Sunteți pe pagina 1din 31

Introducere

Iniţiativa realizării unei Uniuni Economice Monetare a apărut în anul 1969, în cadrul
Summitului de la Haga, unde Comisia Europeană a adus prima dată în discuţie conceptul de monedă
unică. Deşi statele membre ale Comunităţii Europene făceau parte la acea dată din Sistemul de la
Bretton Woods, pe fondul declinului acestuia la sfârşitul anilor ’60, a apărut dorinţa realizării UEM.1
La 20 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, ce a marcat decizia Consiliului
European de a înființa o Uniune Economică și Monetară (UEM), existența și evoluția politicii
monetare a UE continuă să suscite atât eforturi constructive de a se avansa soluții comune, cât și
reacții adverse și de opoziție. Tensiunile aferente sunt explicabile prin faptul că această politică are
cele mai ample efecte și reverberații, influențând atât dimensiunea performanței economice și a
competitivității la nivelul statelor membre, cât și la nivelul întregii Uniuni Europene. Coordonatele
politicii monetare au un impact direct asupra traiectoriei economiilor naționale și a economiei
europene, dar și un impact indirect asupra performanței și arhitecturii instituționale.
Principiile și procesele de integrare economică și monetară ce stau la baza UEM vizează toate
statelele membre. Astfel, Uniunea Europeană în ansamblul ei, este influențată de elementele politicii
monetare comune, dintre care se disting: moneda euro, piața internă și piața comună, centralizarea
deciziilor de politică monetară (pentru statele membre UEM) la nivelul Băncii Centrale Europene
(BCE), sau coordonarea politicilor economice și fiscale din toate statele membre ale UE. Totuși,
aplicabilitatea directă și imediată a politicii monetare se realizează în prezent, în primul rând în cele
19 state membre care au adoptat moneda unică, constituind astfel zona Euro.

1
GHIDUL POLITICILOR UNIUNII EUROPENE broșura nr.1 coordonator Drd. Clara Volintiriu

1
Capitolul I: Formarea UEM. Scurt istoric
La summitul de la Haga din 1969, șefii de stat sau de guvern au definit un nou obiectiv în
cadrul integrării europene: uniunea economică și monetară (UEM). Un grup condus de Pierre Werner,
prim-ministrul Luxemburgului, a elaborat un raport care avea în vedere realizarea unei uniuni
economice și monetare complete în termen de zece ani, conform unui plan cu mai multe etape.
Obiectivul final era liberalizarea completă a mișcărilor de capital, convertibilitatea integrală a
monedelor statelor membre și fixarea definitivă a cursurilor de schimb. Prăbușirea sistemului de la
Bretton Woods și Decizia guvernului SUA de a lăsa liber cursul dolarului la mijlocul anului 1971 a
generat un val de instabilitate a schimburilor valutare care a pus sub semnul întrebării paritățile dintre
monedele europene. Proiectul UEM a fost oprit.
În 1972, la summitul de la Paris, UE a încercat să dea un nou impuls integrării monetare,
creând „șarpele în tunel”: un mecanism pentru fluctuația controlată a monedelor („șarpele”), cu marje
reduse de fluctuație față de dolar („tunelul”). Destabilizat de criza petrolului, slăbiciunea dolarului și
diferențele de politică economică, „șarpele” și-a pierdut majoritatea membrilor în mai puțin de doi
ani și a fost redus, în cele din urmă, la „zona mărcii germane”, formată din Germania, Benelux și
Danemarca.
Eforturile de creare a unei zone de stabilitate monetară au fost relansate în 1978 (la summitul
de la Bruxelles) odată cu înființarea Sistemului Monetar European (SME), bazat pe cursuri de schimb
fixe, dar ajustabile. La mecanismul cursului de schimb (MCS I) au participat monedele tuturor statelor
membre, cu excepția Regatului Unit. Cursurile de schimb se bazau pe cursurile centrale față de ECU
(„unitatea monetară europeană”), unitatea de cont europeană, care se calcula ca o medie ponderată a
monedelor participante. Pe baza cursurilor centrale exprimate în ECU se calcula o grilă de cursuri
bilaterale de schimb, iar fluctuațiile monedelor trebuiau să se înscrie într-o rată de ±2,25% față de
cursurile bilaterale (cu excepția lirei italiene, pentru care marja permisă era de 6%). Timp de zece ani,
SME a obținut mari progrese în reducerea variabilității cursurilor de schimb: flexibilitatea sistemului,
combinată cu voința politică de a realiza convergența economică, a condus la stabilitatea durabilă a
monedelor.
Odată cu adoptarea Programului privind piața unică în 1985, a devenit tot mai clar că
potențialul pieței interne nu va putea fi fructificat la maximum atât timp cât aveau să persiste costurile
relativ ridicate ale tranzacțiilor de conversie monetară și incertitudinile legate de fluctuațiile cursurilor
2
de schimb, indiferent cât de reduse. În plus, mulți economiști au denunțat așa-numitul „triunghi
imposibil”: libera circulație a capitalului, stabilitatea cursurilor de schimb și politicile monetare
independente erau incompatibile pe termen lung.
În 1988, Consiliul European de la Hanovra a instituit o comisie care să studieze UEM, sub
conducerea lui Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei. Raportul comisiei (raportul
Delors), prezentat în 1989, propunea să se susțină introducerea UEM în trei etape. Raportul sublinia
în special necesitatea unei mai bune coordonări a politicilor economice și a reglementării deficitelor
bugetare naționale și recomanda crearea unei noi instituții, complet independente, care să fie
responsabilă de politica monetară a Uniunii: Banca Centrală Europeană (BCE). Pe baza raportului
Delors, Consiliul European de la Madrid a decis, în 1989, să lanseze prima etapă a UEM, constând în
liberalizarea deplină a mișcărilor de capital începând cu 1 iulie 1990.
În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință
interguvernamentală având ca obiectiv identificarea modificărilor ce trebuiau aduse tratatului pentru
realizarea UEM. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a dus la elaborarea Tratatului
privind Uniunea Europeană, adoptat oficial de șefii de stat sau de guvern la Consiliul European de la
Maastricht din decembrie 1991 și semnat la 7 februarie 1992.

Tratatul prevede introducerea UEM în trei etape.

Etapa 1 (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993): libera circulație a capitalului între
statele membre.
Etapa 2 (de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor
economice ale statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale.
Coordonarea politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului Monetar
European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile centrale naționale și de a
face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. Băncile centrale naționale trebuiau să
devină independente în această etapă.
Etapa 3 (demarată la 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a euro ca monedă unică a
statelor membre și aplicarea unei politici monetare comune sub egida BCE. Tranziția la cea de-a treia
etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă, măsurat pe baza
unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare au devenit obligatorii, încălcarea lor de către un stat

3
membru fiind pasibilă de penalități. A fost introdusă o politică monetară unică, condusă de Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC), format din băncile centrale naționale și BCE.
Primele două etape ale UEM au fost finalizate. Cea de-a treia este încă în curs. În principiu,
toate statele membre ale UE trebuie să participe la această etapă finală și, prin urmare, să adopte euro
(articolul 119 din TFUE). Cu toate acestea, anumite state membre nu îndeplinesc încă criteriile de
convergență. Statele membre respective beneficiază deci de o derogare provizorie până când vor fi în
măsură să participe la a treia etapă a UEM. În plus, Regatul Unit și Danemarca și-au notificat intenția
de a nu participa la cea de-a treia etapă a UEM și, prin urmare, de a nu adopta euro. În consecință,
aceste două state membre beneficiază de o derogare privind participarea lor la UEM. Dispozițiile
detaliate privind derogările sunt prevăzute în protocoalele referitoare la aceste două țări anexate la
tratatele fondatoare ale UE. Totuși, Regatul Unit și Danemarca își rezervă dreptul de a pune capăt
derogării și de a solicita participarea la cea de-a treia etapă a UEM. În prezent, 19 din cele 28 de state
membre participă la cea de-a treia etapă a UEM și folosesc astfel euro ca monedă unică.
În urma crizei datoriei suverane de la nivel european, liderii UE s-au angajat să consolideze
UEM, inclusiv prin îmbunătățirea cadrului său de guvernanță. În 2015, dezvoltând o inițiativă
similară din 2012, președinții Comisiei, Consiliului European, Eurogrupului, BCE și Parlamentului
European au publicat un raport intitulat „Finalizarea uniunii economice și monetare a Europei”
(cunoscut drept „raportul celor cinci președinți”). Acesta schița un plan de reformă pentru a se realiza
o uniune economică, financiară, fiscală și politică veritabilă în trei etape (până în 2025, cel târziu).2

