I.

Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost o personalitate remarcabilă a vremii sale şi
marchează împreuna cu Părinţii capadocieni veacul de aur al Bisericii Ortodoxe a
Răsăritului.
Acesta s-a născut in părţile Antiohiei în jurul anului 354 dintr-o familie de nobili
creştini încât tatăl său se pare că a fost chiar mare dregător militar la curtea împăratului
Teodosie. Prin retorul Libaniu şi filosoful Andragatie, Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a
însuşit valorile retoricii ale clasicilor greci. A îmbrăţişat pentru o scurtă perioadă de timp
cariera de avocat, pe care o părăseşte pentru a se dedica în întregime Bisericii. Episcopul
Meletie l-a aşezat în treapta de citeţ al Bisericii din Antiohia iar în scurtă vreme
dobândind o reputaţie foarte buna i se propune episcopatul. Conştient de responsabilitatea
acestei misiuni şi socotindu-se nevrednic de aceasta s-a retras în singurătăţile din jurul
Antiohiei, unde petrece in studiu şi rugăciune câţiva ani, aici întocmind tratatul despre
preoţie, cuprinzând consideratii privind chemarea la episcopie şi preoţie.
Ajunge apoi diacon si preot la Biserica din Antiohia, unde predica îi aduce o mare
popularitate. Murind Patriarhul de Constantinopol, Nectarie, eunucul Eutropius, om cu
mare influenţă la curtea imperială auzindu-l vorbind pe Ioan la Antiohia si constatând
popularitatea de care se bucura Ioan în oraş, a socotit că alegerea sa ca patriarh de
Constantinopol ar fi potrivită şi ar curma neînţelegerile ivite după moartea lui Nectarie.
Acesta a poruncit guvernatorului Siriei să-l aducă pe Ioan la Constantinopol, dar în
ascuns, fiindcă ar fi fost împiedicat de populaţia Antiohiei, care-l iubea nespus. Sinodul
episcopilor a hotărât alegerea sa ca Patriarh de Constantinopol şi aşa şi-a început ampla
sa activitate ca patriarh.
Sfîntul Ioan Hrisostom s-a dovedit nu numai un mare orator, dar şi un om cu o viaţă
exemplară, o persoană la care principiile erau în acord cu practica. Ca patriarh atacă
imoralitatea, avariţia, tendinţa de îmbogăţire, luxul exagerat şi viciile de orice fel.
Datorită atitudinii sale ferme a intrat în conflict cu cei de la curtea imperială, în special cu
împărăteasa Eudoxia şi cu doamnele din înalta societate.
Pe tărâm religios a intrat in conflict cu patriarhul de Alexandria, Theofil, care dorea
sa-şi întinda hegemonia asupra întregului Orient. Duşmăniile nutrite la palatul imperial şi
în înalta societate împotriva lui Ioan, la care s-au adăugat şi disensiunile cu Theofil au

