I.L.

Caragiale : O scrisoare pierduta

Nascuta inca din Antichitate pentru a sanctiona vicii ale naturii umane, comedia este o
specie a genului dramatic in care sunt zugravite intr-o maniera satirica tipuri umane, carente
de caracter, moravuri ale societatii, situatii hazlii, intotdeauna cu un final fericit.Principaa
categorie estetica pe care o dezvolta acest tip de teatru este comicul care consta in actiuni,
situatii, replici, tipuri umane, moravuri care provoaca rasul, fiind generat, de regula de un
contrast intre aparenta si esenta, intre frumos si urat (Aristotel), intre valoare si nonvaloare,
intre efortul personajelor si rezultatul derizoriu al desfasurarii de forte (Kant), intre intentie si
finalitate, intre « viu si mecanic »(H.Bergson).
Stralucit precursor al teatrului modern, I.L.Caragiale realizeaza prin opera sa
dramatica sinteza deosebita intre realismul critic (evident, in intentia de a infatisa tipuri
sociale si concretul realitatilor contemporane de care se distanteaza lucid, critic si ironic) si
clasicism (interesul manifestat fata de ceea ce este permanent in natura umana).
Cea mai cunoscuta si cea mai jucata piesa a lui Caragiale, O scrisoare pierduta, este o
comedie de moravuri care instituie in teatrul romanesc un stil dramatic caracterizat prin
echilibrul perfect intre structuri dramatice clasice (personaje, conflict, intriga, actiune
scenica) si moderne (fiintarea eroilor exclusiv la nivelul limbajului, spatiul scenic simbolicsi
situatiile dramatice repetabile dupa modelul caruselului.)
Reprezentata pe scena in 1884, comedia O scrisoare pierduta este a treia dintre cele
patru scrise de autor, o capodopera a genului dramatic.
Tema degradarii vietii politice, sociale si private se concretizeaza prin surprinderea
unui episod din campania electorala pentru desemnarea unui candidat pentru viitoarele
alegeri parlamentare. Actiunea este plasata intr-un orasel de provincie, capitala unui judet de
munte, in « anul de gratie 1883 ».Sursa de inspiratie a fost, asadar, viata politica din acel
an,cand problema revizuirii constitutiei a scindat partidul liberal in doua grupari : cea
moderata si cea radicala.
Titlul piesei reliefeaza intriga, sugerand –prin substantivul cu articol nehotarat –
faptul ca acea « scrisoare pierduta » este doar unul dintre multele mijloace de santaj in
lupta politica. Prin repetarea situatiei scenice (aparitia unei scrisori similare care determina
numirea “de la centru” a lui Dandanache) scrisoarea de dragoste trecuta prin mai multe maini
devine simbol al coruptiei si compromisului, ca si al depersonalizarii individului intr-o lume
in care pana si sentimentele (iubirea, onoarea, prietenia)ajung obiecte de negociere.
Compozitional, capodopera comediei romanesti este alcatuita cu o desavarsita arta
a constructiei clasice.Cele patru acte cu 9, 14,7 si respectiv 14 scene aduc in scena mereu
mai multe personaje , sugerand astfel sporirea tensiunii si a agitatiei provocate de
evenimentul politic si mai ales de intamplarea aparent neinsemnata a pierderii unei scrisori
de dragoste.
Formula dramatica se bazeaza pe structuri traditionale : succesiune cronologica,
tehnica acumularii situatiilor (tehnica « bulgarelui de zapada ») a inlantuirii evenimentelor si
pe structuri dramatice moderne, precum simetria situatiei scenice (repetarea istoriei scrisorii
pierdute) ori instalarea « ex-abrupto »a unui conflict care nu se rezolva decat temporar in
final sau o situatie-intriga care s-a consumat inainte de ridicarea cortinei si este reconstituita
din replicile personajelor pe un traseu invers cronologic (relatarea lui Pristanda, a lui
Trahanache si a lui Zoe si in finalul primului act, relatarea Cetateanului turmentat, cel care
gasise scrisoarea.)
Conflictul dramatic principal consta in confruntarea pentru putere politica a doua forte
opuse : reprezentantii partidului aflat la putere : Stefan Tipatescu,Zaharia Trahanache –
presedintele gruparii locale a partidului si Zoe, sotia acestuia) si gruparea independenta
constituita in jurul lui Nae Catavencu, ambitios avocat si proprietar al ziarului « Racnetul
Carpatilor ».Conflictul are la baza contrastul dintre ceea ce sunt si ceea ce vor sa para
personajele, intre aparenta si esenta.Conflictul secundar este reprezentat de grupul
Farfuridi-Branzovenescu, care se teme de tradarea prefectului. Tensiunea dramatica este
sustinuta gradat prin lantul de evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului, in finalul
fericit al piesei : scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamita
Dandanache, este ales deputat.