2
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_2.6.1.html

4
 Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) semnat la
Maastricht Semnare (1992) / Intră în vigoare (1993)
 Marea Britanie și Danemarca primesc clauza de „opt-
Prima etapă a UEM (1iulie out” (chiar dacă indeplinesc criteriile de convergență, pot
1990 –31 decembrie 1993) opta pentru a rămâne în afara UEM) 1992
 Reforma MCS—se extinde temporar marja de fluctuație
(1 iulie 1990 – 31 la +/-15% 1993
decembrie 1993)

Rezultate: libera circulație a capitalurilor între statele member

 Înființarea Institutului Monetar European (IME) ca


precursor al Băncii Centrale Europene în scopul
coordonării politicilor monetare ale statelor membre și
facilitarea introducerii monedei unice 1994
A doua etapă a UEM (1 ianuarie  Consiliul European de la Amsterdam adoptă Pactul de
1994 – 31 decembrie 1998) Stabilitate și Creștere (PCS) cu scopul de a menține
disciplina bugetară și evitarea deficitelor excesive.
PCS este atât preventiv (Rapoarte anuale), cât și
corectiv (Procedura privind Deficitul Excesiv) 1997
 Prima reuniune la Luxemburg a Eurogrupului,
întalnire informală a miniștrilor de finanțe din statele
Zonei Euro (formalizat prin Tratatul de la Lisabona)
1998
 Înființarea Băncii Centrale Europene (BCE) la
Frankfurt și desființarea IME 1998

REZULTATE: consolidarea cooperării și convergenței


statelor membre în privința politicilor economice

 Zona Euro este constituită pe baza utilizării unei monede


unice în 11 state6 ce îndeplinesc criteriile de convergență
1999
A treia etapă a UEM (1ianuarie  Bancnotele și monedele Euro sunt introduse în circulație în
1999 – ) concomitent cu retragerea celor naționale în toate cele 127
state ale Zonei Euro 2002
 În prezent, Zona Euro cuprinde 17 state membre8 , 5 ale
căror avantaje includ: eliminarea riscului valutar și a
costurilor de tranzacționare, integrarea piețelor financiare
și accesul la o veritabilă piaţă unică de bunuri și servicii
Capitolul II: Instituţii care exercită competenţe în domeniul
Politicii Monetare
Caracterul de unicitate al Uniunii Europene a condus la crearea, prin cele trei Tratate
constitutive și prin Tratatul de la Maastricht și la consolidarea, prin Tratatul de Reformă, a unei
structuri instituţionale originale în cadrul căreia instituţiile conlucrează şi cooperează în scopul
atingerii obiectivelor comunitare şi al respectării intereselor specific naţionale.
Puterea bugetară este împărţită între Consiliu, care cumulează funcţiile executivă, legislativă
şi guvernamentală, Comisie, care are atribuţii executive şi Parlament, care poate contesta Comisia.
Arhitectura instituțională a UE urmează evoluția dinamică a uniunii de state, în decursul timpului,
instituţiile fiind supuse unui proces de transformare în ceea ce priveşte atribuţiile, funcţiile, puterile
şi denumirile. Acestea participă direct la procesul decizional comunitar, respectând principiile
autonomiei de voinţă, atribuirii de competenţe şi asigurării echilibrului instituţional.
În domeniul politicii monetare, își exersează competențe exclusive următoarele instituții
specializate: Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale, Eurosistemul, dar
se remarcă şi instituţii care nu au doar competenţe exclusive - Consiliul ECOFIN, Curtea de Conturi,
Parlamentul European şi Comisia Europeană. Acești actori instituționali vor fi prezentaţi în
paragrafele următoare.
 Banca Centrală Europeană (BCE)
Concepută ca nucleu al Eurosistemului şi al SEBC, BCE are ca principal obiectiv menţinerea
stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene. Înfiinţată la 1 iunie 1998, BCE este o instituţie
europeană care a dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Printre atribuţiile
principale ale BCE se regăseşte definirea politicilor Eurosistemului, Consiliul Guvernatorilor BCE
fiind cel care răspunde de politica monetară în zona euro. Consiliul Guvernatorilor este organul
suprem de decizie al BCE, fiind alcătuit din șase membrii ai Comitetului executiv al BCE și
guvernatorii băncilor centrale naționale din statele membre ale UE care au adoptat euro. Alte atribuţii
ale BCE sunt: asigurarea implementării corecte de către BCN a politicilor BCE, analiza riscurilor
inflaţioniste, deţinerea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor membre, coordonarea şi
monitorizarea operaţiunilor de politică monetară, emiterea de bancnote euro, intervenţii pe pieţele

6
valutare constând în vânzarea sau cumpărarea de titluri pe pieţele valutare, coordonarea şi
supravegherea infrastructurii pieţei financiare, cooperarea la nivel internaţional şi european.
Strategia politicii monetare a BCE se fundamentează pe doi piloni: analiza economică şi
analiza monetară. Primul dintre ei, analiza economică, se referă la evoluţia producţiei totale, evoluţia
creditelor fiscale, evoluţia cursului de schimb. Pe de altă parte, cel de-al doilea pilon al strategiei
politicii monetare, analiza monetară, urmăreşte analiza pe termen mediu şi lung a relaţiei între inflaţie
şi creşterea masei monetare, precum şi analiza masei monetare şi a lichidităţii.
 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Politica monetară unică a fost instituită prin Tratatul Uniunii Europene şi Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene. SEBC este format din Banca Centrală
Europeană şi din Băncile Centrale din toate statele membre ale UE. În Tratatul de la Roma sunt
prevăzute obiectivele fundamentale al SEBC, dar şi alte obiective şi misiuni ce urmează să fie
îndeplinite de SEBC. Astfel, obiectivul fundamental este stabilitatea preţurilor, în timp ce sfera
celorlalte obiective cuprinde: sprijinirea politicilor economice generale în cadrul UE în scopul
realizării obiectivelor UE. Totodată, se prevede că SEBC va acţiona conform principiilor economiei
libere de piaţă, respectând libera concurenţă şi asigurând alocarea eficientă a resurselor.
Misiunile fundamentale pe care SEBC trebuie să le îndeplinească se referă la definirea şi
implementarea politicii monetare a Uniunii, desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar,
promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, deţinerea şi administrarea rezervelor oficiale ale
statelor membre, fără a aduce atingere deţinerii şi administrării fondurilor de rulment în valută
aparţinând statelor membre. SEBC este așteptat să contribuie şi la stabilitatea sistemului financiar şi
supravegherea instituţiilor de credit.
 Eurosistemul
Termenul „Eurosistem” se referă la BCE şi la băncile centrale naţionale ale statelor membre
ale UE care au adoptat moneda euro. Ca atare, Eurosistemul este un subansamblu al SEBC.
Eurosistemul este sistemul bancar central al Zonei euro şi include Banca Centrală Europeană şi cele
17 Bănci Centrale Naţionale ale statelor Zonei Euro. Acesta a fost preferat unei bănci centrale pentru
că s-au luat în considerare întinderea geografică a Zonei Euro, diversitatea de limbi şi culturi din
cadrul acesteia şi pentru că între BCN din statele UEM există relaţii de colaborare de lungă durată,
fiecare din ele beneficiind de o bună infrastructură financiară, experienţă şi capacitate operaţională.