1
făcut ca în anul 403 să fie convocat un sinod la Stejari, unde Sfântul Ioan este condamnat
în lipsă la exil în Bithynia, la scurt timp după proclamarea sentinţei, din cauza unui
cutremur este repus în scaun. Dar în 404 este condamnat din nou şi exilat la Kukusos,
orăşel la hotarul Capadochiei cu Armenia. Dar în drum spre această localitate Sfantul
Ioan Hrisostom trece la cele veşnice, în ziua e 14 septembrie 407. Apărător dârz al
idealurilor Bisericii apostolice, el a fost unul din exemplele morale cele mai veritabile, pe
care omenirea le-a văzut vreodată. Nicolae Iorga a putut scrie despre el ca: rareori o
viaţă, un grai şi un scris au fost mai strâns unite într-o personalitate vrednică de
respectul tuturor timpurilor.1
În ceea ce priveşte activitatea cărturărească, a avut o activitate deosebită lăsând
comentarii la aproape toate cărţile Sfintei Scripturi, omiliile sale la Evanghelia după
Matei reprezentând o culme a operelor sale exegetice, care s-a impus cu atâta autoritate în
istoria exegezei biblice încât nici un comentator ulterior al acestei Evanghelii nu a putut
şi nu o poate ignora.
Sfântul Ioan a investit în această lucrare foarte multă ştiinţă de carte în primul rând,
el care nu era altceva decât un savant al vremii sale, mult entuziasm, şi multă dragoste,
atât pentru Dumnezeu cât şi pentru semeni.
Stilul este viu încât poate fi asimilat unei interminabile mărturisiri.2
Pe parcursul tuturor omiliilor, Sfântul Ioan se află intr-un permanent dialog viu cu
Dumnezeu, cu Sfântul Evanghelist Matei şi cu ascultătorii. Motivele sunt uşor de bănuit:
entuziasmul întâlnirii cu Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos în impresia ei cea mai
răspândită şi cea mai populară, impresia profundă pe care o exercită Evanghelia asupra sa
şi dorinţa de a face părtaşi acesteia şi pe ascultătorii săi.3
Istoria exegezei plasează pe Sfântul Ioan Gură de Aur în categoria exegeţilor care
aplică metoda istorico-literală în exegeza textelor biblice.
Este însă o diferenţă între istoria exegezei biblice, între Şcoala exegetică din
Alexandria şi cea din Antiohia, al carei reprezentant de seamă este şi Sfântul Ioan Gură
de Aur. Diferenţa, care uneori a luat forma unei dispute, tocmai pentru faptul că şcoala
exegetică din Antiohia a promovat metoda istorică, spre deosebire de cea din Alexandria

1
Nicolae Iorga , Cărţi reprezentative în viaţa oamenilor, Bucureşti, 1940, p. 115.
2
Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Erminia duhului, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 215,
3
Ibidem,

2
a promovat metoda alegorică. În această categorie există riscul de a minimaliza
dimensiunea duhovnicească a erminiei Sfântului Ioan, limitând-o pe aceasta la
reprezentanţii şcolii exegetice alexandrine şi la urmaşii acesteia.4
Greşeala provine din confuzia care se face între erminia alegorică şi erminia
duhovnicească. Elementul comun este acela că şi una şi cealaltă se depărtează de litera
textului, scoţând sensuri care nu reies din logica textului însuşi.
Există şi o distincţie bine definita între aceste două metode:
Erminia alegorică se întemeiază pe elemente oferite de text, care servesc drept
pretext minţii umane, care prin conexiuni cu alte operaţii logice, uzând şi de
instrumentarul alegoric şi simbolic oferit de literatura vremii, descoperă sensuri noi
textului biblic.5
Erminia duhovnicească este aceea care se întemeiază pe experienţa duhovnicească,
este rezultatul vederilor duhovniceşti pe care le oferă exegetului prezenţa şi lucrarea
Duhului lui Dumnezeu. Şi această erminie se îndepărtează de litera textului şi propune
nenumărate sensuri sau înţelesuri unui singur text, dar nu în baza deliberărilor logice, ci
în baza experienţelor sau vederilor duhovniceşti.6 Fiind evidentă această distincţie,
Sfântul Ioan este categoric împotriva erminiei alegorice şi se include în categoria
exegeţilor duhovniceşti, fiind unul din apărătorii şi exponenţii remarcabili ai acesteia.
Sfântul Ioan Gură de Aur aşa după cum am spus rămâne un exponent al erminiei
istorice, dar istoria pentru el nu se limitează la om şi la puterile şi lucrările lui, ci implică
prezenţa şi lucrarea efectivă a lui Dumnezeu.7

II. Păcatul mândriei : aspecte generale.

a) Definirea păcatului:
Mândria, care, după Sfânta Scriptură, izorăşte din inima omului conform Mc. 7,
21-22, este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ
faţă de ceilalţi oameni.8

4
Ibidem,p. 216,
5
Ibidem,
6
Ibidem,
7
Ibidem,
8
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R , Bucureşti, 2000, p.357.

