Sunteți pe pagina 1din 8

Autoritatea dascălului versus autoritatea părintească

Menirea educaţiei este aceea „de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil,
G.The Reform of Education ).

Arta educaţiei constă în a nu impune cerinţele necesare cu forţa, ci în a-i explica copilului necesitatea lor, cât
şi în a-i da copilului libertatea de a alege din mai multe variante.
Condiţia indispensabilă a împlinirii copilului este sentimentul de a fi în securitate şi iubit. El trebuie să simtă
că i se oferă tandreţe consecventă, că i se acceptă rezultatele de la şcoala (chiar dacă nu sunt întotdeauna
strălucite) şi caracterul său (oricât de dificil ar fi).
Dacă părinţii şi dascălii şcolarului mic dau dovadă de înţelegere, îl încurajează cu afecţiune (niciodată nu va
fi mustrat cu mânie) şi îi atribuie progresiv independenţă, vor constata că el va accepta cu uşurinţă normele de
disciplină ale procesului de învăţământ.
La şcolarul mic este încă foarte pronunţată dorinţa de a fi pe placul celor mari (părinţi şi dascăli). Ambiţiile
părinţilor şi dascălilor pentru copil trebuie să fie în limite rezonabile, pentru a nu-i cere mai mult decât îi permit
capacităţile lui intelectuale. Solicitările la care el nu face faţă îi dau un sentiment de insecuritate.
Criticile aspre, pisălogeala, batjocura, comparaţiile defavorabile nu-l stimulează pe copil în a învăţa. Pe de
altă parte se vor evita laudele excesive care pot duce la teama de eşec.
Trebuie să se cultive la şcolar bucuria de a învăţa, de a descoperi, de a crea. Această trăsătură există în el, a
exersat-o în primii 6 ani ai copilăriei sub forma jocului.
Copilul trebuie "învăţat să înveţe". Dincolo de a deprinde să citească şi să socotească, a învăţa înseamnă să
aibă o activitate dirijată, să amâne satisfacţia propriilor dorinţe şi să lucreze pentru scopuri mai îndepărtate.
Copilul trebuie să înveţe să fie perseverent, să capete gustul lucrului bine făcut. Va fi încurajat să încerce
mereu şi să repete, ajutat de părinţi în mod discret, pentru a evita insuccesul.
Pe măsură ce se desăvârşeşte cunoaşterea, şcolarul va dobândi gândirea logică, va învăţa să aprofundeze un
subiect, să stabilească analogii, diferenţe, cauze şi efecte, să caute explicaţii, devine capabil să gândească critic
despre ceea ce aude sau vede în jur, despre ceea ce spun şi fac părinţii.
În această perioadă părinţii şi dacălii se vor abţine de a-l trata prea autoritar, de a-l culpabiliza pentru orice
gest. În raporturile dintre părinţi şi copii sau dacăli – copii este bine să fie un "dialog" permanent, adesea de la
egal la egal.
Asemenea relaţii se răsfrâng favorabil asupra atmosferei din familie cât şi asupra randamentului şcolar.

„Începeţi dar prin a vă cunoaşte copii” (Jean Jacques Rousseau) se află şi astăzi la
temelia educaţiei.

