această dispoziție face ca numirea membrilor Curții să fie
un act de o deosebită importanță, personalitatea acestora influențând pentru foarte
multă vreme evoluția jurisprudenței comunitare și interpretarea, realizarea și aplicarea
dreptului.
Funcțiile de judecător și avocat general sunt incompatibile cu exercițiul oricărei
funcții politice sau administrative, precum și orice activitate cu titlu profesional,
remunerată sau nu, care ar afecta independența, cu excepția celei de cadru universitar.
La începutul mandatului judecătorii și avocații generali depun un jurământ în
cadrul unei sedințe solemne. Ei beneficiază de imunitate de jurisdicție pe toată durata
mandatului, imunitate ce nu poate fi ridicată decât de Curte în urma unei hotărâri dată
cu unanimitate, în absența persoanei în cauză.
Așa cum am precizat anterior, din structura Curţii de Justiţie, pe lângă judecător
şi avocaţi generali, mai fac parte şi grefieri, raportori adjuncţi şi referenţi.
Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pe o perioadă de
6 ani. Acesta are misiunea de a primi, conserva şi transmite toate documentele şi, de
asemenea, să efectueze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le
comportă aplicarea regulamentului de procedură. Asistă la şedinţele Curţii, are în grijă
arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii. Ca atribuţii administrative, grefierul le are
pe cele de gestiune şi contabilizare a Curţii cu ajutorul unui administrator.
Raportorii adjuncţi au sarcina de a-i ajuta pe preşedinte în procedura de urgenţă
şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să participe la
vot, dar pot lua parte la deliberări la cauza pe care au avut-o în studiu.
Fiecare dintre judecători şi avocaţii generali primesc asistenţa personală a doi
referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept având aceeaşi naţionalitate ca şi
judecătorul sau avocatul.

Capitolul 7. Funcționarea Curții Europene de Justiție

 La fiecare trei ani, judecătorii aleg din rândul lor un Președinte al Curții pentru
un mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit. La procedura de alegere a președintelui au loc
ședințele și deliberările în camera de consiliu, iar sub aspect jurisdicțional acesta
poate fi numit și prin ordonanță.
În principiu Curtea se reunește în plen. Pentru ușurarea misiunii sale și
accelerarea judecării cauzelor, tratatele au prevăzut posibilitatea constituirii de camere
compuse din 3 sau 5 membri. În prezent funcționează șase camere: două compuse din
5 judecători și patru din 3 judecători.
După anul 1974 competența camerelor s-a lărgit continuu, devenind regulă.
Ședințele în plen sunt din ce în ce mai rare și au loc doar când se dezbat cauze de
importanță deosebită, la cererea statului sau a persoanei interesate și numai după ce
Curtea însăși a hotărât reuniunea sa în plen pentru cauza respectivă.
Camerele sunt desemnate anual de Curte, atât sub aspectul numărului, cât și al
componenței lor. Curtea alege anual președinții camerelor și desemnează un prim
avocat general pentru fiecare cameră.
Curtea desfasoara o activitate permanenta, cu exceptia vacantelor judecatoresti,
al caror calendar este fixat prin regulamentul de procedura.
Quorum-ul de 7 judecători este obligatoriu pentru ședințele în plen și de 3
judecători pentru camere. Curtea nu poate delibera valabil decât într-un număr impar
de membri (art.15 din Statut). Președintele nu are un vot majoritar.
Art.16 din Statut prevede că o parte nu poate invoca nici naționalitatea unui
judecător și nici absența din complet a unui judecător național pentru a cere
modificarea completului Curții sau a camerei.
Deliberările au loc în camera de consiliu, doar în prezența judecătorilor. Dacă
nu există un consens, hotărârea se va lua cu majoritate de voturi, începându-se cu
exprimarea soluției celui mai tânăr membru al completului. Hotărârea nu va menționa
dacă s-a dat cu majoritate sau cu unanimitate și nici opinia separată nu se arată în
hotărâre. Această regulă s-a conturat după lungi controverse. Se consideră că în acest
mod se asigură reala independență a judecătorilor atât față de autorități cât și față de
opinia publică care are tendința de a face mereu legatura între soluție și naționalitatea
celui care a dat-o.
Această soluție asigură și integrarea sistemelor naționale de drept, găsirea unui
compromis, a unei soluții acceptate de toți, fapt care duce implicit și la sporirea
autorității hotărârilor Curții de Justiție.