Zaharia Trahanache- presedinte la nivel local, al partidului de guvernamant, al Comitetului
Permanent si… al altor « comitete si comitii » unul dintre personajele comediei se incadreaza
tipologiei incornoratului ridicol, naiv si ticait sau tipul abil care sub masca naivitatii si a
ramolismentului, accepta din enteres adulterul sotiei cu prefectul pentru a-si pastra puterea in
judet, Piesa lui Caragiale aduce in scena o lume de antieroi, de marionete, cu actiuni, cu
miscari si rostiri dezarticulate .Desi reprezinta tipuri sociale (toate personajele Scrisorii
pierdute sunt « variatiuni pe aceeasi tema » « homo politicus », politicianul corupt si
demagog) eroii lui Caragiale sunt construiti si pe un defect general-uman care le confera
valoare de prototipuri negative.Mai mult, intre mastile sale, se numara si aceea a unui
personaj-raisonneur singurul capabil sa se distanteze prin ironie de o lume pe care o
amendeaza critic : « ce lume ! ce lume !ce lume ! » Zaharia Trahanache se sustrage si el
tiparului clasic al « naivului incornorat » pentru ca abilitatea cu care contracareaza santajul
lui Catavencu dezvaluie sub aparenta « zahariselii » si a « ticaielii » senile, omul de actiune,
cu un spirit treaz, care intuieste punctul vulnerabil al adversarului. Critica literara vede in
Trahanache un homo politicus perfect adaptat societatii sale.Ca sef de partid, isi joaca perfect
rolul, pentru ca are experienta s cunoaste manevrele politice. Spre deosebire de Catavencu, el
si-a atins toate scopurile si vrea doar sa-si pastreze locul castigat.Interesat numai de pastrarea
imaginii publice de « prezident venerabil », de familist si de cetatean onorabil, Trahanache
pare a ilustra clasica a sotului inselat.Sub aparenta naivitatii si a « ticaielii »senile insa,
« nenea Zaharia »probeaza o luciditate, o intuitie si un simt pragmatic infailibile care il ajuta
sa descopere rapid punctul vulnerabil al lui Catavencu si sa contracareze, prin polita
falsificata, santajul acestuia..Pare deci mai verosimil faptul ca Trahanache nu este un naiv, ci
tolereaza cu bonomie relatia dintre sotia sa si prietenul Tipatescu, pe care il indeamna
insistent sa-i tina de urat « Joitichii ».Pentru ca nu-l intereseaza decat aparenta de
respectabilitate, vorbeste mereu despre « morala », « printipii »si « onoare de
familist ».Alte stereotipii de vorbire sunt ticul verbal « ai putintica rabdare ! »si apelativul
« stimabile » care, golite de sens, sunt utilizate chiar si in situatii inadecvate, cum este
episodul intalnirii cu Nae Catavencu relatat in scena aIV-a, actul I. »Partitura »lui
Trahanache in aceasta scena este una de mare virtuozitate, ilustrand modelul « personajului
trialogic » :percepe, interiorizeaza, traieste simultan trei constiinte distincte.Personajul se
scindeaza in voci : »Stai sa vezi….La Catavencu –cum intru se scoala cu respect si ma
pofteste pe fotel.Venerabile-n sus, venerabile-n jos.Imi pare rau ca ne-am racit impreuna,
imi zicea el, ca eu totdeauna am tinut la d-ta ca la capul judetului nostru…si in sfarsit o
suma de delicateturi….Eu, serios, zic :Stimabile m-ai chemat sa-mi arati un docoment, arata
docomentul ! zice : Mi-e teama, zice, ca o sa fie o lovitura dureroasa pentru dumneata, si ar
fi trebuit sa te pregatesc mai dinainte[… ]Zic iar :Stimabile, ai putintica rabdare,
docomentul !...El iar …ca de, damele…Sa vezi unde vrea sa m-aduca miselul.Dupa ce joaca
rolul lui Catavencu si se joaca pe sine, dedublandu-se va fi si « vocea » lui Tipatescu
citandu-i din memorie scrisoarea trimisa lui Zoe.Aceasta dimensiune « trialogica » a
personajului este dublata de o pronuntata dimensiune caricaturala, concretizata prin jocul
scenic si prin limbajul presarat cu truisme si cu neologisme stalcite : »Unde nu e moral,
acolo e coruptie si o societate fara printipuri, vrea sa zica ca nu le are ».Alaturi de Joitica,
tanara si energica lui sotie, prezenta scenica a lui Trahanache are efecte comice pronuntate.
Prin didascalii (parantezele autorului) si indicatii scenice (sugestii regizorale), adevarate fise
de caracterizare directa, dramaturgul isi misca personajele, le da viata si credibilitate,
facandu-le atat de reale, incat traiesc si in zilele noastre .Langa numele lui Trahanache
dramaturgul scrie « placid » cu « candoare » sugerand zahariseala dar si calmul
imperturbabil ori « diplomatia » personajului in fata inamicilor politici.
In comediile sale, I.L.Caragiale ramane fidel propriei conceptii conform careia cuvantul este
cea mai sincera exprimare a gandirii riscul cel mai mare prin care se poate demasca
prostia, incultura, demagogia si fariseismul.