7
Misiunea fundamentală a Eurosistemului constă în menţinerea stabilităţii preţurilor în
interesul general. În acest sens, BCE definește cantitativ acest obiectiv ca „o creștere anuală, sub
nivelul de 2% a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro”. Au fost
desemnate şi alte obiective ale Eurosistemului, printre care se numără: conservarea stabilităţii
financiare; cooperarea cu autorităţile europene şi naţionale în vederea îndeplinirii misiunii
fundamentale. În mod concret, acesta defineşte şi aplică politica monetară în zona euro prin operaţiuni
pe piaţa financiară - cursurile de schimb şi condiţiile de lichiditate internă, prin asigurarea
concordanţei dintre obiectivele politicii monetare şi operaţiunile valutare, prin influenţarea ratelor
dobânzii şi a condiţiilor de pe piaţa monetară, prin controlul bazei monetare şi prin promovarea bunei
funcţionări a sistemului de plăţi.
 ECOFIN (Consiliul Afacerilor Economice și Financiare)
Consiliul Afacerilor Economice și Financiare este compus din minștrii de economie și finanțe
ai statelor membre UE. Aceștia se întâlnesc în mod normal, o dată pe lună. Cu o zi înaintea reuniunii
ECOFIN, are loc întâlnirea informală a Eurogrupului, reprezentat de miniștrii de finanțe și economie
din statele Zonei Euro, aceștia discutând în special problematica UEM, spre deosebire de ECOFIN
ce răspunde pentru politica monetară la nivelul întregii Uniuni. Atribuțiile ECOFIN:
 orientarea şi coordonarea politicii economice şi a celei monetare;
 monitorizarea politicilor bugetare ale statelor membre;
 supravegherea finanţelor publice; o monitorizarea pieţelor financiare;
 coordonarea relaţiilor economice cu ţările membre;
 supravegherea ratelor de schimb pentru euro și determinarea orientării generale a
acestora.
Între ECOFIN şi Parlamentul European există o politică de consultare şi codecizie. Cele două
instituţii răspund de pregătirea şi adoptarea bugetului anual al UE, dar şi de selectarea statelor ce sunt
pregătite să adere la zona euro.
 Comisia Europeană
Comisia dispune de competenţă partajată în ceea ce priveşte politica monetară a UE. Cea mai
importantă funcţie a Comisiei este cea de iniţiator legislativ. Astfel, Comisia înaintează propuneri de
legi, pornind de la recomandările Parlamentului sau Consiliului. De asemenea, CE propune anual
orientări generale şi coordonează politicile economice ale statelor membre. Fiind susţinătoarea

8
interesului comunitar, Comisia garantează respectarea Pactului de Stabilitate şi Creştere, prin
declanşarea procedurii de deficit excesiv în caz de necesitate şi controlează aplicarea reglementărilor
comunitare. Monitorizând şi asigurând performanţa şi conformitatea politicii monetare 23, Comisia
întocmeşte rapoarte privind candidatura la zona euro, pe care le înaintează apoi Consiliului şi oferă
Parlamentului rezultatele supravegherii multianuale.

9
CAPITOLUL III: Instrumentele de politică monetară
În vederea aprofundării procesului de integrare politică a UE, apariția UEM a constituit o
acțiune naturală, dar care a avut nevoie de 30 de ani pentru a lua ființă și pentru a se revela în toată
plenitudinea sa (adică în toate cele trei stadii complete ale sale). Tratatul de la Maastricht desemnează
atât actorii responsabili de conturarea și aplicarea liniilor directoare ale politicii (cu prioritate BCE și
SEBC), cât și obiectivul principal al acesteia: menținerea stabilității prețurilor.În general, politica
monetară este acea componentă a politicii economice având ca țel influențarea ofertei de monedă și
a condițiilor de creditare, iar instituția responsabilă de realizarea acestui obiectiv este Banca Centrală.
În etapele precedente apariției UEM, statele membre ale zonelor monetare temporare (precum
„șarpele” sau SME) urmau politica monetară decisă de către Deutsche Bundesbank, datorită faptului
că moneda cea mai puternică din sistem era marca germană – „moneda ancoră”. Caracteristice pentru
punctul de referință monetar (politica germană) erau: rata inflației scăzută, rata dobânzii și rata de
schimb stabilă.
Deși obiectivele macroeconomice „clasice” ale politicii monetare sunt creșterea economică,
deplina ocupare a forței de muncă și stabilitatea prețurilor , scopul principal enunțat de către Banca
Centrală Europeană – instituția pivot a Uniunii Economice și Monetare, a fost acela de menținere a
stabilității prețurilor, pe fondul unor perioade fluctuante privind nivelul inflației la nivelul ariei
Uniunii. Cu toate acestea, instituția statuează că vor fi susținute și politicile economice la nivelul
Comunității, cu scopul obținerii „unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă și a unei creșteri
sustenabile noninflaționiste”.
Stabilitatea prețurilor se traduce prin evitarea inflației și a deflației prelungite, cunoscând o
concretizare (nemenționată în Tratat) în creșterea anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum
sub 2% pentru zona euro, conform Consiliului Guvernator al BCE. Totodată, același agent, în calitate
de creator de politică monetară, stabilește rata dobânzii pe termen scurt pentru sistemul Euro, care va
funcționa drept barometru pentru alte rate ale dobânzii și care va putea influența astfel climatul
financiar în sensul controlului inflației.

10
I. Instrumentarul Politicii Monetare
Instrumentarul utilizat în spațiul economicomonetar pentru crearea politicii monetare (în
speță, pentru împlinirea obiectivului enunțat) conține elemente specifice băncilor centrale, un sistem
de plăți care corelează sistemele naționale de plăți din aceeași zonă și un mijloc de analiză monetară
edificator pentru stabilitatea prețurilor. Instrumentele de politică monetară pot fi catalogate ca:
 indirecte (acțiuni asupra pieței) – utilizate de către Banca Centrală în relațiile cu agenții
nefinanciari și cu alte bănci, orientate către piață (permit controlul asupra costului și
asupra cantității de monedă centrală);
 directe (măsuri ale autorităților monetare) – utilizate pentru a influența agenții
financiari (utilizatorii și deținătorii de monedă): încadrarea creditului, fixarea
administrativă a unor rate ale dobânzii, controlul asupra ratei de schimb.
În prezent, se identifică următoarele instrumente propriu-zise: operațiuni de piață monetară,
facilități permanente și rezerve minime pentru instituțiile de credit. Acestea vor fi prezentate în
paragrafele următoare.
A. Operațiunile de piață monetară
Scop: influențarea ratei dobânzii, gestionarea lichidității pe piață, îndeplinirea politicii
monetare.
Tipuri:
1) operațiuni de refinanțare ordinare - băncile centrale naționale pot obține credite diferențiat,
cu dobândă fixă sau variabilă, cu scadența de maximum o săptămână; constituie
principalul mijloc de refinanțare al sectorului financiar.
2) operațiuni de refinanțare pe termen lung (lunare) – obținerea creditelor cu termen de 3
luni, acordate de regulă băncilor de mici dimensiuni, cu dobândă variabilă;
3) operațiuni structurale – realizate de către Eurosistem cu scopul redefinirii poziției
structurale față de sectorul financiar prin proceduri bilaterale (tranzacții complete cu una
sau mai multe bănci fără a utiliza licitația) sau prin licitații standard (tranzacții reversibile
și emiterea certificatelor de depozit cu acele bănci care îndeplinesc condițiile de
eligibilitate, în 24 de ore);

11
4) operațiuni de reglaj fin – menite a reduce efectele fluctuației lichidității asupra ratelor
dobânzii; îmbracă forma tranzacțiilor reversibile (repo), a tranzacțiilor complete
(outright), de swap valutar, de atragere a depozitelor la termen.
B. Facilitățile permanente
Scop: asigurarea și absorbția lichidității pe termen foarte scurt; îndeplinirea politicii monetare;
limitarea ratelor dobânzii pe termen foarte scurt (overnight).
Tipuri:
1) facilități de împrumut marginal – Băncile Centrale Naționale oferă lichidități
instituțiilor la rate ale dobânzii situate la un nivel superior ratelor de pe piață pe termen
scurt („rate plafon”) în schimbul activelor eligibile;
2) facilități de depozit / facilități Lombard – băncile / instituțiile financiare pot depune
lichidități la Băncile Centrale Naționale la rate ale dobânzii pe termen scurt, inferioare
celor de pe piață.
Ghidată de către principiile directoare ale Bundesbank, viziunea BCE asupra acestui tip de
mijloace de îndeplinire a obiectivelor monetare a fost una de obținere a dezvoltării ratelor dobânzii
pe termen mediu. Cu alte cuvinte, facilitățile permanente creează un anume „coridor” în care pot
evolua ratele dobânzii, coridor controlat prin operațiuni de piață deschisă.
C. Sistemul de rezerve obligatorii
Scop: stabilizarea ratelor dobânzii; contribuția la expansiunea monetară; asigurarea lichidității
structurale.
Concret, băncile sunt obligate să constituie depozite la băncile centrale într-un procent din
pasivele eligibile proprii. BCE va aplica o proporție a rezervei minime de 2% din următoarele tipuri
de pasiv: depozite pe termen foarte scurt, depozite și titluri de datorie cu o scadență de până la doi ani
și market money papers. De asemenea, instituția-nucleu a UEM va permite o sumă de maximum 100
000 de euro pentru a fi retrasă din rezervele constituite. Totodată, aceasta are posibilitatea de a extinde
grupul de instituții care poate deține rezerve la Banca Centrală, în scopul evitării dezintermedierii
bancare în zona euro.
Necesitatea impunerii rezervelor minime ca instrument de politică monetară a generat
polemici în cadrul opiniilor divergente ale unor voci europene, înainte ca Banca Centrală Europeană
să ia naștere. Astfel, Banca Angliei (Bank of England) privea rezervele minime drept o taxă asupra