Capitolul 8. Competența Curții Europene de Justiție

Curtea are competenţe precis determinate de textul tratatelor constitutive, sau,

pe baza acestora, de actele comunitare cu valoare normativă ori cea conferită de
legislaţia unui stat membru pentru cazuri conexe cu obiectul tratatelor.
 Curtea de Justiție este investită cu misiunea generală de a asigura respectarea
dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor (art.31 CECO, art.164 CEE, art.136
CEEA).
În viziunea lui Fuerea rolul Curții este de a asigura respectarea dreptului
comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are
următoarele competențe:
- efectuează un control al legalităţii actelor comunitare; acest control se
realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a
recursului în carenţă;
- interpretează unitar tratatele şi actele comunitare pe calea recursului
în interpretare;
- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre
în raport cu dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de
organele Comunităţilor sau de agenţii acestora;
- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU,
soluţionând litigiile privind raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de
care depind;
- devine instanţă arbitraiă, dacă o clauză compromisorie există în acest
sens într-un contract încheiat de una dintre Comunităţi;
- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;
- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre,
dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a
intervenit un compromis;
- dispune de o competenţă consultativă25.

Capitolul 9. Procedura în fața Curții Europene de Justiție

Procedura în fața Curții de Justiție este contradictorie, publică, mixtă și

inchizitorie, evident mai puțin în materie consultativă.
Procedura se compune din două faze obligatorii: una scrisă și alta orală. Faza
scrisă începe cu adresarea cererii de chemare în judecată către grefa Curții, prin
scrisoare recomandată, în termenul prevăzut pentru fiecare cale de atac. Cererea
trebuie să conțina numele părților, obiectul litigiului, o prezentare sumară a situației
de fapt și a argumentelor de drept, precum și concluziile, pretențiile finale ale
reclamantului.
După primirea cererii, aceasta este înregistrată într-un registru special și este
urmărită desfășurarea cauzei respective de către un judecător raportor numit de
președintele Curții. Cererea este comunicată părții adverse care are un termen de o
lună pentru a-și pregăti apărarea și a prezenta un memoriu în acest sens. După acest
termen, de regulă fiecare parte are dreptul de a depune un memoriu suplimentar,
25
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2008, pag. 114 - 115
respectiv din partea reclamantului o precizare a pretențiilor sale în raport cu apărările
pârâtului, iar din partea pârâtului un memoriu suplimentar, în apărare la această
precizare. În majoritatea cazurilor se întâlnesc două memorii scrise formulate de
fiecare dintre părți.
După încheierea fazei scrise, președintele va fixa data la care va avea loc
sedința, acest moment deschizând procedura orală în fața Curții. Faza orala conține:
citirea raportului de sedință de către judecătorul raportor, pledoariile parților, urmate
de concluziile avocatului general. De cele mai multe ori raportul de sedință nu mai
este citit în public, acesta fiind comunicat părților anterior. După prezentarea
concluziilor avocatului general, Curtea se retrage pentru a delibera. Deliberările se
finalizează cu redactarea hotărârii care va fi citită în sedință publică.
Între cele două faze poate exista și o a treia, care este o faza de instrucție.
Atunci, Curtea poate ordona probe cum sunt: expertize, luarea unor declarații
testimoniale, cercetări la fața locului, depunerea unor acte suplimentare, sau Curtea
poate să ceară ca părtile să răspundă asupra anumitor probleme și să precizeze ce
