CONF. DR.

DORIN NASTAS

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

CUPRINS
I. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ
I.1. Ce este psihologia socială?
I.2. Psihologia socială şi disciplinele conexe

II. NEVOIA DE ASOCIERE

II.1. Nevoile sociale şi nevoia de asociere
II.2. Factori ce influenţează nevoia de asociere
II.3. Nevoia de asociere şi nevoia de solitudine

III. ATRACŢIA INTERPERSONALĂ

III.1. Apropierea în spaţiu
III.2. Expunerea repetată şi familiaritatea
III.3. Potrivirea calităţilor interpersonale

IV. EMOŢIILE ÎN VIAŢA SOCIALĂ

IV.1. Niveluri ale vieţii afective
IV.2. Definirea psihosocială a emoţiilor
IV.3. Componentele emoţiei
IV.4. Clasificarea emoţiilor

V. RUŞINEA ŞI VINOVĂŢIA
V.1. Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele
V.2. Perspective în definirea ruşinii şi vinovăţiei
V.3. Diferenţe şi asemănări dintre ruşine şi vinovăţie

VI. JENA
VI.1. Definiţia jenei
VI.2. Caracteristicile distinctive ale jenei
VI.3. Teorii asupra jenei
VI.4. Funcţiile jenei

BIBLIOGRAFIE
SCOPUL UNITĂŢII DE CURS
▪ Să ofere cursanţilor noţiuni şi explicaţii introductive pentru a înţelege specificul psihologiei
sociale.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE
În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii ar trebuie:
▪ să înţeleagă şi să explice care este specificul abordării psihismului uman din perspectiva
psihologiei sociale;
▪ să înţeleagă şi să explice ce reprezintă fenomenele psihosociale;
▪ să posede cunoştinţe introductive despre câteva teme majore ale psihologiei sociale moderne;
▪ să cunoască şi să folosească articulat şi adecvat o parte din conceptele şi teoriile cu care
operează psihologia socială;
▪ să înţeleagă logica cercetărilor de psihologie socială şi să reţină cele mai reprezentative
demonstraţii empirice ale proceselor şi fenomenelor psihosociale studiate

EVALUARE
▪ Evaluarea cunoştinţelor se va face prin examen scris în baza materiei predate la tutoriale si a
informaţiilor care se regăsesc detaliate în suportul de curs. Realizarea activităţilor ce se
regăsesc pe parcursul suportul de curs, includerea lor într-un portofoliu şi predarea acestora la
momentul susţinerii tezei scrise constituie o bonificaţie suplimentară pentru nota finală.
Precizăm însă că portofoliul este opţional iar o notă maximă se poate obţine şi fără predarea
unui astfel de portofoliu. Detalii despre evaluare şi portofoliu se vor oferi în timpul activităţilor
tutoriale.
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

I. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

I.1. CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ?

I.1.1. Individul în context social

Psihologia socială face parte din „familia” de discipline sau ştiinţe psihologice şi, prin urmare,
are ceva în comun cu toate celelalte „rude”, având bineînţeles şi o identitate particulară, separată.
Psihologia ca ştiinţă se ocupă cu studiul vieţii psihice şi a comportamentului individului astfel încât
toate ramurile psihologiei, inclusiv psihologia socială, au acest obiect de studiu generic în comun.
Particularitatea psihologiei sociale constă în faptul că ea se ocupă de studiul vieţii psihice şi a
comportamentului individului aflat în context social sau, altfel spus, în situaţii sociale. Individul se
regăseşte în situaţii sociale sau într-un context social ori de câte ori se află în prezenţa altor
persoane. Altfel spus, contextul social există ori de câte ori individul este confruntat cu prezenţa altor
persoane, indiferent dacă este vorba de o singură persoană, un grup sau o mulţime. Psihologul social
porneşte de la premisa conform căreia ceilalţi exercită permanent o influenţă asupra individului
producând modificări la nivelul psihismului şi comportamentului acestuia. Mai mult decât atât, psihologii
sociali au demonstrat că influenţa celorlalţi asupra individului se produce chiar şi în cazul în care nu
există interacţiune dintre persoane sau prezenţa celorlalţi şi interacţiunea cu ei este doar imaginară.

1. Definiţia propusă de Gordon Allport

Una din cele mai cunoscute şi clasice definiţii ale psihologiei sociale este cea dată de Gordon
Allport. El afirma că psihologia socială este un domeniu al cunoaşterii ce studiază „modul în care
gândurile, sentimentele şi comportamentele individului sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginară
sau implicită a altora” (Allport, 1935 / 1985).
Pentru a înţelege mai bine esenţa modului în care psihologia socială abordează psihismul şi
comportamentul uman să analizăm cu atenţie definiţia propusă de Gordon Allport.

I.1.2. Dimensiunile psihismului uman

Prima parte a definiţiei – cea care se referă la „gândurile, sentimentele şi comportamentele
indivizilor” – ne focalizează atenţia asupra dimensiunilor sau planurilor de manifestare a psihismului
uman.
În psihologie s-a încetăţenit faptul că toate stările, procesele şi structurile psihice pot fi grupate
şi analizată ca fiind manifestări cognitive, afective sau motivaţionale. Orice manual de psihologie
generală alocă câte o secţiune acestor dimensiuni.
Din dimensiunea cognitivă a psihismului uman fac parte şi sunt analizate atenţia, senzaţiile,
percepţiile, gândirea, limbajul, inteligenţa, memoria etc. Această parte a psihicului este preocupată de
procesarea informaţiei la nivelul sistemului psihic uman. Procesarea informaţiei implică astfel de operaţii
precum selectarea, captarea, interpretarea, stocarea, activarea şi folosirea informaţiei (de exemplu,
atenţia este implicată în selectarea informaţiei în timp ce memoria este orientată preponderent spre
stocarea acesteia etc.). Deseori pentru a face trimitere la totalitatea stărilor, structurilor şi proceselor
cognitive psihologii, inclusiv psihologii sociali, folosesc termenul de cogniţie. Când informaţia procesată
este de natură socială, se refera la cunoaşterea şi reflectarea lumii sociale şi a individului aflat în
interacţiune cu ceilalţi, se foloseşte termenul de cogniţie socială.
O serie de alte procese şi stări psihice precum afectul, emoţia, sentimentul, dispoziţia fac parte
din dimensiunea afectivă a vieţii intrapsihice. Procesele şi stările afective sunt reacţii evaluative la

5
DORIN NASTAS

ceea ce se întâmplă în interiorul şi în exteriorul individului. Emoţiile sociale sunt acele reacţii evaluativ-
afective care reflectă dinamica prezenţei, interacţiunilor şi relaţiilor individului cu ceilalţi (de exemplu,
invidia este o emoţie socială care nu poate apărea decât cu prilejul evaluării comparative a propriei
persoane şi a celuilalt cu privire la prezenţa sau absenţa unei calităţi sau obiect).
În cadrul celei de-a treia dimensiuni – dimensiunea motivaţională – sunt analizate astfel de
realităţi psihice precum nevoile, trebuinţele, motivele, impulsurile, dorinţele, intenţiile, scopurile. Motivele
sunt considerate a fi izvorul sau „motorul comportamentului” (Fiske, 2004, p. 14), dar şi un factor
dinamic al întregii vieţi psihice. Stările motivaţionale pot fi înţelese ca dezechilibrări ale homeostaziei
sau a stării normale ce apar la diferite niveluri ale fiinţei: fiziologic, psihologic, social. În cazul motivelor
sunt prezente tot timpul două componente sau funcţii: cea de energizare şi cea de orientare. Astfel,
stările motivaţionale implică tot timpul creşterea sau mobilizarea energiei psihice sau nervoase şi,
simultan, direcţionarea acestei energii spre comportamente şi sau procese psihice care pot satisface
motivaţia subiacentă. La fel ca şi în cazul celorlalte dimensiuni psihologii sociali discută despre
motivele sociale, motive care sunt legate de existenţa celorlalţi şi care ne energizează pentru şi ne
orientează înspre interacţiunea cu ceilalţi (de exemplu, cel mai important motiv social este motivul
apartenenţei sau asocierii sociale, motiv care ne face să căutăm compania celorlalţi şi să stabilim relaţii
interpersonale durabile).
Dintre toate dimensiunile psihismului uman psihologii, inclusiv psihologii sociali, acordă o
atenţie deosebită proceselor cognitive. Analiza cauzelor atenţiei sporite acordate proceselor cognitive
depăşeşte însă limitele acestui suport de curs.
Dacă e să revenim la definiţia psihologiei sociale propusă de Gordon Allport se poate vedea că
dimensiunea motivaţională este în mod nejustificat omisă. Ţinând cont de cele expuse mai sus prima
parte a definiţiei ar putea fi modificată astfel: psihologia socială studiază modul în care procesele şi
stările cognitive, afective şi motivaţionale ale unui individ la fel ca şi comportamentul acestuia sunt
influenţate de prezenţă actuală, imaginară sau implicită a altora.

I.1.3. Focalizarea aspra studiului individului

Din definiţia propusă mai sus este evident faptul că psihologia socială se ocupă de studiul
psihismului individual. Deşi la începuturile evoluţiei disciplinei au fost anumiţi autori care au insistat
asupra faptului că psihologii sociali trebuie să investigheze psihismul de grup (în engl. group mind),
nivelul cunoaşterii ştiinţifice actuale nu recunoaşte prezenţa activităţii psihice decât la nivelul
organismului biologic considerat separat. Altfel spus, psihologul social, la fel ca oricare psiholog, este
interesat de studiul psihismului individual.

ÎNTREBARE
De ce psihologi socială nu este o psihologie a grupurilor sociale? Este posibilă oare o psihologie a
grupurilor? Argumentaţi răspunsul.

I.1.4. Focalizarea aspra studiului comportamentului social

În definiţia sa Allport indică, alături de dimensiunile psihismului uman, şi comportamentul.
Precizarea expresă a comportamentului este importantă şi în acelaşi timp necesară: psihologii nu au
acces direct la procesele cognitive, afective sau motivaţionale din capul individului. Ei judecă despre
prezenţa şi dinamica ipotetică a acestora indirect, în baza comportamentului. Altfel spus, am putea
afirma că psihologii sociali studiază, în mod direct şi nemijlocit, comportamentul social al indivizilor.

6
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

I.1.5. Categorii de entităţi sociale

Deşi în definiţia pe care o analizăm nu se precizează expres acest lucru este important să
menţionăm că „prezenţa altora” sau prezenţa socială comportă trei forme, se poate realiza prin
intermediul a trei categorii de entităţi sociale: indivizi, grupuri sau mulţimi. Altfel spus, putem fi
influenţaţi şi suntem influenţaţi de ceilalţi atunci când interacţionăm cu o persoană, cu un grup sau în
cazul în care ne aflăm în mijlocul unei mulţimi.
Dacă prezenţa socială a unor indivizi nu necesită precizări suplimentare, este util să facem o
distincţie clară dintre un grup şi o mulţime. Atât în cazul grupului cât şi în cazul mulţimii este vorba de
prezenţa mai multor oameni. Ceea ce face diferenţa este prezenţa sau absenţa unui liant preexistent
între ei. Persoanele ce fac parte dintr-un grup au de regulă o istorie comună: au interacţionat anterior
unii cu alţii, se cunosc între ei, au dezvoltat norme de conduită specifică, valori comune etc. Mulţimea
este însă o colecţie de indivizi a căror singură legătură este doar în prezent: faptul că toţi se regăsesc
împreună aici şi acum. Când vorbim de mulţime nu e neapărat să ne imaginăm o piaţă plină de oameni
care participă, de exemplu la un miting. Numărul persoanelor poate să fie şi relativ mic: de exemplu,
dacă aţi urcat într-un maxi-taxi vă veţi afla în prezenţa unei mulţimi, chiar dacă sunt doar 2-3 călători pe
care nu-i cunoaşteţi. Dacă acel maxi-taxi face o legătură între două oraşe şi pe parcursul a câtorva ore
toţi călătorii comunică intens, anonimatul dispare şi putem vorbi despre un grup incipient, având deja şi
o micro-istorie a sa.

I.1.6. Formele prezenţei sociale

Din definiţia lui Allport reiese faptul că prezenţa socială se poate realiza prin trei modalităţi
distincte: printr-o prezenţă actuală, imaginară sau implicită.

1. Prezenţa reală
Prezenţa actuală (i se mai spune şi prezenţă explicită sau reală) se referă la situaţiile în care
o persoană, un grup sau o mulţime sunt percepute imediat, nemijlocit, se află „în bătaia simţurilor
noastre” (de exemplu, o persoană cu care comunicaţi prin telefon estre prezentă explicit pentru că o
percepeţi în mod nemijlocit şi direct folosind analizatorul auditiv). Faptul că o astfel de prezentă vă
influenţează este uşor de înţeles. De exemplu, dacă v-aţi certat de dimineaţă cu un prieten sau cu un
părinte vă puteţi aduce aminte că în acel moment starea afectivă vi s-a modificat cu tot apanajul:
tonalitatea vocii s-a schimbat, la fel şi ritmul bătăilor inimii etc. Iar dacă în final aţi închis o uşă, starea
afectivă şi coordonarea musculară periclitată au produs o acţiune care mai degrabă poate fi apreciată
ca „trântitul uşii”.

2. Prezenţa imaginară
Prezenţa imaginară transferă interacţiunea exclusiv în spaţiul intrapsihic; celălalt nu este
prezent fizic dar, ca rezultat al unei prezenţe şi interacţiuni imaginare, produce efecte asupra vieţii
intrapsihice şi comportamentului individului. De exemplu, este foarte posibil ca seara, înainte de a
adormi, să reluaţi în spaţiul imaginaţiei cearta pe care aţi avut-o cu un prieten sau un părinte în timpul
zilei, sau să vă imaginaţi cum veţi comunica cu potenţialul angajator în timpul interviului de mâine. În
ambele cazuri interlocutorul lipseşte, nu este prezent real sau explicit, dar prezenţa lui în spaţiul
imaginaţiei vă este evidentă. Dacă în astfel de momente de comunicare imaginară am măsura unii din
parametrii fiziologici ai corpului (conductibilitatea electrogalvanică a pielii, ritmul bătăilor inimii sau al
respiraţiei etc.) am constata că sunteţi la fel de emoţionaţi precum în momentul unei comunicări reale.
Psihologii sociali au demonstrat în repetate rânduri că prezenţa imaginară a celuilalt poate influenţa
viaţa intrapsihică şi comportamentul individului, uneori la fel de puternic ca şi în cazul prezenţei actuale.

7
DORIN NASTAS

Audienţa privată. Unii cercetători afirmă chiar că omul nu este aproape niciodată singur, în
solitudine absolută. Mark Baldwin şi John Holmes (1987) consideră că, chiar dacă în preajma noastră
nu se află nici o persoană, individul se află mai tot timpul în faţa unor persoane invizibile, imaginare.
Cine sunt acestea? Atunci când cunoaştem alte persoane şi interacţionăm mult timp cu ele dezvoltăm
reprezentări mentale elaborate ale celorlalţi şi le stocăm în memoria noastră. Totalitatea acestor
reprezentări mentale alcătuiesc în mintea noastră o colecţie de persoane imaginare cărora le putem
spune audienţă privată (Baldwin şi Holmes, 1987). Ulterior, chiar dacă persoanele în cauză nu se află
în preajma noastră, putem sa le facem „să apară” imaginar în mintea noastră evocându-le din memorie.
Evident, nu toate reprezentările mentale ale tuturor persoanelor pe care le-am cunoscut vreodată sunt
active tot timpul. Dar, de cele mai multe ori, conştient sau inconştient, o parte din reprezentările mentale
ale celorlalţi sunt activate, iar individul ajunge să evolueze precum un actor în faţa unui public aflat în
semiîntuneric: mai mulţi spectatori din umbră, acea audienţă privată din mintea noastă, stau „cu ochii pe
el”.
La fel ca şi în cazul prezenţei reale a celorlalţi şi în faţa audienţei private individul îşi ajustează
comportamentul, aprecierile, atitudinile, replicile etc., adică este influenţat de prezenţa imaginară a
celorlalţi. Printre audienţa privată din mintea noastră se disting reprezentările acelor persoane care sunt
deosebit de importante pentru noi, la opinia cărora ţinem foarte mult, cu care am comunicat frecvent şi
pe o perioadă relativ lungă de timp. Acestea sunt reprezentările mentale ale persoanelor
semnificative sau de referinţă (termenul în engleză: significant others). Dacă ar fi să continuăm
analogia cu teatrul invocată mai sus, reprezentările mentale ale persoanelor semnificative se află „în
primele rânduri ale audienţei private”, cel mai aproape de „scena” unde evoluează sinele individului.
Anume acest public este cel mai adesea vizibil, este mai pretenţios şi anume de prezenţa acestora ţine
cont cel mai mult actorul social. Ar mai trebui adăugat aici că printre reprezentările persoanelor
semnificative se pot afla atât oameni reali cât şi persoane fictive: personaje din cărţi sau producţii
televizate sau chiar personaje inventate în totalitate de individul în cauză. Ceea ce contează este liantul,
semnificaţia intimă şi intensitatea relaţionării, fie şi doar simbolice. Nici oamenii care au servit drept
figuranţi pentru reprezentările mentale nu trebuie să fi întreţinut neapărat relaţii interpersonale reale cu
individul în cauză: contează alegerea făcută şi angajarea în para-comunicare a celui din urmă. De
exemplu, un fan al Madonei poate avea o para-relaţie intensă cu reprezentarea mentală a cântăreţei
fără să fi avut în prealabil nici un fel de interacţiune şi comunicare reală cu idolul său.
Chiar sunt atât de puternice în a ne influenţa reprezentările mentale ale celorlalţi atunci când ne
„populează” mintea noastră? Răspunsul este unul afirmativ. Iată un exemplu elocvent al influenţei
subtile exercitate de audienţa privată, mai ales de reprezentările mentale ale persoanelor semnificative.
Mark Baldwin şi John Holmes au realizat un experiment în care au provocat în mod intenţionat activarea
unor reprezentări mentale ce făceau parte din audienţa privată a subiecţilor, urmărind apoi impactul
acestora asupra opiniilor exprimate de aceştia (Baldwin şi Holmes, 1987; Experimentul 1). Mai întâi însă
să urmărim în imaginar cum s-a derulat experimentul. Subiecţilor li s-a comunicat că urmează să
participe la o cercetare ce implică o serie de „experienţe de vizualizare” în timpul cărora ei vor fi rugaţi
să-şi imagineze cât mai detaliat şi vivace posibil o serie de persoane, scene sau obiecte. La studiu au
participat 40 de persoane, studente de la Universitatea din Waterloo (Canada) care se înscriseseră
pentru un curs introductiv de psihologie. O jumătate din studente au primit instrucţiuni scrise prin care
erau invitate să se gândească la persoanele din campusul universitar pe care le cunoşteau. Apoi
trebuia să selecteze două dintre acestea. Cealaltă jumătate urma să se gândească la membrii cei mai
vârstnici ai familiei şi, la fel, să aleagă două persoane. Ulterior toţi participanţii au fost rugaţi să se aşeze
cât mai comod, să închidă ochii şi să se relaxeze încercând să vizualizeze cât mai viu posibil imaginea

8
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

persoanelor selectate anterior. Pentru ca exerciţiul de vizualizare să fie cât mai reuşit participantele erau
ajutate de vocea experimentatorului. Acesta le ghida imaginaţia citind următoarele instrucţiunii:

Concentraţi-vă atenţia asupra persoanei alese [...] Imaginaţi-vă faţa acelei persoane. Încercaţi
să-i simţiţi prezenţa [...] Vă puteţi aduce aminte un anume moment în care aţi fost în preajma acelei
persoane. Prezenţa ei devine tot mai puternică [...] Încercaţi să aveţi o imagine cât mai clară a acestei
persoane. Puteţi remarca faptul că distingeţi culoarea ochilor sau a părului, îi auziţi vocea [...] Imaginaţi-
vă că acea persoană e chiar aici, împreună cu dumneavoastră [...] Acum aveţi o imagine clară a acelei
persoane. Încercaţi să apropiaţi această imagine mărind-o [...] Menţineţi această imagine mărită pentru
câteva momente [...] Imaginaţi-vă că vorbiţi cu acea persoană [...] Încercaţi să intensificaţi şi să trăiţi
cât mai viu sentimentul prezenţei acelei persoane [...]

