Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Autoportret

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literal, care

se regăsesc ȋn lirica lui Lucian Blaga

Modernismul este un termen generic care include toate curentele şi mişcările cultural-

literare manifestate ȋn Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate secolului XX:

simbolism, expresionism, avangardism, imagism, obiectivism, manierism, decadentism, etc.

Modernismul este conturat ȋn mod diferit ȋn funcţie de perspectiva teoreticianului care o

abordează, singurele caracteristici generale fiind regăsite ȋn atitudinea negatoare faţă de tradiţie

şi ȋn spiritual critic anticonvenţional şi inovator. Lucian Blaga dezvoltă o concepţie nuanţată a

ideilor expresioniste europene . Expresionismul este o mişcare artistică modernă, manifestată la

ȋnceput ȋn artele plastice , apoi şi ȋn literatura germană (1910-1925), provocat de experienţa

crizei dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial. Consitituie a ca o reacţie ȋmpotriva

imitaţiei materiale a realităţii din naturalism şi ȋmpotriva redării impresiilor extraordinare din

impresionism.

Pentru a da un de model de interpretare sistematică universului liric blagian, criticul Ion Pop

identifică patru vârste ale poeziei acestuia, alegând drept criteriu metamorfozele viziunii depsre

lume a subiectivităţii poetice. Astfel, o primă etapă de creaţie cuprinde volumele „Poemele
luminii „(1919) şi „Paşii profetului” (1921), ce evidenţiază un eu stihial, vitalist, dionisiac, aflat

ȋntr-o relaţie de cosubstanţialitate cu ȋntreg cosmosul.

Mai apoi, prin „In marea trecere” (1924) sau „Laudă somnului” (1929), Blaga impune o

ipostază interogativă a eului, povocată de pierderea contactului imediat cu universul. E vorba aici

de ruptura ontologică sau de tristeţea metafizică specifice unui moment ȋn care teama de moarte

porvoacă o criză.Impasul este accentuat ȋn volumele următoare „La cumpăna apelor” (1933) şi

„La curţile dorului”(1938) când eu alienat refuă să se ȋntrebe , preferând regresiunea ȋntr-un

arhaic de inspiraţie folclorică.

In ultima manifestare a raportului individ – univers marchează şi rezolvarea crizei

metafizice, fiind plasată de Ion Pop sub semnul schimbării zodiei. Eul reconciliant din

„Nebănuietele trepte” (1943) si poeziile publicat postum , reface echillibrul interiorităţii

poetice. In ciuda renunţării la euforia iniţială, el descoperă, prin paradoxalul apel la aşa-numita

cunoaştere luciferică ( care nu are drept scop să lumineze misterul, ci ajută la sporirea lui) un

univers paradisiac, al cântecului şi al puterii lantente a realităţii redeşteptate la viaţă.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui Lucian Blaga

Cunoaşterea şi creaţia devin constantele liricii la Blaga, iar arta poetică Eu nu strivesc

corola de minuni a lumii, aşezată ȋn fruntea volumului de debut „ Poemele luminii” (1919),

devine un program atât al expresionismului poetului, cât şi al descoperirii modernismului ȋn

poezia românească. Această operă conţine toate elemenetele programului expresionist :

sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea piesajului, tensiunea vizionară

 maximă, exacerbarea eului creator ca factor decisiv ȋn raportul interrrelaţional stabilit cu

cosmosul.

O altă poezie reprezentativă este tot o artă poetică intitulată sugestiv „Autoportret”.

Creaţia reprezintă o arta poetică gravă şi matură a ultimei etape lirice din evoluţia poetului.

Întrebările grave, dezrădăcinarea sunt învinse datorită înţelepciunii, poetul regăsindu-şi astfel

entuziasmul tinereţii.

