— Monseniore, omul a plecat ! A furat argintăria !

Cînd scoase strigătul acesta, ochii-i căzură pe

un colţ al grădinii, unde se vedeau urme de paşi. O şipcă fusese smulsă din gard.

— Uite, pe acolo a trecut. A sărit în stradela Cochefilet! Ah ! Blestematul ! Ne-a furat argintăria
! Episcopul rămase o clipă tăcut, pe urmă îşi ridică ochii, serios, şi-i spuse cu blîndeţe doamnei
Magloire : — Dar, înainte de toate, argintăria asta era oare a noastră ?

Doamna Magloire rămase înmărmurită. Se scurse încă o clipă de tăcere, după care episcopul
urmă :

— Doamnă Magloire, ţineam la mine argintăria pe nedrept şi de prea multă vreme. Ea era a
săracilor. Cine era omul acela ? Un sărac cu siguranţă.

— Maica ta, Iisuse ! spuse din nou doamna Magloire. Nu e vorba de mine şi nici de domnişoara.
Noua ne e tot una. Dar e vorba de monseniorul. Cu ce-o să mănînce monseniorul de acum
încolo ?

Episcopul o privi cu un aer mirat.

— Ei, asta e ! Nu există oare tacîmuri de cositor ? Doamna Magloire ridică din umeri.

— Cositorul miroase...

— Atunci tacîmuri de fier.

Doamna Magloire se strîmbă cu înţeles.

— Fierul are un gust rău...

— Ei bine — spuse episcopul — atunci tacîmuri de lemn.

In timp ce fratele şi isora se pregăteau să se ridice de la masă, cineva bătu la uşă.

— Intră, spuse episcopul. Uşa se deschise. Un grup, ciudat şi năvalnic, se arătă în prag. Trei
oameni îl ţineau prins între ei pe un al patrulea. Cei trei erau jandarmi ; celălalt era Jean
Valjean. Un brigadier de jandarmi, care părea comandantul grupei, se afla lîngă uşă. Intră şi se
îndreptă spre episcop, salutîndu-l milităreşte.

— Monseniore, spuse el.

La vorba asta, Jean Valjean, care stătea posomorit şi părea abătut, ridică ochii uluit.

— Monseniore ! murmură el. Va să zică nu e preotul parohiei...

— Linişte ! spuse un jandarm. E monseniorul episcop.

In acest timp, monseniorul Bienvenu se apropiase atît de repede cît îi îngăduiau bătrîneţile.

— Ah, iată-te ! glăsui el cu voce tare, privindu-l pe Jean Valjean. Mă bucur că te văd. Bine, dar
eu îţi dăruisem şi sfeşnicile, care sînt tot de argint ca şi celelalte, şi pe care ai putea să iei foarte
uşor două sute de franci. De ce nu le-ai luat o dată cu tacîmurile ?

Jean Valjean căscă ochii şi-l privi pe bătrînul episcop cu o căutătură pe care nici o limbă
omenească n-ar putea-o descrie.

— Monseniore — spuse brigadierul de jandarmi — aşa dar e adevărat ce ne spunea omul ? Cînd
l-am întîlnit, mergea ca unul care ar vrea s-o ia la sănătoasa. L-am oprit să vedem ce e cu el.
Avea argintăria asta...

— Şi v-a spus — îl întrerupse episcopul zîmbindu-i — că i-a fost dăruită de un popă bătrîn şi
cumsecade, la care şi-a petrecut noaptea. Aşa-mi închipui. Şi l-aţi adus aci ? E o greşeală.

— Intocmai, reluă brigadierul. II putem lăsa să plece ?

— Fără îndoială, răspunse episcopul.

Jandarmii îi dădură drumul lui Jean Valjean, care se trase îndărăt.

— E adevărat că mă lasă ? spuse el cu un glas îngăimat, ca şi cum ar fi vorbit din somn.

— Da, eşti liber, nu înţelegi ? spuse un jandarm.

— Prietene — reluă episcopul — înainte de a pleca, uite-ţi sfeşnicele. Ia-le !

Merse spre cămin, luă cele două sfeşnice de argint şi i le aduse lui Jean Valjean. Cele două femei
se uitau la el fără să spună o vorbă, fără o mişcare, fără o privire care ar fi putut să-l
stingherească.

Jean Valjean tremura din toate mădularele. Apucă mecanic şi cu un aer rătăcit cele două
sfeşnice.

— Acum — îi spuse episcopul — du-te cu Dumnezeu ! Dar să nu uit : cînd te vei întoarce,
prietene, nu e nevoie să treci prin grădină, poţi oricînd să intri şi să ieşi pe poarta de la stradă.
Nu e închisă nici ziua, nici noaptea, decît cu clanţa. Apoi, întorcîndu-se spre jandarmi, zise:

-Domnilor, puteţi pleca.

Jandarmii se îndepărtară. Jean Valjean părea gata să leşine. Episcopul se apropie de el şi-i spuse
încet:

— Nu uita, nu uita niciodată că mi-ai făgăduit să întrebuinţezi banii ăştia ca să te faci om cinstit.
Jean Valjean, care nu-şi amintea să-i fi făgăduit ceva, rămase năuc.

Episcopul rostise cuvintele acestea pe un ton apăsat. Urmă, aproape solemn :

— Jean Valjean, fratele meu, tu nu mai eşti în stăpînirea răului, ci a binelui. Iţi cumpăr acum
sufletul; ţi-l smulg din gheara gînduriior negre şi a duhului pierzării şi-l dăruiesc Domnului.

Buna ziua!!!

Cu bucurie, recunostinta si multumiri va transmitem virtual ca tot ce ati spus la sfarsit elevilor
dumneavoastra a ajuns nu doar la central informational, ci si la sufletele lor!!! Doar datorita felului in
care le-ati vorbit in ultimele zile de scoala am reusit, cu placere, cu bucurie, cu multa consecventa ( o
pagina de calcule/zi, dar tot cu ajutorul degetelelor  ) sa terminam caietul de matematica, de acum
trecem pe cel cu spatii mai mici, de clasa I!!! Mare bucurie pe Timo!!! Pe cel de litere mai avem.......:)
(luati aceste marturisiri ca pe niste explozii de bucurie a recunostintei pentru felul in care i-ati cucerit si
nicidecum ca pe niste laudarosenii)

Acum ne-am apucat sa dam contur si minunatei dumnevoastra idei de a le cere sa colectioneze tematic,
la alegere ceva.....cu toate ca nu au fost prea multe zile ploioase, am avut noroc ca ne-a spus de prin
primele zile de vacanta cam la ce s-a gandit, si asa am ajuns sa avem: o colectie de poze cu melcii de prin
Salajan!!! )

In consecinta sunteti o binecuvantare!!!