3
 Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocire a diavolului, dispreţuire a
oamenilor, mamă a osândirii, odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonire a
ajutorului lui Dumnezeu, înainte mergătoare a nebuniei pricinuitoare a căderilor,
cauzăa epilepsiei(duhovniceşti), izvor al mâniei, poartă a făţărniciei...etc.9
Mândria este atât de înrudită cu slava deşartă, încât mulţi Sfinţi Părinţi cred că nu
este cazul să se vorbească despre ele ca despre două patimi diferite, iar ca să
dovedească acest lucru Sf. Ioan Scărarul spune : „au numai atâta deosebire între ele
câtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gândul
slavei deşarte) e începutul, iar al doilea(al mândriei) sfârşitul.”10
b) Caracterul patologic al mândriei :
În ceea ce priveşte caracterul patologic al acestei patimi putem afirma că acesta
este asemănător celorlalte patimi, anume este un efect al pervertirii unei tendinţe
fundamentale a firii omeneşti.
Caracterul patologic al acestei patimi constă în faptul că omul în misiunea sa de
înalţare spre Dumnezeu, prin sinergia nevoinţei sale şi a harului dumnezeiesc, trebuia să
înalţe împreună cu sine pe semenii săi, dar datorită pervertirii firii sale acesta se înalţă
numai pe sine, îndumnezeindu-se numai pe sine – încrezându-se în cuvintele amăgitoare
ale şarpelui – voind să ajungă „ca Dumnezeu” prin sine însuşi, fără Dumnezeu, prin sine
însuşi şi prin propriile sale puteri fără harul Lui.11
„Începutul oricărui păcat este mândria ”(Sirah X, 15). Tot ce ce este stăpânit de
mândrie are o încredere exagerată în sine însuşi, atribuindu-şi puteri sau virtuţi pe care nu
le are decât în măsură mult mai mică, sau chiar de loc. Omul mândru se iubeşte în mod
nesocotit, închipuindu-şi că este cel mai bun decât toţi ceilalţi din jurul său, ajungând să
dispreţuiască pe semenii săi.12
Pe lângă această pervertire evidenţiată se mai poate vorbi despre o altă pervertire
legată de cea mai de sus. Astfel atitudinea firească a omului atunci când face ceva sau
descoperă ceva bun în sine este de a-l atribui lui Dumnezeu, de a-l socoti un dar al Său,
9
Ioan Scărarul, Scara raiului, treapta XXIII, traducere, introducere şi note de mitropolit Nicolae Corneanu,
ed. Învierea, arhiepiscopia Timişoarei, 2007, p. 272.
10
Ibidem, treapta XXII, p. 263.
11
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, în româneşte de Marinela Bojin, ed. Sofia, Bucureşti
2006, 216.
12
Pr. Mircea Sfichi, Mândria, în M.M.S., anul XLI, nr. 3-4, Iaşi, martie aprilie 1965, p.173-174.

4
însă omul stăpânit de această patimă raportează binele la sine însuşi, făcându-se pe sine
cauză şi scop al binelui.13
c) Forme ale mândriei :
Încercând să evaluăm formele luate de această patimă, putem afirma că această
patimă ca şi chenodoxia are două forme de manifestare :
- mândria faţă de semeni
- mândria manifestată faţă de Dumnezeu.
Cea dintâi formă a mândriei constă în faptul că omul are convingerea că este superior
faţă de ceilalţi oameni, sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a
dobândi această superioritate, astfel înălţându-se pe sine trufaşul îl coboară pe aproapele
său, astfel omul împătimit ajunge ca acel fariseu din Evanghelie care spune :
„multumescu-Ţi Ţie Doamne că nu sunt ca ceilalţi oameni...sau ca acest vameş”(Lc. 18,
11).14
Dacă această formă a mândriei îl face pe om să se înalţe faţă de semenii săi, cealaltă
formă a mândriei îl face pe om să se înalţe faţă de Însuşi Dumnezeu, şi să se ridice
deasupra Lui, conform Isaia 14, 13 : „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele
Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu.”
d) Urmările păcatului mândriei :
Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la
Dumnezeu, nesocotind poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău
pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel,
din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sf. Casian
Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: „Patima mândriei întunecă întreg sufletul
şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe
bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în
întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care
pentru mândrie acăzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate
virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul
Stăpânului, ci din firea sa. ”15

