Mari întrebări

Cum a murit ultimul împărat al Chinei,

Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, întainte ca acest stat să cadă sub regimul comunist
al lui Mao Zedong, a avut o viaţă deosebit de interesantă, şi un sfârşit greu de
imaginat pentru un asemenea conducător.
Ultimul împărat la Chinei a fost totodată ultimul âmpărat al dinastiei manciuriene. El
a ajuns pe tron în anul 1908 pe când avea doar doi ani, iar trei ani mai târziu, China
a devenit republică, dar noua putere i-a permis să-şi păstreze titlul şi o parte dintre
prerogative. Ultimul împărat a trăit apoi în condiţii artificiale, în interiorul Oraşului
Interzis din capitala Beijing.

Pe când avea doar 17 ani, tânărul împărat Pu Yi a scăpat din lagărul de la Tietsin,
găsindu-şi ulterior refugiul în Armata Japoneză care cucerise atunci o mare parte din
China. Japonezii i-au găsit o întrebuinţare politico-practică acestui împărat-păpuşă,
căci după anexarea manciuriei, niponii l-au instalat ca împărat al noii provincii
Manchuko. După anul 1945, în care Japonia a pierdut războiul, Pu Yi a încercat să
fugă în Coreea, dar trupele sovietice l-au prins pe aeroportul din Mukden şi l-au
predat comuniştilor chinezi în anul 1950.

Pu Yi era sigur că Mao îl va executa, doar că noul regim l-a plasat într-o închisoare
destinată criminalilor de război. Acolo, fostul împărat al Chinei a primit numărul de
prizonier 981 şi a fost numit grădinar al închisorii unde era deţinut. După câţiva ani
de „reabilitare”, Pu Yi a devenit un susţinător al comunismului şi a fost iertat în mod
oficial. Pentru tot restul vieţii sale, fostul împărat a muncit ca ajutor de grădinar la
Grădina Botanică din Beijing, iar la vârsta de 61 de ani, Pu Yi a murit de cancer la
rinichi.

......................................................................................................................................
De ce comuniştii au ales culoarea roşie?

Fără nicio îndoială, steagurile şi celelalte însemne de culoare roşie reprezintă cele
mai importante simboluri ale comuniştilor. Oare de ce anume comuniştii au ales
culoarea roşie încă dinainte de apariţia lor pe scena istoriei mondiale?
Prin definiţie, culoarea roşie a fost dintotdeauna asociată cu comunismul şi chiar cu
socialismul actual, care nu este în esenţă decât un fel de „comunism cosmetizat”,
adaptat noilor realităţi geopolitice. Cel mai vechi simbol al comunismului este
steagul de culoare roşie, care a apărut pentru prima dată pe scena istoriei în timpul
Revoluţiei Franceze din anul 1792. Steagurile roşii au început să fie tot mai des
văzute în Europa odată cu revoluţiile care au zguduit Bătrânul Continent între anii
1848-1849.

Culoarea roşie a fost aleasă de comunişti pentru că în concepţia acestora, roşul

simboliza sângele vărsat de muncitori în lupta cu opresorii capitalişti. Toate marile
alianţe şi organizaţii internaţionale de orientare socialistă şi comunistă, icluzând aici
Prima, a Doua şi a Treia Internaţională au folosit roşul drept culoare definitorie.

Astăzi, în America Latină şi Europa, roşul este asociat cu partidele social

democrate. Uneori aceste partide folosesc culoarea roz în locul unui roşu cu nuanţă
mai radicală.
În Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă, roşul este din nou culoarea mişcărilor
muncitoreşti şi a partidelor laburiste.
În Statele Unite ale Americii, începând cu anul 2000, mass-media locală a asociat
roşul cu Partidul Republican, în ciuda faptului că acesta este un partid de orientare
conservatoare.
În Canada, roşul a fost mereu asociat cu Partidul Liberal din Canada.
Când au apărut pentru prima dată tricourile?

Celebrele deja tricouri de tip T-shirt sunt cele mai des întâlnite articole vestimentare
din întreaga lume. Ele au depăşit deja în popularitarte inclusiv pantalonii de tip blue-
jeans. Totuşi, cum au apărut şi de ce au avut tricourile un asemenea succes pe plan
mondial?
Tricourile au apărut în Statele Unite, fiind produse în premieră pentru soldaţi de
către armata americană cu prilejul Războiului Hispano-American din anul 1898
dintre Spania şi SUA. Armata americană căuta să creze un gen de bluze cu mânecă
scurtă pentru a fi purtate sub uniformă, uşor de croit, comode şi uşor de spălat.

Astfel au apărut tricourile, purtate în premieră mondială de către soldaţii din U.S.
Navy. Curând, tricourile au fost adoptate de toate corpurile din armata americană,
ca parte din echipamentul standard impus recruţilor. Tricourile cu mânecă scurtă şi-
au luat numele de la forma lor care aduce cu cea a literei T. După soldaţii americani,
următorii care au adoptat tricourile au fost docherii, fermierii, mineri şi muncitorii în
construcţii. Bumbacul ieftin şi uşurinţa cu care erau spălate, precum şi faptul că nu
necesitau călcare a făcut ca mamele americane să prefere acest tip de
îmbrăcăminte pentru copii lor.

Tricourile au cucerit şi cinematografia începând cu anul 1939, când au apărut

purtate de unii actori din filmul The Wizard of Oz. Prima apariţie a tricourilor în presă
datează din data de 13 iulie 1942, când au apărut pe coperta revistei Life.
Cel care a făcut cu adevărat celebre tricourile la nivel mondial a fost nimeni altul
decât actorul Marlon Brando care a apărut într-un tricoul în filmul Un Tramvai numit
Dorinţă.
Astăzi tricourile au cucerit lumea, şi nu există persoană care să nu aibă măcar un
singur tricou în garderobă.

.........................................................................................................................
Când s-a schiat pentru prima dată?

În perioada sezonului rece, schiatul este probabil cel mai important sport de iarnă
pentru mulţi oameni. Dincolo de aceste evidenţe, actul schiatului în sine, precum şi
schiurile au o vechime istorică suprinzător de mare.
Schiatul şi călătoritul pe schiuri are o istorie de aproape 6.000 de ani. Cu toate că
schiatul modern a apărut în Scandinavia, conform ultimelor descoperiri arheologice,
se pare că mersul pe schiuri a apărut în premieră, sub forma sa primitivă undeva în
nordul Rusiei de astăzi. Conform evidenţelor arheologice descoperite până în
prezent, un schiu din lemn vechi de aproximativ 6.300-5.000 ani a fost descperit
undeva pe resturile unei străvechi aşezări situate la 1.200 kilometri nord de
Moscova, în apropiere de Lacul Sindor.

O altă pereche de schiuri din lemn foarte vechi, datează de acum 3.300 ani înainte
de Hristos şi au fost descoperite la Vefsn Nordland, din Norvegia.
Picturi rupestre de acum 4.000 de ani, descoperite tot în Norvegia reprezintă siluete
umanoide care se deplasau pe schiuri. Spre surprinderea multor persoane, o serie
de săpături arheologice efectuate în Villa Romana del Casale, o vilă romană datată
din secolul 4 după Hristos, lângă Piazza Armerina din Sicilia, au scos la iveală un
mozaic pe care era reprezentată imaginea unui schior.

În anul 1843 a avut loc prima competiţie de schi sportiv, şi a avut loc în Norvegia. Cu
toate că schiurile moderne sunt alcătuite din plastic, metal, fibră de sticlă sau alte
materiale cu proprietăţi superioare lemnului, principiile de bază au rămas
neschimbate de milenii.
..................................................................................................
Ce sunt tropicele?

Termenul de tropice este unul relativ des răspîndit în vorbirea curentă, cu toate
acestea, majoritatea oamenilor nu ştiu ce înseamnă şi unde sunt localizate acestea.
Definirea lor este, în schimb, mult mai uşoară decât pare.
Tropicele sunt două linii imaginare, trasate însă de geografi, linii care mărginesc la
nord şi la sud, Ecuatorul. Între cele două linii ale tropicelor se află zona tropicală.
Tropicul de nord, situat în Emisfera Nordică este denumit Tropicul Racului, iar
tropicul de sud, situat în Emisfera Sudică, este denumit Tropicul Capricornului.

Fiecare tropic are stabilită o lăţime de 2.600 kilometri. Pe orice hartă geografică,
ambele tropice sunt situate la o latitudine de 23 grade nord sau sud de Ecuator.
..............................................................................................................................1

Unde a avut loc cel mai mare cutremur din lume?

Teama de un eventual cutremur devastator este una dintre cele mai frecvente temeri
care macină în prezent milioane de oameni. În special cei care trăiesc în zone
seismice sunt preocupaţi mereu de incidenţa acestor fenomene. Însă unde anume a
fost înregistrat del mai puternic cutremur din lume? Şi mai alec, cât de puternic a
fost acesta?
Cutremurul din Valvidia, sau Marele Cutremur din Chile, cum a mai fost denumit, a
fost fără îndoială cel mai puternic cutremur din lume măsurat şi înregistrat cu
mijloace ştiinţifice. Seismul a avut loc în data de 22 mai 1960, şi a atins nu mai puţin
de 9,5 grade pe scala Richter. Pe lângă forţa sa extraordinară, cutremurul a durat
aproximativ 10 minute.
Tsunami-ul rezultat în urma cutremurului a afectat sudul statului Chile, Insulele
Hawaii, Japonia, Filipine, Noua Zeelandă, Australia şi chiar Insulele Aleutine de
lângă Alaska.

Epicentrul cutremurului a fost lângă Lumaco, adică la circa 570 kilometri sud de
capitala Snatiago, cel mai afectat oraş fiind Valvidia. Seismul a provocat valuri de
tsunami înalte de 25 de metri, care au măturat ţărmurile chiliene. Unda de şoc
propagată de acest cutremur în Oceanul Pacific a creat valuri care au atins 10 metri
pe ţărmurile Japoniei şi Insulelor Hawaii.

Nu se cunoaşte nici acum numărul exact al victimelor umane, căci United States
Geologial Survey a estimat între 2.231-5.700 morţi. Din fericire, cel mai amre
cutremur din lume a avut loc într-o zonă relativ puţin populată, însă pagubele create
s-au ridicat la suma de 6,38 miliarde dolari.
..................................................................................................................

De ce există obiceiul circumciziei la evrei şi musulmani?

Unele dintre trăsăturile caracteristice ale religiei musulmane şi ale celei ebraice
constă în obligativitatea ca toate persoanele de sex masculin să fie circumcise. Care
este originea şi rostul acestei practici, destul de controversată în zilele noastre?
Circumcizia la evrei este un rit de trecere atât de important pentru cultura şi religia
iudaică, încât poate avea loc chiar şi în ziua de Sabbath sau în alte sărbători
evreieşti în ciuda interdicţiei de a se vărsa sânge în acele zile. În mod tradiţional, la
evrei băieţii sunt circumcişi după cea de-a şaptea zi a vieţii lor de către un chirurg
specializat în acestă procedură în care se îndepărtează prepuţul, chirurg denumit în
mod tradiţional Mohel.
În religia iudaică, ritul circumciziei, denumit Brit Milah, are loc dimineaţa acasă la
familia pruncului de parte masculină. La evreii religioşi, circumcizia este una dintre
poruncile divine revelate în Geneză 17:10-14, fiind parte din legământul făcut de
proorocul Abraham cu Dumnezeul lui Israel, ca o dovadă şi un semn că poporul lui
Israel îşi trage linia patriarhală din acest mare profet biblic.
Originea circumciziei la musulmani este încă un subiect de dezbateri şi controverse,
dar majoritatea cercetătorilor susţin că este menţionată în unele hadit-uri, dar nu şi
în Coran.
Majoritatea musulmanilor afirmă totuşi că actul circumciziei este o dovadă a
credinţei în Allah şi un semn al apartenenţei credincioşilor la această religie
abrahamică. La fel ca evreii, şi musulmanii revendică obiceiul circumciziei direct de
la profetul Abraham, pe care în tradiţiile lor îl denumesc Ibrahim. Spre deosebire de
evrei, unde circumcizia are loc imediat după cea de-a şaptea zi de viaţă a copilului
de sex masculin, la musulmani vârsta pentru circumcizie diferă în funcţie de regiune
şi de popor. În Turcia, Egipt, ţările din sudul şi centrul Asiei, băieţii sunt circumcişi
între şase şi unsprezece ani. În Pakistan, băieţii sunt circumcişi de la naştere până
la maturitate, iar în Iran, circumcizia are loc între cinci şi şase ani. La musulmani,
circumcizia este un act absolut obligatoriu.
În afară de sensurile sale culturale şi religioase, circumcizia la evrei şi musulmani
are şi o origine strâns legată de păstrarea igienei corporale. În zona deşertică unde
au apărut şi s-au dezvoltat cele două civilizaţii, transpiraţia corporală este mai
abundentă din cauza căldurii pronunţate, iar apa era atât de rară încât era folosită în
primul rând la băut, nu la spălat. S-a constatat medical că bărbaţii circumcişi care
trăiesc în zone tropicale dezvoltă mai puţine infecţii în zona organului sexual,
comparativ cu bărbaţii necircumcişi.

................................................................................................................................

Care a fost prima religie monoteistă din lume?

Pentru marea majoritatea a oamenilor, cea mai veche religie monoteistă a lumii este
iudaismul, printre altele şi prima dintre cele trei religii abrahamice. Însă adevărul
istoric este cu totul altul. Pe baza evidenţelor istorice iudaismul nu este deloc prima
religie monoteistă atestată de evidenţele arheologice.
Titlul de primă religie monoteistă este împărţit de fapt de două religii, atenismul din
Egiptul Antic şi zoroastrismul sau mazdeismul din Persia Antică.

Atenismul, sau erezia Amarna, cum a mai fost denumit de specialişti, nu are absolut
nicio legătură cu Atena sau cu vechea civilizaţie greacă. Atenismul este de fapt un
cumul de schimbări religioase asociate cu faraonul Akhenaton din ce de-a
optisprezecea dinastie a Egiptului.

Începând cu secolul 14 înainte de Hristos, atenismul a fost ridicat la rangul de religie

de stat în Egipt, timp de peste 20 de ani. După acel moment, următorii faraoni au
revenit la politeismul clasic egiptean, respingând total religia personală a lui
Akhenaton.
Atenismul în sine consta în venerarea unei singure zeităţi pe nume Aten, zeu care
însuma toate atributele unui cult solar.
„O tu, singurule zeu, ca tine nu mai este nimeni! Tu ai creat lumea după vrerea ta. Ai
creat toţi oamenii, pâmânturile şi fiarele sălbatice. Tu eşti zeul tuturor, şi toţi se
regăsesc în tine. O tu, zeu al tuturor pământurilor”, după cum confirmă şi marele
cânt închinat zeului Aten.

Venerarea lui Aten îl precedă pe faraonul Akhenaton, doar că sub conducerea sa,
atenismul s-a transformat de la un henoteism clasic spre o formă de venerare tipic
monoteistă. Atunci, Aten a fost recunoscut drept zeu suprem, iar ulterior a fost
declarat singurul zeu. Faraonul Akhenaton a interzis totodată venerarea altor zeităţi
şi idoli.

Cu toate acestea, după moartea sa, cultul lui Ra a revenit la putere iar atenismul a
dispărut. Atenismul sub Akhenaton este prin urmare prima religie monoteistă a lumii,
cu atât mai mult cu câît apariţia sa efemeră pe eşichierul religios al lumii,
predatează menţionarea lui Yahve în iudaism cu câteva sute de ani.

La rândul său, zoroastrismul este o altă religie monoteistă contemporană

atensimului.

Chiar dacă astăzi, credincioşii acestei religii numără abia 140.000 de oameni,
importanţa zoroastrismului este vitală pentru cursul omenirii de-a lungul istoriei. În
primul rând, zoroastrismul, a influenţat iudaismul, creştinismul şi islamul, în al doilea
rând, este una dintr ecle mai vechi religii ale lumii şi nu în ultimul rând este alături de
atenism, prima religie monoteistă.

Zoroastrismul, sau mazdeismul, cum mai este denumit, a fost fondat în secolul 6
înainte de Hristos de profetul şi reformatorul religios Zoroastru.

Deşi are unele aspecte dualiste în doctrina sa religioasă, zoroastrismul a fost

prima religie care vorbşete despre un Dumnezeu Unic, o mare judecată,
precum şi despre existenţa Raiului şi Iadului.

...............................................................................................................................

Semnul crucii este cu siguranţă cel mai important gest pe care îl fac credincioşii
creştini din riturile apostolice, îndeosebi ortodocşii şi catolicii.
Semnul crucii a fost încă din timpuri străvechi, o alegere de mărturisire vizibilă a
credinţei creştinilor, prin faptul că aceştia coboară asupra lor simbolul crucii pe care
s-a răstignit Mântuitorul. Se pare că primul semn al crucii a fost făcut la Cina cea de
Taină şi la momentul înmulţirii pâinilor, chiar de câtre Iisus Hristos care a
binecuvântat bucatele făcând asupra lor semnul crucii. Cea mai veche mărturie
asupra semnului crucii făcut de către creştini ne parvine de la Justin Martirul, din
anul 160 după Hristos.

Creştinii practicanţi îşi fac semnul crucii în cele mai importante momente ale vieţii,
precum şi când ies din casă, când intră şi ies din biserici şi mânăstiri, când se apucă
de lucrări noi, precum şi în timpul rugăciunilor. Primele trei degete ale mâinii drepte
cu care se face semnul crucii simbolizează Sfânta Treime Creştină compusă din
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Degetele inelar şi cel mic care sunt lipite de podul palmei
au şi ele semnificaţia proprie, cu privire la cele două firi ale Mântuitorului, cea divină
şi cea umană, unite ulterior într-o singură fiinţă, anume Întruparea Cuvântului.
Credinciosul care îşi face semnul crucii îşi ia angajamentul faţă de Sfânta Treime
pentru renunţarea la păcate şi patimi, precum şi înaintarea cu Hristos alături spre
înviere şi mântuire.