12
sistemului bancar, care ar fi putut periclita forța competitivă bancară europeană în raport cu S.U.A.
și Japonia (de altfel, Marea Britanie era printre puținele state industriale care nu foloseau în plan
monetar sistemul de rezerve). În schimb, alte bănci centrale, conduse din punct de vedere doctrinar
de către Bundesbank, sprijineau instrumentul monetar al rezervelor minime, cu rol în reducerea
fluctuațiilor ratelor dobânzii și în stabilizarea cererii pentru moneda Băncii Centrale.
II. Sistemul de plăți target ii (Sistemul Transeuropean automat de tranfer de
fonduri cu decontare pe bază brută în timp real)
Coordonarea politicilor economice ale statelor membre UEM, ca obiectiv subsecvent al
politicii monetare, a impus formarea unei rețele de interconectare a piețelor monetare naționale. În
vederea facilitării tranzacțiilor internaționale, în anul 1999, la 4 ianuarie, a devenit funcțional sistemul
TARGET original, compus din mecanismul de plăți al nou-înființatei la acea dată BCE și sistemele
de plăți naționale (17 Sisteme de decontare brută în timp real în prezent). Spre deosebire de
predecesorul său, care asigura procesarea tuturor plăților în mod descentralizat la nivelul băncilor
centrale naționale, noul sistem folosește o singură platformă comună și nu există limite de valoare
inferioare sau superioare în ceea ce privește plățile efectuate în cadrul TARGET II .
Scop: asigurarea unui sistem sigur de tranzacționare în euro pe baza sistemelor de plăți
naționale; creșterea eficienței plăților transfrontaliere în moneda unică; îndeplinirea politicii monetare
și integrarea piețelor monetare naționale în piața euro .
Mijloace: operațiuni de piață monetară; decontări financiare între statele membre; decontarea
tranzacțiilor de mare valoare ale clienților băncilor comerciale .
Actori: instituții de credit supravegheate din Spațiul Economic European, bănci centrale ale
statelor cu mecanisme RTGS neconectate la TARGET .
III. Impactul politicii monetare
Mecanismul complex de cauze și efecte prin care politica monetară a UE afectează Piața
comună este compus din instrumentarul prezentat în acest capitol. Totuși, dincolo de mijloacele pe
care le au la dispoziție instituțiile cu competențe în politica monetară, relațiile economice
caracteristice pieței sunt canalele prin care se transmit semnalele și se realizează ajustările necesare
asupra diferitelor elemente cheie ale unei economii (ex. prețuri, dobânzi) (vezi Fig. 1). Acest sistem
de comunicare între deciziile de politică monetară și stabilitatea prețurilor se bazează pe manipularea
ratelor oficiale ale dobânzii. Astfel, BCE tipărește monedă pe care o transmite băncilor comerciale

13
pentru a satisface cererea de lichidități de pe piață și având monopolul acestui proces, poate să impună
rata dobânzii asupra operațiunilor sale. Costurile de finanțare cu lichiditate astfel suportate de băncile
comerciale se răsfrâng mai departe asupra costurilor de creditare ale clienților lor. În consecință, BCE
influențează deciziile gospodăriilor și ale firmelor de a face investiții sau de a consuma — rate ale
dobânzii crescute, ceteris paribus, vor conduce la o scădere a atractivității creditelor, și viceversa.
Schimbările comportamentului de consum vor conduce la schimbări în nivelul cererii și ofertei de
bunuri, ceea ce mai departe, conduce la influențarea nivelului prețurilor bunurilor și serviciilor de pe
piață. Prin acest sistem interconectat, BCE influențează atât direct piața economică, politicile sale
având un impact asupra prețurilor, dar influențează deopotrivă și așteptările consumatorilor cu privire
la evoluția inflației și a prețurilor.

Figura 1: Influența Politicii Monetare asupra Pieței

14
CAPITOLUL 3: Armonizarea politicii monetare cu
dimensiunea fiscală şi bugetară
Politica monetară comunitară vizează în sens larg asigurarea stabilității financiare a Uniunii
Europene. Progrese subtanțiale s-au făcut în cadrul procesului de integrare monetară, în special prin
constituirea și consolidarea Zonei euro și a mecanismelor specifice de gestiune a acesteia. Totuși,
limitările cadrului instituțional și instrumentarului prezentat anterior se manifestă în dependența
acestora față de politicile fiscale și bugetare ale Uniunii Europene. Astfel, o analiză profundă a politicii
monetare necesită și acoperirea acestor aspecte tangențiale și complementare. Lanțul interdependenței
acestor diferite politici pornește de la structura sistemelor de impozitare, prin care se constituie parte
din fondurile bugetului unional anual, care la rândul său este sursa de finanțare a implementării
politicii monetare. Dincolo de procesul de finanțare, este evidentă necesitatea corelării aspectelor
financiare și fiscale pentru sustenabilitatea și eficacitatea activității economice în cadrul Uniunii
Europene. Eficiența politicii monetare este determinată în mare măsură de eficiența coordonării fiscale
și de aceea tendința generală este de a se avansa coordonarea și convergența fiscală la nivelul UE.

Sistemul de impozitare
Teoria macroeconomică atribuie politicii fiscale două tipuri de instrumente, având ca punct de
pornire natura acestora: directe și indirecte.
Impozitarea directă
Ca regulă generală, impozitele directe vizează randamentul factorilor de producţie înregistrat
la nivelul companiilor şi al contribuabililor persoane fizice, dar şi deţinerea în proprietate a unor
bunuri mobile şi imobile, având un impact direct asupra puterii de cumpărare a subiectelor impunerii.
Spre deosebire de impozitele indirecte, care au un caracter regresiv, impozitarea directă este una
progresivă, existând o corelaţie pozitivă între creşterea veniturilor şi modificarea cotei de impunere.
Cu toate acestea, există şi state care au optat pentru o cotă unică de impozitare, acest fapt, coroborat
cu excluderea categorică a votului cu majoritate calificată în domeniul fiscalităţii, în favoarea votului
unanim, îngreunând realizarea unui federalism fiscal european veritabil. De-a lungul timpului au fost
emise multiple ipoteze relative la armonizarea fiscală, mulţi autori considerând că UE nu are

15
legitimitatea de a taxa în mod direct persoanele fizice şi juridice, ci doar guvernele naţionale.3 Totuși,
necesitatea solidarității în asumarea soluțiilor fiscale și bugetare de remediere față de criza economică,
impun o serie de reevaluari ale modului de operare la nivel național și comunitar în aceste sectoare.
În prezent, instrumentarul utilizat în sistemul de impozitare directă se bazează pe două
categorii principale: impozitul pe profitul corporativ și impozitul pe venit.
1) Impozitul pe profitul corporativ
Dacă omogenizarea ratelor de impozit pe profit nu se întrezăresc în viitorul imediat, eforturi
mult mai palpabile s-au făcut în sensul omogenizării metodelor de colectare. Astfel, conform
Strategiei Europa 2020, o bază fiscală consolidată comună a societăților (CCCTB) este în curs de
implementare la nivelul UE. Obiectivul acesteia este ca societățile să beneficieze de un sistem de
„ghișee unice” pentru transmiterea declarațiilor fiscale și să-și consolideze toate profiturile și
pierderile înregistrate la nivelul întregii piețe comunitare. Conform estimărilor Comisie Europene,
CCCTB-ul ar conduce la economisirea anuală a 0.7 mld. € prin reducerea costurilor de conformare,
1.3 mld. € prin consolidare și de 1 mld. € pentru societățile care doresc să se extindă transfrontalier.
Profitul corporativ este însă în scădere pe fondul crizei economice, încasările la bugetele naționale din
această sursă înjumătățindu-se în ultimii ani.
2) Impozitul pe venit
Impozitul pe venitul obţinut de persoanele fizice este o sursă de contribuții semnificativă
pentru bugetele naționale. Acest lucru implică automat și semnificația impozitului pe venit pentru
bugetul unional, din care se finanțează instrumente de politică monetară precum fondurile de redresare
economică. Totuși dincolo de eficiența de colectare, autoritățile naționale și comunitare se mai
preocupă și cu flexibilitatea colectării lui. Pe fondul obiectivului declarat de încurajare a mobilității
pieței muncii, instituțiile unionale trebuie să optimizeze sistemul de colectare a taxelor pe venit în
sensul respectării convenţiilor de evitare a dublei impuneri—stingerea creanţelor fiscale pe care statul