„Meseria” de părinte este grea. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familia în care părinţii
sunt în relaţii bune, cu dragoste şi autoritate părintească. Atmosfera caldă şi de integrare din familie creează
climatul necesar pentru munca de educare a elevului. În schimb, lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa
prea mare sau „dădăceala” sunt efecte dăunătoare asupra copilului, dându-i astfel o stare de tensiune
nervoasă, de oboseală.
Constatăm astăzi că volumul de cunoştinţe al unor copii depăşeşte cu mult ceea ce ştiam noi la vârsta
lor şi chiar unele cunoştinţe ale părinţilor. Totuşi datoria învăţătorului rămâne în a-i ajuta în continuare, că
trebuie să înveţe de la noi „cum” să-şi pregătească lecţiile, „cum” să-şi organizeze munca, timpul, viaţa, să le
împărtăşim din cunoştinţele şi experienţa noastră.
De multe ori am constatat că unii părinţi prea grijulii, au căutat să-şi protejeze, să-şi răsfeţe prea mult
copilul, devenind astfel fricoşi, lipsiţi de iniţiativă sau tot timpul cerând „ajutorul mamei”- dar în acelaşi timp
pot deveni neascultători, greu de adaptat la regulile vieţii şcolare.
Dacă părinţii sunt prea severi, cu autoritate dură permanent, copiii trăiesc cu teamă, suferă, care apoi
la rândul lor vor deveni plini de asprime cu cei din jur.
Alţi părinţi greşesc în educarea copilului prin schimbarea frecventă a atitudinii, fiind când prea
severi, când prea îngăduitori. Această situaţie am observat-o mai ales datorită diferenţei de atitudine dintre
părinţi şi bunici..
Astfel copilul va deveni nehotărât, nelămurit cu privire la ce e bine şi ce e rău, cu o comportare
oscilantă.
Uneori fiind foarte mare dorinţa părinţilor de a-şi realiza propriile aspiraţii prin copilul lor, chiar fără
talent, este forţat să ia ore (de muzică, limbi străine, etc.)
Lipsa de interes, posibilitatea reală a copilului, efort inutil, va duce la oboseală, nemulţumire,
rezultate slabe, tensiune nervoasă, chiar şi fuga de acasă.
Lipsa de interes, de supraveghere faţă de ceea ce face, ce gândeşte copilul este de asemenea o mare
greşeală educativă, care va duce la pierderea de sub control al familiei, devenind copil-problemă.
Mereu solicităm informaţii de la părinţi despre comportamentul de acasă, unde copilul îşi petrece
majoritatea timpului.
Familia şi şcoala reprezintă cei mai importanţi factori educaţionali, fiind adevăraţii piloni ai educaţiei.
Mediul familial îi oferă copilului modele de comportament, pe care le imită cu stricteţe. În cadrul mediului
şcolar, instrucţia şi educaţia se împletesc în mod armonios, într-un mod gradat, îşi dirijează acţiunile spre un
scop comun.

„Educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă. Cred că şcoala trebuie
să reprezinte viaţa actuală, viaţa tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca şi aceea pe care el
o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă.”
John Dewey

Modelarea comportamentului socio-afectiv al copiilor de vârstă şcolară constituie un aspect esenţial