Creştinii romano-catolici fac semnul crucii cu palma deschisă şi îl fac invers decât
ortodocşii, anume de la umărul stâng la cel drept. Cu toate acestea, la început,
catolicii se închinau la fel ca ortodocşii, cum menţiona şi Papa Inocenţiu al III-lea în
anul 1216.
La creştinii ortodocşi semnul crucii se face prima dată spre frunte, apoi la buric, spre
umărul drept şi pe umărul stâng. În cultul ortodox, semnul crucii trebuie făcut clar şi
demn, nu superficial sau în grabă.
Protestanţii respectă Crucea, dar nu îşi fac semnul crucii, iar cei din cultele
neoprotestante nu o venerează şi nu-şi fac niciodată cruce.

.................................................................................................................................

De ce dolarii americani au culoarea verde?

Cu siguranţă una dintre principalele caracteristici recognoscibile ale bancnotelor

Statelor Unite ale Americii este culoarea lor verde, atât de caracteristică de fapt,
pentru dolarii americani. Însă în spatele deciziei de a colora dolarii în verde există
unele motivaţii deosebit de intereasante.
În mod oficial, forma şi culoarea dolarilor s-ar datora preşedintelui Abraham Lincoln
care a cerut expres acest lucru în perioada Războiului Civil American. Atunci,
preşedintele Lincoln a cerut ca noile bancnote să fie tipărite în culoarea verde pe o
singură parte. De atunci a intrat în limbajul cetăţenilor americani expresia „Green
Backs”.
Mary Ellen Withrow, fost trezorier al Statelor Unite ale Americii, motivează această
alegere în cadrul unui interviu acordat revistei New Yorker Magazine prin faptul că
culoarea verde simbolizează din toate timpurile fecunditatea, renaşterea vieţii şi mai
presus de toate în acest context, creşterea. În plus, legat de acest aspect, experţii în
doctrine ezoterice merg mai departe cu explicaţiile lor, susţinând că primii preşedinţi
americani, aşa numiţii „Părinţi Fondatori ai Naţiunii”, erau cu toţii masoni de grad
mare.
Ori în doctrinele ezoterice de sorginte masonică şi nu numai, verdele este culoarea
planetei Mercur, planeta care guvernează afacerile şi toate activităţile comerciale.
Deci, alegerea culorii verde pentru dolarii americani nu ar fi fost una cu totul şi cu
totul întâmplătoare.
O altă explicaţie, ţine de faptul că după apariţia tehnologiilor fotografiei, mulţi
falsificatori vroiau să falsifice dolari. Din acest motiv, autorităţile americane din acele
vremuri ar fi ales culoarea verde pentru tipărirea dolarilor, din simplul motiv că pe
atunci fotografiile erau în alb-negru sau sepia.
În prezent, orice bancnotă americană este compusă dintr-un amestec de 75%
bumbac şi 25% in. Dolarii americani sunt garantaţi să reziste la un număr de peste
4.000 de plieri şi împăturiri în două, înainte să se uzeze şi ulterior să se rupă.

................................................................................................................................

Unde se află cele mai bogate mine de aur din lume?

Omenirea a fost fascinată de aur din cele mai vechi timpuri. Acest metal galben a
fost şi este încă cel mai preţuit metal, cu multiple întrebuinţări în cele mai
neaşteptate şi diverse domenii. În mod normal, căutările continue ale aurului au dus
şi la descoperirea celor mai mari zăcăminte cu minereu aurifer. Multe dintre acestea
sunt în plină exploatare şi în zilele noastre.
Conform tuturor surselor în domeniu, cele mai bogate mine de aur din lume nu sunt
deloc după cum s-ar crede la prima vedere în Siberia, China şi cu atât mai mult la
Roşia Montană. Cele mai bogate zăcăminte aurifere din lume şi minele lor aferente
sunt cele din bazinul aurifer Witwatersrand. Se estimează că aproximativ 40% din
aurul extras anual din întreaga lume provine doar de aici, din acest bazin aurifer. În
trecut acest bazin aurifer era şi mai bogat. Spre exemplu în anul 1979, Africa de Sud
producea circa 79% din cantitatea de aur extrasă anual din întreaga lume. Mineritul
în Witwatersrand are loc prin săparea unor tuneluri tot mai lungi care să ajungă la
zăcământul aurifer situat la mare adâncime.
Bunăoară mina TauTona are cel mai lung tunel dintr-un zăcământ aurifer, tunelul
respectiv având lungimea de peste 4 kilometri. Asta în condiţiile în care toate
galeriile aurifere de aici au o lungime totală care depăşeşte 800 kilometri. Condiţiile
de muncă de aici sunt deosebit de grele, căci minerilor le trebuie un interval de două
ore până ajung de la suprafaţă la locurile de forare, răstimp în care aceşti oameni
riscă să dea peste pungi cu gaze toxice sau apă, fiind în acelaşi timp zguduiţi de
cutremure cu intensitate mică.
În anul 1886, minerul australian George Walker a descoperit aur în regiunea
Witwatersrand, acela fiind momentul începerii exploatărilor miniere de aici. Banii
rezultaţi imediat din exploatări au fost folosiţi la ridicarea oraşului Johannesburg, iar
în decurs de doar zece ani de la fondarea sa, Johannesburg devenea deja cel mai
mare oraş de pe continentul african. Imensul aflux de străini (în mare parte britanici)
a dus la creare de tensiuni şi războaie între aceştia şi coloniştii buri.

..............................................................................................................................

Ce este în interiorul Pământului?

Oamenii au fost fascinaţi din cele mai vechi timpuri cu privire la ce se poate afla în
interiorul planetei noastre. Mitologii întregi, ba chiar unele religii s-au centrat pe
acest aspect. De la lumi subterane fanteziste şi locuri de pedeapsă a sufletelor
păcătoşilor până la sediul al unor populaţii extraterestre, interiorul Terrei a fascinat
timp de milenii imaginaţia tuturor oamenilor. Descoperirile ştiinţifice, precum şi
avântul luat de ştiinţe de specialitate precum geografia, geologia şi mineralogia au
dezlegat în ultimul secol misterele legate de interiorul şi partea centrală a Terrei.
Astfel, geologii afirmă că la o secţiune transversală, planeta noastră este compusă
dintr-o structură stratificată, alcătuită din patru mari componente, anume scoarţa
terestră, mantaua exterioară, mantaua interioară şi nucleul Pământului.
Stratul exterior, adică scoarţa sau crusta terestră este stratul cel mai subţire, cu o
grosime de circa 40 de kilometri, dar el conţine toată suprafaţa lumii aşa cum o ştim,
cu munţi, ape, câmpii, insule şi oceane. Stratul următor este mantaua Pământului
compus la rândul lui din două straturi succesive. Mantaua Pământului acţionează ca
un strat tampon, extrem de necesar, care protejează scoarţa terestră de nucleul
Pământului. Mantaua Pământului are o grosime medie de 2.900 kilometri şi este
alcătuită predominant din roci plastice precum silicaţii şi oxizii.
Centrul Pământului este alcătuit din nucleul plantei noastre, o uriaşă sferă
incandescentă cu diametrul de circa 2.400 kilometri. Nucleul Pământului are o
consistenţă fluidă, fiind alcătuit în principal din fier cu prezenţe de sulf, nichel şi alte
elemente rare. Acolo au loc reacţii atomice de fuziune în condiţiile unor temperaturi
şi presiuni extrem de ridicate.
Nucleul Pământului este o sferă de metal topit care „fierbe” la temperaturi care
rivalizează cu cele înregistrate la suprafaţa Soarelui. Cercetătorii au descoperit că în
interiorul nucleului Terrei temperaturile variază între 5.000-7.000 grade Celsius.
.....................................................................................
De ce avem mai multe anotimpuri?

Apariţia anotimpurilor (de regulă în număr de patru în zonele temperate) este strâns
legată de mişcarea de rezoluţie a Terrei în jurul Soarelui, precum şi de ciclurile
climaterice şi circulaţia marilor curenţi de aer.
Însă principala cauză a apariţiei şi menţinerii anotimpurilor este legată de axa
înclinată a Terrei în timp ce se roteşte în jurul Soarelui. Cum Pământul se învârteşte
atât în jurul propriei sale axe (din această cauză avem ziua de 24 ore cu alternanţa
zi-noapte), el se învârteşte şi în jurul Soarelui cu axa sa (linia imaginară care îl
străbate de la Polul Nord la Polul Sud) înclinată la 23,5 grade de verticală. Tocmai
această înclinare a axei sale face ca Terra să aibă mai multe anotimpuri. La
începuturile astronomiei se credea în mod eronat că atunci când Terra se apropia
cel mai mult de Soare, acest eveniment se resimţea prin venirea verii.
În realitate, venirea verii în zonele temeperate este legată de înclinarea axei Terrei
spre Soare, moment în care Emisfera Nordică primeşte cea mai mare cantitate de
căldură şi energie solară. Când axa Terrei este înclinată la minim, în mod firesc
partea respectivă a planetei primeşte puţină căldură, situaţie resimţită prin venirea
iernii. Perioadele de timp dintre înclinarea maximă, respectivă a Terrei către Soare,
sunt acelea pe care le considerăm anotimpurile de trecere, adică primăvara şi
toamna.

..................................................................................................................................
Cât durează de fapt un an de zile?

Un an terestru este considerată perioada de timp în care planeta Terra efectuează

un ciclu complet de rotaţie în jurul Soarelui. Din punct de vedere astronomic, un an
normal (adică nu unul bisect) nu conţine fix 365 zile cum ne-am aştepta, ci 365, 24
zile. Mai precis de atât, un an normal durează 365.242199 zile.
Transformat în subdiviziuni ale unităţilor de măsură ale timpului, un an terestru
durează 8.765 ore, sau 526.000 de minut, sau 31,6 milioane de secunde. Nu trebuie
să uităm nici de prezenţa periodică a anilor bisecţi, adică atunci când anii tereştri au
366 de zile. Într-un an terestru bisect, intervalul de timp acumulat anterior se
calculează într-o zi care trebuie alocată anului bisect pentru ca acesta să se
suprapună în timp cu ciclul complet de rotaţie al Terrei în jurul Soarelui din acest an.
Acesta este motivul pentru care intervalul de timp rotunjit aproximativ pentru durata
unei zile este alocat lunii cu celei mai puţine zile din an. Adică lunii februarie, care în
ani obişnuiţi are 28 de zile. În anul bisect, intervalul de timp este adăugat lunii
februarie care în acei ani se consideră unanim pe plan internaţional că va avea 28
de zile.
Un alt fapt surprinzător este acela conform căruia pe baza măsurătorilor ştiinţifice a
reieşit că anii bisecţi nu apar întotdeauna la intervale de 4 ani, după cum se crede în
mod obişnuit. Prin urmare, ani precum 1800 sau 1900 nu au fost ani bisecţi căci nu
au fost divizivibili cu 400. În schimb, anii 1600 şi 2000 au fost ani bisecţi spre
deosebire de cei menţionaţi anterior. Pe baza acestui algoritm de calcul, se
demonstrează că durata de timp în care Terra orbitează în jurul Soarelui este într-
adevăr de aproximativ 365,24 zile.
În plus, s-a constatat că pentru a străbate cei 938.888.400 kilometri ai orbitei sale în
jurul Soarelui, Pâmântului îi trebuie 365,24 zile.

................................................................................................................................
De ce au copacii inele de creştere?

Inelele de creştere, cunoscute şi sub numele de inele de copaci sau inele anuale de
creştere, pot fi observate uşor la fiecare secţiune transversală din trunchiul unui
copac. Aceste inele de creştere sunt nimic altceva decât un nou strat de materie
lemnoasă care a crescut în cambium-ul vasculat al copacului, adică în stratul
lemnos al meristemulului lateral care este situat imediat sub scoarţa arborilor.
Fiecare inel de creştere marchează o linie de delimitare dintre şi stratul anterior, mai
închis la culoare, care a apărut în timpul procesului de creştere desfăşurat de-a
lungul anului trecut. În perioada primăverii, celulele din ţesutul cambium-ul vasculat
de sub scoarţă încep să se dividă odată cu celulele din scoarţa arborelui. Acest
proces firesc de creştere creează un nou strat de ţesut vegetal şi duce la creşterea
diametrului arborelui.
Cercetătorii au mai descoperit că arborii şi arbuştii care cresc în zonele temperate şi
în cele reci adaugă câte un inel de creştere în decursul unui an. Prin comparaţie,
arborii din regiunile tropicale şi ecuatoriale pot avea mai multe inele de creştere pe
an sau pot creşte continuu, fără să prezinte inelele respective.
Inelele de creştere se observă mai uşor la arbori din speciile de răşinoase precum
pinul, molidul sau bradul, comparativ cu inelele arborilor din speciile de foioase
(stejarul, fagul, carpenul, etc.). Inelele de creştere apar apropiate unele de altele sau
depărtate, în funcţie de cât de ploioşi sau secetoşi au fost anii în care acestea s-au
dezvoltat. De asemenea s-a constata că o primăvară rece duce la apariţia unor inele
de creştere mai înguste. Când se observă mai multe inele „aglomerate” unele în
celelalte, atunci a fost vorba de o perioadă secetoasă care s-a întins pe mai mulţi
ani. Iar dacă inelele sunt inegale, adică sunt mai înguste într-o parte a arborelui şi
mai late în cealaltă, atunci copacul era înconjurat de alţi arbori exact în partea în
care inelul a crescut mai îngustat. Cicatricile mici prezente pe marginea inelelor
semnifică incendii de pădure cărora copacul respectiv le-a supravieţuit cu bine.

................................................................................................................................
Ce grupe sangvine au animalele?

În cazul oamenilor, tipul grupelor sangvine depinde de un singur factor major:

antigenele sau aglutinogenele care se află la suprafaţa globulelor roşii.
Iată că şi animalele din toate clasele, ordinele şi familiile, de la primate la bacterii
prezintă antigene. Prin urmare, toate animalele cu sânge prezintă grupe sangvine
specifice. Antigenele din grupele sangvine umane A, B, O se întâlnesc şi la maimuţe
antropoide precum cimpanzeii, bonobo şi gorilele. Evident, structura grupelor
sangvine prezente la om nu este aceeaşi cu cea a animalelor.
Prin urmare, clasificarea grupelor sangvine la toate speciile de animale foloseşte
sisteme de referinţă diferite de cele folosite la clasificarea sângelui uman.
Spre exemplu, câinii au un număr de 13 grupe sangvine diferite, dintre care 6-8
grupe sunt predominante. Pisicile au doar 3 grupe sangvine comparativ cu câinii, şi
nu se pot face transfuzii de sânge de la câini la pisici şi viceversa, deoarece sunt
specii foarte diferite din acest punct de vedere.
Câinii au rareori anticorpi împotriva grupelor sangvine diferite şi de cele mai multe
ori este permisă transfuzia de sânge de la un câine la altul, chiar dacă cele două
patrupede au grupe sangvine diferite. În prezent, Universitatea din Melbourne,
Australia, adăposteşte cea mai mare bancă de sânge canină din întreaga lume.
Cât despre psisici, felinele se nasc deja cu anticorpi împotriva altor grupe sanvine
decât celei proprii, astfel încât transfuziile de sânge la pisici trebuie să implice numai
exemplare cu aceeaşi grupă sangvină.
Aceeaşi situaţie este şi în cazul cailor, căci ecvidele au un număr de 8 grupe majore
recunoscute: A, C, D, K, P, Q, U, iar grupa T este cea mai rară dintre ele. Din acest
motiv, nu sunt recomandate montele între armăsari şi iepe cu grupe sangvine
diferite, căci duc la complicaţii neonatale dacă mânzul moşteneşte grupa sangvină a
armăsarului.
Spre deosebire de oameni, grupele sangvine ale animalelor depind de o combinaţie
de factori, motiv pentru care oamenii de ştiinţă cred că este mai potrivit ca acestea
să fie denumite „sisteme de grupe sangvine” în loc de „grupe sangvine”. Pornind de
la aceste noi descoperiri, cercetătorii danezi au identificat la vitele domestice un
număr de 10 sisteme de grupe sangvine intitulate: A, B, C, FV, J, L, M, SU, Z şi R’S’.

................................................................................................................................

De ce ne doare când ne lovim sau ne zgâriem?

Spus foarte pe scurt, durerea este semnalul clar că organismul suferă sau se
petrece ceva rău cu el. În termeni ştiinţifici, durerea este un semnal care ne spune
fie că ceea ce facem este greşit, fie că suntem victimele unei agresiuni sau
afecţiuni, prin urmare trebuie să conştientizăm această stare şi să luăm măsurile
care se impun situaţiei. Între altele, durerea este foarte strâns legată de senzaţia
reacţia definită atât de bine de cercetători sub numele de „Luptă sau Fugi” sau
„Răspuns Simpato-Adrenal” în terminologia specifică.
Măduva spinării este principala „rută” pentru transmiterea senzaţiilor de durere spre
creier, organul vital cu ajutorul căruia înregistrăm şi conştientizăm durerea.
Există de fapt două căi prin care semnalele de durere ajung spre creier. Prima este
cea directă, iar a doua este mai lentă. În gerenral, există două mari tipuri de durere
fiziologică, anume durerile acute şi cele cronicizate.
Durerile acute apar de obicei atunci când organismul resimte o agresiune nouă de
genul unei ciupitori, tăieturi, lovituri, etc, iar creierul va reacţiona instananeu pentru a
proteja întregul organism (de exemplu atunci cînd cădem accidental şi ne rănim).
Durerile cronice sunt de obicei asociate unei răniri sau accidentări mai vechi,
resimţite atunci când locul este din nou atins, sau se schimbă presiunea
atmosferică.
Durerea acută, cea care apare în urma loviturilor, tăieturilor, zgârieturilor, etc., este
transmisă şi înregistrată prin intermediul sistemului de nervi simpatic, care face la
rândul lui parte din sistemul nervos vegetativ.

Această reţea de nervi prezintă în piele nişte receptaculi foarte sensibili care sunt
situaţi în imediata apropiere a vaselor capilare. Din acest motiv, orice traumatism
soldat cu tăieturi sau lovituri, nu doar că îl resimţim sub formă de durere acută, dar
se soldează aproape de fiecare dată cu sângerări sau vânătăi. În plus, zona
afectată rămâne o perioadă de timp sensibilă la durere sau atingere, într-un mod
direct proporţional cu gravitatea traumatismului. Fapt de care în continuare
responsabil acelaşi sistem de nervi simpatic.
................................................................................................................................

De ce diamantul este cel mai dur material?