Instrucţiunile menţionate anterior erau citite de două ori pentru fiecare grup de participanţi, câte
o dată pentru cele două persoane-ţintă selectate. Instrucţiunile erau citite lent, cu o voce calmă, cu
pauze de 5 secunde în locurile marcate prin puncte încadrate în paranteze pătrate (vezi textul de mai
sus). Imediat după finalizarea exerciţiilor de vizualizare studentele erau întrebate despre măsura în care
au reuşit să-şi imagineze persoanele selectate, cât de relevante şi utile li s-au părut instrucţiunile
ajutătoare etc. După ce discuţia lua sfârşit se anunţa că, după o pauză ceva mai lungă, va urma o nouă
serie de exerciţii de imaginaţie. În acelaşi timp participanţii erau rugaţi să ajute în pauză un alt
cercetător care avea nevoie de urgenţă de subiecţi pentru studiul său. Toţi subiecţii au căzut de acord
să-i ofere ajutor.
Cel de-al doilea experimentator (de data aceasta o femeie) le explica participantelor că
cercetarea ei urmăreşte să identifice factorii care fac ca un text să fie interesant, incitant şi plăcut. Ea le
conducea pe participante într-un alt laborator şi le oferea spre lectură şi evaluare două pasaje. Primul
text era „de umplutură”, menit să camufleze scopul cercetării. El avea ca subiect o temă neutră:
conţinea descrierea unei rezervaţii naturale. După lectura pasajului, acesta era evaluat printr-un mini-
chestionar. Urma textul reacţiile la care erau importante pentru cercetători. Cel de-al doilea pasaj a fost
selectat dintr-o revistă pentru femei şi prezenta o secvenţă ce conţinea relatarea unor fantezii sexuale
pe care le avea o femeie cu privire la un bărbat. După ce studentele aveau suficient timp pentru a citi cu
atenţie textul ele erau rugate să completeze un chestionar de evaluare cu întrebări similare celor pe
care le completaseră pentru primul pasaj. Folosind scale de tip Likert în şapte trepte participantele
trebuiau să indice pe rând în ce măsură textul despre fanteziile sexuale ale femeii era bine scris,
incitant, clar, plăcut, amuzant şi cât de calitativ li se părea. Trei dintre dimensiunile evaluative vizau
propriu-zis calitatea textului, celelalte trei măsurând atitudinea faţă de pasaj, reacţia afectivă şi plăcerea
resimţită ca urmare a lecturii (incitarea, plăcerea, amuzamentul). În ultima parte a chestionarului se
regăseau un şir de întrebări care măsurau cât de bine au fost memorate anumite detalii din text
(„întrebări-camuflaj”) printre care erau inserate şi întrebările care măsurau atitudinea participantelor faţă
de sexul premarital: dacă este sau nu acceptabil, măsura în care este de dorit să ai experienţe sexuale
înainte de căsătorie, dacă are efecte pozitive sau negative.
Ar mai fi de adăugat faptul că lectura şi evaluarea textelor se realiza astfel încât o parte dintre
participante se aflau tot timpul în faţa unor oglinzi, iar celelalte aveau în faţă un perete. Această
modificare a fost introdusă pentru că plasarea indivizilor în faţa oglinzilor favorizează o focalizare a
atenţiei pe propria lor persoană, producând o creştere temporară a gradului de conştientizare a sinelui.
La rândul său, creşterea conştientizării sinelui determină o mai bună evidenţiere a standardelor interne
după care ne ghidăm în judecăţile şi comportamentele noastre. Astfel, design-nul studiului era unul
simplu factorial 2 x 2 (tipul audienţei private: prieteni din campus vs. membrii vârstnici din familie x
conştientizarea sinelui: ridicată vs. normală).

9
DORIN NASTAS

Înainte de a anunţa rezultatele să recapitulăm ce s-a întâmplat în acest experiment. Cercetătorii

au folosit exerciţiile dirijate de imagistică mintală pentru a activa, pentru fiecare participantă, doua
persoane ce fac parte din audienţa privată. Pentru o parte dintre subiecţi audienţa privată activată era
compusă din prieteni, iar pentru cealaltă parte din membrii vârstnici ai familiei. La aproximativ zece
minute după ce audienţa privată a fost activată studentele citeau şi evaluau un pasaj ce conţinea
fanteziile erotice ale unei femei, exprimându-şi subsecvent atitudinile faţă de sexul premarital.
Analiza datelor obţinute a pus în evidenţă faptul că cele două grupuri de subiecţi au avut reacţii
afective diferite faţă de textul ce descria fanteziile erotice ale unei femei. Astfel, studentelor care anterior
avuseseră o comunicare imaginară cu persoane tinere (condiţia „prieteni din campus”) le-a plăcut textul
(M=4.82) semnificativ mai mult decât studentelor care discutaseră în imaginar cu membrii mai vârstnici
au familiei (M=4.02; F(1,36) = 4.46, p < .05). Explorarea statistică a efectului principal a tipului de
audienţă privată a relevat că rezultatul semnificativ se datorează în special datelor obţinute în cazul
studentelor ce completau sarcina cu oglinda în faţă (t(18) = 2.00; p = .03, one-tailed). Tot prezenţa unui
grad mai ridicat de conştientizare a sinelui a determinat şi o corelaţie pozitivă şi puternică dintre reacţiile
afective faţă de text şi atitudinile faţă de sexul premarital (r(18) = .61, p < .01).
Chestionaţi în final subiecţii nu au făcut nici o legătură dintre discuţia purtată în imaginar şi
reacţiile afective sau opiniile exprimate faţă de textul erotic. O singură participantă a relatat faptul că,
atunci când indica gradul de acord sau dezacord cu afirmaţia „eu cred că sexul premarital este
dezirabil”, s-a surprins asupra faptului că purta în imaginar o dispută intensă şi neplăcută cu mama sa
asupra faptului care cifră de pe scală ar trebui să fie încercuită! Însă chiar şi acea persoană nu a reuşit
să sesizeze legătura dintre cele două sarcini din procedura experimentală, considerând că acestea erau
distincte. Pe scurt, atunci când studentele răspundeau la întrebările legate de pasajul erotic, era ca şi
cum o făceau în prezenţa prietenilor sau a celor mai în vârstă membri ai familiei, fiind influenţaţi de acea
prezenţă în mod diferit, fără aşi da însă seama că ea există!
Rezultatele au confirmat ipoteza cercetătorilor: audienţa privată ne poate influenţa atitudinile şi
opiniile exprimate şi asta fără ca noi să fim conştienţi de acest lucru. Cu prilejul cunoaşterii rezultatelor
acestui studiu să nu uităm că adesea, se poate întâmpla ca, ceea ce noi susţinem cu ardoare că fiind
opiniile, atitudinile, preferinţele noastre pot fi în parte, de fapt, opiniile, atitudinile şi preferinţele audienţei
noastre private, a persoanelor care contează pentru noi foarte mult!

ACTIVITATE
Reflectaţi asupra prezenţei imaginare a audienţei private în mintea noastră. Vi s-a întâmplat să
surprindeţi la dumneavoastră existenţa şi impactul unei astfel de audienţe? Aţi auzit pe alţii
povestind despre o astfel de prezenţă? Întrebaţi alte persoane din anturajul dumneavoastră
despre experienţa resimţirii prezenţei imaginare a audienţei private sau şi efectul acesteia asupra
acelei persoane. Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele personale şi cazurile relatate
de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia socială.

3. Prezenţa implicită
Prezenţa implicită face trimitere la faptul că în mod frecvent comportamentul individului este
determinat de simpla idee abstractă că ceilalţi există şi trebuie să ţinem cont de ei. În acest din urmă
caz se include orice manifestare de respectare a normelor sociale în absenţa oricărui control social şi a
oricărei prezenţe sociale actuale sau imaginare. De exemplu, atunci când conduceţi maşina şi e o oră
târzie iar semafoarele încă mai funcţionează, dacă ajungeţi într-o intersecţie şi e roşu, cel mai probabil
vă veţi opri aşteptând culoarea verde. Chiar dacă nu mai e nimeni în trafic, nici alte maşini, nici pietoni şi
nici echipaje ale poliţiei sau camere de supraveghere, majoritatea oamenilor au tendinţa să respecte

10
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

normele care au fost stabilite de comun acord, convenţiile sociale, în acest caz, normele de circulaţie pe
drumurile publice.
Un excelent exemplu de respectare a unor norme în absenţa totală a prezenţei celorlalţi şi a
controlului social ni-l oferă scriitorul Daniel Defoe în romanul „Robinson Crusoe”. Rămas absolut singur,
naufragiat pe o insulă fără prezenţă umană, Robinson îşi construieşte existenţa după normele şi valorile
societăţii care l-a creat. Deşi ceilalţi nu mai există şi multe norme nu mai sunt necesare, prin faptul că
Robinson le respectă acceptă influenţa distantă a celorlalţi, a societăţii de origine.

I.1.7. Definiţia lui Allport revăzută şi completată

Ţinând cont de cele menţionate anterior, putem rafina încă o dată definiţia iniţială, cea propusă
de Gordon Allport în 1935.
Astfel, am putea defini psihologia socială ca fiind acea ramură a psihologiei ce se ocupă cu
studiul modului în care procesele, stările şi structurile cognitive, afective şi motivaţionale ale unui individ
la fel ca şi comportamentul acestuia sunt influenţate de prezenţă actuală, imaginară sau implicită a unor
persoane, grupuri sau mulţimi.
Varianta condensată a aceleiaşi definiţii ar putea fi următoarea: psihologia socială studiază
modul în care viaţa psihică a individului şi comportamentul acestuia sunt influenţate de ceilalţi.

I.2. PSIHOLOGIA SOCIALĂ ŞI DISCIPLINELE CONEXE

Pentru o mai bună conturare a specificului psihologiei sociale este important să evidenţiem care
sunt asemănările şi diferenţele acesteia în raport cu alte discipline ştiinţifice.
Aceste asemănări şi diferenţe se pot regăsi la diferite niveluri, cele mai importante fiind:
1. Nivelul obiectului de studiu (ce se studiază?);
2. Nivelul perspectivei de analiză (cum se analizează obiectul de studiu?)
3. Nivelul metodologiei dominante (cum se realizează demersul empiric sau, altfel spus, cum are
loc preponderent cunoaşterea obiectului de studiu?)
În continuare vom urmări delimitarea identităţii psihologiei sociale „din interior”, adică în raport
cu alte ramuri ale psihologiei, urmată de o delimitare „în exterior”, în raport cu cele mai importante şi
proxime discipline sociale.

I.2.1. Raporturile psihologiei sociale cu alte discipline psihologice

Există un număr destul de impunător de ramuri ale psihologiei însă atenţia noastră se va
îndrepta doar asupra acelor discipline psihologice care sunt printre cele mai importante şi cunoscute.

1. Psihologia generală şi psihologia socială

Psihologia generală este disciplina psihologică cea mai cunoscută şi importantă în acelaşi timp.
Pentru prima oară aţi luat contact cu ea pe parcursul orelor de psihologie în liceu iar recent, in anul I, aţi
revenit la aceasta disciplină studiind-o mai intens. Cu ce se ocupă ea? Psihologia generală studiază
procesele, structurile şi stările psihice considerate fiecare separat. Ea este un fel de „anatomie
generală” aplicată vieţii psihice: „disecă” viaţa psihică în elemente cât mai mici şi le analizează pe
fiecare în parte, fără a ţine cont prea mult de particularităţile individului sau de funcţionarea psihismului
în ansamblu. Ea studiază în mod separat astfel de structuri şi procese psihice precum senzaţia,
percepţia, memoria, gândirea, limbajul (dimensiunea cognitivă); afectul, emoţia, sentimentul, dispoziţia
(dimensiunea afectivă); nevoile, trebuinţele, motivele, impulsurile, dorinţele (dimensiunea motivaţională)
etc.

11
DORIN NASTAS

Psihologia socială, la fel ca toate celelalte ramuri ale psihologiei, foloseşte conceptele şi
noţiunile de bază menite să descrie viaţa intrapsihică elaborate în cadrul psihologiei generale. Cea ce o
diferenţiază de psihologia generală este faptul că are un alt obiect de studiu: psihologia socială este
orientată spre studiul proceselor psihice influenţate de situaţia sau contextul social. De exemplu, ne
putem întreba cât de buni sunt oamenii în anumite activităţi perceptive cum ar fi estimarea lungimii unor
linii. Este o preocupare specifică psihologiei generale: pentru a verifica calitatea proceselor perceptive
nu avem decât să prezentăm subiecţilor seturi de linii de diferite dimensiuni şi să măsurăm diferenţa
dintre lungimea reală a liniilor şi cea estimată de subiecţi sau să-i rugăm să identifice dintr-un set de linii
care este linia ce corespunde liniei etalon. Şi psihologia socială poate fi interesată de percepţia liniilor,
însă într-o manieră indirectă (pentru a sesiza această diferenţă de abordare parcurgeţi mai întâi Cadrul
I.1. şi apoi reveniţi la textul de bază).
Situaţia descrisă în Cadrul I.1 este una în care calitatea proceselor perceptive nu ne
interesează în mod direct: se urmăreşte identificarea impactului influenţei situaţiei sociale asupra
percepţiei individului. O astfel de situaţie experimentală a fost realmente folosită în cercetarea realizată
de psihologul social Solomon Asch (1951). Autorul experimentului a fost interesat să vadă care este
amploarea conformismului. Rezultatele au arătat că, pe ansamblul lotului de participanţi la acest
experiment, în aproape o treime din cazuri (32%!), subiecţii naivi dau un răspuns „greşit” din punct de
vedere perceptiv însă „corect” sau conform cu opinia grupului de complici.
Rezultatele acestui experiment demonstrează faptul că influenţa situaţiei sau contextului social
(în acest caz, conform definiţiei prezentate anterior, contextul social presupune prezenţa actuală a unui
grup de 6 persoane) poate influenţa percepţia individului (dimensiunea cognitivă sau cogniţia) şi
răspunsul public al acestuia (comportamentul social). Remarcaţi că, spre deosebire de psihologia
generală, interesată, ca şi în exemplul anterior, primordial de percepţie, interesul focal al psihologiei
sociale este direcţionat spre identificarea influenţei exercitate de situaţia socială (de ceilalţi) asupra
percepţiei şi comportamentului individului. În locul sarcinii cu linii putea fi folosită oricare altă sarcină
perceptivă (de exemplu, percepţia culorilor; Moscovici, Lage şi Naffrechoux, 1969): ceea ce însă urma
să fie păstrat constant este influenţa situaţiei sociale, influenţa celorlalţi asupra individului.

Cadrul I.1
Percepţia liniilor

În continuare încercaţi să faceţi faţă unui test perceptiv. Priviţi cu atenţie planşele de mai jos şi
încercaţi să identificaţi, fără a folosi instrumente de măsură, care dintre cele trei linii de pe planşa 2
corespunde ca şi lungime liniei de pe planşa 1

PLANŞA 1 PLANŞA 2
Care este răspunsul pe care l-aţi dat? Dacă aţi perceput linia C ca fiind linia corespunzătoare ca
lungime liniei etalon de pe planşa 1 atunci v-aţi înscris printre cei 99% dintre subiecţi care au dat un
răspuns corect atunci când au realizat această sarcină în condiţii de laborator.
Acum imaginaţi-vă că acest test perceptiv se desfăşoară în prezenţa experimentatorului care
arată planşele unui grup de şapte studenţi. Fiecare student este rugat să-şi anunţe răspunsul în mod

12
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

public, cu voce tare. Imaginaţi-vă în continuare că vă aflaţi printre aceşti studenţi şi trebuie să
răspundeţi ultimul la întrebarea testului: „Care este linia de pe planşa 2 ce corespunde liniei de pe
planşa 1?”. Începe testul şi ceilalţi şase spun pe rând, în unanimitate, că linia A este cea care
corespunde liniei de pe planşa 1. Atunci când vă vine rândul, ce veţi răspunde? De ce credeţi că veţi
răspunde astfel?

Dacă e să rămânem în continuare în spaţiul percepţiei umane, trebuie să menţionăm că de cele

mai multe ori psihologii preocupaţi de psihologia generală studiază percepţia folosind stimuli asociali
sau naturali (culori, forme, zgomote), în timp ce psihologii sociali analizează cu precădere percepţia
stimulilor sociali (percepţia indivizilor consideraţi separaţi, percepţia grupurilor, percepţia mulţimilor) şi a
caracteristicilor de interacţiune prezente în situaţiile sociale. Adeseori psihologii sociali analizează
percepţia celor două categorii de stimuli simultan şi în conexiune, percepţia stimulilor naturali fiind
influenţată de situaţia socială. De exemplu, reieşind din experimentul menţionat mai sus (Asch, 1951),
este evident că percepţia liniilor (stimul asocial sau natural) este influenţată de percepţia grupului şi
comportamentului afişat de membrii grupului (stimul social).

2. Psihologia personalităţii şi psihologia socială

Spre deosebire de psihologia generală, psihologia personalităţii este interesată în primul rând
de individ. Ea caută în modul de desfăşurare şi organizare a vieţii intrapsihice şi a comportamentului
fiinţei umane „amprenta individualităţii”. De asemenea, ea se preocupă şi de diferenţele interpersonale
care apar între personalităţile indivizilor.
Pentru psihologia personalităţii cauza comportamentului uman este ascunsă în interiorul
individului, în structura personalităţii acestuia. Unul din conceptele cheie pentru psihologia personalităţii
este conceptul de trăsătură de personalitate. Ea reprezintă o caracteristică stabilă a vieţii intrapsihice
a individului responsabilă pentru comportamentul similar al acestuia în marea majoritate a situaţiilor. De
exemplu, dacă observăm că un coleg ne oferă ajutor ori de câte ori îi cerem acest lucru şi se comportă
la fel şi cu ceilalţi colegi, ajungem la concluzia că el posedă o trăsătură caracteristică, o trăsătură de
personalitate, pe care o putem eticheta ca fiind „prietenos” sau „altruist”. La fel procedează şi psihologii
ce studiază personalitatea: pentru a stabili prezenţă unei trăsături de personalitate, ei încearcă să
identifice consistenţa comportamentală trans-situaţională a unui individ.
Psihologii sociali sunt interesaţi însă de un alt tip de consistenţă comportamentală. Ei urmăresc
să identifice consistenţa comportamentală situaţională a majorităţii indivizilor: cum se comportă
oamenii în general în situaţii sociale similare. De exemplu, psihologii sociali se pot întreba în ce situaţii
sociale majoritatea oamenilor sunt dispuşi să acorde ajutor (să fie „prietenoşi” sau „altruişti”), şi asta
indiferent sau fără a se ţine cont de trăsăturile de personalitate pe care le au (pentru o demonstraţie
citiţi şi urmăriţi indicaţiile din Cadrul I.2).

Cadrul I.2
Cât valorează 50 de bani?
Deşi suntem în epoca telefoanelor mobile, telefoanele publice încă nu au dispărut cu
desăvârşire. Încercaţi să vă imaginaţi, cât mai real posibil, că asistaţi la următoarea situaţie. O persoană
se apropie de un telefon public situat la intrarea într-un centru comercial aglomerat, introduce cartela,
formează un număr de telefon, poartă o convorbire scurtă, vocea îi este calmă, neutră ca tonalitate,
apoi închide şi pleacă. În faţa acelei persoane, mergând în aceiaşi direcţie, se mişcă încet o altă

13
DORIN NASTAS

persoană ducând un teanc mare de hârtii şi, în momentul în care doar câţiva paşi îi mai despart, teancul
de hârtii îi scapă din mâini şi se împrăştie pe jos în dezordine.