Lucian Blaga nu se mulţumeşte să constate deruta existenţială a omului contemporan, ci

identifică şi o abordarea pozitivă, oferind soluţia ieşirii din criză: reȋntoarcerea, fie pe cale

retorică, la o forţă stihială, arhetipala, o originilor, când fiinţa umană ȋncă nu pierduse

cosubtanţialitatea cu universal. Unicităţii acestui moment ȋi răspunde atenţia modernistă

pentru purificarea imbajului ( metafora revelatorie subordonând toate celelalte mijloace

artistice), iar libertatea extatică a lumii originare ȋşi găseşte corespondenţa ȋn inovaţiile

formale de dată recent (versul liber, tehnica ingambamentului, masura inegală).

3. Evidenţierea modului ȋn care se reflectă tema şi viziunea despre lume ȋn cele două

texte poetice alese

In această ordine de idei, viziunea despre lume a creatorului blagian ȋn poezia „Eu nu

strivesc corola e minuni a lumii” se conturează prin intermediul metaforei revelatorii „corola de

minuni a lumii”, ce apare ȋn titlu şi este reluată ȋn incipitul poemului. Simbol al perfecţiunii,

corola reprezintă o sinteză a valorilor universal-umane care reclamă nu doar atitudinea protectore

a fiinţei poetice, ci şi rămânerea sa ȋn proximitatea minunilor ce o desăvârşesc. De aceea

artistului i se refuză evadarea ȋn sfere ȋnalte – atât de specfică romanticilor- trăirea absolutului
fiind posibilă chiar ȋn cercul restrâns al existenţei umane. Fără a căuta corola de minuni a unei

alte lumi, eu stihial se cufundă până la contopire ȋn realitatea ȋn care se ȋntâmplă să se fi născut

şi să trăiască. Mai mult, ȋn ciuda aparenţelor, corola lui Blaga nu marchează un univers ȋnchis.

Este vorba aici de o deschidere ȋnspre profunzime, aşa cum sugerează epitetul inversat „sfânt

mister”.Elemetele constitutive ale lumii ȋşi conţin , iată ȋnsemnele divine , ce survin ȋn urma unei

acţiuni a celui care ajunge să o cunoască : “aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de

sfânt mister”. Practic poetul identifică ȋn aceste versuri, condiţia omului căzut din starea de graţie

obligat , din acel punct , la o muncă de Sisif , prin care orice descoperire se transformă ȋntr-o

ȋnvăluire.

Odată ce afirmarea extatică a subiectivităţii a degenerat ȋn criză existenţială, poetul

conştientizează că reluarea optimismului iniţial nu ar duce decât la aceeaşi dezamăgire

metafizică. Astfel ȋncât poezia programatică Autoportret susţine o ȋmpăcare cu universal prin

filtrul unei proiecţii a sinelui. Dacă eul ratează identificarea cu lumea, rămâne soluţia unei căutări

imaginare a sensului, desfăşurată” de totdeauna,/ și până la cele din urmă hotare”.

In acest mod poate fi ȋnţeleasă şi aparenta contradicţie dintre titlu şi utilizarea persoanei a

treia pe tot parcursul textului. De obicei un autoportret se scrie la persoana ȋntâi şi presupune

dispoziţia confesivă a creatorului. Creatorul din Autoportret ȋşi foloseşte numele pentru a contura

chipul unei alte fiinţe: Lucian Blaga. Mai précis, automărturisirea neconvenţională – fiind un

portret de cuvinte- implică trei ipostaze ale subiectivităţii lirice. Prima este constituită de eul

biographic. “Mut ca o lebădă” ar fi, conform acestei abordări, ȋnsuşi persoana fizică a poetului.