13
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 216.
14
Ibidem, p. 209.
15
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă... p. 357.

5
III. Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre păcatul mândriei:
Referitor la păcatul mândriei Sf. Ioan Gură de Aur ne dă anumite arme împotriva
omului mândru, astfel el spune: „Dacă vrei să cuminţeşti pe omul mândru nu folosi
cuvinte multe. Aminteşte-i doar de firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah:
„pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă.” Iar dacă acesta va spune că pământ
şi cenuşă va deveni după moartea sa fă-l să înţeleagă faptul că şi acum, când trăieşte, nu
este nimic mai mult.”16
Vrând să evidenţieze trăsăturile oamenilor stăpâniţi de această patimă sfântul îi
aseamănă valurilor mării: „cei care se lasă stăpâniţi de bogăţii, de trufie, şi de slavă
deşartă sunt ca valurile mării, unul urcă spre cer, altul coboară şi se zdrobeşte, unul este
înălţat, iar altul smerit. Asta vrea să spună fericitul David prin cuvintele : Să nu te temi
când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava casei lui(Ps. 48, 17). Bine a zis: să
nu te temi, pentru că nu va trece multă vreme şi-l vei vedea pe cel bogat sau slăvit căzut
la pământ, mort şi nemişcat, despuiat de bunătăţile sale pământeşti. Nimic din acestea
nu poate lua cu el ....”17
În viziunea Sfântului Părinte mândria nu are nimic folositor în ea, ea fiind ca o
mască, ce are trăsături nemaipomenit de frumoase, dar care nefiind adevărată şi neavând
nimic pe dinăuntru, nu poate face pe nimeni să se îndrăgostească de ea. Astfel nimic nu ar
putea să arunce atât de repede pe om în focurile iadului decât slava deşartă, mândria,
părerea de sine şi trufia.
În ceea ce priveşte mândria, viaţa noastră este necurată dacă suntem stăpâniţi de
ea, chiar dacă trupeşte am fi curaţi, chiar dacă am posti, ne-am ruga şi am face milostenii,
mândria fiind un rău farte mare, nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai
ales pentru că, adeseori, însoţeşte virtutea.18
Încercând să reliefeze această modalitate de activare a mândriei, Sfântul Ioan
spune: „Dacă diavolul nu va reuşi să ne îndepărteze de pe drumul virtuţii, atunci se va
folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoinţe, dar ne va răpi roadele

16
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, ed.
Egumeniţa, p. 203.
17
Ibidem, p. 206.
18
Ibidem. p. 207.