3
Miroslav N. JOVANOVIĆ, The Economics of European Integration. Limits and Prospects, Edward Edgar
Publishing Ltd, Cheltenham, 2005 pg. 153;

16
de origine le are asupra angajatului să se realizeze prin acordarea unui credit fiscal pentru achitarea
datoriei în ţara de destinaţie.4
Impozitare indirectă
Impunerea indirectă constă în plata unei taxe de către contribuabil, percepute asupra
consumului unui bun sau serviciu, plată care se va reflecta în prețul de vânzare al acestora. În literatura
ce are ca punct de interes fiscalitatea, sunt recunoscute două principii de colectare a acestui impozit,
care influențează, prin natura lor, dimensiunea comerțului cu bunuri/ servicii: cel al originii și cel al
destinației.5 Diferențierea principială și aplicarea uneia dintre cele două se impun în interiorul unei
zone integrate de state, mai ales monetar. Astfel, principiul destinației implică taxarea bunului pe
teritoriul pe care acesta este consumat, în timp ce principiul țării de origine admite aplicarea taxei pe
produs în statul în care acesta este fabricat. Primul dintre principii ar contraveni ideii de unificare
fiscală, întrucât implică existența barierelor fiscale între state. Cu toate acestea, metoda destinației este
prevăzută de către Organizația Mondială a Comerțului și este, prin urmare, răspândită în rândul
statelor, prezentând avantajul eliminării distorsionării competiției pe piață și al stabilirii aceleiași baze
de impozitare, independent de țara de origine. Pe de altă parte, conform principiului de origine, se
colectează aceeași cotă de impozitare pentru bunurile provenind din același stat, determinând o
posibilă distorsionare a concurenței pe piața de consum. În cazul aplicării de către autoritățile fiscale
a principiului de origine pentru taxare, este imperioasă armonizarea acesteia în toate statele partenere
la comerț și, în mod deosebit, în acelea participante la o zonă de integrare economică (uniune vamală,
piață internă unică, uniune economică și monetară).
1) Taxe pe vânzare
Taxa pe vânzare apare sub forma contribuției către stat, percepute asupra consumului de
bunuri/servicii, în timpul procesului de producție, fiind suportată integral de către consumatorul final.
Taxa pe valoare adăugată (TVA) este percepută pe produs, în momentul achiziționării acestuia, dar
baza de impozitare se constituie din valoarea adăugată în următorul stadiu de producție (valoarea

4
Codul Fiscal, alin. 3, lit b);

5
Miroslav N. JOVANOVIĆ, The Economics of European Integration. Limits and Prospects, Edward Edgar
Publishing Ltd, Cheltenham, 2005 pg. 178;

17
adăugată este diferența dintre prețul de vânzare și costul unitar de producție). Spre deosebire de
impozitele directe, a căror colectare reprezintă eminamente un drept suveran al statelor membre,
taxarea indirectă (cu prioritate cea pe valoare adăugată) a necesitat armonizarea între statele membre,
în virtutea funcționării pieței unice și a concurenței corecte.6 În pofida convergenței politicilor
naționale spre obiectivul supranațional în domeniul taxelor indirecte, aparatele fiscale ale statelor
membre păstrează prerogative proprii. Se impune însă, prin legislația comunitară, respectarea cotei
standard minime de 15% și aplicarea principiului neutralității în domeniul competiției, care statuează
că, în fiecare stat membru, bunurile și serviciile similare vor suporta aceeași sarcină fiscală, chiar dacă
nu vor fi completamente armonizate cotele și scutirile.
Intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE) a reprezentat un punct de cotitură pentru
accelerarea procesului de coordonare și armonizare în domeniul taxei pe valoare adăugată. În acest
scop, eliminarea barierelor fiscale ca etapă a definitivării pieței unice a solicitat cooperarea sporită a
autorităților fiscale naționale, urmând principiile stabilite în Carta Albă din 1985. Introducerea unui
sistem de clearing care să asigure repartizarea veniturilor publice în țara de consum (conform
principiului destinației) și reducerea diferențelor între ratele naționale ale TVA-lui din statele membre
au constituit măsuri de consolidare a pieței unice, tranzacțiile transfrontaliere din interiorul
comunității fiind astfel tratate asemenea celor naționale. Taxa pe valoare adăugată în interiorul Uniunii
Europene aparține unei legislații complexe, formate îndeosebi din directive. În strânsă legătură cu
criza economică și fluctuațiile piețelor financiare, și TVA-ul diferitelor state membre a suferit mai
multe modificări pe parcursul anilor, de cele mai multe ori în sensul majorării.
2) Accize
Taxă de consumație pe produs, acciza este un impozit indirect inclus în prețul de vânzare al
bunurilor și percepută de către statul în care acestea sunt produse. Nu există o uniformizare, în toate
statele, a categoriilor de mărfuri asupra cărora este colectată acciza, însă pe piața internă a Uniunii
apar ca produse accizabile: tutunul, alcoolul, produsele energetice și electricitatea. Scopul perceperii
sale constă în obținerea veniturilor publice și, fiind suportată de către consumatori, influențează

6
http://europa.eu/pol/tax/index_en.htm.

18
puterea de cumpărare dintr-o economie. Metoda de calcul a acesteia constă în impunerea unică asupra
mărfii, în procesul de producție sau în momentul importului, ca o taxă cu valoare determinată.
Alinierea statelor membre ale Uniunii la rate identice ale accizei, chiar și după instituirea pieței
interne, a fost dificil de realizat, întrucât aceasta presupunea o unificare a intereselor politice, dată
fiind contribuția semnificativă a acestui tip de taxe la veniturile publice.7 Cu toate acestea, se impune
armonizarea accizelor din două motive esențiale: discrepanțele dintre valorile taxelor de consumație
pe produs stabilite de autoritățile naționale cresc riscul de evaziune fiscală transfrontalieră și eforturile
de coordonare a politicilor naționale privind TVA-ul necesită o cooperare mai strânsă și în domeniul
accizelor, deoarece acestea se calculează înainte de colectarea TVA-ului.
Bugetul Uniunii Europene
Fie că este utilizat pentru acoperirea cheltuielilor administrative sau sub forma unor fonduri
de reglare a mecanismelor economice, bugetul UE constituie fundamentul implementării politicii
monetare comunitare. Modificările structurii bugetare au survenit pe măsura creşterii gradului de
integrare, fiind evident progresul în acest sens prin comparaţie cu anii ’70, când constituirea unui fond
comun se făcea pe baza contribuţiilor colectate în mod direct de la guvernele naţionale pe criteriul
proporţionalităţii, în funcţie de gradul de dezvoltare economică. Începând cu anul 1980, finanţarea
bugetului UE se face integral în conformitate cu principiul „sistemului de resurse proprii”8, ele
revenind de drept Uniunii, fără a fi necesare aprobări şi decizii suplimentare ale guvernelor naţionale.
Colectarea veniturilor bugetare este o prerogativă a trezoreriilor statelor membre, excepţie făcând
taxele vamale, care prin natura lor, revin de drept bugetului comunitar.
Dezbaterile intense privind optimizarea bugetului unional sunt, în mare parte, rodul
originalităţii structurii acestuia, statuată în partea a VI-a din Titlul al II-lea al TFUE; astfel, spre
deosebire de bugetele naţionale, care pot fi excedentare, deficitare sau echilibrate, în cazul Uniunii