Care credeţi că este probabilitatea ca persoana ce a purtat convorbirea telefonică să intervină

pentru a ajuta la strângerea hârtiilor ?
Estimaţi în spaţiul de mai jos probabilitatea oferirii ajutorului indicând un procent între 0 şi 100.
Cred că probabilitatea ca ajutorul să fie acordat este aproximativ de ________ %
Atenţie ! Nu citiţi mai departe fără a face estimarea de mai sus !
Acum imaginaţi-vă că toată întâmplarea pe care o urmăriţi este identică cu cea descrisă
anterior, existând doar o singură mică schimbare: atunci când, după ce îşi încheie convorbirea
telefonică, persoana dă să plece de lângă telefonul public observă, pe măsuţa aflată dedesubtul
telefonului, o monedă de 50 de bani, pe care o ia şi o pune în buzunar. Urmează momentul în care
altcineva scapă hârtiile pe jos şi acestea se împrăştie în dezordine.
Întrebarea rămâne aceiaşi: care credeţi că este probabilitatea ca persoana ce a purtat
convorbirea telefonică şi a găsit moneda să intervină pentru a ajuta la strângerea hârtiilor ? Răspundeţi
mai jos.
Cred că probabilitatea ca ajutorul să fie acordat este aproximativ de ________ %

Comparaţi cele două cifre pe care le-aţi obţinut. Continuaţi lectura cursului pentru a obţine
informaţii suplimentare.

În anii `70 două cercetătoare americane, Alice Isen şi Paula Levin au realizat mai multe studii în
care şi-au propus să vadă în ce măsură comportamentul de ajutorare sau altruismul este influenţat de
starea afectivă a individului. Cercetătoarele au pornit de la ideea că dacă le inducem subiecţilor o
dispoziţie puţin mai bună decât cea pe care o au pe moment, ei vor fi mai predispuşi să ajute un
necunoscut aflat în dificultate. În experimentele realizate buna dispoziţie a participanţilor a fost
provocată prin oferirea unor beneficii neaşteptate, cum ar fi, de exemplu, faptul de a fi servit cu prăjituri
fără a plăti nimic (Isen şi Levin, 1972; Experimentul 1).
În unul din studiile efectuate a fost lăsată în mod intenţionat o monedă de 10 cenţi în cabina
unui telefon public situat la intrarea într-un centru comercial aglomerat (Isen şi Levin, 1972;
Experimentul 2). Ori de câte ori o persoană folosea telefonul, în momentul în care părăsea cabina, un
complice al cercetătorilor simula neatenţia de a fi scăpat pe jos un teanc de hârtii care se împrăştiau în
calea subiectului. Experimentatorii notau dacă persoana care vorbise la telefon ajuta sau nu la
strângerea hârtiilor şi, simultan, verificau dacă a găsit sau nu moneda plasată în cabina telefonică. În
condiţia de control telefonul nu era „alimentat” cu o monedă-surpriză. Astfel, fără ca să ştie, un număr
de 41 de persoane au participat la acest studiu. Analizând rezultatele, s-a constatat că 14 din cei 16
subiecţi care au găsit moneda au acordat ajutor în strângerea hârtiilor (un procent de 87,5 la sută) în
timp ce doar un subiect din cei 25 care nu avusese şansa de a găsi moneda s-a oferit să ajute (un
procent de doar 4 la sută!).
Comparaţi rezultatele acestui studiu cu estimările pe care le-aţi făcut când aţi parcurs Cadrul
I.2. Rezultatul obţinut de dumneavoastră e la fel de tranşant de diferit pentru cele două cazuri – cu sau
fără monedă? Aţi estimat o diferenţă de peste 80% dintre cele două condiţii? Presupunerea noastră
este că, în marea majoritate a cazurilor, aţi oferit un procent mult mai mare de 4% pentru situaţia „fără
monedă” şi un procent mai mic de 87 % pentru condiţia „cu monedă”. Dacă am intuit corect rezultatele

14
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

pe care le-aţi obţinut, aveţi o demonstraţie indirectă a faptului că, în general, oamenii tind să
supraestimeze puterea personalităţii în producerea unui comportament (factorii interni) şi, simultan,
subestimează puterea situaţiei în a produce acelaşi comportament (factori externi).
Studiul menţionat este o dovadă a faptului că o simplă întâmplare de a fi găsit o monedă, o
întâmplare insignifiantă de altfel, schimbă un comportament uman foarte important pentru viaţa socială,
cel de ajutorare a semenului aflat în dificultate. Probabil, cu toţii veţi fi de acord că valoarea unei monezi
de 10 cenţi sau 50 de bani este una neglijabilă: nu devii mai bogat dacă găseşti o monedă. Însă nu este
de loc neglijabilă puterea situaţiei în a-i face pe oameni să fie mai altruişti! Şi asta doar cu preţul a 50 de
bani sau printr-o simplă prăjitură! Ce altceva pot face oamenii pentru binele celuilalt după ce se
„îmbogăţesc” pe neaşteptate cu o jumătate de leu, urmăriţi în alte două studii realizate de Levin şi Isen
(1975).

ACTIVITATE
Copiaţi consemnul de mai sus (vezi cadrul I.2) pe două foi separate prezentând cele două
variante – cu găsirea monezii şi fără găsirea acesteia. Alternativ, imaginaţi o cu totul altă situaţie
în care comportamentul de ajutor să fie legat de o stare afectivă plăcută determinată de găsirea
unei monezi. Simulaţi o mini-cercetare, cerând altor persoane să facă estimările ratei de ajutor.
Reflectaţi cum procedaţi ca să aveţi o situaţie cât mai aproape de cerinţele unui desing de
cercetare real. Descrieţi şi consemnaţi experienţa realizării acestei activităţi. Includeţi rezultatul
activităţii în portofoliul pentru psihologia socială.

Aşadar, pentru psihologii sociali cauzalitatea comportamentului uman este situată preponderent
în exteriorul individului: comportamentul uman este covârşitor determinat de situaţia sau contextul
social. Atunci când, ca urmare a mai multor cercetări, psihologii sociali observă că o bună parte sau
majoritatea oamenilor în contexte sociale similare se comportă la fel, se afirmă că a fost descoperit un
nou fenomen sau efect psihosocial. Unii psihologi sociali, situaţi pe o poziţie radicală, afirmă chiar că
nu există dovezi suficiente pentru existenţa trăsăturilor de personalitate, factorii situaţionali fiind
suficienţi pentru a explica reacţiile psiho-comportamentale ale oamenilor. O astfel de viziune extremă ne
prezintă fiinţa umană ca fiind un fel de „cvasi-robot” acţionat şi ghidat de situaţia socială, ceea ce nu ar
corespunde însă realităţii. După cum afirma unul din pionerii psihologiei sociale moderne, Kurt Lewin,
comportamentul uman trebuie înţeles ca fiind rezultatul interacţiunii dintre situaţia socială şi
personalitatea individului. În cotidian însă, de foarte multe ori, suntem înclinaţi să credem că forţa
dominantă care produce comportamentul uman este anume personalitatea, deşi în realitate cel mai
adesea anume situaţia socială este hotărâtoare!

ÎNTREBARE
De ce oamenii sunt mai degrabă înclinaţi să considere că forţa dominantă care produce
comportamentul uman este anume personalitatea şi nu contextul sau situaţia socială?
Argumentaţi răspunsul.

3. Psihologia dezvoltării şi psihologia socială

Psihologia dezvoltării este orientată spre studiul modului în care procesele, structurile şi
stările psihologice (cognitive, afective şi motivaţionale) se constituie şi evoluează odată cu dezvoltarea
biologică a individului. Deşi uneori psihologii sociali folosesc în calitate de participanţi la experimente
copii sau adolescenţi, ei nu sunt interesaţi neapărat de aspectele de evoluţie a vieţii psihice sau a

15
DORIN NASTAS

comportamentului uman. Psihologia socială apelează la cunoştinţele acumulate în psihologia dezvoltării

ori de câte ori se confruntă însă cu problema identificării vârstei de la care un anume fenomen
psihosocial se manifestă sau dacă vrea să stabilească specificul manifestării acestuia în raport cu
diferite etape de evoluţie bio-psiho-socială a individului.
De exemplu, psihologii sociali se pot interesa de momentul de la care copiii încep să fie atenţi la
apartenenţa rasială a persoanelor, manifestând primele semne de prejudecată rasială, de preferinţă
pentru o rasă şi respingere a clorlalte. Astfel, în anii `40 ai secolului trecut doi cercetători americani,
Kenneth Clark şi Mamie Clark (1947), şi-au propus să identifice acest aspect folosind „tehnica jocului cu
păpuşile”. Această metodă presupunea urmărirea copiilor afro-americani (de culoare, negri) şi copiilor
euro-americani (albi) atunci când erau lăsaţi să se joace cu păpuşi identice dar care aveau o singură
diferenţă: culoarea acestora era albă sau neagră. Copii cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani erau rugaţi să
indice în mod repetat experimentatorului păpuşa cu care voiau să se joace, păpuşa care era mai
frumoasă, păpuşa care avea o culoare frumoasă etc. În urma analizei rezultatelor a reieşit că atât copii
euro-americani cât şi cei afro-americani aveau o preferinţă pentru păpuşa albă. Pentru copii mai mici de
3 ani interacţiunea verbală era dificilă. Atunci cercetătorii au măsurat durata timpului în care copiii se
jucau cu cele două păpuşi. Rezultatele au indicat faptul că majoritatea copiilor petrec mai mult timp
jucându-se cu păpuşa de culoare albă, diferenţă care apărea în jurul vârstei de 2 ani şi care se
accentua pentru copiii mai mari. Concluziile acestui studiu sugerează faptul că prejudecata pozitivă faţă
de rasa albă şi prejudecata negativă faţă de rasa neagră se poate învăţa de copii de la cea mai mică
vârstă, şi asta fără ca cineva să-şi propună deliberat acest lucru!

I.2.1. Raporturile psihologiei sociale cu alte ştiinţe sociale

Paleta ştiinţelor sociale este foarte variată aşa încât vom examina doar acele discipline care,
din punct de vedere al preocupărilor tematice şi specificului demersului empiric, se situează cel mai
aproape de psihologia socială.

1. Sociologia şi psihologia socială

Sociologia este ştiinţa care studiază societatea şi instituţiile sociale (Brehm, Kassin şi Fein,
1999). Ea se orientează spre „studiul modului în care grupurile, organizaţiile, categoriile sociale şi
societăţile se constituie, funcţionează şi se modifică” (Hogg şi Vaughan, 1998, p. 4).
Sociologia şi psihologia socială au o mulţime de subiecte sau teme pe care le abordează
simultan, deşi în maniere diferite. Atât psihologii sociali cât şi sociologii sunt interesaţi de astfel de
subiecte precum prejudecata, stereotipurile, violenţa, satisfacţia maritală, comportamentul
consumatorului, atitudinile politice, aculturaţia etc. Deşi au foarte multe teme în comun, cele două
discipline le abordează în maniere diferite. Dacă psihologia socială se interesează în primul rând de
individ, de realitatea psihologică, sociologii sunt mai mult preocupaţi de studiul diferitor grupuri şi
categorii sociale, de realitatea sociologică. De exemplu, psihologii se pot interesa în ce măsură
asocierea unei vedete cinematografice sau sportive cu un anume produs determină schimbarea
atitudinilor cumpărătorilor faţă de acel produs şi, în subsecvent, creşterea vânzărilor. Sociologii vor fi
mai degrabă interesaţi de analiza statutului socio-economic al cumpărătorilor respectivului produs şi vor
face predicţii asupra dinamicii vânzărilor în funcţie de evoluţia veniturilor obiective ale populaţiei.
O altă distincţie între cele două discipline se referă la tipul de variabile pe care le analizează cu
precădere. Sociologii sunt centraţi pe analiza impactului unor variabile societale sau sociostructurale.
Astfel de variabile sunt cristalizate în maniera obiectivă de organizare a realităţii sociale, sunt puternic

16
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

obiectivate sau materializate în realitatea socială. În exemplul menţionat anterior statutul socio-
economic reprezintă un exemplu de variabilă socio-structurală. Psihologii sociali sunt mult mai atenţi la
impactul unor variabile cu o existenţă mai puţin durabilă, de variabilele situaţionale. De exemplu, starea
afectivă de moment (în cotidian îi spunem dispoziţie, bună sau proastă) sau comportamentul pe care îl
are o altă persoană pot determina modificări situaţionale în comportamentul individului.
Distincţia în tipul predominant de variabile considerate determină o deosebire între cele două
discipline şi la nivelul metodologiei. Pentru că analizează impactul unor variabile uşor alterabile,
susceptibile de a fi manipulate, psihologii sociali folosesc în majoritatea cercetărilor realizate metoda
experimentală. Experimentul ca metodă de culegere a datelor este folosit şi în sociologie, însă mult mai
puţin. Pentru sociologii ce lucrează cu variabile relativ stabile metoda predilectă rămâne ancheta.
Reieşind din această distincţie de orientare metodologică, am putea spune că psihologia socială este
mai mult orientată spre identificarea cauzalităţii (orientare explicativă) în timp ce sociologia este
preponderent orientată spre descrierea realităţii sociale (orientare descriptivă).
Cele două discipline – psihologia socială şi sociologia – sunt în multe privinţe complementare,
oferind o imagine mai clară a individului plasat în societate (perspectiva psihologiei sociale) şi a
societăţii reflectate la nivelul individului (perspectiva sociologică).

2. Antropologia şi psihologia socială

Antropologia se ocupă de studiul diferitor culturi şi influenţelor exercitate de acestea asupra
vieţii individului (Feldman, 1995). Comparativ cu sociologia, antropologia are o perspectivă şi mai
globală asupra fenomenelor sociale. Antropologii se concentrează asupra identificării aspectelor
universale specifice unei culturi, fiind prea puţin preocupaţi de individul propriu-zis: individul nu
interesează decât ca purtător al unei culturi. O bună parte din cercetările antropologice sunt dedicate
descrierii sistematice a culturilor exotice regăsite în comunităţi sociale izolate.
Psihologia socială este şi ea interesată de cultură, însă într-o manieră aparte: psihologul social este
interesat de modul în care indivizii din diferite culturi reacţionează la situaţii sociale similare. De
exemplu, psihologii sociali se pot întreba dacă indivizii din diferite culturi reacţionează la fel confruntaţi
cu o influenţă exercitată de o autoritate sau un grup. De asemenea, psihologii sociali se pot întreba în
ce mod cultura afectează anumite structuri intrapsihice pe care le analizează în mod frecvent (de
exemplu, cum este construit eul sau sinele social în culturile considerate „individualiste” faţă de culturile
numite „colectiviste”). În ultimii ani interesul pentru studiul impactului culturii asupra fenomenelor
psihosociale este tot mai mare, dezvoltându-se chiar o subramură a psihologiei sociale – „psihologia
socială transculturală”.

17
DORIN NASTAS

II. NEVOIA DE ASOCIERE

În acest curs începem analiza relaţiilor interpersonale din perspectiva psihologiei sociale. Mai
întâi vom aborda câteva aspecte legate de nevoia de asociere – fundamentul motivaţional al
interacţiunilor sociale, inclusiv al relaţiilor interpersonale. Vom vedea că această nevoie profund umană,
prezentă în fiecare din noi, este supusă unor variaţii legate de factori situaţionali şi personali. Apoi, într-
un curs subsecvent, vom constata care sunt ingredientele ce creează atracţia interpersonală – acea
orientare afectivă pozitivă iniţială faţa de o persoană fără de care nu putem să ajungem la relaţii
interpersonale complexe. Vom vedea şi care este rolul „calculaţiilor”cognitive de potrivire-nepotrivire
care permit avansarea spre relaţii interpersonale de durată.

II.1. NEVOILE SOCIALE ŞI NEVOIA DE ASOCIERE

II.1.1. Nevoile sociale fundamentale
Există mai multe modalităţi de a clasifica nevoile sociale. Numărul acestora poate varia. La ora
actuală este foarte bine conturată şi documentată poziţia exprimată de Susan Fiske (2004) care
identifică un set de cinci motive sociale fundamentale. În opinia acestei cercetătoare în fundaţia
motivaţiei sociale cele mai importante nevoi sunt următoarele:
1. Nevoia de asociere sau nevoia de apartenenţă [în engl. BELONGING] = nevoia pentru crearea şi
menţinerea legăturilor stabile cu ceilalţi;
2. Nevoia de a înţelege [în engl. UNDERSTANDING] = nevoia împărtăşirii unor sensuri comune şi
posibilitatea anticipării în baza acestei cunoaşteri;
3. Nevoia de control [în engl. CONTROLING] = nevoia de a percepe o legătură strânsă între “ce fac”
şi “ce obţin”: eficienţă, influenţă, competenţă;
4. Nevoia de auto-glorificare [în engl. SELF-ENHANCING] = nevoia de auto-dezvoltare şi respect
pentru sine;
5. Nevoia de încredere [în engl. TRUSTING] = nevoia de a percepe lumea socială ca un loc de
încredere, un loc sigur şi binevoitor.
Dintre toate aceste nevoi cea mai importantă şi esenţială este nevoia de asociere. Descrierea
în detaliu a tuturor acestor motive depăşeşte economia acestui curs, astfel încât vom trece direct la
definirea şi analiza nevoii de asociere.

II.1.2. Definiţie
A fi printre ceilalţi, a stabili şi menţine legături cu semenii, este o parte inerentă, esenţială a
condiţiei şi existenţei umane. Oamenii, la fel ca multe alte fiinţe sociale, sunt astfel construiţi încât fără o
interacţiune constantă unul cu celălalt nu pot supravieţui, nu pot exista. Anume de aceea în interiorul
psihismului uman este adânc înrădăcinată o nevoie socială fundamentală – nevoia de asociere sau
nevoia de apartenenţă (în engl. need to belong). Această nevoie poate fi definită ca fiind tendinţa de a
forma şi menţine legături sociale cu ceilalţi sau tendinţa de a aparţine unei reţele de interacţiune şi
comunicare interumană. În viziunea mai multor psihologi sociali nevoia de asociere este una din cele
mai importante nevoi psihologice, unii autori considerând-o cea mai importantă nevoie socială
(Baumeister şi Leary, 1995; Fiske, 2004).
Ca rezultat al prezenţei nevoii de asociere oamenii sunt înclinaţi spre căutarea acceptării sau
includerii sociale şi spre evitarea respingerii sau excluderii sociale.

18
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

II.1.3. Nevoia de asociere privită din perspectiva evoluţionistă

Este foarte probabil ca, în trecutul îndepărtat al evoluţiei speciei umane, anume acei indivizi
care au ştiut cel mai bine să stabilească şi să păstreze legături sociale şi relaţii interpersonale să fi avut
o mai mare şansă de supravieţuire (pentru detalii consultaţi Baumeister şi Leary, 1995). Treptat această
abilitate adaptativă de a forma şi menţine legături sociale a fost codată şi transmisă genetic, totodată
fiind engramată şi nevoia psihologică de asociere: asta ca să fie exersată şi să nu să se piardă
deprinderea vitală! Într-un fel, spun unii psihologi sociali, suntem urmaşii celor care au ştiut cel mai bine
să interacţioneze şi să comunice ce semenii (Baumeister şi Bushman, 2008). Conform unei teorii
îndrăzneţe nevoia de asociere ar fi fost cea care a transformat radical anatomia şi funcţionalitatea
neuropsihologică a creierului uman şi a altor animale sociale pentru a face din acesta un instrument
rafinat de procesare a informaţiei sociale. Astfel, prin creşterea masei creierului comparativ cu masa
totală a corpului şi alte modificări asociate, s-a asigurat un suport cerebral adecvat pentru amplificarea
abilităţii de comunicare şi interacţiune cu semenii (Dunbar, 1998).