al activităţilor educative realizate în şcoală, dar reprezintă şi o preocupare constantă a educaţiei pe care
părinţii o fac copiilor.
Competenţa şi calitatea omului de la catedră este o componentă esenţială a desfăşurarii cu succes a
procesului instructiv-educativ.Activitatea cadrelor didactice în instruirea şi educarea tinerei generaţii are o
importanţă uriaşă pentru progresul societăţii.De aceea ,cu toate greutăţile perioadei actuale,este necesar să
punem înaintea intereselor personale interesul general al elevului şi implicit al societăţii.
Personalitatea educatorului este factorul decisiv pentru reuşita învăţământului.Pentru a-şi îndeplini
adevaratul rol de mentor,profesorul şi învăţătorul trebuie să fie permanent ân mijlocul elevilor,să constituie
pentru fiecare dintre ei o personalitate vie ,dinamică.O asemenea prezenţă îi va ajuta in conturarea idealului
lor etic.Educaţia nu trebuie să devină însă nici o obsesie nici pentru profesor ,nici pentru elevi.
În căutarea unor modele de viaţă,de conduită,de spirit si de morală ,tinerii elevi îşi îndreaptă atenţia
spre acei dascăli cu o bună pregătire de specialiate şi orizont de cultură, dar in primul rând ,spre cei cu
vocaţie pedagogică.Problema se conturează clar ,mai ales acum când se recunoaşte locul deosebit al ciclului
primar în sistemul de învăţămănt,când se reevaluează modul de formare şi perfecţionare a învătătorului.
Se pun multe întrebări atunci când se face referire la locul şi rolul învăţătorului in relaţiile cu elevii
săi.Comparativ cu alţi factori care intevin în procesul de învăţământ , personalitatea învăţătorului se situează
în prim plan.Rolul lui e de a selecta si a organiza informaţiile ce vor fi asimilate de elevi, de a comunica
inteligibil si a încuraja elevii, de a stabili cauzele unor eventuale insuccese dupa evaluarea rezultatelor si de
a-i ajuta pe elevi sa le înlăture.
Relaţia învăţător-elev ,trebuie să fie un dialog viu ,eficient şi permanent desfăşurat sub auspiciile unei
depline sincerităţi,care să ducă apoi la o bună colaborare şi cu părinţii.
Trebuie cunoscute foarte bine eforturile făcute de elevi,condiţiile materiale,regimul de viaţă,de sănătate
pentru a-l putea aprecia just,iar rolul dascălui nu este simplu şi stilul democtatic este cel mai
eficient,deoarece stimulează cooperarea,indică performanţele,cultivă încrederea reciprocă ,
solidaritatea şi responsabilitate,generează schimbări pozitive în atitudinea şi personalitaea elevului.
Având în vedere rolul şi locul omului la catedra-consfătuitor,animator,organizator şi coordonator al
colectivului de elevi, se impune ca acesta să îndeplineasca o serie de trăsături:
-competenţa metodică şi ştiinţifică ,de pregătirea şi modul cum predă depinde în cea mai mare măsură
autoritatea sa; se ştie că, odată cu dragostea sa pentru obiect se înfiripează şi dragostea faţă de profesor,ca
rezultat al măiestriei sale pedagogice.
- autoritatea morală- cadrul didactic nu-i educă pe copii numai atunci cand ii sfătuieşte sau când îl trage
la răspundere pentru neîndeplinirea unor sarcini şcolare ,îl educă şi prin comportamentul său în orice
împrejurare,prin poziţia sa socială.
-principialitate şi spirit de dreptate-adesea,omul de la catedră este pus in situaţia de a rezolva anumite
litigii intevenite în clasa de elevi, orice pedeapsă sau orice recompensă dacă nu este dată în mod echitabil,nu
va atrage adeziunea tacită a opiniei colectivului;pripeala sau părtinirea,fără o evaluare critică a pedepsei sau
a recompensei,va avea consecinţe de ordin educativ ,mergănd pănă la ivirea unei prapastii intre colectiv si
cadrul didactic.
-tactul pedagogic reclamă o cunoaştere a psihologiei copilului,a grupului şi a metodelor
educative,înseamnă calm ,răbdare,iniţiativă şi orientare ,ton afectiv si imobilizator,chibzuială şi prudenţă în
decizie.
O componentă de bază a aptitudinii didactice este capacitatea de a comunica cu clasa de elevi.Acest
aspect fundamental al actului educaţional ,include alături de limbajul oral ( care trebuie să tindă către
perfecţiune ,spre artă) şi aşa numita comportare nonverbală , aptitudine de mare complexitate ,fineţe si