7
Miroslav N. JOVANOVIĆ, The Economics of European Integration. Limits and Prospects, Edward Edgar
Publishing Ltd, Cheltenham, 2005 pg. 186;

8
Ali M. EL- AGRAA, The European Union: Economics and Policies.8th edition. Cambridge University Press, 2005,
pg. 354.

19
putem vorbi doar de un buget fundamentat pe principiul echilibrului veniturilor şi al cheltuielilor
bugetare.
Veniturile și cheltuielile bugetului Uniunii Europene fac obiectul următoarelor constrângeri:
- tratatele: bugetul Uniunii nu poate intra în deficit, ceea ce înseamnă că veniturile trebuie să
acopere toate cheltuielile;
- o limită maximă a cheltuielilor convenită de către guvernele și parlamentele statelor membre.
Cunoscută ca „plafonul resurselor proprii”, această limită este în prezent stabilită la 1,24 % din venitul
național brut (VNB) al Uniunii pentru plățile provenite din bugetul Uniunii Europene. Aceasta
corespunde unei medii de aproximativ 293 EUR per cetățean al Uniunii Europene;
- un cadru financiar multianual convenit de către Parlamentul European, Consiliu Uniunii
Europene și Comisia Europeană, care controlează evoluția bugetului Uniunii Europene în funcție de
categorii de cheltuieli pentru o perioadă de timp determinată;
- un regulament financiar adoptat de Consiliu Uniunii Europene și Parlament European, care
prevede norme privind întocmirea, execuția, gestiunea și auditul bugetului.
Bugetul UE se confruntă o serie de provocări, dintre care se disting:
1) Rigiditatea procedurii bugetare şi a controlului execuţiei bugetare, efectele acesteia
resimţindu-se preponderent în perioadele de recesiune sau în cazul circumstanţelor inevitabile,
excepţionale sau neprevăzute când, la propunerea Comisiei, bugetul deja adoptat poate fi modificat,
folosindu-se aceeaşi procedură ca în cazul bugetului general. Există, însă, numeroase semne de
întrebare cu privire la promptitudinea şi eficienţa unui buget rectificat, solicitat de statele care se
confruntă cu dezechilibre majore, ca urmare a faptului că aprobarea sa este condiţionată majoritar de
voinţa „contribuabililor neţi”, care vor manifesta reticenţă, având în vedere că o eventuală majorare
le-ar dăuna acestora din urmă. Aceast marjă de flexibilitate a fost permisă iniţial, pe considerente de
forţă majoră în politica externă.
2) Dimensiunea şi structura bugetului Uniunii, problema care se pune nu este, în mod
necesar, aceea a volumului veniturilor ci, mai degrabă, vizează alocarea judicioasă a acestora.
Măsurile ce pot ameliora aceste provocări bugetare se concentrează în primul rând pe
necesitatea corelării acestuia cu obiectivele Uniunii. Astfel, trebuie adresată atât optimizarea structurii
bugetare, cât și buna gestiune a cheltuielilor (în creștere), în special a celor care privesc dirijarea
fondurilor structurale şi regionale.

20
Convergența Fiscală
Comisia Europeană a adoptat în luna septembrie 2010 cel mai amplu pachet legislativ de
consolidare a guvernanței economice din UE și zona euro de la constituirea Uniunii Economice și
Monetare (UEM), vizând: întărirea mecanismelor de supraveghere economică, stabilitatea Zonei
euro și redresarea sectorului financiar.9 Principalul instrument de implementare al acestor măsuri
este Semestrul European (SE), introdus de la 1 ianuarie 2011 ca o nouă formulă de guvernare
europeană, a cărei existență a fost provocată de criza economică cu care se confruntă întrega lume din
2007. Astfel, SE este menit să creeze o bază de coordonare și corectare a politicilor bugetare ale
statelor membre. În plus, această coordonare se realizează înainte ca bugetele naționale să fie adoptate
permițând astfel posibilitatea corectării și rectificării lor în concordanță atât cu recomandările
specifice de țară, cât și cu obiectivele de creștere economică la nivelul Uniunii Europene.
Contextul față de care s-a delimitat necesitatea acestei formule de guvernare este conturat de
situațiile critice din punct de vedere economic cu care s-a confruntat zona euro în ultimii ani. Astfel
dacă ne raportăm numai la contextul actual, Semestrul European, alături de Pactul Euro Plus (PEP),
sau Mecanismul European de Stabilitate (MES) par a fi remedii, a căror utilitate există numai în
contextul crizei economice. Însă, în realitate, Semestrul European (SE) oferă soluția și pentru
problemele specifice de coordonare la nivelul Uniunii Europene (UE) între politicile adoptate de
statele membre. Într-o entitate politică cu 28 de autorități fiscale și numeroase bănci naționale, este
extrem de dificil să se realizeze obiectivele comunitare de competitivitate, creștere economică și
convergență, fără ajutorul unor mecanisme mai puternice de coordonare a politicilor economice ale
statelor membre.
Avantajele Unificării Fiscale
1. Eliminarea distorsiunilor competiției pe piața unică internă
Piața unică, deși caracterizată prin absența controalelor la frontiere și prin existența monedei
unice, este supusă riscului distorsionării competiției, în condițiile manifestării unei discrepanțe majore

9
Moisă ALTĂR, Semestrul European și asigurarea unei creșteri economice sustenabile prin însănătoșirea
finanțelor publice, Institutul European din România, Bucureşti, 2012.

21
între nivelurile de taxare indirectă din statele membre (necesită atenție deosebită uniformizarea TVA,
întrucât costul acesteia se reflectă în prețuri, mijloc de garantare a concurenței loiale pe piață). Mai
mult, uniformizarea cotelor de impozitare directă ar elimina tendința de localizare a companiilor
transnaționale în paradisuri fiscale și ar diminua proporțiile evaziunii și fraudei fiscale pe piața UEM.
2. Combaterea economiei subterane
Autoritățile comunitare au convenit ideatic asupra cooperării în domeniul fiscal cu scopul de
a contracara practicile prin care se evită taxarea, supranumite „economie subterană”. Pentru a recupera
neajunsurile, acestea pot ridica nivelul altor impozite și determina - în acest fel – tendința către
nedeclararea veniturilor, creându-se astfel un cerc vicios al impactului fiscalității asupra veniturilor
bugetare. Coordonarea politicilor fiscale naționale, îndeosebi în sfera impozitării directe în interiorul
UEM, ar reduce efectele economiei subterane, ar menține transparentă colectarea veniturilor publice
și ar crea o bază mai mare de venituri pentru instrumentarul politicii monetare.
3. Creșterea atractivității mediului de afaceri
Eliminarea barierelor fiscale prin construirea pieței unice a fost un progres semnificativ în
sensul creșterii atractivității mediului de afaceri comunitar. Adâncirea integrării fiscale, permite
companiilor transnaționale, europene sau străine, să își desfășoare activitatea intracomunitară cu o mai
mare ușurință și predictibilitate. Politica monetară a luat diverse măsuri în scopul atragerii
investitorilor străini și încurajării dezvoltării celor europeni, dar omogenizarea nivelurilor de
impozitare rămâne unul dintre cele mai puternice elemente de progres în sensul creșterii atractivității
mediului de afaceri european. Variaţia teritorială a cotelor impozitelor corporative generează o
mobilitate asimetrică a factorilor de producţie (în special a capitalului, deoarece alocarea spaţială şi
sectorială eficientă a acestei resurse condiţionează mărimea profitului investitorilor), efectul principal
constând în distorsionarea concurenţei la nivelul Uniunii. Răspunsul la această problemă ar fi, aşadar,
o armonizare a sistemului de impozitare unional, care nu numai că ar acţiona în favoarea echităţii, dar
ar soluţiona și o paletă largă de conflicte jurisdicţionale cu care se confruntă Companiile
Transnaționale (CTN) ca urmare a impunerii diferenţiate.
Obstacolele Unificării Fiscale
O problemă stringentă a desăvârşirii UEM o reprezintă lipsa corelării politicii monetare cu o
politică fiscală unică, fapt generat de rigiditatea procedurilor legislative, specifice procesului