Preţiosul şi fascinantul diamant este cel mai dur material natural testat pe Scala
Internaţională Mohs a durităţii mineralelor. În termenii definitorii ai acestei scale,
duritatea este definită drept rezistenţa la zgâriere şi este gradată în zece unităţi de
la 1 la 10, unde este de altfel situat diamantul. Duritatea acestui mineral depinde în
mare măsură şi de puritatea acestuia, perfecţiunea şi orientarea structurii sale
cristaline.
De altfel, cele mai dure diamante sunt cele care prezintă o structură cristalină
orientată în direcţia specifică (111), adică de-a lungul direcţiei diagonale a unui ax
imaginar care străbate perpendicular structura cristalină a acestuia. Din acest motiv,
chiar dacă este posibil ca unele diamante să poată fi zgâriate cu anumite minerale
sintetice precum nitridul de boron, cele mai dure diamante, adică cele cu structura
cristalină de tip (111) nu pot fi zgâriate decât cu alte diamante asemănătoare sau cu
ajutorul agregatelor care conţin diamante de tip nanocristaline, cunoscute în limbaj
de specialitate sub numele de nanodiamante sau hyperdiamante.
Duritatea unui diamant va creşte întotdeauna şi valoarea sa pe piaţa de profil. Cele
mai dure diamante naturale sunt extrase din minele Bingara şi Copeton din New
South Wales, Australia. Aceste diamante sunt de dimensiuni mici, cu o formă
perfectă sau aproape de perfecţiunea unui octaedru şi sunt foarte preţioase
deoarece sunt folosite la şlefuirea altor diamante.
Cu toate că diamantul este cel mai dur material din lume, această piatră preţioasă
nu prezintă o rezistenţă la şocuri şi lovituri pe măsura capacităţii sale de a zgâria
orice alt material. La acest capitol, celebrul diamant a fost detronat deja de o serie
de aliaje metalice de ultimă generaţie.
.................................................................................................................................

De ce este atât de frig noaptea în regiunile deşertice?

Oricine a petrecut vreo noapte în unul dintre deşerturile Terrei a constatat pe
propria-i piele frigul parcă nefiresc din timpul nopţii, chiar dacă pe timpul zilei se
înregistrau temperaturi care depăşeau chiar valoarea de + 50 grade Celsius.
Pentru a înţelege de ce totuşi în deşerturi temperatura coboară deseori pe timpul
nopţii aproape de pragul îngheţului, trebuie să recapitulăm puţin modul în care
circulă căldura în atmosfera terestră. Bunăoară, mare parte din căldura de la
suprafaţa Terrei provine de la activitatea solară. În timpul zilelor, în orice deşert, fie
el Sahara, Gobi sau Atacama, cerul de deasupra este foarte senin, fără niciun nor.
Din acest motiv pe întreaga perioadă a zilei, solul nisipos sau stâncos al deşerturilor
absoarbe mare parte din căldura solară care cade asupra lui, încălzind şi mai mult
aerul. Pe timpul nopţii, fenomenul de desfăşoară invers, căldura pierzându-se foarte
rapid, radiaţia solară din sol fiind atrasă înapoi în aerul nocturn.

Celălalt motiv care face posibilă această inversiune termică atât de extremă este
reprezentat de lipsa formaţiunilor noroase din deşerturi. În zonele temperate,
nordice sau tropicale în care există nori, aceştia opresc mare parte din lumina şi
radiaţia solară care altfel ar lovi solul, nefiind nestingherite de nimic. Acesta este
motivul pentru care în zonele amintite zilele nu sunt atât de fierbinţi precum în
deşerturi. De asemenea, norii opresc căldura înmagazinată în sol ziua, să radieze
înapoi în spaţiu pe timpul nopţii, fapt care explică de ce nopţile nu sunt atât de reci
ca în deşerturi.
Lipsa umidităţii din aerul deşertic este de asemenea unul dintre factorii care
accentuează temperaturile extreme înregistrate aici pe timpul zilelor şi al nopţilor.

..............................................................................................................................
Care sunt diferenţele dintre crocodil şi aligator?

Deşi asemănători în aparenţă, crocodilii şi aligatorii se deosebesc prin unele

aspecte care ţin de biologia lor, modul de viaţă şi comportamentul acestor mari
reptile actuale. Ambele tipologii de reptile fac parte din ordinul crocodilienilor, dar din
familii diferite.
Din tot acest ordin de reptile cu potenţial periculos pentru oameni, aligatorii prezintă
doar două specii: Aligatorul american (Alligator mississippiensis) şi Aligatorul
chinezesc (Alligator sinensis), care trăiesc, aşa cum o spune şi denumirea lor, doar
în partea sud-estică a Statelor Unite şi în sudul Chinei. Pe de altă parte, crocodilii au
în prezent un număr de 14 specii, exceptându-i evident pe gaviali şi caimani.
 La o primă comparaţie, crocodilii au un bot mai lung şi mai pronunţat triunghiular
decât al aligatorilor. Cel de-al patrulea dinte al crocodililor este întotdeauna vizibil
atunci când aceştia au botul închis. Majoritatea crocodililor, şi în special marele
crocodil de apă sărată (Crocodylus porosus) sunt mai bine adaptaţi la apa mării
decât aligatorii. Crocodilii sunt mult mai agresivi şi mai periculoşi pentru om decât
aligatorii. Crocodilii sunt mult mai mari şi mai masivi decât aligatorii, iar crocodilii de
Nil Crocodylus niloticus) şi cei de apă sărată (Crocodylus porosus) sunt cele mai
mari reptile actuale, cu ambele specii având exemplare care depăşesc uneori
lungimea de 6 metri şi greutatea de o tonă!

Speciile de crocodili trăiesc în America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa, Asia şi

Australia. Crocodilii au o forţă mai mare a muşcăturii decât aligatorii, fiind de fapt
animalele cu cea mai puternică muşcătură din prezent. Evident, este vorba de
exemplarele mari de crocodili de Nil şi de apă sărată.
Pe de altă parte, aligatorii au boturile proporţional mai scurte, mai late şi mai
rotunjite în formă de „U” decât crocodilii. General vorbind, aligatorii au un colorit în
nuanţe mai închise decât al tuturor speciilor de crocodili şi sunt mai blânzi decât
rudele lor mai mari.

...............................................................................................................................
Care sunt diferenţele între taifun şi tornadă?

Taifunurile sunt fenomene meteorologice extreme care se manifestă ca nişte

ciclonuri de origine tropicală care îşi ating maximul de dezvoltare în partea de nord a
Oceanului Pacific. Din punct de vedere meteorologic, un taifun este considerat a fi
un ciclon tropical care creşte până la dimensiuni maxime, de regulă în vestul părţii
de nord a Pacificului.
Conform clasificării internaţionale, taifunurile sunt acele ciclonuri extrem de
puternice ale căror vânturi depăşesc viteza de 128 kilometri pe oră. Turbionul de aer
al taifunurilor se roteşte în sensul acelor de ceasornic atunci când acestea apar în
emisfera sudică şi contra sensului acelor de ceasornic în cazul taifunurilor din
emisfera nordică. Taifunurile pot deveni atât de puternice deoarece apele calde ale
Pacificului înmagazinează o cantitate uriaşă de energie. De regulă taifunurile sunt
clasificate în funcţie de scala Saffire Simpson pentru uragane şi ciclonuri sau
conform gradaţiilor scalei pentru taifunuri a Agenţiei Meteorologice a Japoniei.
Zonele cele mai afectate de taifunuri sunt Asia de Sud-Est şi Marea Chinei. Anual au
loc circa 25-30 de taifunuri care se manifestă prin vânturi foarte puternice, furtuni
violente şi ploi devastatoare. Cel mai puternic taifun înregistrat până în prezent a
fost taifunul Haiyan care a atins viteza de 314 kilometri pe oră înainte de a devasta
arhipelagul filipinez pe data de 8 noiembrie 2013. Taifunul care a făcut cele mai
multe victime omeneşti a fost taifunul Nina, care în anul 1975 a provocat moartea a
peste 100.000 de oameni în China.
Pe de altă parte, o tornadă este o coloană spiralată de aer al cărei diametru variază
între câţiva metri şi mai mult de un kilometru. De obicei se învârte cu o viteză şi o
forţă devastatoare, fiind acompaniată de o extensie a unor nori de tip
cumulonimbus. Vitezele dezvoltate de o tornadă variază de regulă între 60-483
kilometri pe oră. Tornadele sunt clasificate în funcţie de scala Fujita şi scala Torro.
Au fost observate tornade pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii, iar cele mai
mari şi mai puternice apar de regulă în celebra Vale a Tornadelor din Statele Unite,
un culoar cuprins între Texas şi sudul Canadei. Centrul de activitate maximă a
acestei zone cuprinde statele Texas, Oklahoma, Kansas şi Nebraska. Una dintre
cele mai devastatoare secvenţe de tornade a avut loc în anul 1925 în statele
Missouri, Illinois şi Indiana. A durat peste 3 ore şi s-a deplasat cu viteza maximă de
117 kilometri pe oră pe o distanţă de 352 kilometri, distrugând totul în cale. Tot ea a
fost cea mai mortală tornadă din istoria SUA, cu un număr de 695 de morţi.

Cea mai mortală tornadă din istorie a avut însă loc la Daltipur-Salturia în
Bangladesh pe data de 26 aprilie 1989, şi s-a soldat cu peste 1.300 victime umane.

..................................................................................................................................
Ce este aurora boreală?

Frumosul fenomen natural al aurorelor boreale este de fapt rezultatul coliziunilor

dintre moleculele gazoase din atmosfera Terrei cu particulele încărcate
electromagnetic provenite din Soare. Variaţia de culoare a aurorelor boreale se
datorează tipului de molecule gazoase implicate în această reacţie. Culoarea
observată cel mai adesea are o tonalitate tipică de galben-verzui, fiind produsă de
moleculele de oxigen situate la înălţimea de circa 96 kilometri. Aurorele de culoare
complet roşie sunt rare şi sunt produse de particulele de oxigen situate la înălţimi de
peste 320 kilometri. Moleculele de azot produc aurore boreale de culoare albastră
sau albastră-purpurie. Au mai fost observate aurore de culoarea galbenă şi violet,
dar sunt extrem de rare. Legătura dintre aurorele boreale şi activitatea solară a fost
bănuită încă din anul 1880. Datorită cercetărilor ştiinţifice serioase în această
direcţie, derulate din anul 1950, se cunoaşte că electronii şi protonii din lumina
solară sunt proiectaţi cu viteze foarte mari spre Terra prin intermediul aşa numitelor
„vînturi solare”.
Aurora boreală apare la înălţimi cuprinse între 80-640 kilometri în atmosfera
terestră. Acest tip de auroră apare şi în emisfera sudică, unde este denumită în mod
firesc „auroră australă”. Odată ce acest fenomen apare în apropierea polilor
magnetici ai planetei, limita sudică la care aurora boreală a fost observată a fost
oraşul New Orleans. Cele mai bune locuri unde poate fi observată sunt partea de
nord-vest a Canadei, Alaska, Norvegia, Islanda şi nordul Siberiei. Aurorele australe
nu sunt atât de vizibile precum cele nordice, datorită faptului că apar în mod
concentrat doar în Antarctica. Cercetătorii au mai descoperit că activitatea aurorelor
este una ciclică, apărând în medie la circa 11 ani. Ultima auroră boreală a fost
observată în anul 2014. Evident, spectacolul lor feeric se observă cele mai bine în
timpul nopţilor arctice.
................................................................................................................................
De ce este cerul albastru?

Ghici ce?! Cerul nu este albastru! Nu există niciun pigment albastru în cer, este doar
o iluzie optică. Acolo sus şi peste tot în jurul nostru există gaze de diferite feluri,
precum oxigenul, nitrogenul şi dioxidul de carbon. Pe lângă aceste elemente există
şi praf, vapori de apă, spori şi chiar animale foarte mici.
Atunci când lumina Soarelui atinge ceva, se reflectă. Obiectele mari, precum Luna,
reflectă lumina foarte bine. Praful selenar este negru , însă are o capacitate de a
reflecta lumină atât de mare încât străluceşte puternic în noapte.
Totuşi o moleculă de gaz este prea mică pentru a funcţiona ca o oglindă. În schimb,
ea absoarbe lumina şi apoi o trimite înapoi într-o direcţie întâmplătoare. Cu alte
cuvinte, fiecare moleculă din aer este o sursă de lumină.
Imaginaţi-vă pentru un moment că lumina ar fi sunet. Lumina solară nu este doar o
notă cântată la un instrument, ci o orchestră care cântă pe diferite tonalităţi la
volume diferite. Noi vedem doar o parte din această muzică. Ochii noştri percep
diferite înălţimi de lumină sub forma culorilor: violet, albastru, verde, galben,
portocaliu, roşu şi mov.
Moleculele de aer absorb lumina albastră foarte uşor şi o emit înapoi la fel de
repede. De aceea, lumina albastră este împrăştiată pe tot cerul şi ajunge în ochii
noştri din toate direcţiile. Oriunde ne-am uita, suntem bombardaţi cu lumină
albastră, motiv pentru care cerul ne pare albastru.
Celelalte culori nu sunt la fel de uşor dispersate de atmosfera Pământului, iar din
această cauză ele vin la noi într-o lumină mai puţin directă.
Dacă Marte ar fi avut mai mult gaz în atmosferă şi cerul ei ar fi părut albastru.
....................................................................................................................................

Cine a inventat ciocolata?

)
Istoria ciocolatei începe în America Latină, acolo unde cresc arbori sălbatici de caco.
Despre primii oameni care au consumat ciocolata, dar şi despre cel care a inventat
batonul de ciocolată aflăm de la Joanne Harris.
Ciocolata, aşa cum o ştim noi azi, în formă de baton, a fost invenţia domnului
Joseph Fry, din Londra. El a creat primul baton de ciocolată în 1847, adăugând mai
mult unt de cacao şi mai puţină apă reţetei.
Apoi, în 1875, Daniel Peter şi Henri Nestleau adăugat lapte condensat dând naştere
primului baton de ciocolată cu lapte.
Totuşi,ciocolata se folosea deja de mii de ani, însă sub altă formă.
Populaţiile de maiaşi şi incaşi, din America de Sud , foloseau un fel de băutură de
ciocolată pe care o consumau în timpul ritualurilor religioase. Ulterior, obiceiul a fost
adus în Europa prin intermediul primilor exploratori.
Se presupune că primele boabe de cacao au fost aduse în Europa de Cristofor
Columb, în jurul anului 1503, însă nimeni nu ştia la ce folosesc.
Câţiva ani mai târziu, conchistadorul spaniol Hernán Cortés a descoperit Lumea
Nouă iar când s-a întors în Spania, din Mexic, în 1528, şi-a umplut galionul cu
boabe de caco şi cu echipamente necesare pentru a produce băutura de ciocolată.
Cu toate acestea, a fost nevoie de mai bine e 100 de ani pentru ca obiceiul
consumului de ciocolată să devină popular în Europa, asta după ce, iniţial ciocolata
a fost văzută ca un panaceu. Medicii îl recomandau pentru tratarea febrei, răcirea
corpului, ca adjuvant pentru digestie şi ca medicament ce atenua durerea.
Ulterior, consumul acestei băuturi a devenit un obicei des întâlnit în rândul
oamenilor înstăriţi.
.................................................................................................................................
De ce sunt planetele rotunde?

)
Cine altcineva ar fi mai potrivit pentru a ne răspunde la această întrebare dacă nu
un pacionat al ştiinţelor? Chris Riley este scriitor şi regizor specializat în
popularizarea ştiinţelor, motiv pentru care răspunsul la întrebarea de astăzi este dat
de el.
Încă din 1519, când exploratorul portughez Ferdinand Magellan a reuşit să facă
înconjurul Pământului pe mare, ştim că planeta noastră este rotundă. Mai mult, de-a
lungul timpului tehnologia ne-a permis să vedem Pământul din spaţiu, mai întâi cu
ajutorul sateliţilor şi mai apoi al navelor şi staţiei spaţiale.
În 1961, Yuri Gagarin a devenit primul astronaut care a făcut un ciclu complet pe
orbita Pământul în doar 108 minute. Mai mult, în decursul aceluiaşi deceniu 24 de
astronauţi au zburat spre Lună şi au avut ocazia să admire „căminul” lor mare, sferic
şi albastru chiar din spaţiu.
Dar de ce oare este Pământul sferic? Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne
întoarcem un pic în timp, într-o perioadă în care nici Pământul şi nici Soarele nu
existau. Imaginaţi-vă că ne aflăm deasupra unui nor imens de gaze şi praf. Acest
nor este alcătuit, în mare, din hidrogen şi heliu şi încă câteva elemente chimice.
Pe măsură ce înaintăm în timp şi ne apropiem de prezent, vedem o undă de şoc
care înaintează prin nor. Această undă de şoc provine de la o stea vecină care a
explodat recent la finalul vieţii sale. Pe măsură ce unda trece prin nor, ea comprimă
praful şi gazul amestecându-le şi lăsându-le să se rotească în urma sa.
Aceste noi dâre rotitoare de praf şi gaz sunt puţin mai dense decât împrejurimile lor,
motiv pentru care încep să atragă mai multă materie din jurul lor. Această forţă
poartă numele de gravitaţie. Cu cât aceste aglomerări de praf şi gaz se rotesc mai
repede, cu atât forţa lor gravitaţională este mai mare. Astfel, ele cresc rapid iar unele
dintre ele se ciocnesc, se întrepătrund şi formează aglomerări şi mai mari. Forţele
gravitaţionale în continuă creştere, care atrag materia egal din toate părţile asigură
forma sferică a acestor corpuri tinere.
Acum, pentru că noi trăim pe o planetă nu ne putem da seama că aceasta nu are
forma perfectă a unei sfere. Munţii şi văile de pe Pământ fac ca suprafaţa planetei
noastre să fie accidentată şi văluroasă. Totuşi, trebuie să fi observat deja că nu
există niciun munte atât de înalt încât să iasă din atmosferă şi asta pentru că forţa
gravitaţională acţionează atrăgând materia în mod egal către centru, asigurându-se
că orice munte care se înalţă prea mult va fi atras înapoi în interiorul fierbinte al
Pământului. Acest fenomen îi dă planetei o formă şi mai apropiată de cea sferică.
Cu toate acestea, măsurători moderne ale Pământului au scos la iveală faptul că
planeta nu este tocmai sferică.
Mişcarea de rotaţie a unei planete face ca ecuatorul să fie împins împotriva forţei
gravitaţionale, lucru care face planeta să semene mai mult cu o sferă uşor turtită. În
cazul Pământului, acest fenomen face ca diametrul Pământului să fie cu aproximativ
40 de kilometri mai mare la ecuator decât la poli.
...................................................................................................................................
De ce au dispărut dinozaurii dar nu şi alte animale?