utilitate.
Trăirea afectiv-emoţională a conţinutului transmis şi utilizarea gesticulaţiei şi a mimicii ca forme ale
comunicării gestuale cu scopul de a sensibiliza sufletele copiilor si de a le face să vibreze.
Prin astfel de mijloce învăţăatorul reuseşte să pătrundă in minţile sărace şi inceţoşate ale copiilor ca în nişte
încaperi slab luminate,işi încălzeşte propriul suflet la lumina incandescentă emanată de zecile de ochi aţintiţi
asupra sa ,se străduieşte să descifreze de pe chipurile contorsionate ale copiilor mirarea
,nedumerirea,neputinţa ,ca si sclipirea scânteietoare a întelegerii.Astfel de momente de tensiune intelectuală,
în care fluxul emoţional şi spiritual circulă intens , în ambele sensuri ( de la învăţator la clasă şi
invers),reprezintă mirajul profesiei de învătator.
Dascălii cu vocaţie-fauritori de personalităţi-construiesc, cu migala şlefuitorului de diamante ,edificiile
umane şi ,prin aceasta, rămân pentru totdeauna în memoria afectivă a învăţaceilor . Atitudinea
calmă,binevoitoare a educatorului , manifestă prin răbdare şi înţelegere faţă de copii ,ajutorul acordat
acestora pentru a depăşi dificultăţile , sunt de natura să micşoreze distanţa dintre învăţător si elevi, să-i
încurajeze să se apropie,ca parteneri şi colaboratori. Lauda şi încurajarea copiilor( întăririle pozitive) sunt
incomparabil mai eficiente în educaţie decat ocara ,blamul sau corecţia fizica.
Distanţa spaţiala dintre catedră şi bănci nu trebuie să devină o piedică ,o barieră in calea fluxului afectiv-
înformaţional care trebuie să circule liber în ambele sensuri.Nici apropierea exagerată faţă de elevi nu este
benefică pentru un climat de muncă si comportament disciplinat.
Piatra de căpătâi a dragostei pentru copii este cunoaştera copilului , înţelegerea , respectul , încrederea ,
prietenia ,terapia diferenţiată şi diversificată,altruismul si optimismul pedagogic ,exigenta rezonabilă.
Învăţătorul trebuie să formeze la copii convingerea că el nu poate trăi singur, ci în colaborare cu colgii
sai, cu care învaţa şi se joacă.În relaţie cu colegul de banca si chiar de clasă,copilul observă identitatea
opiniilor sau apropierea lor ,uneori şi deosebirea lor ,care nu este confortabilă sub raport psihic.Aici
învăţătorul trebuie să intervină pentru a apropia opiniile şi a reduce efectele.Inteligenţa şi iscusinţa
învaţatorului trebuie dovedite atât in abordarea şi folosirea diferitelor strategii,căt si in stilul de munca ,şi in
relatiile cu elevii.Animat de optimism pedagogic,de devoţiune si altruism , pasionat de profesia pe care şi–a
ales-o învatatorul va vibra cu si pentru elevii săi.Va combina diverse metode, procedee,forme de
organizare,va crea un climat de cooperare cu colectivul pe care îl î ndruma.
Blândeţea este totdeauna recomadabilă cât timp nu devine slăbiciune .Severitatea este corectivul atunci
când e necesar.O bună educaţie cere ca educatorul să inspire încredere,stimă şi respect elevului. A face
educaţie fără sancţiune sau pedeapsă este o utopie,deoarece nu există copil care să nu greşească.A nu
sanctiona greşeala înseamna a o încuraja.Pedeapsa este necesară şi are rol educativ.
Înconjurat permanent de o ambianţă de dragoste,căldură,inţelegere şi bunătate,încredere şi
respect,copilul de vârsta şcolară mica va da masura întregii sale personalităţi,dobândind cunoştinţe ,
priceperi, deprinderi şi atitudini pe un evantai larg, realizând astel dezideratele învăţământului primar.
Secretul bucuriei reuşitei educaţiei este darul de a convinge ,de a se adresa inimii,nu numai
minţii.Dascălul care se apropie de copii cu iubire si simţul dreptătii,care ii ascultă cu bunavoinţă, care
glumeşte cu ei,care caută sa îi ajute,sa le insufle sentimente morale ,este dascalul a cărui autoritate rezistă în
timp.
Condiţie fundamentală pentru buna desfasurare a activităţii informativ-formative,disciplina şcolară
consta in esenţă ,in circumscrierea întregii activităţi in sistemul de instrucţiuni,norme si regulamente existent.
Pentru a-i sublinia importanţa,parintele didacticii , J.A.Comenius susţinea că ,,şcoala fără disciplină este ca o
moara fara apă”.
