Sunteți pe pagina 1din 2

Salcâmul

Salcâmul (Robinia pseudoacacia L.), face parte din familia Fabaceae, este un arbore melifer, cu tulpina
înaltă, până la 25-30 de metri și ramuri spinoase rare, fiind aclimatizat în America de Nord, Europa, Africa
de Sud și Asia.

Istoric
Salcâmul provine din continentul nord-american.
Genul Robinia este numit după grădinarii regali francezi Jean Robin și fiul său Vespasien Robin, care au
introdus salcâmul în Europa în anul 1601.
Primele culturi forestiere în România s-au realizat în anul 1852, la Băilești Dolj, pentru ca ulterior să fie
plantat pe suprafețe tot mai mari, îndeosebi în Oltenia, pe nisipuri mișcătoare, Valea lui Mihai (Bihor) și în
alte regiuni ale țării.
În multe state Europene, printre care și România, este considerat o specie invazivă (Călinescu, 1941).
Conform lui Sarbu et
Oprea (2011):
„Inclusiv în America de Nord, de unde este originar, în afara arealului primar, el reprezintă o amenințare
serioasă asupra vegetației native din preeriile uscate și nisipoase. După Arsene (2003) citat de Pele et al.
2008, în rezervația Lunca Pogănișului înlocuirea stejarului și frasinului cu salcâm a dus la dispariția
aproape completă a speciei Fritillaria meleagris. Acumularea azotului în sol datorită nodozităților
radiculare ale salcâmului poate cauza probleme serioase în conservarea vegetației native, prin stimularea
speciilor nitrofile. De asemenea, prin transpirația foarte intensă, salcâmul secătuiește solul de apă,
diminuând disponibilul de apă pentru alte plante [Bartha et al. 2008]. Totusi, dupa Atanasiu si Negrean
(2007), in România nu se poate vorbi de un impact negativ însemnat. Este însă o plantă care trebuie
antent monitorizată și eliminată din preajma ariilor protejate sau a ecosistemelor valoroase, pentru a
evita în acest mod, eventualele consecințe negative. Spre exemplu, în defileul Jiului, pe suprafețele afectate
de incendii, are loc instalarea rapidă a salcâmului, în detrimentul mesteacănului și a altor specii
importante din structura pădurilor caracteristice acestei zone. Din observațiile noastre, la Hanu Conachi
(jud. Galați), salcâmul, plantat aici la începutul secolului trecut pentru stabilizarea nisipurilor
continentale de origine eoliană și fluviatilă din regiune [Chiriță, 1937], a invadat aproape complet, în
ultimii ani, teritoriul rezervației, periclitând speciile de plante psamofile adăpostite de dune, unice în
Moldova.'”

Proprietățile și condițiile de creștere


Salcâmul crește spontan pe aproape orice tip de teren.
Cu o rezistență bună la ger, iubește lumina, suportă seceta, preferă solurile permeabile, ușoare, fertile, dar
nu suportă solurile calcaroase.
Salcâmul crește bine pe soluri ușoare, chiar și pe nisipuri nefixate, fiind cultivat pentru fixarea lor. Are
capacitatea de a fixa azotul din atmosferă, iar semințele își păstrează mulți ani capacitatea de germinare.
Are frunze compuse și flori albe, în ciorchine, puternic mirositoare, iar fructele sunt păstăi aplatizate, brun
roșcate. Înflorește primăvara târziu, în luna mai-iunie.
Salcâmul trăiește în jur de 100 de ani și face parte din categoria arborilor cu lemn de esență tare, fiind greu,
dur și deosebit de rezistent la umezeală.

Utilizările
Salcâmul reprezintă principala specie forestieră meliferă din România.
Lemnul de salcâm este utilizat pentru diverse lucrări amplasate în aer liber, stâlpi de gard, lemn de mină,
traverse de cale ferată, doage de butoaie, cozi de unelte, cherestea, parchet, în industria navală etc.
Florile au întrebuințare în alimentație și farmacia naturistă. Scoarța salcâmului conține fitotoxine.
Acțiune farmacodinamică - utilizări terapeutice
Florile de salcîm se utilizează ca aromatizant și în industria parfumurilor, iar în medicina populară calmant
al tusei. Scoarța se folosește tot empiric în hiperaciditate, în ulcer gastric și duodenal și ca purgativ. Ca
urmare a prezenței robinei, scoarța trebuie utilizată cu multă atenție, deoarece această substanță este toxică.