Dinozaurii or fi fost ei mari, dar asta nu înseamnă că puteau supravieţuii în orice

situaţii, explică paleontologul dr. Richard Fortey. Din cauză că erau animale mari,
dinozaurii aveau nevoie de porţii mari de mâncare pentru a se menţine în viaţă.
Dinozaurii fioroşi precum Tiranozaurul, de exemplu, se hrăneau cu alţi dinozauri.
Dacă sursa lor de hrană nu mai exista, atunci nici ei nu mai avea multe zile.
Aşadar, atunci când un meteorit a lovit Pământul acum 65 de milioane de ani, atât
de mult praf şi otravă a fost aruncat în aer încât Soarele nu se mai putea vedea.
Pentru că plantele nu pot supravieţui fără lumină, în lipsa razelor solare ele au murit,
iar în urma lor, doar unele seminţe din sol au mai supravieţuit.
Fără plante, dinozaurii vegetarieni au murit de foame. După ce s-au hrănit cu
corpurile neînsufleţite ale dinozaurilor ierbivori, marii vânători, dinozaurii carnivori,
au rămas la rândul lor, fătă hrană şi astfel au dispărut lăsând în urmă doar
scheletele lor ca dovadă a existenţei.
Însă, alte animale au supravieţuit. Mamiferele mici şi şerpii s-au susţinut în viaţă
mâncând insecte din ordinul Coleoptera sau alte animale care trăiau sub pământ.
Deşi aceste animale au avut o viaţă grea, ele au reuşit să treacă peste dezastru.
Între timp, în mare, şopârlele gigantice au murit şi ele, însă crabii, animale capabile
să mănânce aproape orice, au supravieţuit.
Totuşi, în acea perioadă nu au dispărut doar animalele foarte mari. Un număr foarte
mare de amoniţi a dispărut odată cu dinozaurii. Amoniţii au fost animale subacvatice
care trăiau în nişte cochilii asemănătoare cu forma coarnelor de berbec. Mai mult,
amoniţii au avut o istorie mult mai lungă decât cea a dinozaurilor, ei existând pe
Pământ cu mult înaintea acestor giganţi.
Surprinzător, însă, este faptul că nu toţi dinozaurii au murit. Chiar dacă ne vine greu
să credem , nu toate speciile de dinozauri erau gigantice, unele aveau exemplare de
dimensiunea unor pisici. Unii dintre dinozaurii supravieţuitori aveau pene şi astăzi îi
cunoaştem drept strămoşii păsărilor.
Există oamenii de ştiinţă care susţin că dinozaurii supravieţuitori s-au adaptat iar
membrele lor s-au transformat, treptat, în aripi. Prin urmare, conform acestei teorii,
dinozaurii nu au dispărut cu adevărat şi urmaşii lor încă mai trăiesc printre noi.
...................................................................................................................................

Ce sunt atomii?

Iată o întrebare pe care mulţi dintre noi ne-am puso cândva şi la care probabil că nu
toată lumea a reuşit să răspundă. Răspunsul vine din partea britanicului Marcus
Chown, autorul mai multor cărţi despre spaţiu şi univers.
Atomii sunt „cărămizile” din care sunt alcătuite toate lucrurile: copacii, oamenii,
maşinile şi chiar şi aerul pe care îl respirăm. Din cauză că au dimensiuni foarte,
foarte mici, atomii nu pot fi văzuţi. De fapt, ei sunt atât de mici încât pentru a
străbate punctul semnului de exclamare de la sfârşitul acestei propoziţii este nevoie
de 10 milioane de atomi puţi unul lângă altul!

Cu toate acestea, dacă cineva ar putea vedea un atom ar avea parte de o

„privelişte” ciudată pentru că atomii nu prea sunt alcătuiţi din mare lucru. În centrul
unui atom se găseşte un mic punct numit nucleu. În jurul lui se rotesc, ca planetele
în jurul Soarelui, mici puncte de materie numite electroni. Totuşi, între electroni şi
nucleu, există mult spaţiu liber, ceea ce însemnă că noi toţi, fiind alcătuiţi din atomi,
suntem formaţi din mult spaţiu gol.

De fapt, există atât de mult spaţiu în interiorul unui atom încât dacă am scoate tot
spaţiul gol din atomii ce formează toţi oamenii de pe Pământ, ei ar avea un volum
egal cu cel al unui cub de zahăr.
Şi încă ceva despre atomi: în natură, există 92 de tipuri diferite de atomi, plus încă
alte câteva create de oamenii de ştiinţă în laborator. Pentru că fiecare om este
alcătuit din combinaţii diferite de atomi, nu există doi oamenii care să fie identici.
................................................................................................................................
Cum se formează visele?

De cele mai multe ori simţi că eşti stăpân pe mintea şi gândurile tale. Fie că vrei să
citeşti o carte, sa te joci sau să faci orice altă activitate, creierul este mereu gata să
te asculte. Dar noaptea se întâmplă lucruri ciudate despre care vom afla mai multe
informaţii de la cunoscutul filosof Alain de Botton.
În timp ce stai în pat, mintea ta poate pune în scenă unele dintre cele mai uimitoare,
ciudate sau chiar înfricoşătoare scenarii.
În vremurile străvechi, oamenii credeau că visele erau pline de indicii referitoare la
viitor. Astăzi, avem tendinţa de a crede că visele sunt un mod prin care mintea se
rearanjează după activitatea din timpul zilei.
De ce uneori visele devin înfricoşătoare?
În timpul zilei, este posibil ca unele lucruri să ne sperie, doar că de cele mai multe
ori suntem atât de ocupaţi cu alte lucruri încât nu apucăm să ne gândim destul la
situaţiile ce ne-au dat fiori. În timpul nopţii, în schimb, când dormim liniştiţi, avem
destul timp încât să apucăm să ne „aruncăm o privire” asupra acelor gânduri.
De fapt, în vise revenim asupra lucrurilor pe care le-am trecut cu vederea ziua,
reparăm ce am stricat, inventăm poveşti despre lucrurile care ne plac şi le explorăm
pe cele care ne sperie şi pe care, de obicei, nu vrem să ni le amintim.
Visele sunt mai interesante şi mai înfricoşătoare decât viaţa reală. Ele sunt semne
ce indică faptul că minţile şi creierele noastre sunt maşini uimitoare care au o putere
de care, de multe ori, nu suntem conştienţi.
Aşadar visele se formează din acele lucruri pe care în timpul zilei le observăm doar
parţial fără a avea timp să le analizăm aşa cum ar trebui.
..................................................................................................................................

Cum am arăta dacă n-am avea oase?

Fără de schelet poate că ne-am putea întinde braţele ca elasticele sau ne-am putea
strecura pe sub uşi însă, însă lipsa scheletului ar impune câteva probleme în ceea
ce priveşte păstrarea unei forme, explică anatomistul Joy S. Gaylinn Reidenberg.
Exact ca o gelatină, , din cauza forţei gravitaţionale, în cea mai mare parte a
timpului am lua forma cutiei sau recipientului în care ne-am afla. Fără a fi aşezaţi
într-un vas, în schimb, probabil că am arăta ca o mare „baltă” de jeleu căzut pe
podea.
Scheletul ne dă formă, el fiind un fel de schelă interioară care ne permite să arătăm
în modul nostru caracteristic, prin asigurarea unor suprafeţe de care se pot ataşa
muşchii şi articulaţiile care acţionează precum scripeţii
În lipsa acestor părţi dure din corp, care pot ajuta la susţinerea muşchilor şi fără
avantajul mecanic adus de articulaţii am fi mereu nevoiţi să ne canalizăm toată
energia pentru a ne mişca membrele. În consecinţă, în lipsa scheletului am fi
întotdeauna slăbiţi şi obosiţi.
În schimb, dacă am trăi fără schelet şi am alege să locuim în apă, datele problemei
s-ar schimba un pic deoarece în acest mediu nu am mai obosi atât de mult. Probabil
că am arăta ca nişte meduze sau caracatiţe.
Am disecat un calmar uriaş cândva şi am avut ocazia să văd cât de neobişnuite sunt
aceste animale. Ele nu au oase, dar au o flexibilitate uimitoare astfel încât se pot
strecura chiar şi prin crăpături. Braţul unui calmar se îndoaie atunci când muşchii se
încordează pe o singură parte a membrului, se scurtează atunci când toţi muşchii se
contractă simultan şi se lungeşte când un inel muscular coboară de-a lungul
braţului. Această ultimă acţiune împinge fluidul în interior prin vârful braţului, aşa
cum mâna unui om strânge un tub de pasta de dinţi, şi împinge braţul spre înainte.
.................................................................................................................................

De ce dormim noaptea?

Dormim noaptea deoarece corpurile noastre s-au adaptat astfel încât să devină
active în timpul zilei. Alte animale, precum liliecii sau viezurii, dorm ziua şi sunt activi
noaptea, când vânează, explică Russell G. Foster, specialist în neuroştiinţă
circadiană.
De asemenea, noi vedem bine pe timpul zilei, când este multă lumină . Liliecii şi
viezurii, în schimb, nu au un văz atât de specializat, motiv pentru care se bazează
mai mult pe auz şi miros pentru a se descurca. Totuşi, acest lucru nu explică modul
în care sunt controlate modelele noastre de somn.
Creierul ne spune când să dormim. În creier avem un ceas biologic alcătuit din
aproximativ 50.000 de celule nervoase care funcţionează şi se comportă
asemănător cu un ceas deşteptător spunându-i corpului ce să facă în anumite
momente din zi, când să doarmă şi când să se trezească.
Şi oboseala este controlată de creier, doar că într-o altă zonă cerebrală care
măsoară de cât timp suntem treji. Cu cât trece mai mult timp de când ne-am trezit
cu atât ne simţim mai obosiţi.
Atunci când zburăm spre alte ţări, la mii de kilometri depărate, diferenţa de fus orar
ne predispune la jet lag (o condiţie medicală creată de perturbarea ritmului circadian
rezultată în urma călătoriei transmeridiene rapide). Atunci când e zi în australia, la
noi este noapte , iar când noi ne pregătim de culcare, oamenii din California abia se
trezesc. Ceasul nostru interior nu se poate obişnui imediat cu noul fus orar şi de
obicei acest fenomen de adaptare durează câteva zile. După câteva zile, datorită
luminii redate de noul fus orar, ritmul nostru circadian se reglează.
Aşadar, ceasul din interiorul corpului uman şi nivelul de oboseală lucrează împreună
pentru a ne regla modelele de somn. Mulţi oameni cred că, în timpul somnului,
creierul este dezactivat, dar asta nu este adevărat. Unele părţi din creier sunt chiar
mai active în timpul somnului decât atunci când suntem treji. Acest lucru se întâmplă
deoarece, în timpul somnului, creierul ne ajută să ne amintim ce s-a petrecut în
timpul zilei şi să înţelegem noile informaţii. Mulţi oameni se trezesc dimineaţa şi
descoperă că au răspunsul la o anumită problemă la care se gândesc de mult timp.
Şi restul corpului suferă multe schimbări în timpul somnului. Tinerii de exemplu,
cresc mai mult în timpul somnului, decât atunci când sunt treji. Mai mult, rănile au
tendinţa de a se vindeca mai repede în timpul somnului. Tocmai de aceea, când
suntem tinerii avem nevoie de aproximativ 9 ore de somn pe noapte pentru ca apoi,
în timpul zilei, creierul nostru să poată fi complet funcţional.
Când dormim bine devenim mai pricepuţi la rezolvarea problemelor, suntem mai
puţin morocănoşi, obţinem performanţe sportive mai bune şi chiar găsim glumele
mai amuzante. Mulţi adulţi nu au parte de somn suficient, dormind aproximativ 6 ore
pe noapte, lucru care îi predispune la probleme de sănătate care afectează digestia,
starea de spirit sau inima.
.....................................................................................................................................

Care sunt diferenţele dintre pumnal şi cuţit?

Asemănătoare pentru necunoscători, dar diferite în ochii experţilor, cuţitele şi

pumnalele sau stiletele, cum se mai numesc cele din urmă, au o serie de diferenţe
sensibile.
Ambele tipuri de instrumente au rol dublu: de arme şi unelte, cu toate că
specializarea formei pumnalului înclină mai mult spre funcţia de armă, comparativ
cu cuţitul, care este mai mult o unealtă cu duncţie tăietoare.
În general, cuţitul are funcţie dublă, de tăiere şi străpungere.
Cuţitul are întotdeauna un singur tăiş şi deseori are lama uşor curbată. Încă din cele
mai vechi timpuri oamenii au sesizat că o lamă uşor curbată are capacitatea de a
tăia şi mai ales de a reteza superioară unei lame drepte.

Astfel, prin definiţie, cuţitul este o unealtă adaptată mai mult pentru tăiere şi
retezare.
Pumnalul, în schimb, datorită formei lamei sale a fost considerat încă din cele mai
vechi timpuri o armă tipică cu vârf, folosită îndeosebi la străpungeri şi înjunghieri.
Din aceste considerente, pumnalele au fost considerate timp de milenii unele dintre
cele mai potrivite arme pentru asasinări. De dimensiuni relativ mici, uşor de ascuns
şi de transportat, pumnalele erau arme redutabile, extrem de periculoase în mâinile
unui expert hotârât să ucidă.

Dacă în perioada renascentistă pumnalele fără tăiş de tip „stiletto” erau foarte
populare în rândul asasinilor plătiţi, în ultima sută de ani pumnalele cu tăiş dublu au
început să fie folosite tot mai des de către membrii echipelor de comando sau de
agenţii serviciilor secrete. În afară de lama sa dreptă de formă triungiular prelungită,
pumnalul se mai deosebeşte de cuţit prin alte două elemente definitorii.
Bunăoară la capătul unde li se temină mânerul, pumnalele au de regulă un sprijinitor
masiv pentru podul palmei, sprijinitor care poate fi folosit pentru lovituri sau
spargerea geamurilor.
Alt element definitoriu al pumnalelor este prezenţa gărzii. Garda unui pumnal, care îl
face deseori să arate ca o sabie în miniatură, are un rol deosebit de importat.
Pumnalul fiind armă de împuns şi penetrare, garda are rolul de opritor pentru palma
care ţine arma, altfel în lipsa acestei gărzi la lovituri puternice palma poate aluneca
peste lamă, situaţie care se soldează deseori cu tăieturi adânci în propria palmă a
mânuitorului de pumnal.

....................................................................................................................................

De ce avem apendice

Aparent inutilul, şi intotdeauna supărătorul apendice, evident atunci cînd este

inflamat se dovedeşte a fi un organ cu mult mai important decât a părut multor
generaţii de medici de-a lungul timpului. La mamiferele erbivore, apendicele este un
organ mult mai bine dezvoltat comparativ cu cel al omului, iar funcţia sa principală la
aceste animale este aceea de a ajuta digerării cantităţilor mari de hrană vegetală.
Apendicele uman se prezintă sub forma unui mic „intestin” modificat, ataşat
intestinului gros acolo unde acesta este unit cu intestinul subţire.
Studiile recente au demonstrat iată, că apendicele are un rol deosebit atunci când
omul este în stadiul de fetus şi de copil. Celulele endocrine apar în apendicele
fetusului în cea de-a 11 săptămână de viaţă. Celulele endocrine din apendicele fetal
produc diverse amine biogene şi hormoni peptidici, compuşi care reglează
mecanismele homeostatice. În cazul adulţilor, apendicele intestinal este implicat în
reglarea sistemului imunitar al organismului uman. Ţesutul limfatic începe să se
acumuleze în apendice imediat după naşterea omului, şi atinge un punct maxim în a
doua şi a treia decadă a vieţii, scăzând însă treptat şi ajungând să dispară în jurul
vârstei de 60 de ani.

În primii ani de dezvoltare ai copilului, apendicele are funcţia unui organ limfatic,
contribuind la maturizarea limfocitelor B, precum şi în producerea anticorpilor de
tipul imunoglobulinei de tip A. Cercetările recente au arătat că apendicele mai este
implicat în producerea de molecule care direcţionează deplasarea limfocitelor spre
diverse locaţii ale organismului uman.
....................................................................................................................................

De ce părul de pe cap şi din barbă creşte permanent?

Cu toate că nu este foarte vizibil, părul creşte aproape toată suprafaţa corpului
uman cu excepţia buzelor, palmelor şi tălpilor. Evident, pe cea mai mare parte a
corpului firele de păr sunt mult mai mici decât în zonele capilară, subaxilară şi
pubiană.
Odată ras sau îndepărtat cu alte mijloace, părul de pe corp creşte înapoi până la
dimensiunile la care a fost programat genetic. Cu alte cuvinte, acest tip de peri are o
creştere finită.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre părul capilar sau barba şi mustăţile
bărbaţilor adulţi, care daca nu sunt scurtate sau tăiate periodic, pot creşte până la
dimensiuni impresionante. Misterul creşterii necontenite a acestor tipuri de peri a
fascinat de-a lungul timpului multe generaţii de oameni de ştiinţă. Recent, cercetările
ştiinţifice au diverse explicaţii pentru acest fenomen fiziologic.
Cu toate că ştiinţa actuală nu a venit încă cu o explicaţie unanim acceptată în
cercurile de cercetători care au studiat fenomenologia creşterii părului uman, există
mai multe explicaţii care se bucură de o susţinere relativ ridicată în rândul acestora.
Conform unei astfel de explicaţii, corpul omenesc pierde cea mai mare parte din
căldura generată de întregul organism prin creştetul capului. Prin urmare, părul de
pe cap este un bun izolator natural. Tocmai din acest motiv, părul capilar are o
creştere continuă pentru a compensa ruperea sa. Această calitate a sa de a creşte
continuu a sporit şansele de supravieţuire în cadrul primelor comunităţi umane care
s-au stabilit acum multe mii de ani în zonele reci ale planetei. La fel, s-a demonstrat
că părul capilar protejează capul de efectul căldurii puternice şi al razelor ultraviolete
în cazul populaţiilor umane care trăiesc în zonele calde.