După cum reiese din autobiografia Hronicul şi cântecul vârstelor, copilul Lucian Blaga refuză să

vorbească până la patru ani. O parte a critcii a sugerat că poezia face referire tocmai la tăcerea

infantilă, considerată drept un simbol al respingerii lumii articulate prin limbaj.O altă ipostază
fundamnetală din unghiul teoriei literaturii , este aceea de eu poetic/ liric. Ea desemnează

ȋndeosebi o mască/ o voce care este si nu este a eului biografic , ȋn sensul că ȋi poartă mărcile, dar

se exprimă ca un altul. Iar refuzul ei de a se manifesta – lipsa semnelor lexico-gramaticale ale

subiectivităţii- justifică a treia ipostază: eu proiectat, „Lucian Blaga” care nu are bineȋnţeles

aceeaşi identitate cu eul biografic. Deşi nu mai poate iubi „şi ochi, şi flori, şi buze şi morminte”,

lui Lucian Blaga ȋi rămâne căutarea premanentă a elemntului prevital „apa din care bea

curcubeul”.

Metafora apei surprinsă de poet (,,El caută apa”) face trimitere către tabloul primordial al

regenerării, al renaşterii, unde, potrivit mitologiilor orientale, apa este izvorul vieţii fecundătoare,

iar viaţa intrauterină constitue cumularea tuturor simbolurilor cunoaşterii. Pe de altă parte, apa

este considerată un instrument al purificării, un mijloc prin care se asigură mântuirea individuală

a sufletului omului, amintind astfel de taina sacră a botezului, unde păcatul strămoşesc este

dizolvat de către divinitate.

Astfel Blaga dezvoltă o întreagă viziune asupra metaforei apei, care împreuna cu lumina,

reprezintă simboluri ale genezei.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se organizează pe baza unei antiteze

ȋntre moduri de a concepe relaţia eu-lume: atitudine poetică, iraţională (reliefată prin metafora

„lumina mea’”), şi atitudine pragmatică, raţională (lumina altora). Totodată, ambele raportări

sunt subsumate de simetria incipit – final, prin care vocea poetică ȋşi afrmă superioritatea

persepctivei asupra cunoaşterii. Fiind o poezie de tip confesiv, lirismul subeictiv se realizează

prin atitudinea poetică transmisă ȋn mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii:

pronumele personal la persoana I singular „eu”, adjectivul posesiv la persoana I, verbele la

prezent, persoana I, singular). Plasăndu-şi propriul eu ȋn poziţie iniţială, privilegiată, creatorul

blagian ȋşi defineşte mai ȋntâi poziţia prin negarea capacităţii raţionale de pătrunde tainele

universului, aşa cum sugerează cele două verbe din câmpul semantic al agresivităţii: nu strivesc,

nu ucid. In plus, simetria invocată defineşte universul natural, uman, drept depozitarul

misterelor, ca semne ale existenţei imdiate: tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi,

pe buze ori morminte. Iar enumeraţia citată stabileşte, nu atât o ierarhie, cât mai degrabă

interdependenţa dintre nivelurile existentului, de vreme ce florile, cohii, buzele şi mormintele,

unificate prin prezenţa tainei, ramân simboluri ale vegetalului, ale interiorităţii umane, ale

comunicării/ dragostei şi, respectiv, ale morţii. Insă pentru a ajunge la această revelaţie

conclusivă, poezia ȋşi dezvoltă argumentele conform unui principiu cumulativ. După faza

negatoare dedicată luminii altora care sugrumă vraja nepătrunsului ascuns, subiectul liric ȋşi

marchează identitatea (reluarea pronumelui personal ȋn versurile 9-10) prin moticul lunii.

Lumina acesteia, opusă celei solare, nu dezvăluie, dar nici nu obscurizează farmecul ori

complexitatea existenţei, dimpotriva, le protejează. Sensul unei astfel de viziuni asupra

cunoaşterii (luciferice, i-ar fi spus filosoful Blaga) este imediat explicitat de creator: ea

ȋmbogăţeşte misterele, reuşind performanţa de a schimba tot ce-i nenţeles ȋn nenţelesuri şi mai

mari.Aşadar dincolo de afirmarea pasivă a manifestării absolutului ȋn realitatea imediată/

palpabilă , eul poetic ȋşi asumă, asemena lunii, o funcţie activă, aceea de creator/ potenţator al

misterelor.