Cadrul II.1
Ce te poate băga cu nasul în ... closet?

Care este asemănarea între un closet şi un telefon? E

greu să găseşti vreo-una care să nu fie amuzantă, dar
întrebarea nu e doar anecdotică. Uneori oamenii pot stabili între
cele două obiecte o analogie funcţională mai mult decât directă:
în anume circumstanţe indivizii ajung să folosească closetul ...
pentru a comunica unul cu celălalt, la fel precum ar folosi un
telefon.
Deţinuţii din închisoarea americană San Quentin ce
sunt condamnaţi la detenţie solitară pe viaţă fără drept de a
interacţiona cu ceilalţi folosesc closetul pentru a comunica. Cum
anume? Vorbind şi ascultând cu capul adânc plecat în closet.
Deseori ei abia dacă reuşesc să descifreze sensul cuvintelor,
dar totuşi aud vocile altora şi îşi fac auzită propria voce având
astfel acces la un simulacru de comunicare interpersonală
(Baimeister şi Bushman, 2008).
Vă imaginaţi cât de neplăcut este să bagi capul în
closet şi să vorbeşti sau să asculţi stând aşa? Şi totuşi nevoia de
asociere te poate face să accepţi şi acest mijloc de comunicare,
în anumite circumstanţe, singurul accesibil!

Am putea spune că nevoia de asociere şi satisfacerea acesteia este la fel de importantă pentru
funcţionarea psihismului uman precum este pentru corp satisfacerea necesităţilor nutriţionale şi
potolirea foamei (Baumeister şi Leary, 1995). Nevoia de asociere este un fel de „foame socială”: la fel
cum nu putem supravieţui fără mâncare, nu putem exista fără interacţiunea cu ceilalţi. Uneori ne este
atât de foame încât spunem că am fi dispuşi „să mâncăm şi pietre”. Urmăriţi în Cadrul II.1 ce poate să
ne forţeze să facem „foamea socială” în condiţii extreme de izolare şi excludere socială.

19
DORIN NASTAS

II.1.4. Componentele nevoii de asociere

Când spunem „nevoia de asociere” ne putem referi sau gândi la foarte multe lucruri, sună prea
general. Ce caută oamenii de fapt în compania celorlalţi? Ce vor de fapt? Ce anume le satisface
„foamea socială”?
Putem răspunde mai bine acestor întrebări dacă, împreună cu alţi cercetători, vom analiza mai
în de aproape structura nevoii de asociere. Ea nu este nici pe departe unitară, fiind compusă din mai
multe componente sau elemente. Diferiţi autori indică însă un număr diferit al acestora.
Conform viziunii unora (Baumeister şi Leary 1995; Baumeister şi Bushman, 2008) nevoia de asociere
are două laturi sau componente: (1) nevoia de contacte sociale regulate şi (2) nevoia de relaţii
interpersonale durabile. Prima componentă, nevoia de contacte sociale regulate, este o componentă
orientată preponderent spre cantitatea şi frecvenţa contactelor sociale. De regulă această parte a nevoii
de asociere poate fi satisfăcută prin comunicarea atât cu persoanele din cercul de cunoscuţi sau
prieteni cât şi cu persoane necunoscute. Cea de-a doua componentă, nevoia de relaţii interpersonale
durabile, este orientată preponderent spre calitatea şi profunzimea contactelor sociale. De data aceasta
satisfacerea implică o comunicare calitativ diferită – plină de afectivitate, preţuire, grijă şi respect. O
astfel de comunicare se poate stabili şi realiza doar cu persoane apropiate în contextul unor relaţii
interpersonale de lungă durată: prietenii, rudele apropiate şi iubiţii sunt principalii interlocutori care ne
satisfac această nevoie.
Pentru ca nevoia de asociere să fie satisfăcută pe deplin trebuie să existe atât o comunicare
intensă cu un cerc restrâns de persoane apropiate cât şi de o comunicare regulată care poate implica
un cerc mai larg de persoane, cunoscute sau mai puţin cunoscute. Pentru a înţelege mai bine acest
aspect încercaţi următorul exerciţiu empatic din Cadrul II. 2.

Cadrul II. 2
Dezechilibrul comunicării şi interacţiunilor interpersonale

Lucrând într-o „cameră încinsă”

Imaginaţi-vă că v-aţi angajat ca operator la o companie de comunicare cu publicul. Sarcina
dumneavoastră este ca timp de nouă ore pe zi să comunicaţi cu clienţii unor companii vorbind o limbă
străină. Vi se întâmplă ca într-o zi să comunicaţi telefonic cu zeci de oameni lucrând într-o încăpere
unde alţi cincisprezece operatori fac acelaşi lucru folosind un calculator şi căştile cu microfon (acestor
încăperi li se mai spun „camere încinse” (în engli. boiling room). Nu mai aveţi timp şi energie decât
pentru somn şi alte activităţi cotidiene urgente. Aparent nevoia de asociere este satisfăcută, chiar în
exces.
Nu veţi resimţi oare nostalgia comunicării cu prietenii apropiaţi? Cât timp credeţi că veţi rezista
la un astfel de job?

Imobilizat la pat
Imaginaţi-vă că o problemă de sănătate gravă va face imposibilă deplasarea pentru o perioadă
de un an şi sunteţi condamnaţi să staţi tot timpul la pat. Mama sau o altă rudă apropiată are grija
permanent de dumneavoastră, dar cum sunteţi departe de „lume”, într-un sat foarte lăturalnic, unde nu
este acoperire pentru celular şi Internet, vi se întâmplă ca zile întregi să nu interacţionaţi decât cu
persoana care vă îngrijeşte. Relaţiile dintre dumneavoastră şi persoana care vă îngrijeşte sunt foarte
apropiate şi bune.
Nu veţi resimţi oare dorinţa acută de a discuta cu oricine altcineva decât cu persoana care vă
îngrijeşte? Cum veţi reacţiona dacă vă va face o vizită neanunţată o persoană cu care, cu mult timp în
urmă, aţi avut o relaţie de concurenţă şi chiar ură reciprocă?

20
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

Alţi autori disting şi definesc aproape identic cele două laturi sau componente ale nevoii de
asociere: (1) nevoia de afiliere şi (2) nevoia de intimitate. Nevoia de afiliere ar corespunde tendinţei de
a stabili şi menţine relaţii sociale cu ceilalţi (Wong şi Csikzentmihalyi, 1991). Nevoia de intimitate
presupune tendinţa de a stabili şi menţine o anume categorie de relaţii sociale – relaţii interpersonale
apropiate (McAdams, 1982; 1989).
Există şi cercetători care identifică mai mult de doua dimensiuni ale nevoii de asociere
incluzând printre altele astfel de motivaţii particulare precum nevoia de stimulare pozitivă, nevoia de
sprijin social, nevoia de atenţie, nevoia de comparare socială (Hill, 1987; Baron şi Byrne, 2003) însă
pentru economia discursului nostru nu vom defini şi detalia aceste componente aici.

II.1.5. Consecinţele eşecului satisfacerii nevoii de asociere

Dacă cineva îşi doreşte foarte mult să facă o vizită în Japonia sau să fie vedetă de cinema şi
eşuează pentru că nu are suficienţi bani sau talent, în mod sigur, nu va trăi emoţii pozitive. Atunci când
dorinţele noastre nu sunt satisfăcute resimţim frustrare, tristeţe, nemulţumire, dezamăgire dar, în mod
evident, viaţa sau sănătatea noastră nu sunt puse în pericol. Asta pentru că dorinţele noastre sunt
arbitrare raportat la supravieţuirea individuală; putem trăi şi fără împlinirea lor.
Lucrurile stau însă altfel când vine vorba despre motivaţii mult mai profunde şi vitale, când ne
referim la nevoile noastre fundamentale. Ce s-ar întâmpla dacă am fi privaţi mult timp de mâncare? E
uşor de anticipat că, în final, cu siguranţă am muri de foame. Dar dacă am suferi de „foame socială”
foarte mult timp? Este adevărat că singurătatea prelungită este una din cauzele care poate determina
sinuciderea, însă relativ puţini însinguraţi ajung la punerea în aplicare a ideaţiei suicidare. Numeroase
cercetări au demonstrat însă că, chiar şi în absenţa tentativelor de suicid, sănătatea psihică şi fizică a
indivizilor cu o slabă conexiune socială se degradează foarte mult, determinând o scădere semnificativă
a speranţei de viaţă (Uchino, Cacioppo, şi Kiecolt-Gaser, 1996). Ca rezultat al sărăcirii considerabile a
reţelei de persoane cu care individul comunică în mod repetat, intervine un fel de “moarte socială” a
acestuia, condiţie care îi apropie şi moartea biologică.
„Moartea socială” poate interveni ca urmare a unui proces natural - atunci când o persoană
îmbătrâneşte şi fiind longevivă constată că foarte multe rude şi prieteni din preajma sa dispar treptat.
Aprecierea că „cu fiecare persoană dispărută din preajma noastă dispare şi o părticică din noi înşine” nu
este doar o exprimare metaforică, ea este resimţită experienţial, la nivel psihologic.

1. Excluderea socială
Însă moartea socială poate interveni şi ca rezultat al excluderii sociale din partea celorlalţi.
Excluderea socială poate fi diferită ca formă, amploare şi intensitate. Cea mai simplă formă de
excludere socială interpersonală o regăsim practicată chiar şi de copiii preşcolari (deseori ea este
exprimată sintetic prin sintagma: „noi nu vorbim şi nu ne jucăm cu tine!”). Destul de frecvent şi
persoanele mature apropiate se pot pedepsi temporal, unilateral sau reciproc, practicând „mutismul”,
ignorarea şi evitarea prezenţei celuilalt, limitarea interacţiunilor interpersonale.
Frecvent excluderea socială poate fi reglementată şi susţinută etatic. În acest sens una din
sancţiunile penale severe – pedeapsa privativa de libertate – e o bună ilustrare de folosire punitivă şi
dureroasă a excluderii sociale. Astfel, deţinuţii condamnaţi la detenţie solitară permanentă sunt lipsiţi
aproape cu desăvârşire de interacţiuni şi legături sociale (am arătat anterior în Cadrul 1 ce sunt în stare
să suporte aceste persoane pentru a obţine o fărâmă de comunicare interpersonală). Există şi forme
mult mai ample şi complexe de excludere socială, producând efecte dramatice asupra unui număr
considerabil de persoane. Printre cele mai cunoscute exemple ale istoriei recente putem menţiona
segregarea şcolilor pe criteriu rasial în SUA (sistem desfiinţat în anii 60 ai secolului trecut) sau

21
DORIN NASTAS

segregarea rasială totală practicată până recent în Africa de Sud şi cunoscută sub numele de apartheid
(acest sistem a fost desfiinţat abia în 1994).
Cercetările au arătat faptul că, urmare a excluderii sociale, indivizii suferă dereglări temporale
sau durabile la nivelul funcţionării psihologice – scăderea stimei de sine, diminuarea performanţei
motrice, scăderea puterii mnezice, perturbări ale gândirii, diminuarea performanţelor intelectuale, apar
sau se amplifică simptoamele psihopatologice. La fel, se remarcă şi o deteriorare a stării generale a
sănătăţii fizice, o scădere generală a vitalităţii, se diminuează şi durata vieţii. Studiile confirmă că starea
prelungită de singurătate este responsabilă, în particular, de slăbirea sistemului imul al individului şi
reducerea capacităţii de recuperare ca urmare a leziunilor sau bolilor suferite (Cacioppo şi Hawkley,
2005).

II.2. FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ NEVOIA DE ASOCIERE

Toţi oamenii au nevoie de interacţiunea cu ceilalţi, de stabilirea şi menţinerea unor legături

interpersonale plăcute, mutual benefice, de relaţii apropiate cu ceilalţi. Şi totuşi există factori de
personalitate dar şi factori situaţionali care influenţează intensitatea nevoii de asociere şi modul în care
se manifestă.

II.2.1. Diferenţele interpersonale

Unul din factorii de personalitate ce influenţează modalitatea de manifestare a nevoii de
asociere este extroversiunea. Conform viziunii lui Carl Gustav Jung oamenii diferă între ei după cum
îşi canalizează energia psihică: unii sunt orientaţi preponderent spre lumea din exteriorul fiinţei
(extroverţii), în timp ce alţii o canalizează spre lumea din interior (introverţii).
Ulterior Hans Eysenck a propus o explicaţie neuropsihică pentru cele două tipuri extreme. În
viziunea sa activitatea cerebrală a extroverţilor este dominară de inhibiţie astfel încât, pentru a reuşi să
menţină un nivel optim de funcţionare a sistemului nervos central, ei caută permanent o stimulare
intensă din exterior. Una din formele predilecte de obţinere a unei stimulări intense este interacţiunea cu
ceilalţi. Extraverţii se energizează atunci când în jur sunt mulţi oamenii: le plac întrunirile, petrecerile,
concertele, mitingurile, alte activităţi realizate de grupuri sau mulţimi. Fără o comunicare frecventă cu
multe persoane ei nu se simt bine, se „ofilesc” pierzând din vitalitate, repede ajung să resimtă tristeţe şi
plictis.
Pentru introverţi situaţia este inversă. Creierul acestora este dominat de procese de excitaţie
astfel încât atunci când ajung în compania multor oameni sau sunt nevoiţi să interacţioneze frecvent cu
foarte multe persoane ajung să resimtă o supra-excitare neplăcută. De aceea ei preferă activităţi
solitare, precum lectura, evitând aglomeraţiile şi interacţiunile prelungite cu ceilalţi. Asta nu înseamnă
însă că nu resimt nevoia de asociere. Introverţii, la fel ca şi extroverţii, resimt nevoia de conexiune
socială şi interacţiune cu ceilalţi, numai că într-o proporţie mult mai mică. Mai mult decât atât, se pare că
şi forma de satisfacere predilectă a nevoii de asociere la cele două tipuri diferă. Introvertul îşi
organizează foarte mult interacţiunea şi comunicarea cu câteva persoane apropiate, o comunicare care
se caracterizează printr-un grad înalt de profunzime şi intimitate. Am putea spune că, în comparaţie cu
extroverţii, la introverţi este mai bine dezvoltată şi evidentă nevoia de intimitate (vezi mai sus). În acelaşi
timp, se pare că extroverţii, se lasă antrenaţi în multiple contacte umane însă mult mai superficiale şi
distante, au un cerc mare de cunoştinţe care le satisface nevoia de afiliere.

22
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

II.2.2. Influenţe situaţionale

În anumite circumstanţe oamenii sunt motivaţi de factori situaţionali să caute compania
celorlalţi. De exemplu, a fost remarcat în mai multe rânduri faptul că, urmare a unor dezastre naturale –
inundaţii, incendii, cutremure, furtuni – oamenii se adună împreună ori de câte ori este posibil. În aceste
circumstanţe oamenii care nu se cunosc sau care, deşi locuiesc în apropiere, nu au comunicat demult
sau chiar deloc intră cu uşurinţă în contact unul cu celălalt. Ca rezultat al confruntării cu o situaţie
extremă are loc o creştere temporară semnificativă a nevoii de asociere. De ce în aceste circumstanţe
oamenii se adună împreună şi comunică intens?

1. Compararea socială şi claritatea emoţională în studii de laborator

O serie de cercetări realizate de Stanley Schachter (1959) au încercat să găsească răspunsuri
posibile la o astfel de întrebare. Imaginaţi-vă că aţi fost de acord să participaţi la un studiu psihologic.
Atunci când ajungeţi în laborator, sunteţi întâmpinat de un experimentator îmbrăcat într-un halat alb,
purtând deasupra un stetoscop. După ce se prezintă, acesta se interesează pe un ton serios dacă aveţi
sau nu probleme cardiace sau alte probleme de sănătate. Tonul cu care vă vorbeşte este foarte sobru.
În final vă anunţă că experimentul va presupune suportarea unor şocuri electrice puternice, foarte
dureroase. Vi se explică că, din păcate, altfel nu se poate: aplicarea unor şocuri moderate sau uşoare
ar fi inutilă pentru progresul cunoaşterii ştiinţifice. Fără să vă lase timp pentru reflecţie vă anunţă că
echipamentul folosit pentru aplicarea şocurilor necesită câteva reglaje înainte de a începe experimentul
şi vă invită să staţi între timp fie într-o încăpere în care se află alţi studenţi care vor participa la acelaşi
studiu, fie într-o cameră în care nu mai e nimeni. Unde aţi alege să staţi? Împreună cu ceilalţi sau în
solitudine?
Marea majoritate a participanţilor în studiul realizat de Schachter a ales să stea în compania
celorlalţi (20 din cei 32 de participanţi). În experiment a mai existat o condiţie experimentală în care
acelaşi experimentator întâlnea subiectul fără a purta un halat şi un stetoscop. Se comporta mult mai
degajat, anunţând că subiecţii urmează să primească şocuri electrice foarte uşoare, şocuri care vor fi
resimţite „precum înţepătura unui ţânţar”. De data aceasta numărul celor care au vrut să aştepte
începutul aplicării şocurilor electrice împreună cu alţi participanţi a fost aproape de două ori mai mic
(doar 10 din 32 de participanţi; Schachter, 1959, Experimentul 1). Probabil că v-aţi dat seama că
experimentul se încheia aici: nimeni nu primea nici un şoc, ceea ce se urmărea era de fapt alegerea pe
care o făceau participanţii – de a sta singur sau în compania celorlalţi.
Cele două condiţii experimentale diferă după cum induc subiecţilor un grad diferit de stres, de
frică şi incertitudine în legătură cu ce va urma. Schachter admitea două cauze motivaţionale
convergente care au dus la o afiliere socială mult mai mare în prima condiţie: nevoia de sprijin social şi
nevoia de comparare socială. În viziunea sa cea de-a doua explicaţie era mai puternică. Cercetările
ulterioare au confirmat şi detaliat această intuiţie.
Este adevărat că în situaţii puternic stresante căutăm compania celorlalţi pentru consolare,
sprijin, reconfortare însă ceea ce ne dorim în primul rând este să înţelegem ce se întâmplă, ce ar trebui
să simţim şi să gândim în acel moment. În astfel de momente oamenii folosesc compararea socială
pentru a obţine o claritate afectivă: urmărindu-i pe ceilalţi ei încearcă să înţeleagă ce simt sau ce ar
trebui să simtă în legătură cu evenimentele la care asistă (Schachter, 1959; Gump şi Kulik, 1997). În
acelaşi timp oamenii aflaţi în astfel de situaţii caută să obţină şi o claritate cognitivă, pentru a avea o
înţelegere mai bună (eventual o înţelegere împărtăşită, comună) a ceea ce se întâmplă sau urmează să
se întâmple (Kulik, Mahler, & Moore, 1996).
Pentru a demonstra importanţa covârşitoare a nevoii de comparare socială (comparativ cu cea
de sprijin social pentru reducerea fricii) Schachter a realizat un studiu similar cu cel menţionat anterior.