În ceea ce priveşte părul din barbă şi mustăţi, ţinând cont că acesta creşte odată cu
pubertatea, marea parte a cercetătorilor sunt de părere că barba şi mustăţile au
apărut şi evoluat în timp în rolul de caractere sexuale secundare masculine, fiind
asemănătoare ca rol cu coamele leilor sau babuinilor masculi. Cum şi în cazul
acestor animale, masculii cu cele mai impozante coame au cele mai mari şanse de
transmitere a genelor, se crede că şi la oameni funcţionează acelaşi principiu
reflectat în creşterea continuă a bărbii şi mustaţei.
..............................................................................................................................

De ce sunt ciorile atât de inteligente?

De fapt nu doar ciorile comune sau corbii dau dovadă de o inteligenţă de-a dreptul
incredibilă, ci mai toate speciile din familia corvidelor, după cum au evidenţiat mai
multe studii recente.
Conform rezultatelor finale ale testelor de inteligenţă la care au fost supuse, ciorile
au obţinut punctaje foarte ridicate, cu mult peste majoritatea mamiferelor. Corvidele
învaţă foarte repede să numere până la cinci, să recunoască obiecte diferite, ba
chiar şi fizionomii umane. Ciorile nu doar că au descoperit joaca, dar de multe ori ca
să se distreze păsările negre organizează activităţi similare competiţiilor sportive ale
oamenilor.

Tot ele sunt capabile să folosească diferite unelte şi au o memorie episodică,

trăsătură care le perimte să ascundă diverse obiecte sau cantităţi de hrană pe care
le pot recupera ulterior fără să greşească. Corvidele au inclusiv abilitatea de a se
folosi de experienţa individuală pentru a prezice comportamentul altor exemplare din
stol.
Stăncuţele şi coţofenele au în creier o porţiune denumită nidopallium care are
aproximativ aceeaşi mărime (păstrănd proporţiile, evident) cu neurocortexul
echivalent din creierul oamenilor şi al cimpanzeilor, dar mai mare decât în cazul
tuturor mamiferelor, incluzând aici delfinii, elefanţii şi restul primatelor antropoide
despre care se ştie că se numără printre cele mai inteligente animale.

Secretele inteligenţei uriaşe ale corvidelor se datorează marii lor capacităţi de

adaptare la aproape toate schimbările survenite rapid în mediul ambiant, precum şi
faptului că sunt omnivore, hrânindu-se cu aproape orice fel de hrană disponibilă.
Aceste calităţi au dus în timp, prin procesul selecţiei evolutive, la creşterea fără
precedent pentru nişte păsări a creierului corvidelor.
Astfel, o banală stâncuţă are un creier de 3-4 ori mai mare decât al unui porumbel,
specie care atinge aceeaşi talie şi dimensiuni cu stăncuţa.

.................................................................................................................................

Zebrele, simpaticele rude sălbatice ale cailor şi măgarilor care trăiesc şi astăzi în
savanele africane, se numără printre cele mai îndrăgite animale.
Caracteristica cea mai izbitoare a acestor erbivore constă în coloritul lor strident,
alcătuit din serii de dungi albe şi negre care le acoperă întreg corpul şi sunt diferite
de la specie la specie. Mai mult decât atât, în cadrul oricărei specii de zebre, nu
există doi indivizi cu aceeaşi dispunere identică a dungilor, cum nu există nici la tigri,
şi după cum nu există nici doi oameni cu aceleaşi amprente digitale.

Coloritul atât de caracteristic al zebrelor i-a intrigat de secole nu numai pe oamenii

obişnuiţi dar şi pe naturaliştii care au vrut să ştie de ce aceste ecvide sălbatice nu
au coloritul monocrom sau dualcrom obişnuit pentru rudele lor apropiate, caii
sălbatici şi domestici, precum şi măgarii sălbatici şi cei domestici.
O serie de cercetări detaliate de factură recentă au scos la iveală faptul că zebrele
au dobândit acest colorit criptic, de protejare, în decursul mileniilor de evoluţie
continuă pentru a se feri de două categorii distincte de animale: de marile carnivore
din savană şi de speciile de insecte care se hrănesc cu sângele lor.
Studiile făcute de mai mulţi cercetători au evidenţiat modul în care funcţionează
desenul de pe blana zebrelor atunci când acestea sunt hăituite de lei, hiene sau
câini sălbatici africani.
Carnivorele enumerate au vederea predominant în alb-negru, iar când herghelia de
zebre aleargă în faţa lor, coloritul acestora se transformă într-o mare imagine în
mişcare. Puse în faţa acelei imagini, mamiferelor carnivore le este mai dificil să se
concentreze şi să identifice un singur exemplar pe care să-l separe ulterior de
herghelie, decât dacă zebrele nu ar fi avut dungile lor atât de caracteristice.

Însă zoologul Tim Caro, profesor în cadrul Universităţii din California, a făcut recent
o descoperire neaşteptată legată de rolul complex al dungilor zebrelor.
Acesta a descoperit că deşi zebrele au părul blănii mai scurt decât al altor erbivore
de talie asemănătoare, aceste ecvide cad mult mai rar victime muşcăturilor unor
insecte periculoase precum tăunii şi muştele ţeţe, comparativ cu bivolii sau
antilopele mari.
Profesorul Caro este de părere că efectul luminii solare polarizante care cade direct
pe suprafaţa corpului unei zebre acoperite de dungile atât de contrastante crează un
efect neplăcut pentru deranjantele insecte, care preferă astfel să atace alte animale.
......................................................................................................

Care sunt diferenţele dintre deltă şi estuar?

Toate izvoarele se varsă în pârâuri care se varsă în râuri, râuri care la rândul lor se
varsă în fluvii. Toate fluviile lumii se varsă uneori în lacuri de mari dimensiuni, dar
mai ales în mări şi oceane prin intermediul deltelor sau estuarelor.
Deltele sunt cele mai dinamice formaţiuni geologice de pe Terra şi se formează din
acumularea de aluviuni (mâl, nisip, pietriş) şi într-o proporţie mult mai mică din
material biologic (plante, arbori smulşi de fluviu). Deltele iau naştere întotdeauna pe
terenuri cu pantă lină, în regiuni cu maree scăzută sau chiar insignifiantă, şi în
dreptul zonelor costiere fără curenţi litorali puternici care să împiedice acumularea
de aluviuni. Deltele se formează întotdeauna din bifurcarea fluviului în mai multe
braţe de scurgere care provin din fluxul său principal.

Depozitele naturale de sol aluvial, strânse continuu de-a lungul timpului, provoacă
blocarea cursului de scurgere al fluviului şi bifurcarea sau chiar despărţirea sa în
mai multe braţe. Deoarece acest fenomen crează întotdeauna per ansamblu o
imagine triunghiulară a braţelor de scurgere, geologii şi geografii l-au numit
dintotdeauna deltă, de la asemănarea sa cu litera „Delta” din alfabetul grecesc, literă
care are forma triunghiulară. Spre deosebire de estuare, deltele sunt întotdeauna
terenuri fertile, foarte propice agriculturii. Cele mai renumite delte ale lumii sunt cele
ale fluviilor, Dunăre, Nil, Brahmaputra, Gange, Ron, Volga, Mekong şi Yangtze.

Estuarul se formează atunci când fluviul care se varsă în mări sau oceane întâlneşte
un teren mai înalt decât fluviile care se varsă prin delte, în plus în cazul apariţiei
estuarelor există întotdeauna maree puternice care împiedică acumularea de
aluviuni. Prin urmare, apele dulci ale fluviilor care se varsă prin estuare întâlnesc
direct apele sărate ale oceanelor. La gurile acestora de vărsare există astfel zone
întinse de apă salmastră plină de nutrienţi şi sedimente, motiv pentru care estuarele
se înscriu în rândul ecosistemelor cu cea mai ridicată productivitate din lume.
Majoritatea estuarelor s-au format în perioada Holocenului în urma inundării albiilor
fluviilor şi erodării gheţarilor, fenomene geologice peste care s-a suprapus creşterea
nivelului mărilor şi oceanelor. Oamenii s-au stabilit dintotdeauna lângă estuare,
astfel că la ora actuală dintr-un număr de 32 cele mai mari oraşe ale lumii, 22 sunt
situate lângă un estuar. Cele mai renumite fluvii care se varsă printr-un estuar sunt
Amazonul, Obi, New York, Amur, Rio de la Plata, Delaware etc.

................................................................................................................................

Care sunt diferenţele dintre jaguar şi leopard?

Pentru foarte mulţi oameni identificarea unui jaguar de leopard este dificilă din
cauza asemănărilor destul de mari dintre cele două mari feline.
În primul rând, jaguarii trăiesc doar în cele două Americi, mai precis din sudul
statelor americane Texas şi Arizona, trecând prin America Centrală, şi până în
nordul Argentinei, încluzâns aici bazinul Amazonului.

Leoparzii trăiesc în toată Africa sub-sahariană, precum şi în Asia unde pot fi întâlniţi
din Israel în Indonezia şi din Sri Lanka spre pădurile siberiene din Sikote-Alin care
constituie limita nordică a speciei.

Cele două carnivore se diferenţiază şi din punct de vedere fiziologic şi

coportamental. Deşi la prima vedere coloritul lor pare identic, alăturarea unui
leopard de un jaguar ne arată că leoparzii au pete în formă de rozetă de dimensiuni
mai mici. Petele jaguarilor sunt întotdeauna mai mari decât ale leoparzilor şi prezintă
o mică pată în mijloc, detaliu inexistent la leoparzi. Apoi, jaguarii sunt întotdeauna
mai mari şi proporţional cu leoparzii au un corp mai îndesat, cu un cap mai lat şi mai
masiv. Practic, jaguarul pare un leopard cu steroizi!

În cadrul ambelor specii se întâlnesc accidental exemplare de culoare neagră. În

condiţii de captivitate jaguarii şi leoparzii pot hibridiza între ei.
.....................................................................................................................................

Cine au fost primii pe lună, ruşii sau americanii?

Cursa spaţială dintre Statele Unite şi URSS a lăsat un aspect de Science Fiction
Războiului Rece din acea perioadă. Spre uluiala şi regretul americanilor, sovieticii
au fost cei care au luat startul cursei, căci programul lor spaţial era condus de către
Serghei Korolev, un genial inginer în aeronautici spaţiale şi un expert de talie
mondială în rachete. Scăpat ca prin minune din epurările ordonate de Stalin,
Korolev a inventat în anul 1950 o rachetă extrem de performată pentur acele
vremuri, celebra R-7 care avea să ajungă pe Lună. Sputnik 1, primul satelit artificial
lansat vreodată, a creat senzaţie în anul 1957 cînd a ajuns în Cosmos şi a orbitat în
jurul Terrei înainte să se prăbuşească.
Sputnik 2 avea să fie prima navetă care să transporte în spaţiu o fiinţă vie, este
vorba de căţeluşa Laika. Însă în ianuarie 1959 naveta spaţială sovietică Luna 1
(denumită de Korolev Mechta, adică visul în limba rusă) a fost lansată spre Lună,
dar a ratat aselenizarea şi a ajuns să orbiteze între Soare şi Marte. Însă pe data de
12 septembrie 1959, naveta Luna 2 a fost lansat din Baikonur. Pe data de 14
septembrie, naveta sovietică s-a prăbuşit pe Lună în apropiere de Marea Odihnei.
Pentru URSS, fusese o victorie istorică, iar pentru întreaga omenire, o realizare fără
egal. În 1961, sovieticii îl trimiteau cu succes în spaţiu pe primul om, Iuri Gagarin, iar
în 1963, Valentina Tereşkova, devenea prima femeie care călătorea în spaţiu.

Programul sovietic Luna a continuat iar în anul 1966, naveta Luna-9 a aselenizat
controlat pe Lună. Din nefericire pentru sovietici, Serghei Korolev a murit în decursul
aceluiaşi an, fapt care a dat peste cap tot programul spaţial al acestora. Americanii
au profitat de acest lucru şi şi-au intensificat eforturile, astfel încât în anul 1969,
astronautul american Neil Armstrong devenea primul om care ajungea pe Lună.
.................................................................................................................................
Ce este Triunghiul Bermudelor?

Cunoscut şi sub numele de Triunghiul Diavolului, zona este definită vag şi este
situată în partea de vest a Oceanului Atlantic. Triunghiul Bermudelor şi-a câştigat o
tristă faimă de-a lungul timpului, din cauza unui număr relativ mare de avioane şi
vapoare care ar fi dispărut în această zonă în circumstanţe misterioase, neelucidate
complet nici la ora actuală. În mod oficial, Triunghiul Bermudelor nu este recunoscut
de către Marina Militară a SUA şi nici de către Comisia SUA pentru Denumiri
Geografice.
Prima delimitare a zonei a fost făcută în anul 1964 de cercetătorul Vincent Gaddis.
Triunghiul Bermidelor este cuprins între Miami, Florida, Puerto Rico şi Insula
Bermuda, acoperind astfel un triunghi imaginar a cărui suprafaţă variază între
1.300.000-3.900.000 kilometri pătraţi în funcţie de autori. În decursul ultimilor 100 de
ani, se presupune că multe vapoare şi avioane au dispărut în acest perimetru.
Conform unor rapoarte, peste 100 de vase maritime şi avioane au dispărut aici în
intervalul de timp menţionat, şi peste 1.000 de vieţi omeneşti s-au pierdut în aceste
dispariţii tragice.

Triunghiul Bermudelor rămâne însă una dintre cele mai traversate zone din lume, cu
sute de nave care o traversează zilnic dinspre şi înspre oraşul port Florida şi restul
destinaţiilor. De asemenea, zona este foarte des traversată zilnic şi de avioanele de
pasageri, cele comerciale şi cele private. În ciuda unor incidente faimoase, precum
cel al Zborului 19 în care o întreagă flotilă de avioane de bombardament americane
au dispărut aici în anul 1945, forul World Wildlife Fund for Nature a identificat în anul
2013 cele mai periculoase ape din lume, dar în mod neaşteptat, Triunghiul
Bermudelor nu a fost inclus pe această listă.

.................................................................................................................................
Cine ar ieşi învingător într-o luptă dintre un leu şi un tigru?

Iubitorii de animale, pasionaţii de marile carnivore sau simplii vizitatori ai grădinilor

zoologice se întreabă cu toţii adesea cine ar ieşi învingător într-o luptă dintre un leu
şi un tigru. De la bun început trebuie menţionat că în Natură astfel de lupte nu au loc
şi nici nu au avut loc vreodată din simplul motiv că arealele celor două mari
carnivore nu se suprapun. Cu alte cuvinte, leii trăiesc în Africa, cu excepţia
subspeciei asiatice de leu, care mai trăieşte doar în rezervaţia Gir din India,
rezervaţie situată la mai mult de 1.500 kilometri de cea mai apropiată pădure în care
trăiesc tigri.
Dacă totuşi o astfel de luptă ar avea loc (şi multe astfel de lupte au avut loc de-a
lungul istoriei, de la cele din Colosseum-ul roman, la cele organizate de maharajahii
din India şi de la cele apărute accidental în circuri, la cele din grădinile zoologice),
lupta dintre un tigru şi un leu ar putea fi comparată cu încleştarea dintre un luptător
şi un ucigaş. Leii masculi au evoluat în habitatul lor natural ca protectori ai clanurilor
de leoaice care în schimbul protecţiei oferite de aceştia contra leilor străini sau
hienelor le asigură hrana. Aşadar, masculii vânează rar, dar sunt născuţi pentru
luptă, căci imediat de cum au trecut de pubertate colindă savana şi duc lupte cu alţi
masculi, până când devin îndeajuns de experimentaţi pentru a învinge alţi lei adulţi
şi a-şi câştiga astfel propriul harem de leoaice. De cealaltă parte, în Asia, tigrii au
fost obligaţi să supravieţuiască individual, fiind nevoiţi uneori să doboare singuri
prăzi mari şi periculoase. Drept rezultat, tigrii sunt, în medie, mai mari decât leii. Un
tigru este mai masiv decât un leu, fiind mai greu decât acesta cu 40-50 kilograme. În
plus, tigrul are o muşcătură mai puternică decât a leului, iar caninii acestuia sunt mai
mari decât ai leului.

Conform mărturiilor istorice menţionate de poetul Marţial cu privire la luptele dintre

leii africani şi tigrii bengalezi deţinuţi de împăratul roman Titus Flavius, cei din urmă
câştigau frecvent în faţa leilor. Mai aproape de zilele noastre, în cadrul luptelor
accidentale dintre animalele din captivitate, se pare că tigrii continuă să domine, cu
toate că au existat unii lei care au ucis la rândul lor tigri. În prezent, experţi şi
cercetători de renume mondial precum John Varty, John Smith Clarke sau Dave
Salmoni susţin la rândul lor că într-o asemenea luptă, tigrul ar ieşi învingător în
majoritatea cazurilor.

..................................................................................................................................

De ce scade numărul albinelor?

În decursul ultimilor 15 ani, atât apicultorii cât şi oamenii de ştiinţă au descoperit o
scădere bruscă şi îngrijorătoare a numărului albinelor domestice. Fenomenul este
prezent sub o formă mai agravată în Statele Unite, dar a început să fie observat şi în
Europa. Din nefericire, scăderea numărului albinelor nu afectează numai producţia
de miere şi restul produselor apicole, dar ameninţă grav şi producţia multor recolte
care depind de actul de polenizare al albinelor. Într-un studiu efectuat în 41 de ţări,
oamenii de ştiinţă au descoperit că între 2005 şi 2010 cererea pentru aşa numitele
„servicii de polenizare agricolă a albinelor” a crescut de aproximativ 5 ori mai repede
decât oferta, în condiţiile în care numărul albinelor scade vertiginos în fiecare an.
Dispariţia banalelor albine, adică ceea ce Kevin Hackett, directorul U.S. Department
of Agriculture numea „cea mai mare ameninţare la rezervele de hrană ale omenirii”,
este un fenomen observat şi în România, iar până de curând cauzele vinovate de
misterioasele morţi ale coloniilor şi familiilor de albine nu erau elucidate de
cercetători.
Însă recent, mai multe studii independente efectualte atât în SUA cât şi în Europa au
evidenţiat că principala cauză a dispariţiei accelerate a albinelor constă în folosirea
pe scară tot mai largă a unui gen de substanţe pesticice cunoscut sub numele de
neonicotinoide. Denumite pe scurt, „neonics”, aceste pesticide sunt tot mai populare
nu doar în rândul producătorilrâor agricoli ci au început să fie folosite şi în
compoziţia unor produse de grădinărit.
Conform cercetărilor ulterioare, substanţele neonicotinoide sunt absorbite de palnte
din sol şi contaminează polenul şi nectarul acestora. Neonicotinoidele acţionează în
cadrul albinelor ca nişte substanţe care le otrăvesc sistemul nervos, fapt care duce
la pierderea simţului orientării albinelor, care nu se mai pot întoarce la siguranţa
stupului.
Însă expunerea la pesticide nu este singurul pericol la adresa albinelor. Cercetările
au mai revelat că aceste insecte încep să dispară şi datorită distrugerii şi
fragmentării cadrului natural, a răspândirii monoculturilor şi a interoducerii culturilor
cu plante modificate genetic, care conţin deja insecticide toxice în propria lor
structură genetică.