22
decizional în materia fiscalităţii europene au determinat impactul gradual al politicii fiscale, precum
şi o capacitate de reacție scăzută. Printre provocările unificării fiscale se pot enumera:
1. Rigiditatea Pactului de Stabilitate și Creștere
Concept de origine germană, Pactul de Stabilitate și Creștere se structurează pe două
dimensiuni: preventivă și corectivă. Dacă în cadrul celei dintâi, guvernele naționale ale statelor
membre UE trebuie să asigure echilibrul bugetului național și, prin urmare, să mențină finanțe publice
sănătoase și să evite deficitul public, în a doua dimensiune regăsim reglementările privind măsurile
adoptate de către Consiliu, Comisie și statele membre ale Zonei euro în cazul nerespectării disciplinei
fiscale. Criteriile fiscale pe care Pactul le conține (valoarea de referință de 3% ca raport între deficitul
public și Produsul Intern Brut la prețurile pieței, respectiv de 60% ca raport între datoria națională și
produsul intern brut la prețurile pieței), a căror respectare este impusă tuturor statelor membre, și
procedura de deficit excesiv au constituit cauza dezbaterilor îndelungate între specialiști.
2. Divergenţa economiilor naţionale şi a sistemelor fiscale
Pe parcursul evoluției politicii monetare europene, s-a evidențiat necesitatea
complementarității unei politici armonizate fiscal. În absența acestei evoluții sinergetice, credibilitatea
şi chiar existenţa UEM tind să fie periclitate, ca urmare a diversităţii sistemelor economice şi fiscale
ale statelor membre. Statele membre își dovedesc în domeniul politicii fiscale cea mai mare rezistență
față de procesul uniformizării integraționiste, izvorâtă din multitudinea specificităților economiilor
naționale. Ilustrativ este cazul Marii Britanii şi al Danemarcei, care, deşi practică cote similare de
percepere a impozitului pe profit, se opun vehement unei rate de impozitare comune, generalizată la
nivelul UE. Una dintre principalele rețineri ale statelor membre în privința armonizării fiscale se
bazează pe avantajele comparative pe care diferențele între nivelurile de impozitare le aduc unora
dintre producătorii europeni—Țările Baltice spre exemplu au un nivel de taxare mult mai mic decât
state precum Germania sau Austria. În plus, nivelul de taxare, ca și eficiența colectării, au un impact
direct asupra arhitecturii și performanței sistemelor de protecție socială din fiecare țară, astfel încât
modificarea plafonului de impozitare presupune modificări sructurale profunde în organizarea și
gestionarea bugetelor naționale.

23
Capitolul IV. STUDIU APLICATIV PRIVIND INDICATORII
MACROECONOMICI

Creșterea economică globală

Graficul 1

Principalele evoluţii înt


r-o serie de economii
( variaţii procentuale anuale; date trimestriale; date lunare )

Statele Unite Statele Unite


Regatul Unit Regatul Unit
China China
Japonia Japonia
zona euro zona euro
la nivel mondial, exceptând zona euro OCDE
economii de piață emergente

a) Creșterea economică b) Ratele inflației

15 % 8

10 % 6

5% 4

0% 2

-5 % 0

-1

-10 % -2
2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

Sursa: Eurostat şi date naţionale.


Economia mondială a continuat să se redreseze treptat în anul 2016, deși într-un ritm ușor mai
lent decât în anul precedent, ca urmare a decelerării consemnate în economiile dezvoltate.
Activitatea economică a înregistrat o accelerare de ritm doar în a doua jumătate a anului, în
special în economiile de piață emergente. Pe ansamblu, creșterea PIB global s-a menținut sub
nivelurile atinse în perioada anterioară crizei (Graficul 1).
Anul 2016 a fost marcat de o serie de evenimente politice semnificative, care au întunecat
perspectivele economice globale. În luna iunie 2016, rezultatul referendumului din Regatul Unit
a produs incertitudine cu privire la perspectiva economică a țării, dar impactul economic și
24
financiar imediat s-a dovedit a fi temporar și modest. Către finele anului, rezultatul alegerilor din
SUA a determinat o schimbare la nivelul așteptărilor cu privire la viitoarele politici ale noii
Administrații din SUA, ceea ce a determinat un nou episod de incertitudine sporită în sfera
politicilor.
Economiile dezvoltate au continuat să crească, deși într-un ritm mai lent decât în anul
precedent. Condițiile de finanțare în continuare acomodative și evoluțiile favorabile pe piețele
muncii au sprijinit activitatea economică. Și în economiile de piață emergente creșterea a fost
moderată la nivelul întregului an, perspectivele consemnând o îmbunătățire semnificativă în a
doua jumătate a anului. Doi factori au avut o influență deosebită: continuarea decelerării treptate
a economiei Chinei și atenuarea progresivă a recesiunilor profunde din principalele economii
exportatoare de materii prime. Acestea fiind spuse, creșterea s-a menținut restrânsă din cauza
tensiunilor geopolitice, a gradului excesiv de îndatorare, a vulnerabilității la inversările fluxurilor
de capital iar, în cazul exportatorilor de materii prime, din cauza ajustărilor lente la scăderea
veniturilor.
Dinamica schimburilor comerciale mondiale a fost modestă în 2016, volumul importurilor la
nivel mondial crescând în termeni anuali cu numai 1,7%, după o majorare de 2,1% în anul
precedent. Există indicii că anumite evoluții structurale care au stimulat anterior schimburile
comerciale – precum scăderea costurilor de transport, liberalizarea comerțului, extinderea
lanțurilor globale de valoare adăugată și procesul de adâncire financiară – nu vor sprijini
schimburile comerciale în aceeași măsură pe termen mediu. În consecință, este improbabil ca
schimburile comerciale internaționale să crească mai repede decât activitatea economică globală
în viitorul previzibil.
Condițiile de finanțare la nivel global s-au menținut favorabile pe tot parcursul anului. Băncile
centrale din principalele economii dezvoltate au menținut o orientare acomodativă a politicii
monetare, Bank of England, Banca Japoniei și BCE continuând să aplice politici monetare
expansioniste. Rezervele Federale din SUA și-au reluat procesul de normalizare a politicii
monetare, majorând intervalul țintei privind rata dobânzii reprezentative cu 25 puncte de bază în
luna decembrie 2016.
Piețele financiare s-au dovedit rezistente pe ansamblu, în pofida unor perioade de incertitudine
sporită ca urmare a evenimentelor politice. Către finele anului, randamentele obligațiunilor

25
guvernamentale pe termen lung emise de SUA au crescut semnificativ. Deocamdată nu este clar
dacă această majorare reflectă o ajustare ascendentă a anticipațiilor privind creșterea economică
și inflația sau mai degrabă o majorare bruscă a primelor de maturitate aferente obligațiunilor
guvernamentale pe termen lung emise de SUA. Majoritatea piețelor emergente au beneficiat de
îmbunătățirea condițiilor de finanțare externă până la alegerile din SUA din luna noiembrie. După
aceea însă, creșterea anterioară consemnată de fluxurile de capital către economiile de piață
emergente a început un proces invers, spread-urile aferente obligațiunilor guvernamentale
consemnând un avans, iar presiunile asupra valutelor intensificându-se într-o serie de țări.

Cursul de schimb efectiv al euro


În 2016, cursul de schimb al euro a fost relativ stabil în termeni efectivi nominali (Graficul 2).
În termeni bilaterali însă, euro a fluctuat față de unele dintre celelalte valute principale. Față de
dolarul SUA, euro a fost în mod remarcabil stabil în cea mai mare parte a anului 2016, în
condițiile în care randamentele s-au menținut în mare neschimbate de ambele părți ale
Atlanticului, dar s-a depreciat către finele anului. Slăbirea monedei euro față de yenul japonez a
fost parțial compensată de aprecierea față de lira sterlină.
Graficul 2
Cursul de schimb al euro
( date zilnice )

USD/EUR
GBP/EUR
JPY/EUR
cursul de schimb efectiv nominal al euro
120

110

100

90

80

70

60
2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

Sursa: BCE.
Notă: Cursul de schimb efectiv nominal față de monedele a 38 dintre cei mai importanți parteneri comerciali

26
Coroana daneză este în prezent singura monedă aflată în mecanismul cursului de schimb II
(MCS II). Moneda daneză a fost tranzacționată la un curs apropiat de paritatea centrală în
cadrul MCS II, în timp ce Danmarks Nationalbank a majorat rata dobânzii de politică monetară
în ianuarie 2016 și a efectuat achiziții nete de valută cu coroane daneze în 2016. Česká národní
banka a continuat să cumpere valută în conformitate cu angajamentul său de a interveni pe
piețele valutare pentru a preveni aprecierea cursului coroanei cehe peste un anumit nivel. De
asemenea, și Hrvatska narodna banka și-a continuat intervențiile pe piețele valutare în condițiile
unui regim de curs de schimb cu flotare controlată. Leva bulgărească a avut în continuare un
curs de schimb fix în raport cu euro. Euro s-a menținut relativ stabil și față de francul elvețian,
precum și de forintul maghiar și leul românesc, consemnând însă o apreciere față de coroana
suedeză și, în mai mică măsură față de zlotul polonez.