23
DORIN NASTAS

În acest experiment (Schachter, 1959, Experimentul 2) toţi subiecţii erau avertizaţi că vor primi şocuri
electrice puternice şi dureroase. Însă, de data aceasta, a fost manipulată o altă variabilă – similaritatea
persoanelor cu care se putea afilia subiectul. Astfel, o parte dintre subiecţi aveau posibilitatea să aleagă
daca vor aştepta începutul experimentului în solitudine sau în compania studenţilor care aşteaptă să
participe la acelaşi studiu (condiţia de „similaritate”; situaţie identică cu cea din primul experiment
descris anterior), în timp ce ceilalţi alegeau între a sta singuri sau împreună cu un grup de studenţi ce
aşteptau să se întâlnească cu profesorul lor pentru a primi consultaţii (condiţia de „non-similaritate”). E
lesne de văzut că în acest studiu similaritatea nu se referea la trăsături individuale ci la similaritatea
experienţei trăite. Raţionamentele din spatele acestui experiment au fost următoarele: (1) dacă în
afilierea produsă de stres primează compararea socială (ipoteza studiului) atunci doar subiecţii care vor
avea posibilitatea să stea cu un grup similar vor manifesta dorinţa de a o face; dacă grupul disponibil nu
este similar participanţii vor prefera să stea singuri; (2) dacă însă dominantă este nevoia de sprijin social
nu ar trebui să conteze natura similară sau non-similară a grupului; pentru că orice prezentă umană ar fi
reconfortantă, afilierea cu ceilalţi se va manifesta relativ uniform în cele două condiţii, fără a fi
semnificativ diferită. Desigur, aceste raţionamente aveau drept punct de plecare teoria comparaţiei
sociale (Festinger, 1954). Conform acestei teorii cu cât persoanele au un grad mai ridicat de
similaritate (similaritate interpersonală sau similaritate experienţială) cu atât creşte relevanţa şi
probabilitatea declanşării spontane sau deliberate a proceselor de comparaţie socială, procese a căror
scop final este eliminarea incertitudinii.
Rezultatele au confirmat ipoteza studiului într-o manieră foarte convingătoare: în prezenţa
grupului non-similar toţi participanţii (30 de subiecţi) au ales să stea în solitudine în timp ce în condiţia
disponibilităţii grupului similar majoritatea participanţilor (20 din cei 30 de subiecţi; datele sunt similare
cu prima condiţie din Experimentul 1) au ales să aştepte în compania celorlalţi (Schachter, 1959,
Experimentul 2).

2. Efectele clarităţii emoţionale în contexte reale

În condiţii de stres afilierea ce favorizează claritate cognitivă şi claritate afectivă este
literalmente benefică, atât psihologic cât şi somatic. Asta o demonstrează elocvent o serie de cercetări
realizate de James Kulik şi colaboratorii săi. James Kulik şi Heike Mahler (1989), păşind pe urmele lui
Stanley Schachter, au vrut să vadă dacă un stres natural, care nu este indus în laborator ci preexistă
demarării cercetării, are aceleaşi efecte. Cei doi cercetători au mers într-o clinică unde au întrebat
pacienţii care urmau să sufere o operaţie pe cord (o intervenţie programată de bypass, o intervenţie de
rutină) ce fel de coleg de salon şi-ar dori. Existau trei posibilităţi: puteau prefera să stea cu un coleg de
salon ce urma să sufere o intervenţie similară (alegerea „celălalt similar emoţional”) sau cu un pacient
care tocmai suferise o astfel de intervenţie şi acum se afla în perioada de convalescenţă (alegerea
„celălalt expert informat” dar mai puţin similar). Bineînţeles era posibilă şi opţiunea „fără preferinţă”.
Experimentatorii au constatat ca, contrar rezultatelor altor studii de laborator, marea majoritate a
pacienţilor au preferat compania persoanelor care deja suferise intervenţia. Această preferinţă se
justifică prin faptul că dintre cele două elemente asupra cărora se vrea o certitudine şi claritate este mai
important „să ştii ce se va întâmpla” (claritatea cognitivă) decât „să ştii ce emoţii să ai” (claritatea
afectivă).
Peste ceva timp cercetătorii au revenit în spital pentru a conduce, de data asta, un studiu
cvasi-experimental ceva mai amplu (Kulik, Mahler şi Moore, 1996). Ei au ales din nou ca participanţi
pacienţii care veneau în clinică pentru intervenţii chirurgicale pe cord însă de data aceasta au modificat
şi complicat puţin design-ul studiului. Pacienţii care se internau nu erau doar chestionaţi despre
preferinţele în alegerea colegul de salon ci erau repartizaţi aleator în patru condiţii experimentale.

24
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

Primele două condiţii semănau cu cele din experimentul relatat anterior: pacienţii ajungeau fie în
compania unei persoane care aştepta acelaşi gen de intervenţie (condiţia „celălalt similar”) fie aveau
drept coleg o persoană care tocmai suferise intervenţia pe cord şi acum se afla în curs de recuperare
(condiţia „celălalt expert relevant”). Ultimele două condiţii semănau cu primele cu excepţia faptului că de
data aceasta colegul de salon aştepta o intervenţie chirurgicală asupra unul alt organ intern (condiţia
„celălat non-similar”) sau se recupera după o astfel de intervenţie (condiţia „celălalt expert non-
relevant”). Cercetătorii au observat comportamentul participanţilor pe tot parcursul aflării acestora în
clinică. Analiza rezultatelor a relevat faptul că, în comparaţie cu celelalte condiţii experimentale pacienţii
care si-au petrecut perioada de spitalizare în compania unor colegi de salon cardiaci au petrecut mai
mult timp discutând cu aceştia. Ei astfel au obţinut o mai bună claritate cognitivă în legătură cu
problema de sănătate ce le inducea stres. În acelaşi timp, conversaţiile erau frecvent centrate asupra
emoţiilor, mai ales când unul din interlocutori deja suportase operaţia, astfel atingându-se şi dezideratul
clarităţii emoţionale. Cei care au beneficiat de un partener de salon cardiac aflat în recuperare post-
operatorie au manifestat cel mai mic nivel de anxietate pre-operatorie şi, ceea e şi mai important, s-au
recuperat semnificativ mai bine decât ceilalţi după operaţie, necesitând mai puţină medicaţie şi părăsind
clinica în cel mai scurt timp! Astfel, rezultatele studiului au confirmat că claritatea cognitivă şi afectivă
conferă un sentiment subiectiv de control asupra situaţiei care, la rândul său, reduce anxietatea şi
creşte probabilitatea depăşirii situaţiei dificile cu bine.
Concluzionând putem spune că atunci când oamenii întâmpină diverse probleme şi sunt
stresaţi are loc o creştere temporală a nevoii de asociere. Ei caută în mod adaptativ compania celorlalţi
pentru că prezenţa altor persoane şi comunicarea cu acestea le oferă posibilitatea de a-şi reduce
anxietatea şi a face faţă mult mai bine dificultăţilor cu care se confruntă. Am putea indica cel puţin trei
modalităţi prin care ceilalţi ne reduc anxietatea în situaţii dificile: (1) ne ajută în mod efectiv pentru a
rezolva o problemă; (2) ne ajută la clarificarea situaţiei din punct de vedre cognitiv şi afectiv; (3) ne oferă
sprijin afectiv prin consolare, reconfortare şi relaxare.
Uneori sunt situaţii în care nevoia de asociere este inhibată, blocată: deşi individul trece printr-
un moment dificil şi chiar ar avea nevoie de sprijinul celorlalţi, preferă însingurarea. Este cazul în care
individul resimte emoţii negative foarte puternice iar acestea sunt produse de cauze sau circumstanţe
clare. De exemplu, Paul Sheatsley şi Jacob Feldman (1964) au realizat un studiu prin care au arătat că,
atunci când preşedintele Kennedy a fost asasinat, persoanele care au fost cel mai afectate de incidentul
tragic şi-au dorit să se afle în solitudine.
Acelaşi lucru se poate întâmpla, de exemplu, şi în cazul pierderii unei rude apropiate. Persoană
îndurerată de dispariţia celui drag poate trăi mai multe emoţii negative intense. Cauza emoţiilor resimţite
este foarte certă, nu necesită interacţiune cu ceilalţi pentru clarificare. Situaţia prezentă este clară –
pierderea este ireversibilă. În astfel de împrejurări individul se întâmplă să evite prezenţa celorlalţi
pentru că durerea şi starea deprimată a acestora ar putea produce o amplificare a infernului afectiv pe
care deja îl resimt. Astfel, în mod frecvent oamenii afectaţi de o durere puternică uită de ceilalţi, se
închid în sine, se izolează. Totuşi astfel de reacţii nu sunt adaptative decât pe o perioadă scurtă de
timp, până intensitatea trăirilor negative scade sau poate fi controlată prin comutarea şi concentrarea pe
alte activităţi.

II.3. NEVOIA DE ASOCIERE ŞI NEVOIA DE SOLITUDINE

La fel ca şi foamea nutriţională, foamea socială nu poate fi potolită odată şi pentru totdeauna.
Cunoaşte şi ea însă o saturaţie, iar suprasaturaţia este de evitat la fel ca îmbuibarea cu alimente. Chiar

25
DORIN NASTAS

şi un extrovert poate să ajungă, în anumite circumstanţe, să constate că ar vrea să se mai odihnească

puţin de compania celorlalţi. Nevoia de solitudine apare ca o stare motivaţională activă atunci când
omul resimte că a comunicat mult prea mult cu ceilalţi, a ajuns la o suprasaturaţie legată de prezenţa
semenilor şi interacţiunea cu aceştia. În unele cazuri nevoia de solitudine poate fi provocată şi de alţi
factori cum ar fi o emoţie negativă puternică (vezi discuţia de mai sus).
Putem remarcă faptul că, cel puţin parţial, nevoia de asociere şi nevoia de solitudine sunt stări
motivaţionale opuse şi pot fi considerate extremele unui continuu motivaţional asociat prezenţei
celorlalţi. Este logic şi psiho-logic să presupunem că perioadele intense şi prelungite de solitudine vor
determina activarea nevoii de a ne afla în preajma celorlalţi şi viceversa – o expunere prelungită la
comunicare şi interacţiune cu ceilalţi ne va trezi nevoia de a rămâne singuri, măcar şi pentru o vreme.

II.3.1. Autoreglarea asocierii şi solitudinii la animalele sociale

Bibb Latane şi Carol Werner (1978) au verificat această presupunere într-un studiu în care au
folosind drept participanţi ... şobolani. Se ştie că şobolanii sunt animale sociale care manifestă un nivel
înalt de preferinţă pentru interacţiunea cu semenii, sunt foarte sociabili. Cei doi cercetători au plasat
şobolanii participanţi la studiu în situaţii de solitudine prelungită sau i-au ţinut timp îndelungat în condiţii
de supraaglomerare. Apoi şobolanii erau introduşi într-o cuşcă cu un alt exemplar care nu avusese
parte anterior de un tratament special. Şobolanii care au suferit de singurătate au manifestat un nivel
ridicat de sociabilitate şi tendinţă accentuată de interacţiune cu confratele în timp ce şobolanul care
tocmai scăpase de supraaglomerarea sufocantă încerca să evite pe cât posibil comunicare cu celălalt
exemplar. Latane şi Werner (1978) au emis ipoteză precum că, în cazul animalelor sociale, printre care
se numără şi omul, am putea presupune existenţa unui anume „sociostat” (un fel de „termostat”, dar cu
referire la prezenţa celorlalţi) prin care exemplarele îşi autoreglează apropierea faţă de ceilalţi sau
evitarea acestora.
Shawn O’Connor şi Lorne Rosenberg (1996) au demonstrat că o astfel de autoreglare se poate
observa şi la oameni. Cercetătorii au rugat un grup de studenţi ca timp de 3-4 zile să poarte cu sine
pagere. Fiecare subiect era apelat cu o frecvenţa de aproximativ o dată pe oră. Ori de câte ori pagerul
suna participanţii îşi întrerupeau activitatea pentru a consemna într-un carneţel răspunsul la două
întrebări: dacă pe moment sunt singuri sau în compania altor persoane şi dacă îşi doresc să fie singuri
sau în compania altora. Prelucrarea datelor a relevat faptul că în marea majoritate a cazurilor
(aproximativ în 2/3 din toate consemnările) prezenţa sau absenţa celorlalţi corespundea dorinţei de
solitudine sau de asociere. De asemenea s-a constat că situaţia în care se aflau pe moment era
puternic corelată cu ceea ce îşi doriseră subiecţii acum o oră – să fie solitari sau în preajma altora.
Analiza răspunsurilor la cele două întrebări converg în a confirma faptul că oamenii, deşi nu
conştientizează tot timpul acest lucru, sunt implicaţi activ în autoreglarea măsurii în care sunt sau nu în
prezenţa celorlalţi.

ACTIVITATE
Reflectaţi asupra autoreglării asocierii şi solitudinii în viaţa dumneavoastră şi a
persoanelor pe care le cunoaşteţi bine. Ce puteţi spune despre modul în care această auto-
reglare se realizează? Ce se întâmplă când unul din cele două motive sociale opuse este frustrat
pentru o perioadă mai îndelungată? Cum se manifestă aceasta? Întrebaţi alte persoane din
anturajul dumneavoastră despre experienţa resimţirii neîmpliniri celor două motive şi efectul pe care îl
are o atare stare asupra vieţii şi comportamentului. Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele
personale şi cele relatate de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia socială.

26
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

III. ATRACŢIA INTERPERSONALĂ

În cursul anterior am discutat despre motivaţia profund umană de a iniţia contacte cu ceilalţi,
de a forma şi menţine relaţii interpersonale. Este adevărat însă că, în satisfacerea acestei nevoi suntem
selectivi: nu abordăm toate persoanele pe care le întâlnim, nu ne dorim să comunicăm frecvent cu toţi
cei cu care am interacţionat vreodată, nu stabilim relaţii interpersonale apropiate cu oricine, chiar dacă
eventual suntem nevoiţi să comunicăm frecvent. Ce face diferenţa? Pur şi simplu, chiar de la primele
interacţiuni, faţă de unii oameni cu care intrăm în contact ne simţim atraşi mai mult decât de alţii. Cu unii
am dori să ne întâlnim şi să comunicăm din nou, pe când pe alţii am prefera să nu-i revedem, eventual
chiar îi evităm. Atitudinile noastre iniţiale faţă de ceilalţi stau la baza apropierii sau distanţării dintre
oameni; în timp, atracţia interpersonală se poate transforma într-o relaţie interpersonală intimă de
genul prieteniei sau dragostei; opusul e la fel valabil: simpla antipatie sau repulsie interpersonală
iniţială poate degenera în ură şi duşmănie.
Atracţia interpersonală se referă la impulsul pe care-l resimţim de a căuta compania unui
anume individ. „Magnetismul” pe care-l resimţim faţă de o anume persoană poate fi cel mai bine descris
cu ajutorul conceptului de „atitudine”. Dacă ar fi să folosim o definiţie cât mai simplă dar intuitivă,
atitudinea este simultan o evaluare rapidă şi un afect instantaneu pe care le produce mintea pentru a
ne raporta la sau a ne situa faţă de un aspect al mediului, atât din exteriorul cât şi din interiorul nostru.
Putem avea atitudini virtual despre orice ne-ar putea trece prin minte: putem avea atitudini despre
obiecte, persoane, grupuri, evenimente dar şi despre idei, valori sau propria persoană. Se obişnuieşte
ca atitudinile să fie triate şi ordonate după cum sunt pozitive sau negative, având şi un grad diferit de
intensitate, de la foarte pozitive până la foarte negative. Atunci când evaluarea are ca obiect o persoană
spunem că „ne place” de cineva (corespunde unei atitudini pozitive), „ne displace” (denotă o atitudine
negativă) sau „ne este indiferentă” (echivalentul atitudinii neutre). Atracţia interpersonală este
expresia unei atitudini puternic pozitive faţă de o anume persoană, resimţită ca o plăcere şi dorinţă de a
interacţiona cu respectiva persoană. Atracţia interpersonală este liantul care poate determina în timp ca
interacţiunile iniţiale dintre două persoane să se structureze şi să se sedimenteze sub forma unor relaţii
interpersonale de lungă durată cărora le spunem „prietenie” sau „dragoste”.
La fel ca şi nevoia de asociere, atracţia şi antipatia sunt influenţate de factori personali şi
situaţionali. În acest material vom insista în special asupra factorilor care favorizează sau amplifică
atracţia interpersonală.

III.1. APROPIEREA ÎN SPAŢIU

Pentru ca două persoane să ajungă să-şi formeze atitudini interpersonale şi eventual să resimtă
atracţie unul faţă de celălalt trebuie să fie respectată cea mai elementară condiţie: cele două persoane
trebuie să aibă oportunitatea de a intra în contact una cu alta. Pentru aceasta cele două persoane
trebuie să se afle aproape una de alta, între ele trebuie să existe o anume proximitate sau apropiere în
spaţiu. În continuare vom analiza impactul diferitor forme de proximitate – geografică, arhitecturală,
fizică – asupra atracţiei interpersonale.

27
DORIN NASTAS

III.1.1. Proximitatea geografică

Cum reuşim să intrăm în contact unul cu celălalt? Dacă excludem Internetul, chat-ul, e-mail-ul,
telefonul, scrisorile şi telepatia ca modalităţi de a lua un prim contact unul cu celălalt nu ne rămâne
decât cea mai simplă şi străveche modalitate: să ne întâlnim cândva, undeva, adică în mod explicit, „în
carne şi oase”.
Care este şansa să-l întâlniţi „pe viu” pe Paulo Coelho? Dar care sunt şansele de-al întâlni pe
Gabriel Liiceanu? Dar ce ziceţi despre şansele de al cunoaşte personal pe Dan Lungu? Toţi sunt
oameni cu notorietate, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, mai ales prin ceea ce au scris. Diferenţa dintre
ei constă, pe lângă multe altele, şi în faptul că primul locuieşte în Brasilia, la Copacabana, al doilea – la
Bucureşti, în timp ce ultimul – la Iaşi. E infim de puţin posibil să-l fi cunoscut sau că-l veţi cunoaşte
vreodată personal pe Paulo Coelho, e greu de crezut că aţi interacţionat sau veţi interacţiona vreodată
cu Gabriel Liiceanu (deşi nu excludem o atare ipoteză), dar e destul de posibil să fi comunicat deja cu
Dan Lungu sau să ajungeţi să-l cunoaşteţi în realitate în viitorul apropiat. Mai mult decât atât, este foarte
probabil că l-aţi văzut pe Dan Lungu de câteva ori deja. Am dat un exemplu parţial nepotrivit: toate cele
trei persoane amintite sunt, deşi în proporţie diferită, persoane cu vizibilitate publică, iar faţă de astfel de
persoane de regulă ajungem să ne formăm atitudini fără un contact personal, via mass-media. Dacă în
locul lor am alege însă persoane simple, fără notorietate publică, păstrând intacte localităţile, şansele ar
rămâne aceleaşi: cu cât mai departe din punct de vedere geografic este un om faţă de celălalt cu atât
mai puţin probabil este că cei doi vor ajunge să se cunoască, să aibă atitudini pozitive unul faţă de
celălalt şi, poate chiar să devină prieteni.
Un studiu clasic şi frecvent citat în manualele de psihologie socială ne oferă o dovadă evidentă
a importanţei proximităţii geografice. James Bossard (1932) a studiat certificatele de căsătorie eliberate
într-un orăşel din America anilor 30 din secolul trecut. Cercetătorul a constat o corelaţie între distanţa
dintre blocuri şi numărul de căsătorii. Analizând locul naşterii tinerilor căsătoriţi în ultimii câţiva ani a
constatat că, 1/3 din ei locuiau anterior căsătoriei la doar cinci blocuri distanţă unul de altul. Mai mult
decât atât, 12% din cei căsătoriţi au locuit anterior căsătoriei în acelaşi bloc! Sigur, aceste rezultate vi
se pot părea neaşteptate şi neconcordante cu experienţa maritală a tinerelor de astăzi. Trebuie să ţineţi
cont însă de câteva aspecte legate de populaţia investigată. Cercetarea realizată de Bossard (1932) a
vizat un orăşel muncitoresc din acele timpuri, orăşel cu o mare stabilitate a populaţiei şi un indice foarte
redus de emigrare. Marea majoritate a tinerilor din acel orăşel nu plecau pentru studii universitare sau
să lucreze în altă parte: ei se căsătoreau şi îşi găseau rostul unde se născuseră. Din punct de vedere
arhitectural acel orăşel arăta cam cum arată vechile cartiere socialiste de pe la noi: era alcătuit doar din
blocuri „tip cutii”, cu multe etaje şi scări, amplasate destul de înghesuit şi comasat. În aceste condiţii
proximitatea geografică – măsurată ca şi distanţă dintre blocuri – avea o putere hotărâtoare asupra
preferinţelor maritale ale tinerilor.
Dar nu numai distanţa dintre blocuri poate fi importantă pentru atracţia interpersonală. Poate
deveni relevant chiar modul în care este concepută arhitectural o clădire.