Disciplina elevilor la orele de curs este dependentă de autoritatea profesorului( invatatorului )
, de gradul de antrenare a lor în activităţile de învăţare,de modul cum educatorul ştie să se impună si să
transforme lecţia într-o activitate de învăţare colectivă efectivă.In condiţile de gălăgie şi dezordine ,dispare
atenţia la lecţie,fiind blocate căile de receptare a mesajelor informative transmise de profesori.Vorbind unor
elevi neatenţi e ca si cum te-ai adresa unor obiecte neînsufleţite.
Autoritatea de care trebuie sa se bucure educatorul pentru a se impune în faţa claselor de elevi nu este
ânnascută,nu este transmisă genetic,nici nu este obiect de studiu în scoala normala sau în facultate.Ea se
dobandeşte,fiind un coloral al temeinicii pregătiri de cultură generală şi de specialitate,al calitaătilor
intelectual-morale şi al experienţei dobândite in practica pedagogică .De o reală autoritate,de un înalt
prestigiu se bucura dascălii care si-au insuşit si respecta codul de norme al deontologiei didactice.
Autoritatea,capacitatea de a stăpăni si conduce competent activitatea de învăţare a unei clase de elevi
sunt lucruri esenţiale în educaţia scolara.
Se impune ca in partea pregătitoare a fiecarei lecţii să se sigure captarea atenţiei elevilor,crearea
disponibilităţii acestora pentru receptarea si stocarea cunoştintelor ce urmează a fi dobîndite.Aşadar lecţia
trebuie să înceapă numai după ce ne am convins că toți copii si-au deschis larg ferestrele si uşile minţii şi
sunt gata sa înceapa învăţarea. Dacă pe parcursul lecţiei elevii dau semne că şi-au pierdut răbdarea sau au
obosit,se recomandă introducerea unor scurte secvenţe relaxante,menite să reconecteze intelectul elevilor la
tensiunea emoţional-spirituală a activităţii de învăţare.
Sunt mai eficiente,în astefel de cazuri ,modelarea vocii şi modificarea intensităţii vorbirii
învăţătorului obligându-i pe elevi să-şi asculte auzul,să facă eforturi pentru a percepe toate cuvintele si
fonemele,pentru a pătrunde în înţelesul celor comunicate de învăţător.
Dacă profesorii reuşesc să-i ajute pe elevi să-si însuşească la un nivel corespunzător , cunoştintele
cerute de programele de învăţământ,este un lucru foarte bun,dar incomplet. Prin aceasta ei realizează doar
latura instructivă,informativă a procesului de învăţământ.Dar,educaţie şcolară,în înţeles larg,include,pe lângă
componenta informativă,şi latura formativ-educativă,apreciată ca fiind importantă.
Dacă pentru activitatea de instruire a elevilor există criterii şi instrumente de evaluare,în domeniul
formării,al educaţiei,lucrurile nu se prezintă la fel. Neexistand programe analitice pentru componenta
formativ-educativă şi nici standarde de cuantificare,dascălii procedeaza fiecare după cum ii dictează propria
conştiinţă.Analiza mai amănunţită a educaţiei şcolare evidenţiază faptul că intre componenta informativa si
cea formativă nu se poate face o delimitare stricta,ca ele se intrepătrund şi se condiţionează una pe cealaltă.
Exista educaţie fără autoritate?Răspunsul ni-l dă practica ,realitatea.Copii rămaşi orfani de tată,
educati numai de mama care are iubire, dar puţină autoritate, rar ajung bine educaţi.In marea majoritate a
cazurilor, ei deviază din punct de vedere educativ.
De ce este necesară autoritatea? Deoarece copilul nu este un caracer înca deplin format şi nici nu are
o întelegere matură a comportamantului corect ,moral,este extrem de uşor influenţabil nu doar in bine ,ci şi
în rău.Astfel,iubirea blânda şi înţelegătoare a mamei este cel mai adesea dezarmantă şi ineficientă. Copilul
trebuie sa ştie că există o forţă peste care nu se poate trece,o forţă care ii vrea binele si careia trebuie sa i se
supună.Autoritatea este aşadar nu numai o condiţie a educaţiei,ci şi o metodă educativă.Ce se cere pentru a
nu greşi in aplicarea ei?Ca şi în alte cazuri şi în aplicarea ei se poate greţi doar în două moduri prin defect şi
prin exces.Autoritatea greşeşte prin defect atunci cînd este prea moale,când inchide ochii la diferite
abateri,cînd foloseste unităţile de masura preferenţiale de la copil la copil fără o motivaţie serioasă si cand se