......................................................................................................................................
De ce câinii ciobăneşti poartă jujeu?

Cine călătoreşte frecvent la munte şi întâlneşte stâne de oi, observă uneori că o

parte din câinii de pază sau toţi, depinde de caz, poartă la gât legate de zgărzi nişte
obiecte stranii care nu au niciun rost aparent. Este vorba de jujeu sau jujee la plural,
obiecte cu rol special folosite din cele mai vechi timpuri de ciobani pentru câinii lor.
Jujeul este în esenţă un simplu băţ de lemn de dimensiuni medii şi cu o lungime de
20-30 centimetri. Acesta este legat cu un lanţ de zgarda câinelui ciobănesc astfel
încât să-i atârne aproximativ la jumătatea picioarelor din faţă.
Cu un jujeu la gât, câinele ciobănesc poate să meargă liniştit fără probleme, însă în
momentul în care acesta vrea să alerge sau să sară, jujeul se loveşte de labele sale
sau se încurcă între ele împiedicând astfel animalul să fugă şi obligându-l doar să
meargă la pas.
Obiect pe cât de simplu pe atât de ingenios şi eficient, jujeul era folosit din timpuri
imemoriale pentru a împiedica câinii ciobăneşti să fugă de la stână după lupoaice
sau căţele „în călduri”, lâsând astfel oile fără protecţie în faţa lupilor, urşilor sau
hoţilor.
În prezent, conform legilor din România, toţi câinii ciobăneşti aferenţi turmelor aflate
în transhumanţă trebuie să poarte jujee pentru a opri astfel orice încercare a
acestora de a urmări şi ucide animalele sălbatice. Conform datelor de teren se
constată de fiecare dată că acei câini fără jujee fac importante pagube în populaţiile
de căprioare, cerbi, iepuri, vulpi şi chiar purcei de mistreţi.
...............................................................................................................................

De ce săbiile samurailor au lama curbată?

Katana este un tip de sabie tradiţională japoneză folosită în trecut de casta

războinică a samurailor. Are o formă caracteristică, distinctă şi uşor de recunoscut
între toate tipurile de săbii străvechi.
Cu toate acestea, lamele primelor săbii folosite de populaţile războinice din
arhipelagul nipon erau drepte şi erau influenţate de săbiile antice din China şi
Coreea. Denumite chokuto, acestea au fost înlocuite spre sfârşitul secolului al VIII-
lea e.n. de către săbiile de tip katana cu care suntem familiarizaţi în prezent.
Nenumăratele războaie care au răvăşit Japonia Medievală, precum şi duelurile
dintre samurai au dus în cele din urmă la modificarea săbiilor japoneze. Cum
realitatea de pe terenul de luptă şi din dojo-urile de ken-jutsu (sălile de
antrenamente ale şcolilor de arte marţiale japoneze) a demonstrat că o sabie cu
lamă curbată are o capacitate de a tăia şi a reteza mult sporită faţă de o sabie cu
lamă dreaptă, din acele vremuri katanele samurailor au început să adopte forma
funcţională după care sunt cunoscute şi în prezent.
Săbiile samurailor erau forjate după metode tradiţionale dintr-un amestec de oţeluri
japoneze numit tamagahane. În timpul lungului, anevoiosului şi migălosului proces
de făurire a sabiei, fierarii niponi băteau, răceau uşor în apă şi „împachetau” de mii
de ori în formă de sandviş oţelul incandescent, până când straturile de oţel cu
diferite concentraţiii de carbon se uneau unele cu celelalte iar metalul îşi pierdea
impurităţile care altfel i-ar fi afectat duritatea, flexibilitatea şi rezistenţa.
Încercările recente de a crea săbii de samurai după metodele străvechi, originale au
scos la iveală un fapt surprinzător. Anume că tocmai curbura caracteristică a katanei
apare în mod natural tocmai din cauza metodei unice de forjare şi călire a oţelului!
Curbatura sabiei provine şi în urma procedeului special de călire al tăişului prin
acoperirea sa cu un strat protector alcătuit din noroi de argilă, după care sabia mai
este introdusă de câteva ori în cuptor, după care este pusă într-o soluţie de apă cu
sare. S-a constatat că inclusiv acest procedeu metalurgic contribuie la curbarea
naturală a lamei.
Făurirea unei săbii japoneze după metodele maeştrilor fierari de altădată este un
proces care durează în medie între trei şi saşe luni de zile, în funcţie de
disponibilitatea tuturor materialelor necesare, unele dintre acestea fiind foarte dificil
de procurat.

....................................................................................................................................

Cu ce fel de combustibil funcţionează navele spaţiale?

La o primă vedere, nu există un anume combustibil standardizat folosit pentru

propulsionarea rachetelor şi navetelor spaţiale, ci mari categorii de combustibili
speciali. La ora actuală există bunăoară combustibili solizi, combustibili lichizi,
combustibili pe bază de gaze, combustibli pe bază de geluri speciale şi combustibili
hibrizi.
Combustibilii solizi se compun din amestecuri omogenizate din mai multe substanţe
precum granule de nitrat de amoniu, perclorat de amoniu şi nitrat de potasiu,
stabilizatori diverşi, aluminiu, beriliu, oxizi de fier şi oxizi de cupru.
Combustibilii solizi au ca avantaje faptul că sunt mult mai uşor de depozitat şi
transportat decât cei lichizi.
Ca dezavantaje comparativ cu combustibilii lichizi, cei solizi prezintă un impuls
specific de ardere mai scăzut. De asemenea, prezintă unele probleme la aprinderea
asistată de computer. Deoarece procesul de combustie este dependent de
suprafaţa de ardere a combustibilului solid, orice fisură sau gol din compoziţie
afectează rata de ardere. Din acest motiv, combustibilii solizi necesită dese
operaţiuni de control prin scanare cu raze X, înainte de a fi folosiţi la decolarea unei
rachete.
La ora actuală există peste 170 de amestecuri de combustibili lichizi pentru rachete,
doar în Statele Unite fiind folosite 25 de amestecuri lichide în toate zborurile care au
avut loc la Cape Canaveral. Cele mai des întâlnite amestecuri lichide constau din
LOX (o formă de oxigen lichid) şi kerosen de tip RP-1, folosit pentru zborurile Saturn
V, Atlas V şi Falcon, plus zborurile Soyuz. Urmează combinaţia dintre LOX şi
hidrogen lichid, amestecul dintre tetroxid de nitrogen şi hydrazine, MMH-uri sau
UDMH-uri, folosite îndeosebi în zborurile cosmice cu aplicaţie militară şi zborurile
lungi în spaţiu.
Ca şi avantaje, combustibilurile lichide au o ardere mai rapidă decât cele solide,
ardere care poate fi mai uşor oprită, iar intensitatea sa este mai uşor reglabilă.
În plus, sunt şi mai ieftine.
Marele lor dezavantaj ţine de rata de oxidare, sunt amestecuri lichide de o toxicitate
extremă (în special cele care conţin acizi nitrici) şi sunt dificil de depozitat şi
transportat în deplină siguranţă.

....................................................................................................................................

De ce apa fierbe la 100 grade Celsius?

De fapt, înainte să ne punem această întrebare, trebuie să ştim că tocmai punctele

de fierbere, respectiv îngheţ ale apei au fost folosite de către astronomul suedez
Anders Celsius pentru a defini celebra scală de măsură care astăzi îi poartă numele.
Cu toate acestea, întrebarea rămâne, cu atât mai mult cu cât banala apă are un
punct de fierbere atât de ridicat. Spre exemplu, etanolul (alcool alimentar) are un
punct de fierbere la 78,2 grade Celsius, isopropanolul fierbe la 82,3 grade, butanul
lichid fierbe la -0,5 grade Celsius, cloroformul fierbe la 61,5 grade Celsius, iar
acetona fierbe la 56,05 grade Celsius. Ei bine, toate substanţele de mai sus se
evaporă mult mai repede decât mica moleculă de apă care are un punct de fierbere
mult mai ridicat. Legăturile moleculare are hidrogenului cu oxigenul sunt cele mai
puternice legături intermoleculare (forţele de atracţie dintre moleculele separate).
Din acest motiv apa este lichidul ideal pentru legăturile de hidrogen, având de fapt
doi atomi de hidrogeni care sunt programaţi ideal pentru legătura cu oxigenul din
molecula de apă.
Rezultatul apare sub forma banalei ape dar care este de fapt o reţea foarte
puternică de molecule strâns legate între ele, motiv pentru care trebuie o cantitate
mare de energie pentru a face apa să fiarbă, deci să se transforme în molecule
individuale de gaz. Există evident şi substanţe cu un punct de fierbere mai mare
decât al apei, dar punctul de fierbere al acestui lichid fost în cele din urmă definitoriu
pentru alcătuirea celei mai răspândite scale de măsurare a temperaturii.

......... ..............................................................................................................................................
.

De ce apar melcii după ploaie?

După ploile de primăvară şi de vară se observa o intensificare neobişnuită a

activităţi melcilor, vieţuitoare care altfel duc o existenţă retrasă, ascunşi în tufişuri,
pe arbori, în zone ierboase, iar unele specii duc chiar o viaţă preponderent
subpământeană. Având foarte mulţi duşmani naturali, melcii tereştri sunt activi de
obicei noaptea, când umiditatea este ridicată, dar pot apărea şi pe timpul zilei pentru
a se hrăni, mai ales atunci când plouă. Multe specii de melci hibernează pe timpul
iernii.
Toate speciile de melci tereştri sunt moluşte care lasă în urma loc celebrele dâre de
mucus, substanţă transparentă, lipicioasă, care ajută foarte mult melcii la obţinerea
aderenţei necesare deplasării, şi care este denumită ştiinţific „epifragm”.
În primul rând, melcii sunt moluşte, deci au nevoie de o atmosferă sau un mediu cu
un grad ridicat de umiditate. Ei respiră prin osmoză, iar dacă trupurile lor sunt
umede, melcii pot absorbi oxigenul necesar vieţii.
În al doilea rând, în perioadele uscat-secetoase melcii se refugiază sub pământ
pentru a-şi păstra umiditatea în parametri optimi pentru respiraţie. Atunci când
plouă, melcii ies la suprafaţa solului deoarece altfel ar muri înecaţi în adăposturile
lor.
În al treilea rând, datorită suprafeţelor umede apărute datorită ploii, melcii se
deplasează mult mai uşor, prin urmare se pot întâlni mai uşor cu alţi melci în scopul
procreerii, după cum au evidenţiat mai multe studii.
În al patrulea rând, pe timpul ploii şi imediat după încetarea acestui fenomen
meteorologic, păsările, mamiferele şi reptilele care constituie numeroşii duşmani
naturali ai acestor moluşte stau ascunşi, fapt care sporeşte siguranţa deplasării,
hrănirii şi împerecherii melcilor.

.....................................................................................................................................

De ce zarurile au 6 numere?

Banalele zaruri folosite la table precum şi la multe alte forme de jocuri de noroc au o
vechime la fel de mare ca a civilizaţiei umane. Primele zaruri din istorie au o o
vechime de peste 5.000 de ani, fiind descoperite într-un şantier arheologic din sud-
estul Iranului de astăzi. Jocurile cu zaruri sunt menţionate şi în străvechile epopei şi
scrieri hinduse Mahabharata, Atharvaveda sau Rigveda.
Există şi au existat şi zaruri de formă tetraedrică, pentagonală, trapezoedircă,
dodecaedrică sau icosaedrică. Există zaruri sferice, cilindrice, de forma unor prisme
triunghiulare sau pentagonale, dar acestea sunt excepţii.
Zarurile care aveau să cucerească lumea sunt cele cu formă „clasică”, de cub.
Unul dintre motivele principale care au stat la baza alegerii zarurilor în formă de cub,
deci pe care se pot inscripţiona cele 6 numere sau puncte, cum li se mai spune, ţine
de faptul că odată aruncate pe o suprafaţă plană, acest tip de zaruri se rostogoleşte
cel mai bine şi mai clar, fapt care măreşte suspansul jocului.
Amplasarea punctelor sau numerelor pe fiecare faţetă a cubului-zar se poate face în
sensul acelor de ceasornic, sau contra sensului acelor de ceasornic.
În mod normal, numerotaţia de pe zarurile folosite în Europa este gravată ca pentru
persoanele dreptace, în timp ce în China zarurile sunt numerotate ca şi cum ar
trebui folosite doar de stângaci. Diferenţele dintre cele două tipuri de zaruri cubice
nu se opresc aici. Bunăoară, zarurile asiatice au punctele mai mari şi sunt
amplasate mai grupat, spre centrul faţetei. Tot în cazul zarurilor asiatice, punctele de
la 1 la 4 sunt de obicei colorate în roşu, iar restul punctelor sunt negre, la fel ca la
zarurile europene.
................................................................................................................................

De ce murim?

Dincolo de conotaţiile religioase sau filozofice ale întrebării care a bulversat şi încă
bulversează omenirea de la începuturile sale, oamenii de ştiinţă au încercat să
explice motivele pentru care orice organism viu ajunge să moară în cele din urmă.
Toate organismele vii îmbătrânesc şi mor din simplul motiv că Natura nu poate să le
susţină la nesfârşit. Dacă scopul primar al fenomenului vieţii pe Terra este acela de
a se procrea şi replica cu succes (logica din spatele aşa numitei Teoriei Genelor
Egoiste), atunci toate organismele sunt programate să trăiască până generează
urmaşi şi-i îngrijesc pe aceştia până când ajung independenţi. Speciile diferite de
animale şi plante au cicluri viaţă-moarte diferite doar în aparenţă, căci în cele din
urmă ceasul biologic îşi spune cuvântul în cadrul fiecărei vietăţi. Celulele nu se mai
reînoiesc în acelaşi ritm ideal, inima începe să dea semne de oboseală după ce a
bătut de miliarde de ori în timpul vieţii, simţurile se atrofiază, creierul începe să dea
semne de degenerescenţă senilă, oasele încep să fie tot mai fragile iar organele
încep să dezvolte cancere.
Trebuie să fim conştienţi că moartea începe odată cu lungul şi complexul proces de
îmbătrânire celulară. Practic, celulele noastre ne îmbătrânesc şi ulterior tot ele ne
iau viaţa. În interiorul fiecărei celule, cromozomii apar cu propriile terminaţiuni
specializate care le dictează durata de viaţă, denumite teleomere. Şi nici la ora
actuală nu se cunoaşte cu exactitate modul în care teleomerele sunt legate de
procesul de îmbătrânire, dar se ştie că după ce telomerele ating o anumită lungime,
informaţia conţinută de ele se pierde şi implicit urmează degenerarea celulei,
îmbătrânirea şi moartea.

.................................................................................................................................
De ce se cariaza dintii,

Cu toţii ştim că problematicele carii dentare sunt cavităţi are apar în dinţi, cavităţi
care dacă nu sunt supuse unui tratament corespunzător duc în cele din urmă chiar
şi la pierderea dinţilor. Cavităţile noastre bucale găzduiesc în mod natural o
sumedenie de bacterii diferite. Sute de astfel de bacterii diferite trăiesc pe gingii,
limbă, dinţi şi alte locuri din interiorul gurii. Unele bacterii sunt benefice pentru
reglarea stării generale de sănătate a organismului. În schimb, alte tipuri de bacterii
sunt dăunătoare prin faptul că joacă un rol deosebit de importat în dezvoltarea plăcii
de tartru dentar, urmată de apariţia cariilor.
Cu alte cuvinte, degradarea danturii este rezultatul direct al unei infestări cu
diferitele tipuri de bacterii care folosesc zaharurile pentru a forma acizi. O dată cu
trecerea timpului aceşti acizi ajung să formeze mici cavităţi în smalţul dinţilor şi
măselelor.
În cavitatea bucală există pe de o parte resturile alimentelor dulci care sunt folosite
de bacteriile dăunătoare pentru a produce acizi care încep să atace smalţul dentar.
Pe de altă parte, mineralele din salivă, precum calciul şi fosforul, acţionează alături
de fluor ca nişte catalizatori care ajută refacerea stratului de smalţ. Dantura noastră
trece deci non-stop prin acest proces de pierdere şi refacere a mineralelor din email.

Însă atunci când dantura este expusă frecvent acizilor, adică în special atunci când
ne consumăm alimente şi băuturi care conţin zaharuri şi amidon, are loc pierderea
accelerată a mineralelor din emailul dentar. Orice dinte care a pierdut minerale va
avea un mic punct mai albicios la culoare exact pe locul unde va apărea tartrul.
Dacă imediat ce a apărut tartrul pe dinţi nu mergem la dentist pentru înlăturarea sa,
la scurt timp va apare o carie, care este, în fond, o cavitate permanentă care se
extinde în continuare sub acţiunea corozivă a acizilor, şi care nu mai poate fi
reparată decât în urma intervenţiei dentistului.
............................................................................
De ce oamenilor li se face „pielea de găină” în anumite situaţii?