III.1.2. Proximitatea arhitecturală

Leon Festinger, Stanley Schachter şi Kurt Back (1950) au făcut un celebru studiu asupra
atracţiei interpersonale în campusul studenţesc. Pentru derularea cercetării au fost selectate mai multe
cămine de familişti situate în aceiaşi parte a campusului. Toate clădirile erau la fel, având două niveluri
cu câte 5 apartamente pe fiecare nivel (vedeţi mai jos schiţa din Cadrul III.1). La începutul anului şcolar

28
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

cercetătorii au aranjat lucrurile astfel încât cazarea familiilor studenţeşti să se realizeze aleator. De
asemenea s-au asigurat asupra faptului ca studenţi din acelaşi cămin să nu se fi cunoscut anterior.

Cadrul III.1
Arhitectura căminelor de familişti din studiul realizat de
Festinger, Schachter & Back (1950)

La finele anului universitar cercetătorii au constatat că relaţiile de atracţie şi prietenie dintre

familişti s-au format ... în funcţie de particularităţile arhitecturale ale clădirilor şi ocuparea
apartamentelor. Cel mai bun predictor al probabilităţii apariţiei unor relaţii interpersonale apropiate dintre
două familii a fost ... distanţa de la o uşă la cealaltă. Altfel spus, cu cât mai aproape erau uşile dintre
două apartamente cu atât era mai mare probabilitatea ca, după un an academic, familiile ce ocupau
acele apartamente să fi afirmat că au devenit prieteni! Dar nu numai distanţa fizică – cea de la o uşă la
alta – este importantă.
Reveniţi asupra schemei din Cadrul III.1. Care credeţi că au fost cele mai „atractive” sau
„populare” cupluri? Locatarii căror apartamente au ajuns prieteni pentru majoritatea cuplurilor?
Rezultatele au confirmat ipoteza autorilor conform căreia apartamentele care sunt amplasate în
locuri cu un trafic intens vor face din locatarii săi cele mai atractive persoane din bloc. Astfel, studenţii
din apartamentele care se aflau cel mai aproape de scări şi sau cutiile poştale formau cele mai multe
relaţii de prietenie cu celelalte familii. Cercetătorii au apreciat că aceste apartamente – în special
apartamentele 1, 4 şi 5 din schema de mai sus – erau la cea mai mică distanţă funcţională faţă de
ceilalţi: prezenţa scărilor şi sau a cutiilor poştale creşteau implicit posibilitatea şi frecvenţa interacţiunilor
cu ceilalţi, facilitând apropierea între cupluri.
Am văzut că distanţa fizică şi distanţa funcţională la nivelul unei clădiri ne pot influenţa atracţia
pe care o resimţim pentru ceilalţi. Dar dacă ne limităm şi mai mult distanţa? Ce se întâmplă dacă
suntem aproape de cineva într-o cameră şi, eventual, această apropiere se repetă de mai multe ori?

III.1.3. Proximitatea fizică

E cunoscut faptul că la şcoală prietenii tind să se aşeze în aceeaşi bancă (urmăriţi, de exemplu,
chiar modul în care vă alegeţi personal locul atunci când veniţi la un curs sau seminar). O astfel de
proximitate este un rezultat sau o cauză al relaţiilor interpersonale? Ambele influenţe sunt posibile: este

29
DORIN NASTAS

evident că într-o sală de curs oamenii caută să fie aproape de prieteni după cum este adevărat şi faptul
că simpla apropiere repetată faţă de colegul de bancă poate genera o relaţie de prietenie!
Pentru a demonstra o astfel de ipoteză Mady Segal (1974) a aşezat la începutul unui an şcolar
în ordinea alfabetică cursanţii anului I de la Academia de Poliţie. Pe parcursul întregului an cursanţilor le
era interzis să-şi schimbe locul din clasă. Ordinea alfabetică a fost strict respectată şi la cazarea
acestora. La finele cursului relaţiile interpersonale erau … în funcţie de distanţa numelor din catalog,
respectiv, distanţa fizică din clasă şi cămin!
Proximitatea fizică sau distanţa dintre corpuri funcţionează la fel şi dincolo de sălile de curs sau
cămine, în orice situaţie de comunicare interpersonală. Vă place călătoria cu mijloacele de transport în
comun la orele de vârf? E prea puţin probabil. Pe lângă aşteptarea în staţie, durata mult prea lungă a
călătoriei în sine, ne displace cel mai mult aglomeraţia şi înghesuiala. Resimţim un disconfort legat de
faptul că persoane necunoscute îşi apropie corpul lor mult prea mult de al nostru, eventual lipindu-se de
noi în înghesuiala creată. Sentimentul neplăcut pe care-l resimţim rezultă şi din faptul că ne este
încălcat spaţiul personal – o zonă în jurul corpului nostru pe care alţii nu trebuie să o depăşească
pentru că altfel ne violează intimitatea şi confortul psihologic. Desigur, atunci când călătorim la o oră de
vârf ne aşteptăm la îmbulzeală şi o acceptăm, ceea ce nu o face însă şi plăcută.
Edward Hall (1966) a constat că mărimea spaţiului personal variază de la o situaţie la alta. Unul
din factorii care influenţează mărimea acestuia este natura interacţiunii şi relaţiile preexistente cu
persoanele cu care comunicăm. Astfel, pentru cultura americană din acel moment, s-a constat că exista
o următoare diferenţiere a spaţiului de poziţionare interpersonală:
• Comunicarea cu persoanele foarte apropiate: distanţa dintre persoane este sub 0,5 m;
• Comunicarea cu cunoştinţe şi prieteni: 0,5 m – 1,2 m;
• Comunicarea socială ocazională cu străinii:1,2 m – 3,5 m;
• Comunicare publică: 3,5 m – 7,5 m sau pana unde se aude în mod normal vocea unui om
(de ex., o prelegere, o şedinţă de judecată)

Oamenii nu doar se poziţionează mai aproape sau mai departe unul de altul în funcţie de
relaţiile interpersonale preexistente ci apreciază în mod diferit o persoană necunoscută ţinând cont de
apropierea acesteia în spaţiu. Albert Mehrabian (1968a) a rugat un grup de subiecţi să-şi imagineze că
o persoană necunoscută se află la o distanţă de un metru de ei în timp ce un alt grup făcea acelaşi
lucru, dar plasând imaginar necunoscutul la o distanţă de doi metri de sine. Cei care au vizualizat
persoana necunoscută ca aflându-se mai aproape de sine au apreciat-o ca fiind mai atractivă. Într-un alt
studiu subiecţii erau rugaţi să afişeze posturi diferite stând într-un scaun şi imaginându-şi că pe un alt
scaun se află o persoană pe care o plac sau nu. S-a constat că atunci când subiecţii îşi imaginau o
persoană plăcută amplasau scaunul lor semnificativ mai aproape de „necunoscutul imaginar”
comparativ cu situaţiile în care îşi imaginau prezenta unor indivizi dezagreabili (Mehrabian, 1968b).
Normele de poziţionare sau distanţa din timpul comunicării cu celălalt sunt supuse influenţelor
culturale. De exemplu, comunicarea interpersonală în culturile de tip colectivist presupune o mai mare
apropiere dintre cei doi. Astfel, pentru un arab comunicarea cu un străin se realizează la doar 30 cm în
timp ce pentru americani distanţa minimă care respectă spaţiul personal este de patru ori mai mare –
120 cm (Watson & Graves, 1966). E uşor de imaginat disconfortul comunicării dintre un arab şi un
american care încearcă să încheie o afacere fără a fi informaţi sau receptivi cu privire la normele de
distanţare spaţială practicate în cele două culturi. Americanul va socoti arabul ca fiind nepoliticos de

30
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

familiar în timp ce arabul va interpreta distanţarea americanului ca pe un semn de respingere şi

discriminare.

ACTIVITATE
Reflectaţi asupra rolului proximităţii în viaţa dumneavoastră şi relaţiile interpersonale semnificative
pe care le aveţi. Întrebaţi alte persoane din anturajul dumneavoastră despre maniera în care cele
mai relevante relaţii interpersonale au debutat, evoluat şi consolidat. Care a fost rolul proximităţii
în ele? Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele personale şi cele relatate de ceilalţi.
Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia socială.

III.1.4. Mecanismele influenţei exercitate de proximitatate

De ce totuşi proximitatea, în diversele ei forme, produce o creştere a atracţiei interpersonale? În
viziunea psihologiei sociale actuale există mai multe explicaţii convergente. Mai întâi de toate, după
cum am arătat mai sus, proximitatea oferă însăşi posibilitatea iniţierii unei interacţiuni şi comunicări
interpersonale.
Apoi, după ce ajungem să întâlnim frecvent o persoană în anumite spaţii, poate apărea o
identificare spaţială comună – „este din acelaşi bloc cu mine”, „e din acelaşi liceu” etc. S-a demonstrat
în mod repetat faptul că simpla plasare a sinelui împreună cu alte persoane într-o categorie cognitivă
comună facilitează apropierea şi atracţia interpersonală.
Apropierea în spaţiu are şi o funcţie de „optimizare a costurilor” relaţiilor interpersonale. Prin
stabilirea relaţiilor interpersonale omul obţine beneficii (companie, aprobare socială, suport afectiv,
ajutor efectiv etc.) dar în acelaşi timp menţinerea relaţiilor interpersonale implică şi costuri, în special
„costuri de întreţinere”. Orice relaţie interpersonală se poate asemui unui rug care trebuie întreţinut:
dacă nu pui la timp vreascuri, acesta se va stinge. La fel se întâmplă şi cu relaţiile interpersonale: dacă
nu te vezi mult timp cu o persoană, relaţia se „răceşte” sau chiar se „stinge”. Altfel spus, dacă o
persoană este mai aproape în spaţiu ne este mai uşor să întreţinem o relaţie interpersonală.
Proximitatea este importată şi într-o manieră aparent paradoxală: ea poate induce automat o
apreciere pozitivă şi atracţie interpersonală pentru simplul fapt că persoanele pe care le considerăm
apropiate sunt de regulă frecvent în preajma noastră. După cum au arătat şi experimentele lui
Mehrabian (1968a; 1968b) menţionate mai sus, suntem susceptibili în a face şi o inferenţă inversă de
genul „pentru că ieşti aproape îmi eşti apropiat”.
În spatele cauzelor posibile ce favorizează impactul apropierii în spaţiu asupra atracţiei
interpersonale se află însă inevitabila creştere a gradului de cunoaştere interpersonală. Cu cât mai des
ne întâlnim şi cu cât mai aproape ne aflăm unul de celălalt, cu atât mai mult şi inevitabil va creşte gradul
nostru de familiaritate. Dar despre asta puţin mai jos.

III.2. EXPUNEREA REPETATĂ ŞI FAMILIARITATEA

Aduceţi-vă aminte de primele zile de studenţie. Mai ales pentru cei veniţi din altă localitate totul
părea nou: clădirile universităţii, modul de organizare a orelor, cantina, căminul şi mai ales oamenii care
vă înconjurau. Pentru mulţi acest nou început din viaţa personală a fost resimţit ca fiind destul de
stresant. Însă doar după câteva zile sau săptămâni aţi început să constataţi că noua realitate şi oamenii
din ea devin din ce în ce mai cunoscute, mai familiare. Începuserăţi să vă obişnuiţi cu arhitectura
clădirilor, cu modul de organizare a orelor, cu cantina şi căminul. Constatarăţi că din masa iniţial diformă

31
DORIN NASTAS

de oameni începeţi să distingeţi şi să recunoaşteţi feţele unor persoane: cadre didactice, colegi de
grupă, personal administrativ, locatari ai căminului. Astfel, ajungeţi să salutaţi tot mai multă lume, să
discutaţi cu mai multe persoane. Începeţi se vă simţiţi mai bine, stresul iniţial se reduce sau chiar
dispare. Pentru marea majoritate a oamenilor creşterea familiarităţii este asociată cu emoţii pozitive, iar
emoţiile pozitive sunt ingredientul primar şi esenţial al atracţiei interpersonale (vezi mai jos şi Cadrul
III.2).
Robert Zajonc (1968) a fost cel care a atras atenţia psihologilor sociali asupra faptului că
expunerea repetată la un stimul determină o evaluare tot mai pozitivă a acestuia. Mai mult decât atât,
nu contează natura stimulului, relevanţa lui sau procesarea conştientă a acestuia: simpla expunere
este suficientă. Numeroase cercetări au confirmat faptul că odată cu creşterea numărului de expuneri
oamenii ajung să aprecieze tot mai pozitiv figuri geometrice, simboluri, cuvinte din limbi străine, locuri,
feţele persoanelor necunoscute. Iată doar câteva dovezi în acest sens.

III.2.1. Simpla expunere la oameni

Imaginaţi-vă că ori de câte ori participaţi la un curs regăsiţi în unul din colţurile tablei o serie de
cuvinte (mai exact, ieroglife) a căror semantism vă este necunoscut. În mod evident aceste cuvinte nu
au nimic cu tematica cursului, profesorul le ignoră în totalitate, dar ele sunt prezente pe durata întregului
semestru. Ceea ce veţi pierde însă din vedere este faptul că aceste ieroglife sunt diferite de fiecare
dată: unele dintre ele apar mai des iar altele mai rar, variază şi ordinea scrierii acestora. La finele
semestrului profesorul vă surprinde prin a vă cere să completaţi un chestionar la care nu vă aşteptaţi.
Chestionarul prezintă o serie de ieroglife iar dumneavoastră trebuie să apreciaţi care dintre acestea vă
plac cel mai mult, sunt mai atractive din punct de vedere estetic. Chestionarul conţine toate ieroglifele
care au apărut vreodată, suplimentate şi cu ieroglife pe care nu le-aţi văzut.
Rick Crandall (1972) a realizat un studiu după scenariul de mai sus în timpul cursului de
psihologie generală pe care-l preda. Rezultatele au fost conforme ipotezei: cele mai plăcute ieroglife au
fost acelea care au fost scrise de cele mai multe ori pe tablă. S-a descoperit că şi atunci când
semantismul cuvintelor ne este cunoscut, adică cunoaştem bine limba din care provin, nouă ne plac
anume acele cuvinte care sunt mai des folosite în uzul cotidian.
Moreland şi Beach (1992) au realizat un alt studiu în timpul orelor de introducere în psihologie.
La fel ca şi în studiul anterior studenţii nu ştiau că sunt expuşi în mod sistematic la stimuli – da data
aceasta persoane – pe care urmau să le evalueze în final. Cei doi cercetători au selectat înainte de a
începe semestrul patru cursanţi care urmau să joace rolul de „studente-complici”. Acestea urmau să
vină la curs şi să de aşeze în mod intenţionat în faţă, cât mai aproape de profesor. Trei dintre ele aveau
sarcina să fie prezente la curs cu o frecvenţă diferită: o persoană urma să vină la 15 cursuri, cealaltă la
10 cursuri şi ultima doar la 5 cursuri. Cea mai simplă sarcină îi revenea celui de-al patrulea complice –
trebuia să chiulească tot semestrul!
Cursul se ţinea într-un amfiteatru mare unde veneau aproape două sute de studenţi. În mod
evident, numărul mare de persoane nu le permitea studenţilor să poată cunoaşte destul de bine pe
toată lumea. Dacă studentele-complici se aşezau însă în faţă, privirile celorlalţi fiind aţintite spre
profesor, inevitabil ajungeau să fie văzute de ceilalţi. La finele semestrului toţi studenţii au completat un
chestionar care conţinea pozele complicilor şi invitaţia de a aprecia pentru fiecare prezenţa unor
caracteristici precum popularitatea, onestitatea, inteligenţă, atractivitatea fizică. În plus participanţii erau
rugaţi să se pronunţe în ce măsură le-ar place să petreacă timpul liber împreună cu persoanele din
poze sau daca ar dori să lucreze împreună la un proiect academic. Trebuie să precizăm că pozele

32
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

studentelor au fost pretestate pentru a se asigura faptul că ele nu diferă în gradul de atractivitate fizică
sau frumuseţe iar studentele au respectat consemnul de a evita pe cât posibil comunicarea
interpersonală cu ceilalţi cursanţi.
Rezultatele au fost conform aşteptărilor: studentele care au fost mai des văzute la ore au creat
o impresie mult mai bună. Participanţii au apreciat că ele au mai multe calităţi personale pozitive,
manifestând totodată intenţia de a le cunoaşte şi a interacţiona (operaţionalizarea atracţiei
interpersonale). Cel mai puţin virtuoasă şi atractivă pentru comunicarea interpersonală a fost „studenta
complet necunoscută”, cea care a fost rugată să nu vina deloc la curs!
Efectul simplei expuneri a fost demonstrat în nenumărate contexte. El este folosit pe larg în
publicitate, campaniile publice sau campaniile politice. Expunerea repetată la o marcă sau produs îl
face mai atractiv, în timp ce expunerea la feţele candidaţilor poate determina votul favorabil al
electoratului nehotărât.
Se pare că expunerea repetată are un puternic fundament genetic. O dovadă directă în acest
sens rezultă şi din cercetarea realizată de Brooks-Gunn şi Lewis (1981). Cei doi autori au demonstrat că
efectul simplei expuneri este prezent şi la copii nou-născuţi. Cercetătorii au arătat copiilor poze cu
persoane pe care aceştia le mai văzuseră sau cu persoane complet străine. Copii au zâmbit cu
precădere la vederea pozelor cu persoane pe care anterior le mai întâlniseră.

III.2.2. Simpla expunere la animale

De altfel oamenii nu sunt singurele fiinţe ce dezvoltă preferinţe pentru stimuli la care au fost
expuşi în mod repetat. Animalele sunt şi ele supuse acestui fenomen. Cross, Halcomb şi Matter (1967)
au încercat să vadă dacă şobolanii, la fel precum oamenii, pot dezvolta preferinţe muzicale. Pentru a
testa acest lucru cercetătorii au împărţit animalele în două grupuri. Un grup asculta timp de 12 ore pe zi
muzică clasică compusă de W. A. Mozart în timp ce celălalt grup asculta muzică clasică scrisă într-o
manieră avangardistă de compozitorul modern A. Schoenberg. Audiţiile muzicale zilnice au durat timp
de două luni. Apoi, după o pauză de 15 zile experimentatorii le-au oferit şobolanilor posibilitatea activării
unor manete pentru declanşarea muzicii preferate. S-a constat că şobolanii au manifestat preferinţă
pentru muzica compozitorului la care au fost expuşi anterior. Mai mult decât atât, pentru a se evita
ipoteza unei simple deprinderi pentru audiţia anumitor piese, bucăţile muzicale care au fost folosite în
partea secundă a experimentului erau diferite de operele audiate în primele două luni. De fapt şobolanii
manifestau preferinţa nu pentru anume piese ci pentru stilul acelor piese, vădind astfel „veritabile
preferinţe muzicale”!

III.2.3. Mecanismele influenţei simplei expuneri

De ce simpla expunere este atât de puternică în a determină evaluarea pozitivă a stimulilor?
Deşi, după cum spune şi titlul fenomenului („efectul simplei expuneri”), efectul expunerii repetate este
simplu, explicaţiile acestuia nu sunt încă pe deplin unitare şi perfect articulate. De-a lungul timpului, de
la descoperirea sa, efectul simplei expuneri a fost explicat prin mecanisme psihologice diferite.
O primă explicaţie ar putea fi legată de faptul că, odată cu creşterea numărului de expuneri,
oamenii au ocazia să descopere tot mai multe aspecte noi şi interesante despre un stimul (Berlyne,
1970; Stang, 1973). Pentru că activitatea de învăţare este, de regulă, asociată cu emoţii pozitive,
expunerea repetată poate duce la asocierea acelui stimul cu trăiri afective pozitive.