In poezia Autoportret calea de acces spre sursa creaţiei vieţii este constituită, paradoxal,

de tăcerea/ muţenia fiinţei. Continând o vastă orientare, a poeziei moderniste, metafora

revelatorie „zăpada făpturii”, ce ar ţine loc de cuvânt, sugerează ȋndepărtarea limbajului uman de

forţă creatoare a cuvântului divin. Decăzută, rostirea umană falsifică trăirea, faptele, iar

mistificarea nu poate fi anulată decât prin asipraţia seculară către un limbaj purificat (motivul
lebedei sau ce al zăpezii se integrează ȋn câmpul semantic al purităţii). Dar cum aceste traseu e

utopic, nicio limbă nu poate recupera, ȋn definitvi, pe delin viaţa, sufletul găseşte ȋn muţenie o

forţă infinit mai semnificativă decât toate cuvintele. Reconcilierea cu universul provine chiar de

aici: procesul căutării niciodată ȋncheiate conferă sens existenţei.

4. Prezentarea câte unei particularităţi de limbaj din fiecare text poetic ales

Asumând o atare libertate ȋn propulsarea propriei subiectivităţi, vocea poetică blagiană

respinge implicit şi restricţiile versificaţiei tradiţionale. Astfel, Blaga descoperă ȋn inovaţiile

prozodice moderniste- măsura variabilă (de la două la treisprezece silabe), versul liber sau

tehnica ingambamentului-, modalităţi adecvate pentru susţinerea acestei poetici a dezvăluirii prin

ȋnvăluire (ȋn poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Insăşi ideea de artă poetică

este modificată, ȋn sensul că două componente ale sale- ars (meşteşug) şi poetica („regulile

creaţiei”- accentul cade pe ultima. Asa că până şi forma devine pentru poet o metaforă

revelatorie.

In constructia textului din poezia „Autoportret” este acentuată necesitatea depăşirii limitelor

formale ale limbajului ȋnspre acea rostire aflată ȋn proximitatea muţeniei. Repetarea unor

structuri „Sufletul lui e ȋn căutare/ ȋn mută, seculară căutare sau El caută apa din care bea

curcubeul./ El caută apa/ din care curcubeul/ ȋşi bea..) vine parcă să sugereze rostirea ȋn gol a

cuvintelor, care, oricum ar fi dispuse ,se dizolvă ȋn gol ȋn aceeaşi incerctitudine. Nici măcar ideea

de vers nu le poate fixa, măsura ȋntre cinci şi douăsprezece silabe, ori ingambamentul marcându-

le forfota precreatoare. Aşadar, poezia nu doar ilustrează ultima etapa de creaţie blagiană ci

reafirmă locul privilegiat deţinut de Blaga ȋn modernismul românesc. Criza contemporaneităţii,

descoperirea unei transcendenţe goale şi alienarea individului sunt reprezentate de autorul

Nebănuitelor trepte nu neapărat ȋntr-un registru tragic, cât şi prin promovarea retoricii tăcerii ca

modalitate de reȋntoarcere la sursele spirituale şi vitale ce scapă omului modern.

5. Susţinerea unei opinii despre lirica lui Lucian Blaga, valorificând mesajul din

următoarea secvenţă critică:....

Deşi critica literară suprapune adesea peste poeziile blagiene conceptele sale filosofice

(cunoaşterea paradisică / luciferică), iar comentariile didactice trivializează de-a dreptul acest

artificiu interpretativ, cred că o lectură atentă a artei poetice, ȋn special ȋn”Eu nu strivesc

corola de minin a lumii” demonstrează mai degrabă relevenţa estetică asupra versurilor, iar

nu acurateţea aplicarii unor construcţii filosofice- respectabile/ valoroase, de atfel. Pentru că

ȋnainte de toate, Lucian Blaga reuşeşte performanţa de a depăsi polemicile din epocă ȋntre

tradiţionalism şi modernism, descoperind ȋn iraţionalitatea primordială un model ontologic

pentru criza dezumanizării din modernitate. Această criză a făcut posibilă valorizarea

echilibrului inţial dintre individ şi univers.