Ratele dobânzilor pe piața monetară din zona euro


Ratele dobânzilor pe piața monetară s-au menținut pe o traiectorie descendentă în anul 2016, în
principal pe fondul continuării măsurilor de relaxare a politicii monetare a BCE.
Aceste măsuri de relaxare sunt explicate mai detaliat în Secțiunea 2.1. Reducerea ratei dobânzii
la facilitatea de depozit s-a transmis rapid și integral în rata dobânzii la depozitele overnight
(EONIA), care s-a stabilizat ulterior la aproximativ -35 de puncte de bază (Graficul 3). În
concordanță cu evoluția sa istorică, EONIA a consemnat majorări temporare la final de lună,
mai reduse decât cele înregistrate la începutul anului 2015, anterior amplificării puternice a
surplusului de lichiditate odată cu implementarea programului de achiziționare de active (APP).

27
Graficul 3
Ratele dobânzilor de pe piața monetară și surplusul de lichiditate
( miliarde EUR; procente p.a.; date zilnice )

surplus de lichiditate (scala din stânga)


EONIA (scala din dreapta)
EURIBOR la 3 luni (scala din dreapta)
EURIBOR la 6 luni (scala din dreapta)
rata dobânzii BCE la facilitatea de depozit (scala din dreapta)
rata dobânzii BCE la operațiunile principale de refinanțare (scala din dreapta)

1 400 0 ,2

1 200
0 ,1

1 000
0 ,0

800
-0 , 1
600

-0 , 2
400

-0 , 3
200

0 -0 , 4
01 /16 02 /16 03 /16 04 /16 05 /16 06 /16 07 /16 08 /16 09 /16 10 /16 11 /16 12 /16

Sursa: BCE și Bloomberg.


Notă: Cele mai recente date se referă la 30 decembrie 2016.

Rata dobânzii EURIBOR la 3 luni și cea la 6 luni s-au adâncit în teritoriu negativ. Scăderea
ratelor EURIBOR s-a produs în urma relaxării în continuare a politicii monetare, presiuni
suplimentare în sensul scăderii fiind exercitate de tendința de creștere a lichidității excedentare.
Majorarea surplusului de lichiditate cu peste 500 de miliarde EUR pe parcursul anului s-a
datorat, în principal, achizițiilor realizate în cadrul programului de achiziționare de active și,
într-o măsură mai mică, noii serii de operațiuni țintite de refinanțare pe termen mai lung
(OTRTL-II). Excedentul de lichiditate a atins 1 200 de miliarde EUR la sfârșitul anului
(Graficul3).
Pe piața monetară garantată, ratele dobânzii la operațiunile repo și-au continuat, la rândul lor,
declinul, pe fondul reducerii ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE, al înregistrării unor
volume însemnate de lichiditate și al orientării spre garanţii de calitate ridicată. Ratele dobânzii
la operațiunile repo având ca garanție titluri emise de unele țări din zona euro s-au situat sub
nivelul ratei dobânzii la facilitatea de depozit în cea mai mare parte a anului, reflectând cererea
pentru garanții cu grad ridicat de lichiditate.

28
Ratele forward pe piața monetară din zona euro au atins un minim istoric după referendumul
din Regatul Unit privind apartenența la UE, organizat la finele lunii iunie, pe fondul
intensificării anticipațiilor pieței cu privire la continuarea de către BCE a măsurilor de relaxare
a politicii monetare. Totuși, ulterior, ratele forward au consemnat o inversare de tendință până
la sfârșitul anului, având în vedere diminuarea anticipațiilor pieței privind o nouă reducere a
ratelor dobânzilor reprezentative și accentuarea pantei curbei ratelor forward la operațiunile
EONIA. Aceasta din urmă, în paralel cu o creștere a randamentelor obligațiunilor suverane din
zona euro, a reflectat evoluțiile la nivel internațional ale randamentelor pe termen mai lung,
evoluţii care au fost mai pronunțate în Statele Unite.

O redresare economică generalizată

Graficul 10
PIB real în zona euro

Notă: Rata anuală de creștere a PIB pentru trimestrulpreliminară „semnal”. IV 2016 se referă la estimarea

Procesul de redresare economică a zonei euro bazat pe cererea internă, care a demarat la
începutul anului 2013, a continuat în anul 2016. Din perspectiva determinanților activității
economice, ritmul actual de creștere a acesteia pare să devină mai robust (pentru detalii, a se
vedea Caseta 2). În același timp, activitatea economică din zona euro a fost frânată de dinamica
29
încă modestă a cererii externe, pe fondul incertitudinilor sporite la nivel mondial. În consecință,
rata medie anuală de creștere economică s-a situat la 1,7% în anul 2016 (Graficul 10). Acest
nivel este numai ușor inferior celui de 2,0% înregistrat în anul anterior, care a fost susținut de
dinamica deosebit de ridicată a PIB în Irlanda. Consumul privat a crescut într-un ritm
comparabil cu cel din 2015, fiind alimentat în continuare de majorarea veniturilor disponibile,
în timp ce investițiile au avansat ușor mai lent decât în anul precedent, în pofida redresării
observate în sectorul construcțiilor. Totodată, consumul administrațiilor publice a consemnat o
expansiune mai alertă în anul 2016, având astfel o contribuție pozitivă la creșterea PIB
(Secțiunea 1.6 din Capitolul 1). Redresarea economică a fost relativ generalizată la nivelul
țărilor din zona euro.

Deficitele bugetare
Conform proiecțiilor macroeconomice ale experților Eurosistemului din luna decembrie 2016,
deficitul bugetului general consolidat în zona euro a scăzut de la o pondere de 2,1% din PIB în
anul 2015 la 1,8% din PIB în anul 2016 (Graficul 20). Această evoluție este, în linii mari,
similară previziunilor economice ale Comisiei Europene din iarna anului 2017. Reducerea
deficitului a fost rezultatul diminuării plăților cu dobânzile și al poziției ciclice favorabile, care
au compensat pe deplin deteriorarea soldului primar ajustat ciclic. Ameliorarea deficitului
bugetar agregat în zona euro a reflectat îmbunătățirea pozițiilor fiscale în majoritatea țărilor din
zona euro.

30
Graficul 20

Soldul bugetar și orientarea politicii fiscale


( pondere în PIB )

1)
variația soldului primar ajustat ciclic (scala din stânga)
soldul bugetar (scala din dreapta)

2 4

1 2

0 0

-1 -2

-2 -4

-3 -6

-4 -8
2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

Sursa: Eurostat și proiecțiile macroeconomice ale experților Eurosistemului din luna decembrie 2016.

Orientarea politicii fiscale în zona euro, măsurată ca variație a soldului primar ajustat ciclic
după excluderea impactului bugetar al asistenței din fonduri publice acordate sectorului
financiar, a fost expansionistă în anul 2016 (Graficul 20). Aceasta s-a datorat cu precădere
măsurilor fiscale discreționare adoptate pe partea de venituri, precum reduceri ale impozitelor
directe într-o serie de țări din zona euro. De asemenea, influențe în acest sens au avut creșterea
relativ alertă a transferurilor sociale și consumul intermediar. Există indicii potrivit cărora este
posibil ca unele țări să fi folosit o parte din economiile din dobânzi pentru majorarea
cheltuielilor primare, în loc să-și reducă nivelurile datoriei publice sau să constituie
amortizoare. Afluxul de refugiați a avut un impact mai scăzut asupra finanțelor publice
comparativ cu anul 2015.

31