33
DORIN NASTAS

Este posibil ca asocierea unui stimul cu trăiri afective pozitive să rezulte şi ca urmare a unui alt
mecanism psihologic. Atunci când oamenii întâlnesc din nou un stimul şi îl recunosc, de regulă, resimt
emoţii pozitive (Birnbaum şi Mellers, 1979).
Cea de-a treia explicaţie aparţine perspectivei evoluţioniste, ea oferind în acelaşi timp şi o
raţiune pentru plăcerea de a recunoaşte stimulii întâlniţi altă dată. Se pare că animalele şi oamenii şi-au
fixat la nivel genetic faptul că un stimul cunoscut şi familiar este mai agreabil şi mai puţin periculos decât
un stimul necunoscut şi ciudat (Bornstein, 1989). Este posibil ca acei oameni primitivi care au preferat
confortul stimulilor cunoscuţi („sedentarii”) să fi fost mai longevivi şi abili pentru aşi transmite genele
comparativ cu cei care au preferat provocarea lucrurilor necunoscute (”nomazii”). În acest sens noi,
oamenii de astăzi, suntem mai mult urmaşii celor prudenţi, celor care au preferat stimuli şi locuri
familiare. De fapt e uşor de remarcat că şi astăzi majoritatea oamenilor preferă stabilitatea, instabilitatea
fiind resimţită adesea ca fiind stresantă. Cât despre nomazii aventurieri sau căutători de senzaţii noi şi
tari, vizibil în minoritate, aceştia adesea îşi pun viaţa personală şi a celor din jur în pericol, fiind mai puţin
longevivi.
În cadrul de mai jos am încercat să schiţăm un lanţ cauzal al factorilor care alimentează rând pe
rând, respectând principiul „bulgărului de zăpadă”, atracţia interpersonală (Cadrul III.2).

Cadrul III.2
Înlănţuirea principalelor factori care generează atracţia interpersonală

Proximitatea
favorizează
Expunerea repetată
ce determină creşterea
Familiarităţii
aceasta fiind asociată cu
Emoţii pozitive
ce generează şi amplifică
Atracţia interpersonală

III.2.4. Când simpla expunere produce respingere

Ar fi mult prea simplist şi mecanicist să considerăm că orice expunere repetată, mai ales
repetată la nesfârşit, duce la o creştere a afectului pozitiv şi o atracţie tot mai mare faţă de acel stimul.
Ştim din viaţa de zi cu zi că nu toate lucrurile şi nu toate persoanele pe care le vedem frecvent ne plac.
Dacă, de regulă, expunerea repetată creşte atracţia faţă de stimuli să vedem care sunt excepţiile.
Probabil că vă place îngheţata. Dacă însă, experimentând real sau doar în imaginar, o veţi
consuma zilnic, eventual chiar de două trei ori pe zi, foarte curând nu veţi mai fi la fel de încântaţi de ea.
Mai mult decât atât, se poate să dezvoltaţi chiar o aversiune faţă de îngheţată. Intervine suprasaturaţia:
ceea ce a fost plăcut ajunge să fie neplăcut. În cazul expunerii repetate excesive la un stimul se ajunge
la o situaţie similară celei din exemplul gastronomic. Atracţia faţă de un stimul la care suntem expuşi

34
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

creşte progresiv până la o limită după care creşterea expunerii nu mai este eficientă. În aceste condiţii
continuarea expunerii scade atractivitatea, iar dacă expunerea totuşi continuă suficient de mult, se
ajunge la aversiune. Această dinamică este valabilă pentru stimuli care de la primul contact au fost
evaluaţi afectiv pozitiv sau neutri, faţă de care am avut o atitudine rudimentară pozitivă sau neutră (vezi
Cadrul III. 3, curba de sus). Frecvent expunerea repetată excesivă produce plictisul. Acesta intervine în
special pentru faptul că stimulul este deja arhicunoscut şi previzibil, nu mai prezintă elemente noi care
pot fi interesante, nu mai ai ce cunoaşte despre acel stimul.
Însă uneori ni se întâmplă ca de la prima vedere să nu ne placă o persoană, un loc, o melodie,
sau oricare alt stimul. Altfel spus prima emoţie este neplăcută şi ne formăm o atitudine iniţială negativă.
În aceste cazuri cel mai probabil întâlnirea repetată cu acea persoană nu va face decât să adâncească
emoţiile neplăcute alimentând aversiunea şi respingerea interpersonală (Swap, 1977). Cu cât mai
intensă este trăirea emoţională negativă ca urmare a primei întâlniri, cu atât mai probabil expunerea
ulterioară va fi mai aversivă. De aceia este tot timpul importantă „prima intrare pe scenă”, prima
impresie!
Totuşi, nu de fiecare dată prima impresie este sortită să fie adâncită ulterior. Pentru că, de cele
mai multe ori, atitudinile interpersonale iniţiale încă nu sunt foarte intense afectiv şi ancorate cognitiv, se
poate întâmpla să ajungem la concluzia că „prima impresie este greşită”. Putem constata asta şi atunci
când prima impresie a fost bună dar şi când prima impresie a fost rea.
Cadrul III. 3
Două căi prin care expunerea repetată alimentează respingerea
Nivelul Expunere optimă
atracţiei
Expunere excesivă

Afect Expunere
pozitiv plăcută
Frecvenţa
expunerii
Afect Expunere
negativ aversivă

Nivelul
respingerii

Uneori ne place o persoană, o iubim chiar, dar anumite comportamente sau deprinderi pe care
le are le găsim neplăcute, deranjante. Odată cu creşterea expunerii la astfel de comportamente aceste
deprinderi devin tot mai enervante şi insuportabile, producând adesea coliziuni şi certuri interpersonale.
În acest sens se vorbeşte de un fenomen de alergie socială. La fel cum expunerea repetată sau
intensă la factorul alergic declanşează o reacţie negativă a corpului, în cazul expunerii repetate la
deprinderea deranjantă a celuilalt aceasta devine tot mai insuportabilă (Barbee, Lawrence şi
Cunningham, 1998; Cunnigham, Barbee şi Druen, 1997; Cunningham, Shamblen, Barbee şi Ault,
2005).

35
DORIN NASTAS

Pot exista domenii ale vieţii umane în care, în ciuda emoţiilor iniţiale pozitive expunerea
repetată să nu funcţioneze aşa cum ne-am aştepta. Astfel, atracţia sexuală, atât în cazul oamenilor cât
şi a animalelor urmează un traseu invers: creşterea familiarităţii dintre parteneri determină scăderea
atracţiei sexuale (Dewsbury, 1981; Rosenblatt şi Anderson, 1981).

III.3. POTRIVIREA CALITĂŢILOR PERSONALE

Nevoia de afiliere şi atracţia interpersonală incipientă ne ajută să ne apropiem unii de alţii. Dar
apropierea iniţială nu este o garanţie a evoluţiei spre o relaţie interpersonală durabilă, de genul
prieteniei sau dragostei. Ce ne face să aprofundăm şi să consolidăm comunicarea cu celălalt? Ce ne
ţine alături de celălalt suficient de mult timp încât să ajungem persoane apropiate?

III.3.1. Importanţa similarităţii

La nivelul simţului comun circulă mai multe clişee sub formă aforistică, sugerând răspunsuri
contradictorii. Unele persoane vor găsi adevărate afirmaţii de genul „contrariile se atrag” sau „ceea ce
nu avem căutăm la celălalt”. Conform acestor afirmaţii pentru ca oamenii să rămână împreună pentru o
perioadă mai lungă ei ar trebui să posede calităţi opuse sau complementare. Dar în cotidian circulă şi
ziceri de genul “păsările de acelaşi fel zboară împreună” sau “spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi-ţi voi
spune cine eşti tu”. Ele susţin ideea opusă precum că fundamentul relaţiilor de lungă durată rezidă în
similaritatea calităţilor personale. După cum am arătat anterior, atunci când făceam o introducere în
psihologia socială, simţul comun este amăgitor pentru că, foarte frecvent, conţine multiple răspunsuri
contradictorii la cele mai importante şi fundamentale interogaţii umane, virtual fiind posibilă confirmarea
oricărei afirmaţii sau poziţii.
La ce concluzii a ajuns psihologia socială ştiinţifică în această chestiune? Pentru ca o relaţie
incipientă să dureze caracteristicile personale ale celor doi trebuie să fie opuse, contrare sau similare?
Rezultatele cercetărilor realizate în diferite paradigme şi pa parcursul mai multor ani converg,
identificând că cel mai bun liant interpersonal este similaritatea sau potrivirea calităţilor interpersonale.
Încercaţi să verificaţi acest lucru făcând exerciţiul din cadrul de mai jos (Cadrul III.4).
Oamenii pot fi caracterizaţi folosind un număr infinit de dimensiuni. Oricare dintre aceste
dimensiuni poate fi folosită pentru a se stabili dacă oamenii sunt sau nu similari. Cel mai adesea
psihologii sociali au fost interesaţi de similaritatea la nivelul valorilor, atitudinilor, trăsăturilor de
personalitate, chiar similaritatea la nivelul aspectului fizic.

Cadrul III.4
Calităţile personale relevante şi potrivirea cu prietenii
Urmăriţi paşii de mai jos:
1. Produceţi cât mai multe dimensiuni care sunt relevante pentru a descrie oamenii (de ex.: vârsta,
genul, etnia, religia, nivelul de educaţie, preferinţe muzicale etc.);
2. Alegeţi acele dimensiuni care sunt deosebit de importante pentru dumneavoastră;
3. Evaluaţi-vă folosind aceste dimensiuni relevante;
4. Acum încercaţi să folosiţi aceleaşi dimensiuni pentru a evalua câţiva dintre cei mai buni prieteni
Cel mai probabil veţi remarca similaritatea dumneavoastră cu prietenii, în special pe dimensiunile
considerate deosebit de relevante pentru auto-descriere.

36
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

ACTIVITATE
Repetaţi activitatea de mai sus (vezi cadrul III.4) cu alte câteva persoane. Ar fi interesant sa
aplicaţi acelaşi procedeu pe cupluri cu diferită vechime despre care ştiţi detalii asupra modului în
care se înţeleg şi ce fel de calitate a relaţiei au. Descrieţi şi consemnaţi experienţa realizării
acestei activităţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia socială.

1. Similaritatea la nivelul atitudinilor şi valorilor

Ipoteza precum că similaritatea atitudinilor contează în formarea şi aprofundarea atracţiei
interpersonale este încetăţenită de mult timp în psihologia socială. Încă la începutul secolului trecut au
fost realizate primele cercetări pentru a verifica această ipoteză (Schuster şi Elderton, 1907).
Odată cu primele abordări empirice, la fel ca în celebra dilemă a întâietăţii „oului sau găinii”, s-a
conturat problema legată de direcţia cauzalităţii: similaritatea este cea care alimentează atracţia
interpersonală sau invers – pentru că oamenii se simt atraşi unii de ceilalţi, ajung să constate sau să
dezvolte atitudini similare? Primele date empirice fiind obţinute prin studii corelaţionale nu se putea da
un răspuns ferm la această interogaţie. Treptat însă s-au realizat studii, preponderent experimentale,
care au demonstrat că similaritatea este o sursă puternică în determinarea şi aprofundarea atracţiei
interpersonale.
S-a constituit în timp chiar o paradigmă de cercetare – paradigmă similarităţii atitudinale.
Cercetările realizate în această paradigmă urmăreau de regulă un scenariu tipic. Iniţial participanţilor li
se cerea expunerea unei număr variat de atitudini în legătură cu o paletă vastă de subiecte şi situaţii.
Ulterior li se prezentau informaţii false despre o persoană necunoscută, inclusiv despre atitudinile pe
care le avea acea persoană. Astfel experimentatorii aveau posibilitatea de a manipula numărul şi
proporţia atitudinilor similare. În final subiecţii erau rugaţi să aprecieze cât de atractivă li se părea
persoana necunoscutului (Byrne, 1961).
Ca urmare a unui număr impresionant de experimente realizate în această paradigmă s-a
constatat că atracţia faţă de o persoană necunoscută este influenţată nu de numărul atitudinilor similare
ci de proporţia acestora (Byrne şi Nelson, 1965). Adică, de exemplu, subiecţii se simţeau mai atraşi faţă
de o persoană necunoscută în condiţia în care constatau că din totalul de 5 atitudini 4 sunt similare
(80% atitudini similare), decât atunci când aveau 4 atitudini similare, dar dintr-un total de 10 (40%
atitudini similare). Cel mai consistent rezultat al acestor studii a fost descoperirea unei relaţii liniare
dintre proporţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale (vezi Cadrul III.5).
Cadrul III.5
Proporţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale
Similaritatea atitudinilor şi atracţia interpersonală

14.00
12.06
Atractia interpersonala (între 2 şi 14)

12.00
10.70

10.00 9.34
7.98
8.00
6.62

6.00

4.00

2.00

0.00
0% 25% 50% 75% 100%
Proporţia atitudinilor similare

37
DORIN NASTAS

Această relaţie a fost demonstrată ca fiind independentă de astfel de factori cum ar fi natura
atitudinilor, numărul şi relevanţă acestora. Nici astfel de factori precum genul, vârsta, nivelul educaţiei
sau cultura de provenienţă a participanţilor nu influenţează relaţia liniară dintre similaritatea atitudinală
şi atracţia interpersonală (Byrne, 1971).
Paradigma similarităţii atitudinale a fost folosită de asemenea pentru studiul şi manipularea
similarităţii la nivelul valorilor, credinţelor şi intereselor. Rezultatele au relevat acelaşi patern ca şi în
cazul atitudinilor: proporţia similarităţii valorilor, credinţelor şi intereselor determină nivelul atracţiei faţă
de un necunoscut.
Rezultatele studiile experimentale realizate în laborator se confirmă şi de cercetările de teren,
ultimele văzute ca fiind importante din punct de vedere al validităţii ecologice. De exemplu, Hill şi Stull
(1981) au realizat un studiu derulat în campusul universitar. Cercetătorii au vrut să vadă impactului
similarităţii valorilor asupra atracţiei interpersonale. La începutul anului universitar unii dintre studenţi au
fost lăsaţi să-şi aleagă singuri colegul de cameră (condiţia: persoane cunoscute) în timp ce ceilalţi au
fost repartizaţi aleatoriu (condiţia: persoane necunoscute). La începutul şi la sfârşitul primului semestru
subiecţilor li s-a evaluat similaritatea la nivelul valorilor religioase şi politice. Studenţii care şi-au ales
colegii de cameră au manifestat o mai mare similaritate comparativ cu studenţii repartizaţi aleatoriu. Mai
mult decât atât, similaritatea valorilor a fost un bun predictor pentru dorinţa de a rămâne colegi de
cameră: la finele anului şcolar persoanele cu un grad ridicat de similaritate au rămas semnificativ mai
des împreună comparativ cu persoanele ce aveau o similaritate redusă.
Într-o altă cercetare Donn Byrne împreună cu colegii săi au colectat atitudinile şi caracteristicile
de personalitate a unui lot de 420 de studenţi (Byrne, Ervin şi Lambert, 1970). Profilurile individuale au
fost comparate şi astfel s-au putut constitui 44 cupluri bărbat-femeie cu o similaritate maximă sau
similaritate minimă. Toate cuplurile astfel constituite au fost invitate pentru a participa la întâlniri aranjate
(„la un suc”) unde au comunicat timp de o jumătate de oră. Ulterior participanţii au răspuns individual la
o serie de întrebări care măsurau variabilele dependente, inclusiv atracţia interpersonală. Rezultatele
din acest studii de teren au confirmat concluziile cercetărilor din laborator: similaritatea atitudinilor şi
caracteristicilor de personalitate determină o mai mare atracţie interpersonală.

2. Similaritatea în familie şi cupluri

Cel mai bun context în care similaritatea poate fi regăsită cu o frecvenţă ridicată este cel al
familiei, între rudele apropiate. Materialul genetic asemănător şi, de regulă, viaţa îndelungată în comun
facilitează apariţia multiplelor similarităţii puternice: în atitudini, valori, tabieturi, preferinţe politice,
muzicale sau alimentare etc.
Green (2005) prezintă un caz ieşit din comun, anecdotic chiar, dar care s-a petrecut în mod
real. Este cunoscut faptul că tot mai mult şi mai mult oamenii comunică electronic, folosind Internetul.
Autorul relatează despre un domn şi o doamnă s-au cunoscut prin Internet şi au început să schimbe
mesaje. Treptat au descoperit că aveau foarte multe lucruri în comun. Astfel de la atracţie s-a ajuns la
relaţii romantice mediate electronic. Curtarea electronică a durat cam şase luni, cei doi folosind nume
mascate. Bărbatul s-a prezentat ca fiind mai matur decât în realitate, în timp ce femeia şi-a permis să
afirme a fi ceva mai tânără. Cei doi nu au schimbat poze. La un moment dat însă, pentru că el era prea
insistent, ea i-a trimis o poză ... dintr-o revistă. Bărbatul a dorit să o vadă, deşi ea refuza cu insistenţă.
La un moment dat a cedat insistenţelor şi cei doi au convenit să petreacă o seară romantică pe o plajă
întunecată. Când el se apropie de locul stabilit cu inima înaripată desluşise silueta doamnei ce purta
pantaloni albi şi o bluză purpurie, aşa cum conveniseră. El se apropie şi i se adresă. Ea se întorsese şi
amândoi muţiseră: erau mama şi fiul! Pentru că fiecare din cei doi „îndrăgostiţi” aveau prieteni apropiaţi,
unii fiind mai limbuţi, istoria devenise publică. Soţul doamnei, tot el şi tatăl fiului, aflase din presă de

38
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

toată povestea, şi pentru că, din fericire, avea simţul umorului, se amuzase nespus de mult, alături de
ceilalţi!
Similaritatea se regăseşte şi în cupluri, între persoane care nu sunt rude, dar care de regulă
petrec foarte mult timp împreună. În mod paradoxal, exact acolo unde simţul comun sugerează că ar
trebui să găsim cele mai multiple exemple care să demonstreze că „opoziţiile se atrag” sau, cel puţin,
cei doi sunt împreună pentru că se completează – ce nu are el caută la ea şi invers – exact acolo
cercetătorii au descoperit cele mai multe exemple de potriviri.
Unele similarităţi între cei doi le putem anticipa şi explica cu uşurinţă apelând la experienţa
personală sau urmărind pe ceilalţi. Astfel, nu ne surprinde prea mult faptul că cercetătorii constată faptul
că soţii tind să fie similari din punct de vedere al statutului socio-economic şi nivelului de educaţie
(Murstein şi Christy, 1976). În acelaşi timp s-a descoperit şi faptul că în cuplurile cu vechime soţul şi
soţia au coeficiente de inteligenţă similare (Jensen, 1977), iar chipul celor doi tinde să fie foarte
asemănător din punct de vedere al atractivităţii fizice (Murstein, 1972; White, 1980)