Aşa-numita „piele de găină” în limbaj popular nu este nimic altceva decât un

fenomen fiziologic moştenit de la strămoşii noştri îndepărtaţi, fenomen care lor le era
folositor, dar care pe noi nu prea ne mai ajută. Acest fenomen atavic apare sub
forma încreţirii şi ridicării pielii din jurul fiecărui fir de păr, atrofiat sau nu, de pe
corpul omenesc. Micile ridicături sunt provocate de contracţia muşchilor miniaturali
care sunt ataşaţi fiecărui fir de păr
Contracţiile provoacă de asemenea ridicarea firelor de păr atunci când organismul
simte senzaţie de frig sau pe cea de teamă. Fenomenul este mult mai vizibil la
mamiferele cu blană, atunci când acestea îşi zbârlesc blana, iar stratul de aer apărut
între peri şi piele serveşte ca un un strat suplimentar izolator contra frigului. Cu cât
mai gros şi mai des este stratul de blană, cu atât mai multă căldură este reţinută.
Părul mamiferelor cu blană se mai ridică şi în momentul în care acestea sunt
atacate, pentru că astfel animalul respectiv pare mai mare şi mai periculos pentru
potenţialul agresor. În timpul formării „pielei de găină” organismul este încălzit
suplimentar de tensiunea musculară provocată de piloerecţie.
Oamenii experimentează senzaţia de „piele de găină” nu doar când resimt frigul, dar
şi în situaţii cu mare încărcătură emoţională, cum ar fi atunci când participă la
propria nuntă, stau pe un podium şi ascultă imnul naţional, ascultă un cântec care le
trezeşte amintiri care i-au marcat profund sau vizionează filme din categoria horror.
Denumit în termeni medical-ştiinţifici cutis anserina sau reflexul pilomotor, acest
fenomen fiziologic nu apare doar atunci când organismul resimte frigul sau
senzaţiile de teamă şi cele încărcate emoţional, ci este şi un simptom clasic al unor
afecţiuni precum epilepsia, unele tumori ale creierului sau ale hiper-reflxului
autonom. Reflexul pilomotor este omniprezent şi în cazul consumatorilor de droguri
de înalt risc precum heroina şi se manifestă atunci când aceste persoane nu-şi
procură în timp dozele.
La oameni, reflexul pilomotor apare cel mai frecvent pe antebraţe, dar poate apare
şi în regiunea pieptului, gâtului, picioarelor sau altor zone corporale cu pilozitate. La
unii oameni se poate manifesta şi în regiunea feţei sau pe cap.

......................................................................................................................................
De ce laserul taie şi cele mai dure materiale?

Proprietăţile uluitoare ale laserului nu aveau cum să treacă neobservate, astfel încât
oamenii de ştiinţă s-au gândit imediat la aplicaţiile acestuia în diferitele ramuri ale
tehnologiilor industriale
În anul 1965 s-a dat în folosinţă primul dispozitiv proiectat special pentru a se
efectua tăieri cu ajutorul fluxului de laser. Maşinăria proiectată de către Western
Engineering Research Center a demonstrat că pote tăia chiar şi diamante
industriale.
Doi ani mai târziu, un consorţiu britanic a lansat un dispozitiv de tăiere cu laser
acţionat cu ajutorul unui flux de oxigen. Acesta era special proiectat pentru tăierea
celor mai dure metale şi aliaje metalice. În anul 1970, tehnologia tăierilor şi
prelucrărilor cu laser a avansat astfel încât din acel an se pot face tăieri de mare
precizie în titan. În acelaşi timp s-au dezvoltat lasere pe bază de dioxid de carbon,
lasere capabile să taie materiale nemetalice precum fibrele textile sau materialele
organice.
În esenţa ei, orice rază laser este un flux de lumină într-o singură lungime de undă
şi culoare, creată şi modulată artificial de către om. În cazul unui laser „clasic” pe
bază de dioxid de carbon, dacă lungimea de undă este în spectrul de lumină
infraroşie, raza laser este invizibilă ochiului omenesc.
Raza laser poate fi ghidată în direcţia dorită printr-un sistem special de oglinzi.
Înainte de a ieşi din dispozitiv raza laser trece printr-un compartiment unde se află
gaz concentrat, de obicei dioxid de carbon, oxigen sau azot. Tot acest sistem
special face ca raza laser să fie foarte concentrată atunci când atinge orice material.
Sistemul funcţionează cumva asemănător cu cel din situaţia în care cu ajutorul unei
lupe puternice focalizăm concentrate razele soarelui pe o hârtie până când aceasta
ia foc.
Însă în cazul laserelor, uriaşa densitate a luminii din rază provoacă o temperatură
atât de puternică încât trece şi prin cele mai dure materiale. În momentul în care
laserul atinge suprafaţa unui obiect din oţel, temperatura este atât de puternică încât
apare un proces de ardere pe bază de oxigen, iar fluxul tăietor al razei este compus
în acele momente din oxigen pur.
.....................................................................................................................................
De ce fumatul dă dependenţă?

)
Pe lângă faptul că fumatul otrăveşte încet, dar sigur organismul uman, acest obicei
nociv aduce şi nedorita dependenţă.
Totul începe de la celebra nicotină, una dintre principalele substanţe prezente în
ţigări. Nicotina este un drog puternic care se răspândeşte rapid în creier şi în
sistemul nervos central. Tot ea provoacă declanşarea în creier a unei alte substanţe,
denumită dopamină, care afectează pozitiv starea generală a organismului,
resimţindu-se sub forma unei stări de calm, dar în acelaşi timp sporeşte atenţia.
Nicotina este absorbită în organism prin ţesuturile şi mucoasa care căptuşeşte
cavitatea bucală şi cea nazală. Nicotina ajunge în sânge la doar 10 secunde de la
inhalarea fumului de ţigară. Odată ce creierul se obişnuieşte cu acest ciclu
nenatural, nivelul său de secreţie al dopaminei scade constant, astfel încât
fumătorul trebuie să fumeze tot mai multe ţigări. Cu cât acesta fumează mai mult, cu
atât are nevoie de cantităţi tot mai mari de nicotină pentru a se simţi bine. Nu
durează mult până când organismul se obişnuieşte să ceară nicotină pentru a se
simţi normal. Însă dacă nu primeşte nicotină timp de câteva ore, organismul deja
dependent protestează prin simptome precum durerile de cap, stări depresive, furie,
anxietate şi insomnii.
Nicotina este de fapt inclusă în categoria drogurilor psihoactive care au un puternic
efect stimulator asupra activităţii creierului. Nicotina are şi efecte de calmare,
evidenţiate mai ales în momentele de stres şi nelinişte, motiv pentru care fumătorii
înveteraţi simt nevoia urgentă de a fuma atunci când sunt stresaţi sau anxioşi. Cu
toate că efectele sale nu sunt atât de puternice ca ale altor droguri care dau
dependenţă, nicotina duce în cele din urmă la activarea centrilor plăcerii din creier
(spre exemplu sistemul mesolimbic al dopaminei) fapt care explică deopotrivă
starea de plăcere pe care o simt dependenţii de ţigări atunci când fumează.
....................................................................................................................................
De ce facem insolaţie?

Insolaţia este în fond o formă de hipertermie combinată cu o stare de deshidratare

severă a organismului uman. Insolaţia este o afecţiune serioasă, o urgenţă medicală
care poate fi fatală dacă nu este tratată la timp.
Organismul uman, şi nu numai, generează căldură în urma procesului de
metabolism. Organismul nostru este deci adaptat să disipe în exterior căldura
produsă de arderile sale naturale sub forma radiaţiei căldurii rezultate cu ajutorul
pielii şi reglarea temperaturii corporale prin transpiraţie. Cu toate acestea, în condiţii
de caniculă sau mediu exterior cu căldură şi umiditate extremă în care temperatura
aerului depăşeşte valoarea de +37 grade Celsius, sau în cazul unui efort fizic
epuizant sub soarele puternic, organismul nu mai este capabil să elimine în mod
eficient căldura produsă. În aceste condiţii, temperatura corpului atinge sau poate
chiar trece de valoarea de +41 grade Celsius, cu toate riscurile care se impun de
aici.
Alte cauze frecvente ale apariţiei insolaţiei constă în poziţionarea locuinţei la etajele
superioare ale clădirilor şi inexistenţa aparatelor de aer condiţionat, consumul
excesiv de băuturi alcoolice, starea de oboseală generalizată a organismului, vârsta
înaintată (peste 65 ani), precum şi unele afecţiuni medicale cum ar fi bolile
cardiovasculare, bolile de piele sau ale glandelor sudoripare, diabetul, bolile de
plămâni, hipertiroidia, deficitul de potasiu, diferite infecţii netratate corespunzător.
Medicina a identificat două mari tipuri de insolaţii provocate de căldură: cea clasică
şi cea de efort. Insolaţia clasică apare de regulă la persoane care nu transpiră în
mod normal, fie din cauza unei boli, fie din cauza unor tratamente medicale. Cele
mai des întâlnite victime ale insolaţiei clasice sunt adulţii vârstnici care sunt expuşi
căldurii şi suferă de diabet. Netratat, acest tip de insolaţie poate duce la deces rapid,
în circa 2-3 zile.
Insolaţia de efort debutează rapid, la doar câteva ore de la orice activitate fizică
intensă care a avut loc la temperaturi ridicate. În acest caz, deşi pielea transpiră
normal, vremea excesiv de călduroasă împiedică reglarea normală a temperaturii
organismului. Victimele insolaţiei de efort sunt de regulă tinerii sau sportivii de
performanţă.

...............................................................................................................................
Cât de repede ajung tehnologiile să fie depăşite?

)Avansul tehnologiilor din ultimii 50 de ani nu a încetat să-i surprindă prin viteza de
derulare pe toţi specialiştii care au studiat acest fenomen extrem de interesant şi
tototdată complex.
Nicăieri acest lucru nu poate fi sesizat mai bine ca în domeniile gadget-urilor,
electronicii şi industriilor de armament, cercetare sau comunicaţii.
Înainte să fie înlocuite de alte device-uri, discurile de vinil au dominat lumea întreagă
timp de peste 50 de ani. Casetele audio au fost extrem de populare circa 30 de ani
înainte să fie detronate de CD-uri care au fostla apogeu timp de 20 de ani. Era CD-
urilor s-a încheiat odată cu apariţia MP3-urilor cu capacitatea lor uluitoare de a
înmagazina muzică.
Cercetătorii fenomenului de înlocuire a tuturor aparatelor electronice cu produse mai
noi şi mai performante estimează că tendinţa de creştere a acestuia se va amplifica
în viitorul apropiat.
Aceiaşi specialişti estimează că la ora actuală orice tip de televizor devine deja
depăşit după doi ani de la apariţia sa pe piaţă. În cazul aparatelor de fotografiat fie
ele digitale sau DSLR-uri, se estimează că într-un interval mediu de circa un an de
zile apar pe piaţă modele noi up-datate.
Însă viteza cu care apar modele noi şi mai performante decât cele precedente de
gadget-uri utile este cea mai mare în cazul smart-phone-urilor unde în medie la
fiecare 6 luni apar noi modele de device-uri de acest tip.
.....................................................................................................................................
.
Care este intervalul de vârstă când organismul uman creşte cel mai mult?

)
Creşterea şi dezvoltarea organismului uman este un proces deloc simplu sau
uniform. Imediat după naşterea oricărui copil, apar schimbări în compoziţia
ţesuturilor şi distribuţia acestora în organismul său. Spre exemplu, la naştere, capul
nou-născutului reprezintă aproape un sfert din lungimea totală a corpului său, pe
când la un adult, capul mai reperzintă doar a şaptea parte din lungimea corpului. La
nou născuţi, masa musculară este proporţional mult mai mică decât a oamenilor
ajunşi la stadiul de adult.
La om, la fel ca la toate vieţuitoarele, procesul de creştere a organismului constă în
principal în formarea de noi celule în ţesuturi (fenomen complex care implică în
principal nevoia crescută de proteine şi minerale în perioadele de creştere
accelerată), precum şi în formarea de noi organe.
În general perioada în care creştem cel mai mult este cea cuprinsă între momentul
naşterii şi vârsta de un an de zile. În acest interval de timp, singură greutatea
organismului se măreşte de trei ori, iar înălţimea se poate dubla la unii copii.
Apoi, procesul de creştere încetineşte treptat până în jurul vârstei de 9-12 ani, când
copilul prezintă o nouă secvenţă de accelerare a creşterii.
Când copilul ajunge la începutul perioadei pubertăţii, procesul de creştere corporală
se încetineşte iarăşi, deoarece organismul foloseşte resursele şi nutrienţii în special
pentru dezvoltarea organelor sexuale şi a glandelor hormonale.
Ultima secvenţă mai pronunţată de creştere apare în timpul perioadei adolescenţei,
când odată cu definitivarea maturizării sexuale apar şi se dezvoltă şi caracterele
sexuale secundare.

...................................................................................................................................

Care este cel mai puternic muşchi din corpul omenesc?

Spre surprinderea multor persoane cei mai puternici muşchi din organismul uman
nu sunt cei ai braţelor, umerilor, pieptului sau chiar ai coapselor.
Unii autori susţin că există un număr de circa 650 de muşchi în corpul omenesc,
întimp ce alţii susţin cî au identificat până la 840 de muşchi. De fapt, există trei mari
categorii de muşchi, muşchiul cardiac, muşchii netezi şi muşchii striaţi sau muşchii
scheletici care pot fi acţionaţi voluntari.
Între toţi muşchii, se dinstinge invariabil muşchiul cardiac, nimeni altul decât
muşchiul cel mai rezistent şi mai activ pe durata vieţii omeneşti. Muşchiul cardiac se
mişcă continuu de la naştere până la moarte, fără nicio pauză.
Deloc întâmplător, cei mai puternici muşchi dacă este să luăm în considerare forţa
exercitată de muşchiul propriuzis, sunt acei muşchi care au cea mai mare grosime
în secţiune. Asta deoarece tensiunea exercitată de fibrele musculare ale muşchilor
scheletici nu variază foarte mult. Deci, cu cât un muşchi este mai gros în secţiune,
cu atât este mai puternic.
Din aceste motive, cel mai puternic muşchi din corpul omenesc este în acelaşi timp
şi cel mai mare şi mai voluminos. Este vorba evident de muşchii fesieri, sau gluteus
maximus, cum sunt aceştia denumiţi ştiinţific. Muşchii fesieri au evoluat pentru a fi
cei mai puternici deoarece ei nu doar că susţin vertical corpul omenesc, dar datorită
lor putem merge, putem alerga, putem lovi puternic cu piciorul şi ne putem aşeza şi
ridica.

..................................................................................................................................

De ce avem măselele de minte?

Numele de măsele de minte este asociat în mod popular şi empiric cu vârsta

oamenilor, ţinând cont că erupţia acestor molari apare de regulă în intervalul de 18-
25 ani, tradiţiile populare asociau acest fenomen fiziologic cu faptul că individul se
apropia de maturizare, deci se presupunea că avea mai multă minte!
Măselele de minte sunt de fapt ultimii molari posteriori de pe maxilarul superior şi de
pe mandibulă. Majoritatea persoanelor adulte ajung să aibă un număr de patru
măsele de minte, dar sunt şi cazuri în care cresc mai multe astfel de măsele, situaţie
în care sunt denumite măsele supranumerare. Deoarece apariţia lor este însoţită
uneori de dureri sau se întămplă ca ele să crească strâmbe, măselele de minte
ajung să fie extrase în astfel de cazuri de către dentişti.
Formarea şi apariţia măselelor de minte este un fenomen diferit în cadrul populaţiilor
umane din prezent. Bunăoară, aborigenii din Insula Tasmania nu au absolut deloc
măsele de minte, pe când în rândul băştinaşilor din Mexic incidenţa măselelor de
minte este de aproape 100%. Cercetătorii au descoperit că apariţia măselelor de
minte este strâns legată de prezenţa genei PAX9.
În esenţă, măseaua de minte este al treilea molar vestigial, o prezenţă atavică care
la strămoşii noştri îndepărtaţi era mult mai mare şi mai dezvoltată decât la oamenii
din prezent, având de altfel un rol important în mestecarea şi măcinarea plantelor şi
seminţelor cu care se hrăneau primii hominizi. De altfel, strămoşii noştri hominizi nu
aveau capacitatea de a digera eficient celuloza, căci nu aveau un sistem digestiv
adaptat la acest lucru, ei fiind omnivori oportunişti, nu erbivori specializaţi în
procesarea celulozei. În compensaţie, acei hominizi primitivi au dezvoltat în timp
maxilare tot mai mari şi mai solide, cu mai multe măsele, caracteristici fiziologice
care să-i ajute să mestece eficient vegetalele cu care se hrăneau uneori. Cum
oamenii au evoluat continuu, obiceiurile lor s-au schimbat mult, mai ales după
descoperirea focului care le-a permis să-şi gătească hrana. În consecinţă,
maxilarele noastre s-au micşorat succesiv până la dimensiunile din prezent, însă al
treilea molar, sau măseaua de minte, încă apare şi la oamenii din prezent.

.................................................................................................................................

Cum apar oazele în deşert?

)
Cu toţii ştim că o oază este o „Insulă Verde”, un nesperat şi neaşteptat loc fertil în
mijlocul unui deşert cu temperaturi extreme, prea puţin propice vieţii.
Cum orice oază conţine unul sau mai multe izvoare, acest detaliu definitoriu permite
dezvoltarea vieţii. În toate deşerturile, oraşele sau orice alte aşezări umane sunt
ridicate în jurul oazelor sau de-a lungul cursurilor de apă.
O oază este de fapt un punct din deşert situat deasupra unei zone în care pânza
freatică curge la mică adâncime, rezultând în apariţia şi prezenţa izvoarelor
permanente. Când plouă în deşert, apa rezultată se acumulează în acvifere
suberane situate întotdeauna sub oaze. Deşerturile sunt compuse din miliarde de
tone de roci şi nisip, iar singura forţă a naturii care le modifică relieful este vântul,
alături de alternanaţa temperaturilor dintre noapte şi zi. Cercetătorii au calculat că o
furtună de nisip de intensitate medie poate disloca şi transporta circa 4.800 tone de
sol şi nisip, în timp ce o furtună puternică poate transporta peste 100 milioane tone
de nisip şi praf.
În zonele afectate de furtuni puternice, eroziunea provocată de acestea duce la
săparea solului până la expunerea pânzei de ape freatice. Seminţele transportate
apoi tot de vânt, ajung să încolţească, vegetaţia creşte, sosesc şi animalele care
găsesc aici apă şi hrană, se instaurează deja lanţul trofic din acest mic ecosistem şi
astfel ia naştere o oază.
Câteodată oazele produse de eroziunea vântului pot fi foarte impresionante, cum
este cazul oazei Kharga din Sahara, care cu lungimea sa de 161 kilometri şi lăţimea
cuprinsă între 19-80 kilometri este cea mai mare oază deşertică din lume.

...................................................................................................................................
Care este cel mai mare peşte din România?