pretenții au.
Procedura în fața Curții de Justiție are și trăsături specifice în ceea ce privește
reprezentarea părților, regimul lingvistic, cheltuielile judiciare și forma hotărârilor.
Reprezentarea părților este obligatorie în fața Curții pentru orice tip de cauză.
Instituțiile comunitare sunt reprezentate de agenți, membri ai serviciilor juridice
proprii, iar statele sunt reprezentate de funcționari specializați aparținând Ministerului
Afacerilor Externe. Particularii persoane fizice sau juridice sunt reprezentați
obligatoriu de avocați. Este de menționat că poate pleda în fața Curții orice avocat
care are dreptul de a exercita avocatura și de a pleda în instanțelor naționale, întrucât
Curtea nu are un barou propriu.
În ceea ce privește domiciliul părților, acesta este în mod obligatoriu la
Luxembourg. În aceste condiții statele membre figurează cu domiciliul la sediile
reprezentanțelor diplomatice de pe lângă Luxembourg, iar persoanele fizice și juridice
de drept privat figurează cu domiciliu ales la locuința unei persoane de încredere
luxemburgheză, de cele mai multe ori această persoană fiind avocatul care reprezintă
interesele în cauză. Toate actele și documentele se comunică la domiciliul astfel
arătat.
În privința regimului lingvistic s-a stabilit că toate cele 27 limbi oficiale sunt
limbi de procedură. Judecătorii și justițiabilii trebuie să înțeleagă și să se facă înțeleși
în limba care le este cea mai obișnuită. Odată limba de procedură aleasă, toate actele
de procedură se vor desfășura în această limbă, toate documentele, memoriile,
concluziile și pledoariile vor fi scrise și susținute în această limbă. Ordonanțele și
hotărârile se redactează în limba de procedură aleasă și doar ea constituie versiunea
oficială, celelalte versiuni având valoare de traduceri. Grefierul răspunde de
traducerea tuturor documentelor și a hotărârilor.
Regulamentul de procedură reglementează și regimul cheltuielilor juriciare. În
principiu procedura în fața Curții este gratuită. În mod excepțional se percep taxe
pentru anumite traduceri. În ceea ce privește cheltuielile de judecată s-a adoptat
soluția ca partea care cade în pretenții să fie obligată atât la cheltuielile făcute cu
onorariile de expertiză, declarații de martor, taxe de timbru etc., cât și onorariul de
avocat. Toate cheltuielile de judecată sunt menționate în hotărâre.

Concluzii
Curtea de Justiție joacă un rol esențial în cadrul sistemului instituțional stabilit
prin Tratate. În mod deosebit, rolul Curții este de a garanta interpretarea și aplicarea
uniformă a dreptului Uniunii Europene (dreptului comunitar)26.
Curtea a constituit un sistem de drept intern diferit de sistemele naționale ale
statelor membre și un organ propriu pentru aplicarea și interpretarea dreptului
comunitar. Curtea de Justiție este mai mult decât un organ jurisdicțional, prin puterile
de care dispune în baza competențelor conferite are un important rol de creare a
dreptului și implicit de realizare a integrării economice, politice și juridice.

BIBLIOGRAFIE

26
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2008, pag. 114 - 115
 Constanta Matusescu- Introducere in dreptul comunitar,Targoviste
TRANSVERSAL2005
Prof. univ. dr. Adrian Nastase, dr. Bogdan aurescu, dr,doc. Alexandru
Bolintineanu Dept international contemporan editia a doua, revazuta si
adaugita, Bucuresti ALL BECK 2000.pag. 111
 Dr. Corina Leicu, dr. Ioan Leicu Institutiile Comunitare , Bucuresti Lumina
Lex, 1996, p. 79.Lect. univ. dr. Corina Leicu Drept Comunitar , Bucureesti
Lumina Lex, 1998, pag. 92.Judecatorii CJCE.
 Principalele inovaţii ale Tratatului de la Lisabona, Ministerul Afacerilor
Externe, 2010
 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 13.4.2010, Modificări ale
regulamentului de procedură al Curţii de Justiţie