6
acestora îndemându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul tânjeşte şi
după virtute şi după slavă, să le dobândească pe amândouă.”19
Sfântul Ioan arată unul din motivele pentru care Dumnezeu a făcut pe om din trup
şi suflet, din prisma mândriei astfel că atunci când este cuprins de mândrie, omul să se
smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său.20
Interesul veşnic al omului în această viaţă este de a-I urma lui Hristos, pilda
smereniei, pentru că nici un om nu este mai invidiat decât cel bogat, dar dacă omul bogat
mai este şi trufaş, este invidiat şi urât de două ori......aşadar să nu ne mândrim cu bogăţia
noastră, nici cu alte daruri pe care le avem de la Dumnezeu.21
Mândria fiind rădăcina din care se trag toate păcatele, este foarte criticat de Sf.
Scriptură, arhetipul acestei patimi fiind înfăţişat în pilda din Duminica vameşului şi a
fariseului. Împotriva mândriei Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pentru ca să cunoaşteţi
cât de bine este a nu gândi cineva lucruri prea înalte despre sine, închipuiţi-vă două
trăsuri ce se întrec între ele. Trăgătorii uneia, să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii
alteia să fie păcatul cu smerenia. Veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a
dreptăţii, nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria
smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că
dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara dreptăţii.”22
Mândria şterge toate faptele bune, ea fiind o hidră cu o sută de capete, unul
scoţând mândria din binele pe care îl face, altul din răul care-l face. Ea este o otravă care
se amestecă chiar în faptele bune pe care le facem şi care-şi ia fiinţa chiar din ele. Ea este
izvorul tuturor stricăciunilor, vatra relelor care care chinuiesc neamul omenesc, spune Sf.
Ioan Gură de Aur.23
În ceea ce priveşte forma de manifestare a mândriei în raport cu Dumnezeu
Sfântul Ioan spune că datorită acestui păcat a căzut primul înger din cer, spunând că:
„nădăjduind să ajungă Dumnezeu a pierdut şi ceea ce era”, arătând că acest păcat s-a
perpetuat prin lucrarea diavolului în omul mândru: „toţii oamenii de mai târziu, care au
19
Ibidem, p. 207.
20
Ibidem, Smerenia, p. 209.
21
Ibidem, p. 211.
22
Pr. Mircea Sfichi, art. cit., p. 176.
23
Biblioteque choisie des Peres de l Eglise, Tome 25-e, II-e partie. Par. M. Guillon, Paris, 1828, p. 70,
apud Pr. Mircea Sfichi, art. cit., pp. 176-177.

7
alunecat spre necredinţă, au ajuns aici datorită mândriei, pentru că s-au închipuit egali
cu Dumnezeu”24, astfel tot cel ce e stăpânit de mândrie nu se cunoaşte pe sine după
gândirea aceluiaşi mare părinte.
Încercând o definire a mândriei acest mare părinte capadocian o cataloghează
astfel: rădăcină, izvor şi maică a tuturor păcatelor, ea fiind unul din cele mai mari păcate.
Referindu-se la caracterul patologic al acestei patimi spune că mândria transformă
omul în drac, scoţând în evidenţă cauza principală a mândriei, anume neştiinţa: „nu multa
cunoştinţă îl duce pe om la nebunia mânriei, ci neştiinţa”, aducând în sprijinul acestei
afirmaţii versetul din Întelepciunea lui Isus Sirah, 10,12 „Începutul trufiei omului este a
părăsi pe Dumnezeu.”25
Observând în ce constă păcatul acesta şi catalogarea acestuia din partea Sf.
Parinte Ioan Gură de Aur, să-i urmăm îndemnul în a ne feri să ne mândrim, având
întotdeauna un gând smerit, oricâte virtuţi şi izbânzi am avea.

BIBLIOGRAFIE:

24
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 211.
25
Ibidem, p. 216.

8
 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă
a Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobare
Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;
Coman, Pr., Prof., Dr., Constantin, Erminia duhului, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2002 ;
Iorga , Nicolae , Cărţi reprezentative în viaţa oamenilor, Bucureşti, 1940;
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R ,
Bucureşti, 2000;
Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, în româneşte de
Marinela Bojin, ed. Sofia, Bucureşti, 2006;
Scărarul, Ioan, Scara raiului, traducere, introducere şi note de mitropolit
Nicolae Corneanu, ed. Învierea, arhiepiscopia Timişoarei, 2007;
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, traducere de Cristian
Spătărelu şi Daniela Filioreanu, ed. Egumeniţa;
Sfichi, Pr., Mircea, Mândria, în M.M.S., anul XLI, nr. 3-4, Iaşi, martie aprilie
1965.