contrazice sigură de la o situaţie la alta.
Autoritatea greşeşte prin exces atunci când se exagereazâ,insistând şi ân lucruri mârunte, sufocându-l
pe elev,nelăsând loc manifestarii sale,dezvoltârii firesşi.Pe scurtţcea mai pozitivă este calea de
mijloc.Autoritatea se cere a fi exercitată numai atunci când este cazul şi numai în măsura în care este
necesară pentru a fi eficientă.Autoritatea educativă trebuie să respecte unele reguli pentru a fi eficientă:
-să dea exemplul propriei comportări.Nimeni nu-şi impune în mod serios autoritatea dacă prin faptele
sale contrazice cerinţele pe care caută să le impuă elevului.Datorită faptului ca el este înclinat prin fire sa
imită educatorul şi pe parinti,exemplul bun constituie prin sine insuşi cea mai buna propagandă educativă.
-să nu nesăcotească nici o greşeala a copilului.
-sa fie aspră când este cazul,dar tempertă de prudenţă şi de iubire care vrea doar sa îndrepte răul,nu
să-i facă rău copilului prin exces de pedeapsă.
-să deschidă o perspectivă de îndreptare copilului care a greşit,pentru a nu-l împinge spre
deznădejde,ajutându-l să îşi afirme corect propria personalitate.
Autoritatea nu trebuie să sufoce personalitatea,ci să o ajute şi să dezvolte constructiv.Copii mici au
nevoie în general pentru educarea lor de o atitudine de blândeţe.În exercitarea autorităţii educative,atât
părinţii cât şi educatorii trebuie să evite să fie duşmanii acestuia.
Nu trebuie tolerată neascultarea si greşelile copilului. Asprimea prea mare si răceala faţă de
copil,poate duce uşor la o autoritate de suprafaţă, în care convingerea este inlocuită cu teamă.Pentru
atingerea rezultatelor scontate în procesul educativ o atenţie deosebită trebuie acordată
particularităţilor de vărstă a copilului şi temperamentului acestuia.
Autoritatea cognitivă este autoritatea celui care ştie mai multe într-un domeniu.Relatţa de autoritate
ân comunicarea didactică nu se manifestă numai între elev şi educator,ci şi intre elevii aceleasi clase: unii
elevi ştiu mai mult la anumite materii,motiv pentru care sunt consideraţi autorităti în domeniu.De multe ori
,autoritatea e un instrument al diminizării si al eficientizării comunicării didactice.Recunoscând în educator
autoritatea cognitivă într-un domeniu, elevii vor avea tendinţa de a intra în relatţe de comunicare cu acesta,
pentru a se informa în legatură cu anumite probleme , pentru a se clarifica anumite concepte.
În privinţa relatiei de autoritate dascăl-elev,trebuie sa menţionăm şi faptul că ea este dedublată; pe
de o parte,avem de a face cu o relaţie de autoritate cognitivă,epistemica(educatorul este cel care ştie mai mult
în raport cu elevul sau),şi pe de altă aparte,se instituie o relaţie de autoritate deontiăa ( educatorul
îndeplineşte o funcţie în raport cu elevul,poate să dea ordine şi să decidă sancţiuni dacă ordinele nu sunt
îndeplinite).Constatăm că între dascăl şi elev se insinuează şi o relaţie de putere:educatorul este purtătatorul
puterii, în timp ce elevul este destinatarul puterii.Dacă elevul resimte autoritatea dascălui ca apăsătoare
,dominatoare, el se va simţi ameninţat, va resimţi teama şi nu va reuşi să recepţioneze în cele mai bune
condiţii mesajele acestuia.
Relaţia dascăl-elev trebuie să fie astfel structurată încât elevul să îndrăznească să acţioneze în
prezenta lui, să coopereze cu el, să răspunda la întrebări, să pună la rândul său intrebări, să formuleze opinii
şi interpretări personale, să adopte o poziţie critică atunci când situaţia se impune.
E important ca părinţii să ţină legătura cu şcoala pentru a fi la curent cum se desfăşoară copilul la şcoală şi
pentru a evita absenteismul. Absenteismul „nemedical” creşte cu vârsta si de cele mai multe ori se datorează
neglijenţei familiei.

Bibliografie:

Salavastru D.- ,,Psihologia Educaţiei” -Editura Polirom,Bucureşti,2004


Vlăsceanu M.-,,Psihologia educaţiei si învăţământului”- Editura Paideia,Bucureşti,1993
Revista ,,Armonii din suflet de copil” nr.9 Iasi, sep-nov 2008
Fetescu V.-,,Educator adevărat”- Editura Pim,Iaşi ,2004
A. Orban - ,,Dacă îţi pasă de copilul tău” - Ed. All, 2007

Referat întocmit de înv. Parvana Dumitra