Cea mai mare specie de peşte din apele ţării nostre este, din nefericire, şi una dintre
cele mai periclitate specii din România. De fapt, nici pe plan mondial acest peşte nu
o duce tocmai bine. Carnea, dar mai ales icrele sale, îl fac o specie foarte căutată
peste tot în lume.
Este vorba de fapt despre morun (Huso huso), nimeni altul decât cea mai mare
specie de sturion şi cel mai mare peşte de apă dulce din lume. Este un peşte
deosebit de longeviv care ajunge la maturitate de-abia la vârsta de 15 ani, dar
indivizii bătrâni au atins şi 100 de ani.

Morunul trăieşte în apele bazinului aralo-ponto-caspic, de unde urcă în amontele

unor fluvii care îşi varsă apele în acesrte mări. Din Marea Neagră, morunii urcă în
apele Dunării, Nistrului, Niprului şi Bugului. În trecut, morunul migra de-a lungul
Dunării până în Austria şi Germania. În prezent, din cauza rarităţii speciei, presiunii
antropice şi construrii hidrocentralelor de la Porţile de Fier, morunii nu urcă mai mult
de oraşul Tulcea.

Cel mai mare exemplar capturat vreodată a fost prins în Marea Caspică, cântărea
1.571 kilograme şi avea o lungime de peste 7 metri. Cel mai mare morun pescuit în
apele româneşti a fost prins în anul 1890 la Sfântu Gheorghe şi cântărea 888
kilograme dintre care circa 600 kilograme de carne şi 127 kilograme de icre. Doar
capul acestui peşte uriaş cântărea 143 kilograme, iar vezica înotătoare şi intestinele
cântăreau doar 18 kilograme.

Se hrăneşte cu peşti, crustacei şi moluşte. În ciuda dimensiunilor sale uriaşe,

morunul nu este deloc periculos pentru om. Din nefericire, din cauza icrelor sale
extrem de valoroase şi cărnii foarte gustoase, morunii au fost atât de intens
braconaţi încât nu prea mai există în apele ţării noastre, iar exemplarele
supravieţuitoare sunt în mare parte pui şi tinereat, care au o talie mult mai mică
decât a adulţilor.

..................................................................................................................................
De ce oamenii sunt atraşi de aur?

Oamenii au fost dintotdeauna atraşi de aur. Pentru el s-au purtat războaie şi s-au
năruit civilizaţii. Chiar şi astăzi, aurul este mai preţuit decât era în vechime. Care să
fie cauzele ?
Atitudinea oamenilor faţă de aur este cel puţin bizară. Chimic, aurul nu este deloc
interesant căci de abia reacţionează faţă de alte elemente. Cu toate acestea, dintre
toate elementele din tabelul periodic, aurul este singurul pe care oamenii l-au ales
ca monedă neştirbită de trecerea timpului.
Atitudinea de respect şi preţuire la adresa aurului datează încă din vremuri
imemoriale, când oamenii începeau prelucrarea metalelor. În acele timpuri, când
oamenii venerau Soarele sub diverse moduri, culoarea şi strălucirea aurului au făcut
ca acest metal să fie considerat nobil şi de natură solară, divină, simbolizând astfel
puterea şi prezenţa lumească a zeilor.
Raritatea aurului, a făcut ca metalul galben să fie dintotdeauna apanajul regilor,
nobilor, al castelor conducătoare şi puternice.
Acesta este şi motivul pentru care odată cu apariţia sistemului bancar, acesta a
păstrat valoarea aurului, hotărând ca rezervele financiare pe termen nelimitat să fie
în lingouri de aur. Mai aproape de zilele noastre, valoarea aurului în tranzacţiile
internaţionale a crescut atât de mult încât acest metal este tranzacţionat şi listat la
burse.
O altă calitate a aurului care l-a făcut atât de apreciat, este remarcabila sa
maleabilitate. Aurul poate fi prelucrat în foiţe atât de subţiri încât par nişte pelicule.
Tot aurul poate fi tras în fire extrem de fine şi subţiri.
Faptul că nu rugineşte şi nu corodează deloc, a făcut ca aurul să fie cel mai căutat
metal preţios în industria bijuteriilor.
Pe lângă valoarea sa financiară şi artistică, aurul este foarte căutat şi în tehnologiile
de ultimă generaţie care proiectează echipamente şi instrumete spaţiale.
....................................................................................................................................
Cine a inventat pixul?

Pixul este probabil cel mai răspândit instrument de scris din prezent, precum şi unul
dintre cele mai familiare obiecte pentru noi toţi. Cu toate acestea puţini oameni ştiu
povestea din spatele inventării pixului.
Pixul, aşa cum îl cunoaştem astăzi a fost inventat în anul 1938 de către un jurnalist
maghiar de origine evreiască, pe nume Laszlo Biro. În prima parte a decadei anilor
1930-1940, în timp ce lucra ca jurnalist şi artist, Laszlo Biro a observat că cerneala
folosită la imprimarea ziarelor se usca mult mai repede decât cea a unui stilou
clasic, ceea ce constituia un avantaj pentru scriitori, în plus, cerneala pentru tipar
era mult mai rezistentă la contactul cu apa comparativ cu cerneala din călimările
pentru alimentat stilouri. Din nefericire, cerneala de tipar era mult prea groasă şi
avea o compoziţie păstoasă care o împiedica să se scurgă de-a lungul peniţei dacă
ar fi fost introdusă în rezervoarele stilourilor.
După ce a sudiat şi cercetat această problemă, Biro a venit cu o idee genială.
Jurnalistul a proiectat un fel de peniţă tubulară care avea în vârf o bilă de dimensiuni
foarte mici, bilă care odată ce pixul era presat pe hârtie pentru a scrie, bila se rotea
în jurul vârfului întinzând pe hârtie cerneala cea păstoasă. Principiul mecanic din
spatele acestei invenţii datează însă din anul 1888, când a fost patentat de un
anume John J. Loud care proiectase însă un instrument pentru lipit cleiul pe spatele
timbrelor poştale. Cu toate acestea, patentul respectiv nu a fost exploatat din punct
de vedere comercial, iar câţiva ani mai târziu Laszlo Biro a inventat acelaşi
instrument fără să ştie de cercetările anterioare.
Laszlo Biro şi-a aplicat patentul în Argentina, pe data de 10 iunie 1943, dată la care
putem spune că s-a născut pixul modern. Fraţii Laszlo şi Georg Biro emigraseră în
Argentina încă din anul 1940, în urma valului de antisemitism care cuprinsese
Ungaria.
Patentul pixului a fost cumpărat în premieră de către British Royal Air Force, care
avea nevoie de un instrument de scris pentru piloţii săi. Britanicii doreau un
instrument de scris a cărui cerneală să nu explodeze în carlinga avionului în cazul în
care pilotul zbura la altitudini ridicate.

.................................................................................................................................
De ce în alfabetul ebraic şi cel arab se scrie de la dreapta la
stânga?

Cu toţii suntem cumva miraţi când descoperim că în scrierea arabică şi cea ebraică
se scrie şi se citeşte de la dreapta la stânga. Cu toate acestea, şi în limbile şi
alfabetele altor culturi şi civilizaţii se foloseşte acelaşi fel de scriere. În limbile şi
scrierile etruscă, pahlavi, avesta, feniciană, siriacă, lidiană, aramaică sau în vechile
limbi turcice se scria şi se citea la fel. În total 28 de limbi şi alfabete din prezent
folosesc aceeaşi ordine a scrisului şi cititului. Care să fie cauzele?
Atât alfabetul ebraic, cât şi cel arab provin din străvechile forme de scriere proto-
canaanite, în care se scria de la dreapta la stânga. Limbile proto-canaanite erau
scrise uneori într-o formă hibridă, denumită Boustrophedon, în care paragrafele
scrise de la dreapta la stânga alternau cu cele scrise de la stânga la dreapta. Se
pare că acest lucru era mai uşor pentru scribul care le scria şi care astfel îşi putea
odihni mai bine mâna, dar nu era la fel de uşor pentru cel care urma să citească.
Scrierea de la dreapta la stânga s-a edificat şi a ajuns să fie singura formă de
scriere în perioada de cristalizare şi omogenizare a poporului evreu în perioada
Antichităţii şi are probabil legătură cu poruncile din Tora care fac diferenţă clară între
folosirea mâinii stângi pentru activităţi „necurate” şi a celei drepte pentru cele
„curate”. Ori scrierea textelor sacre era o activitate cum nu se poate mai importantă.
Cum cultura, scrierea şi religia arabă sunt strâns înrudite şi provin parţial din cele
ebraice, Islamul fiind în esenţa ei tot o religie abrahamică, alfabetul şi scrierea arabă
au moştenit încă din vechime de la cel ebraic, obiceiul scrierii şi citirii de la dreapta
la stânga.
...................................................................................................................................

Unde trăiesc cei mai înalţi oameni de pe planetă?

Înălţimea fizică a fost privită întotdeauna drept o calitate de invidiat de către toate
culturile umane. Nenumărate studii recente au demonstrat că o persoană înaltă are
mai multe şanse în găsirea unui serviciu mai bun, precum şi mai mult succes la
sexul opus (mai ales dacă este bărbat) decât cineva de statură scundă. Dincolo de
toate aceste aspecte, se pare că înălţimea fizică este provocată de un cumul de
factori precum climă, alimentaţie, stres, mentalitate şi mulţi alţii. Iar oamenii din
anumite ţări ilustrează perfect această realitate.
Cercetările arheologice, istorice şi medicale au demonstrat că în decursul ultimelor
secole populaţiile umane au început per ansamblu să devină tot mai înalte. Spre
exemplu, chiar şi pigmeii care trăiesc în prezent în pădurile din inima Africii sunt
puţin mai înalţi decât strămoşii lor care trăiau acum circa 200 de ani. Progresele
medicinei, creşterea calităţii hranei şi în general apariţia unui standard de viaţă
deseori mai bun decât al strămoşilor noştri, a dus alături de bagajul genetic la
creşterea sesizabilă în înălţime a oamenilor din decursul utimelor decenii. Astfel, în
decursul ultimelor două secole, oamenii din părinţi europeni ajunşi în America de
Nord au crescut mai înalţi decât cei rămaşi în Europa, iar în acele vremuri triburile
de indieni nord-americani aveau cei mai înalţi oameni din lume.
Conform cercetărilor, înălţimea medie a bărbaţilor britanici care trăiau în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea era de 165 centimetri, comparativ cu cei 180
centimetri înălţime medie care se înregistrează astăzi în rândul bărbaţilor din Marea
Britanie.
Însă cea mai spectaculoasă transformare a avut loc în rândul olandezilor, căci dacă
la începutul secolului XIX, olandezii erau printre cei mai scunzi oameni din Europa,
astăzi ei deţin recordul de înălţime medie.
Deci, cei mai înalţi oameni din lume nu trăiesc în rândul triburilor duba din Sudan
sau masai din Kenya şi Tanzania, şi nici măcar în ţările scandinave, cum am fi
tentaţi să credem. Conform măsurătorilor recente, populaţia umană cu cei mai înalţi
indivizi trăieşte în Olanda, unde media de înălţime în rândul bărbaţilor este de 183,5
centimetri, adică cea mai înaltă de pe planetă.

...................................................................................................................................

De ce vânătăile au de regulă culoarea albăstruie?

)Cu toţii suntem familiarizaţi încă din copilărie cu vânătăile care ne apar pe piele în
urma diverselor traumatisme. Cu toate acestea, unele vânătăi îşi păstrează culoarea
albăstruie până dispar definitiv, iar altele trec prin mai multe nuanţe de culoare până
reuşim să scăpăm de tot de ele. Care sunt secretele din spatele vânătăilor?
De regulă vânătăile de pe piele apar în urma unu traumatism exterior de tipul unei
lovituri, căderi etc. Sunt frecvente în perioada copilăriei, când ne jucăm, cădem sau
ne luptăm cu alţi copii. La maturitate apar mai rar, cei afectaţi de ele fiind în mod
normal sportivii profesionişti şi cei pasionaţi de sporturi de contact.
Acest tip de vânătăi are cel mai adesea culoarea albăstruie şi se datorează spargerii
vaselor de sânge situate în şi dedesubtul pielii. Vânătăile necunoscute, care nu apar
în urma traumatismelor, indică cel mai adesea o afecţiune a sistemului circulator
sangvin, mai ales dacă sunt acompaniate de sângerări ale nasului şi gingiilor.
Vânătăile apar mai des în rândul persoanelor vârstnice deoarece pielea acestora
devine tot mai subţire pe măsură înaintării în vârstă, iar ţesutul care protejează
vasele de sânge devine tot mai subţire. Iniţial, o vânătaie are culoarea roşiatică, dar
şi-o va schimba în diverse nuanţe de albăstrui sau purpuriu în decurs de câteva ore
de la traumatism.
Culoarea ei se va transforma apoi în gălbui sau chiar verzui în decursul
următoarelor zile până la dispariţia ei totală. Deoarece după un traumatism rezultat
în vânătaie pielea nu este zgâriată sau tăiată, organismul nu riscă nicio infecţie.
Trebuie să fim foarte atenţi la vânătăi atunci când acestea sunt acompaniate de
umflături şi dureri mari, apar uşor sau fără motiv, vânătaia nu dispare la două
săptămâni de la apariţie sau se bănuieşte o fractură sub acea vânătaie.
........................................................................................................................

Care este cel mai puternic explozibil din lume?

Etapele războiului modern au dus la creşterea interesului pentru crearea unor

explozibili din ce în ce mai puternici. Foarte pe scurt, istoria explozibililor creaţi de
om prezintă capitolele prafului de puşcă, al dinamitei şi al substanţelor explozive de
ultimă generaţie, substanţe cu aplicabilitate nu numai în domeniul militar, ci şi în
unele ramuri ale industriei sau chiar ale medicinei.
Categoria de explozibili amintită nu include bombele termo-nucleare sau exploziile
antimateriei, ci substanţele explozive convenţionale.
Între toate acestea, se evidenţiază o substanţă cu o putere de explozie mai mare
decât a trinitrotoluenului, dinamitei, explozibililor de tip C-4, Semtex şi HMX.
Este vorba de tetranitratul de pentaerythritol, cunoscut mai ales sub denumirile de
PETN, PENTA, TEN, corpent şi nitropenta. Este în esenţă un explozibil din casa
tonitroglicernelor, care amestecat cu substanţe plasticizate pentru a deveni stabil,
devine astfel cel mai puternic explozibil convenţional.
Substanţa a fost sintetizată în premieră în anul 1891 de către chimiştii germani
Bernhard Tollens şi Paul Wigand, prin nitrarea pentaerythriolului. Producţia PETN a
început în anul 1912, fiind folosit de armata germană în ambele războaie mondiale.
Este o substanţă insolubilă şi a fost folosită la fabricarea proiectilelor cu efect
brizant. Foarte rar este folosit în stare pură, cel mai adesea fiind folosit în diverse
amestecuri pentru a-l face mai stabil şi mai eficient.
În războaie, PETN este folosit cel mai adesea de către trupele de genişti sau cele
de comando, pentru distrugerea de poduri, si alte obiective strategice care pot fi
minate. A fost folosit de numeroase organizaţii teroriste în diverse atentate, fiind şi în
prezent o substanţă extrem de căutată pe plan internaţional. Din nefericire pentru
autorităţi, acest explozibil este cel mai adesea nedetectabil la majoritatea
controalelor asupra bagajelor din avioane. Precum nitroglicerina şi alte substanţe
asemănătoare, PETN este folosit şi în domeniul medical pe post de vasodilatator în
tratamentul bolilor cardiovasculare. Ca medicament, PETN eliberează o cantitate
infimă de oxid nitric sub formă gazoasă în organismul pacientului. Medicamentul
pentru cardiaci intitulat Lentonitrat este în esenţă PETN în stare pură.
..............................................................................................................................

Care este cea mai puternică otravă?

Oamenii au fost interesaţi dintotdeauna de descoperirea unor substanţe, organice

sau anorganice cu grad maxim de mortalitate şi toxicitate. Diferite de veninul sau
secreţiile toxice ale broaştelor veninoase sud-americane, şerpilor, scorpionilor,
păianjenilor sau caracatiţelor, cele mai puternice otrăvuri din lume continuă şi astăzi
să-i fascineze nu doar pe cercetători, dar şi pe oamenii obişnuiţi.
Substanţele toxice amintite sunt în general produse de organisme vii care se
folosesc astfel de ele pentru a-şi ucide prada sau a se apăra de prădători. Alte
substanţe toxice naturale care apar în mediul ambiant pot fi cele emise de vulcani,
precum hidrogenul sulfurat, substanţă extrem de mortală pentru majoritatea
organismelor vii.
La rândul lor, oamenii au inventat otrăvuri diverse folosite fie ca insecticide sau
pesticide (precum celebrul DDT) sau arme chimice (precum gazele de luptă sarin şi
VX).
În mod surprinzător cea mai toxică substanţă din natură este toxina botulinică. O
cantitate de toxină botulinică care cântăreşte doar un gram poate ucide peste
14.000 de oameni, chiar dacă toţi aceştia o înghit diluată în mii de litri de apă, iar
acelaşi gram de toxină botulinică diluată într-o substanţă injectabilă este suficientă
pentru a injecta şi a ucide astfel circa 8,3 milioane oameni!
Toxina botulinică a fost descoperită de către fizicianul Justinus Kerner, care a
descris-o drept „cărnat otrăvitor”, deoarece bacteria care produce această toxină
apare şi se se dezvoltă deseori pe produsele de măcelărie alterate. Tot Justinus
Kerner a fost cel care s-a gândit în premieră la posibilitatea folosirii terapeutice a
toxinei botulinice, botezată astfel de la termenul latin pentru cârnat - „botulus”.
Pe scurt, toxina botulinică este deopotrivă o proteină şi o neurotoxină produsă de
bacteria Clostridium botulinum. Toxina botulinică provoacă botulismul, o boală
mortală la om şi la animale. Există trei forme ale toxinei botulinice de tip A (Botox,
Dysport şi Xeomin) şi o singură formă de tip B (MyoBloc). Aceasta din urmă nu este
atât de mortală ca cele de tip A, şi este disponibilă la vânzare pentru diverse
tratamente cosmetice şi medicale.
Toxina botulinică distruge rapid legăturile dintre nervi şi muşchi, fapt care duce la
paralizie şi stop respirator. Cantităţi infime de toxină botulinică sunt folosite totuşi la
tratarea spasmelor musculare, precum şi la umflarea excesivă şi paralizarea
musculaturii care provoacă riduri. Cele din urmă sunt folosite în tratamentul
cosmetic cu Botox.
................................................................................................................................