3. Similaritatea gradului de atractivitate fizică

Frecvent se spune despre un cuplu că cei doi se potrivesc sau nu. Se au în vedere mai multe
lucruri, dar cel mai adesea potrivirea se referă la ceea ce e mai evident, la aspectul fizic. Acelaşi
semantism este specific şi termenului potrivire folosit în psihologia socială. Ipoteza potrivirii este
simplă dar nu neapărat şi intuitivă. Conform acestei ipoteze majoritatea oamenilor îşi aleg partenerii
romantici (şi într-o mai mică măsură prietenii) în funcţie de similaritatea gradului de atractivitate fizică
sau, altfel spus, frumuseţe. Primul a formulat această ipoteză Irving Goffman (1952) iar verificările
empirice ale acesteia au început în anii 60.
Iată câteva exemple de cercetări care au confirmat justeţea ipotezei potrivirii. Murstein (1972) a
prezentat studenţilor mai multe poze separate portretizând bărbaţi şi femei cu rugămintea de a evalua
gradul de atractivitate fizică a acestora. Participanţii nu ştiau că pozele prezentau de fapt persoane care
în realitate formau cupluri. Rezultatele au arătat că persoanele din cupluri sunt evaluate ca fiind mai
similare din punct de vedere al atractivităţii fizice.
White (1980) a demonstrat faptul că potrivirea este un bun predictor al evoluţiei unei relaţii
interpersonale. Astfel, urmărind evoluţia unor cupluri reale timp de o jumătate de an s-a remarcat faptul
că şansa de a rămâne împreună este cu atât mai mare cu cât cei doi sunt mai similari din punct de
vedere al frumuseţii. Folkes (1982) a realizat o cercetare pe clienţii unei agenţii matrimoniale urmărind
ritmul cu care avea loc apropierea între două persoane de gen opus. Cu cît mai similari din punct de
vedere al atractivităţii fizice erau cei doi cu atât mai repede progresa relaţia şi scădea probabilitatea
rupturii la etape incipiente de curtare.
De ce potrivirea în nivelul frumuseţii facilitează iniţierea, dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor
apropiate? Una din explicaţiile posibile rezidă în faptul că oameni se ghidează în alegerea şi acceptarea
partenerului în conformitate cu o normă a reciprocităţii şi echităţii – fiecare oferă şi primeşte acelaşi
„cuantum de frumuseţe” (Brown, 1986). În acelaşi timp, iniţiind curtarea unui partener la fel de atractiv
indivizii reduc riscul de a fi respinşi: dacă ar încerca curtarea unei persoane mult mai frumoase riscul
respingerii ar creşte (Huston, 1976).
Dacă teama de respingere şi eşec în curtare influenţează selectarea partenerului asta
înseamnă implicit că variaţiile în auto-percepţie pot influenţa selectarea partenerului pentru iniţierea
curtării. Altfel spus, respectul de sine sau stima de sine trebuie să joace un rol important în această
alegere. Kiesler şi Baral (1970) au realizat o cercetare în care au manipulat stima de sine a bărbaţilor
prin eşecul sau succesul trucat într-o sarcină de judecată. Ulterior participanţii aveau posibilitatea să
interacţioneze fie cu o femeie frumoasă sau cu una mai puţin atractivă. În toate cazurile femeia-

39
DORIN NASTAS

complice se comporta foarte prietenos cu bărbaţii creând premisa unui flirt. Cercetătorii urmăreau
numărul de avansuri pe care le formulau bărbaţii în comunicarea cu complicele-femeie. S-a constatat că
persoanele care, ca urmarea a succesului, aveau stima de sine ridicată făceau de două ori mai multe
tentative de iniţiere a curtării femeii frumoase (încercarea de a afla numărul telefonului, invitarea la o
cină). Situaţia era inversă pentru bărbaţii care suferiseră o scădere a stimei de sine ca urmare a
eşecului. Aceştia din urmă erau de două ori mai activi în a cuceri inima femeii mai puţin atractive!
Cercetările menţionate anterior prezintă similaritatea atractivităţii fizice ca fiind o premiză a
iniţierii, aprofundării şi sedimentării relaţiilor interpersonale. Dar Zajonc, Adelman, Murphy şi Niedenthal
(1987) ne propun să abordăm şi o altă perspectivă asupra similarităţii fizice. În opinia acestor
cercetători, în anumite contexte, similaritatea poate fi şi rezultatul relaţiilor apropiate de lungă durată şi
nu doar premisa acestora.
Pentru aşi demonstra justeţea acestei afirmaţii cercetătorii au rugat participanţii să privească 48
de poze cu bărbaţi şi femei şi să încerce să ghicească cine cu cine este căsătorit. În realitate fotografiile
aparţineau unui număr de 12 cupluri, fiecare bărbat şi femeie fiind pozate la începutul relaţiei şi după o
căsnicie de 25 de ani. Rezultatele au arătat că participanţii au ghicit semnificativ mai bine cine cu cine
era căsătorit când au privit feţele oamenilor după un sfert de secol de căsnicie. De ce? În viziunea
autorilor acestui studiu trecerea timpului face feţele celor doi să semene tot mai mult pentru că ei se
confruntă în comun cu foarte multe situaţii, reacţionând la ele similar din punct de vedere afectiv. Astfel,
climatul afectiv al cuplului sculptează, prin exersarea preferenţială a unor grupuri musculare ale feţei, o
similaritate a expresiei faciale: el poate fi blond şi ea brunetă, unul e înalt iar celălalt e scund, însă feţele
lor devin în timp tot mai similare (Tomkins, 1962). La fel cum în body-building aceleaşi exerciţii
musculare vor sculpta relativ la fel diferite corpuri, exersarea aceloraşi muşchi faciali ca urmare a trăirii
unor emoţii identice va grava acelaşi chip pe feţe iniţial diferite: ele vor deveni la fel de triste sau vesele
şi vor îmbătrâni brăzdate de cute similare!

III.3.2. Primatul divergenţei

Am văzut anterior cât de importantă este similaritatea pentru a promova atracţia interpersonală.
Dar care este rolul disimilarităţii, ce se întâmplă atunci când, de exemplu, atitudinile celor doi sunt foarte
diferite, sunt divergente?
Milton Rosenbaum (1986), analizând rezultatele cercetărilor din paradigma similarităţii
atitudinale, a ajuns la concluzia că aceasta are o serie de limite. De regulă, cercetările în această
paradigmă nu includeau o situaţie experimentală de control (cea în care lipsea informarea subiectului cu
privire la gradul de similaritate cu persoane necunoscută) sau manipularea numărului şi proporţiei
atitudinilor divergenţe. Or este posibil ca nivelul atracţiei faţă de un străin să fie influenţat deopotrivă de
similaritatea dar şi de divergenţa la nivelul atitudinilor.
În acelaşi timp se cunoaşte faptul că informaţiile negative sunt mult mai informative: oameni
procesează cu prioritate, mai rapid şi mai atent în special informaţiile negative (de ex. Ohman,
Lundqvist şi Esteves, 2001). Se crede că această propensiune sau înclinaţie spre informaţia negativă
este o moştenire evoluţionistă: orice stimul negativ este potenţial periculos şi merită mai multă atenţie şi
vigilenţă din partea individului. Astfel, atitudinile divergente pot fi considerate informaţii negative,
neplăcute şi ar putea fi mai importante în a influenţa gradul de atracţie sau respingere interpersonală.
Ţinând cont, pe de o parte, de limitele paradigmei similarităţii atitudinale amintite deja şi, pe de
altă parte, de prioritatea şi relevanţa procesării informaţiilor negative de către sistemul psihic uman
Rosenbaum (1986) a emis ipoteza repulsiei. Conform acesteia, anume atitudinile divergente, şi nu
cele similare, sunt responsabile de măsura în care o persoană necunoscută trezeşte simpatie şi atracţie
sau reversul – aversiune şi repulsie. Deşi în sprijinul acestei ipoteze au fost prezentate evidenţe

40
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

empirice ea nu a reuşit să desfiinţeze premisa opusă – ipoteza similarităţii. De fapt cele două ipoteze
au reuşit să fie integrate armonios într-un model care rafinează înţelegerea noastră asupra impactului
perceperii similarităţii şi divergenţei asupra atracţiei şi respingerii interpersonale.

III.3.3. Modelul atracţiei interpersonale

Modelul atracţiei interpersonale (Byrne, Clore şi Smeaton, 1986) a apărut ca urmare a
combinării ipotezei similarităţii şi ipotezei repulsiei într-un model procesual bi-secvenţial (urmăriţi
prezentarea grafică a modelului în Cadrul III.6).

Cadrul III.6
Modelul atracţiei interpersonale
(Byrne, Clore şi Smeaton, 1986)

Cunoaştem o persoană

Divergenţă
pronunţată Evitare sau
Verificarea divergenţei
respingere
Absenţa
divergenţelor Similaritate
insuficientă
Verificarea similarităţii Indiferenţă
Similaritate
pronunţată
Continuarea
Atracţia iniţială contactului

Conform acestui model atunci când întâlnim o persoană necunoscută, pentru început, suntem
atenţi în a verifica dacă posedă caracteristici care sunt diferite de ale noastre. Dacă diferenţele sunt
multiple şi intense vom avea tendinţă să evităm sau să respingem activ acea persoană. În cazul în care
elementele divergenţe sunt infime sau neglijabile vom trece la următoarea etapă. De data aceasta vom
căuta elemente de similaritate interpersonală. Dacă constatăm că similarităţile sunt puţine şi
nesemnificative cel mai probabil vom avea o atitudine de indiferenţă, neutră din punct de vedere afectiv
şi lipsită de motivaţia de continuare sau căutare activă a aprofundării interacţiunii sau comunicării cu
acea persoană. În cazul în care similaritatea este pronunţată, atracţia interpersonală se va accentua
promovând dorinţa de continuare şi căutare activă a interacţiunii cu noua cunoştinţă.
Modelul prezentat are meritul de a fi simplu şi intuitiv, reuşind o integrare a perspectivelor
teoretice divergente şi oferă totodată o viziune dinamică asupra procesului formării primelor impresii şi
impactul acestora asupra atracţiei sau respingerii interpersonale.

41
DORIN NASTAS

IV. EMOŢIILE ÎN VIAŢA SOCIALĂ

În cercetarea psihologică există momente şi epoci în care anume concepte, teorii, procese sau
chiar dimensiuni ale vieţii psihice au o pondere mai mare, conturând un fel de „tendinţă” în cercetare,
similară celor observabile în domeniul vestimentaţiei. Precum în vestimentaţie se poartă, de exemplu,
pălării largi, apoi mici sau medii spre a se revine ulterior, altfel, dar din nou, la cele largi, există şi o
„modă a subiectelor de cercetare”. În cercetarea psihologică, inclusiv în psihologia socială, astăzi „se
poartă” sau este „la modă” să se discute foarte mult despre emoţii. Desigur, despre o dinamică afectivă
asociată funcţionării inconştientului s-a discutat mult şi altă dată: în fond, întreg demersul psihanalitic s-
a bazat pe această relaţie. Astăzi însă, odată cu avansul metodologic, conceptual, statistic şi tehnologic
din ultimele decenii, studiul vieţii afective este „sub lupa experimentului”, „pe mâna computerelor” şi „în
obiectivul scanerului cerebral”, chiar şi cu privire la partea sa inconştientă.
După perioada clasică în care psihologia socială a fost dominată preponderent de teorii şi
concepte motivaţionale (anii 40-70), apoi una modernă – asociată cu „revoluţia cogniţiei sociale” (anii
70-90) – începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, se poate observa o „redescoperire a
afectivităţii”. Pe lângă faptul că în programele academice, alături de clasicele cursuri întitulate
„psihologie cognitivă” sau „psihologia motivaţiei” apar frecvent şi titluri precum „psihologia emoţiilor”, în
chiar interiorul psihologiei sociale interesul pentru viaţa afectivă este în creştere, e tot mai „în vogă”.
Spaţiul şi natura discursului nu ne permit să insistăm mult asupra exemplificării amploarei
revenirii studiului afectivităţii în psihologia socială. Ne vom rezuma doar să menţionăm faptul că, în unul
din cele mai recente manuale de psihologie socială semnat de doi cercetători de renume – Roy
Baumeister şi Brad Bushman – apare în premieră un capitol întitulat „Emoţie şi afect” (Baumeister şi
Bushman, 2008; 2011; 2014). Apariţia unui astfel de capitol, într-un manual de psihologie socială scris
în limba engleză şi semnat de persoane de primă notorietate în domeniu, consfinţeşte acumularea de
date suficiente şi importante ce prezintă progresul cunoaşterii psihosociale a emoţiilor. Un astfel de
capitol, cel puţin la nivelul cunoaşterii subsemnatului, nu este de regăsit în manualele din deceniul
anterior.
În această temă vom face o foarte scurtă introducere în atmosfera abordării psihosociale a vieţii
afective, insistând, evident, în special asupra emoţiilor şi rolului acestora în viaţa socială. Vor urma teme
în care emoţiile sociale particulare – invidia, gelozia şi jena – vor fi abordate în detaliu.

IV.1. NIVELURI ALE VIEŢII AFECTIVE

Afectivitatea umană are o multitudine de forme particulare de manifestare. Una din manierele
prin care putem face o ordonare grosieră a acestora este să ţinem cont cu precădere de complexitatea
lor. Cele mai simple, dar şi dificil de surprins, sunt procesele şi reacţiile afective automate. La un nivel
mediu de complexitate se vor situa emoţiile. Cele mai complexe şi durabile forme de afectivitate sunt
sentimentele. Vom analiza succint fiecare nivel, revenind apoi la analiza detaliată a emoţiilor.

IV.1.1. Afectele automate

Studiile moderne relevă faptul că arareori suntem indiferenţi şi mai tot timpul afectuoşi. Mai mult
chiar, nu putem să fim absolut impasibili, chiar dacă ne-am propune. Chiar şi atunci când ne aflăm „într-

42
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

o stare calmă” vom avea faţă de orice element procesat de sistemul psihic o reacţie afectivă super-
rapidă, efemeră şi inaccesibilă introspecţiei. Simpla privire a oricărui obiect este capabilă să evoce o
„micro-scânteiere afectivă” în interiorul nostru! Nici chiar lectura acestui curs nu poate fi făcută într-o
manieră de calm total şi neutralitate afectivă (mai ales dacă, prin excepţie, e prima lectură şi mai e o zi
până la examen!).
Uneori, în cazuri extreme, putem să constatăm justeţea afirmaţiei precum că „percepţia poate
să fie afectivă”. Imaginaţi-vă că vedeţi un pahar cu apă. Ce trăiri afective aveţi când priviţi cu ochii minţii
– în imaginar – un pahar cu apă? Probabil, marea majoritate va constata ca nu resimt adierea vreunui
vânt afectiv. Acum încercaţi să vă imaginaţi că anterior privirii acelui pahar aţi avut două experienţe
diferite. Într-un caz, aţi făcut o drumeţie urcând şi coborând un munte, uitând însă să vă luaţi provizii de
apă; iar în celălalt caz, că acum o oră aţi participat la un concurs amuzant prin care se urmărea
„identificarea lui Setilă”: concurenţii trebuiau să bea cât mai multă apă într-un interval de timp prestabilit.
Cu ce ochi veţi privi paharul cu pricină şi ce veţi resimţi în aceste din urmă cazuri? Probabil că reacţia
afectivă va deveni evidentă de data aceasta: veţi resimţi dorinţă şi bucurie în primul caz sau repulsie şi
dezgust, în cel de-al doilea caz1. De regulă, astfel de situaţii exotice ni se întâmplă să le trăim arareori şi
totuşi, de fiecare dată, atunci când privim un obiect – fie şi un pahar cu apă – el ne produce reacţii
afective automate!
Termenii „automat”, „proces automat” sau „procesare automată” sunt frecvent folosiţi în
psihologia modernă, atât în cea cognitivă cât şi în psihologia socială. Ce semnifică aceşti termini? De
cele mai multe ori procesele automate sunt privite ca fiind procese psihice inconştiente care „se
derulează rapid, nu necesită atenţie şi nu pot fi evitate” (Dijksterhuis, 2007, p. 85). John Bargh şi Tanya
Chartland afirmă că „trăsura proceselor automate” este propulsată de „patru cai” ce prezintă calităţile
acestor procese: ele sunt procese inconştiente, eficiente, involuntare şi necontrolabile (Bargh şi
Chartland, 1999).
Reacţiile afective automate comportă aceleaşi calităţi enunţate mai sus. Revenind la exemplul
anterior, cel cu paharul cu apă, atunci când îl vedem sau ni-l imaginăm se realizează o evaluare
inconştientă, rapidă şi involuntară a acestuia în care paharul cu apă este apreciat în raport cu valoarea
lui actuală pentru persoana noastră. După această evaluare rezultă o micro-reacţie afectivă care poate
fi pozitivă (de plăcere-apropiere: „îmi place şi doresc”) sau negativă (de respingere-distanţare: „nu-mi
trebuie şi vreau să evit”). Dacă nu ne aflăm în una din cele două situaţii extreme – după escaladarea
muntelui sau îmbuibarea din concurs – intensitatea reacţiei afective va fi atât de mică încât nu o vom
putea sesiza conştient şi distinct. Dar asta nu înseamnă că ea nu se va produce.
Aceste afecte, foarte mici şi aparent insignifiante, nu se pierd însă. Ele se adună, „picătură cu
picătură” şi, dacă sunt suficient de multe, pot duce la „umplerea găleţii”. Această acumulare treptată de
reacţii afective pozitive sau negative pot duce, în timp, la influenţarea fundalului afectiv general pe care
îl resimţim pe moment. Avem un cuvânt pe care-l folosim atât în cotidian cât şi în psihologie pentru a
defini această stare afectivă difuză, de fundal: dispoziţie sau dispoziţie afectivă. Dispoziţia afectivă nu
este compusă doar din cumularea, picătură cu picătură, a reacţiilor afective automate. La acumularea
bunei sau relei dispoziţii contribuie o mulţime de factori – atmosferici, ereditari, somatici, relaţionali,
profesionali etc. – dar şi micile reacţii afective automate. Dispoziţiile se constituie treptat şi au o mare

1 Dacă cineva şi-a întrerupt lectura ca să bea puţină apă (sau altceva) este pentru simplul fapt că textul a facilitat
conştientizarea nevoii de a restabili echilibrul homeostatic al apei în corp.

43
DORIN NASTAS

inerţie în a se schimba. Dispoziţiile afective devin conştiente atunci când intensitatea cumulativă atinge
un punct critic: când „găleata se umple” – fie cea cu „miere”, fie cea cu „fiere”!

IV.1.2. Emoţiile situaţionale

Dacă despre reacţiile afective automate nu ne dăm seama că există, iar instalarea unei
dispoziţii anume este conştientizată cu mare întârziere, emoţiile se instalează relativ repede, sunt
intense şi durează suficient de mult încât să ne dăm seama de existenţa lor. Pentru că despre definirea
emoţiilor, clasificarea acestora, componentele şi funcţiile pe care le au vom discuta în detaliu în alte
secţiuni, ne rezumăm doar prin a preciza aici că emoţiile reprezintă reacţii afective conştiente ce
intervin, de regulă, ca urmare a perceprii şi evaluării situaţiei actuale, mai ales a unor modificări rapide
şi neaşteptate ale acesteia. Situaţia poate fi una socială sau asocială, percepută nemijlocit, imaginară
sau chiar implicită.

IV.1.3. Sentimentele durabile

Emoţiile vin, se instalează, ne posedă un interval de timp relativ scurt, de regulă într-o manieră
intensă, pentru ca, mai apoi ... să devină trecut, memorie autobiografică. Sentimentele sunt însă altfel.
Ele sunt marcate mai întâi de toate de o mare stabilitate temporală. Sentimentele pot avea o intensitate
care episodic poate atinge chiar cotele unei emoţii intense dar, per ansamblu, sunt „mai aşezate”, mai
„sedimentate cognitiv”. Sentimentele sunt raportări evaluativ-afective de lungă durată, asemănându-se
cu atitudinile conştiente. În structura lor elementul cognitiv poate ajunge chiar dominant sub forma unor
convingeri şi credinţe bine şi coerent argumentate. De exemplu, adevărata dragoste faţă de patrie (alias
„patriotismul”) nu este doar o emoţie de scurtă durată (deşi se poate situaţional manifesta ca atare), ci
mai degrabă un sentiment, dar şi o atitudine şi credinţă totodată.

IV.1.4. Dimensiunile afectivităţii

După cum deja aţi remarcat, progresul de la nivelul reacţiilor afective elementare spre cel al
emoţiilor şi sentimentelor poate fi trasat şi apreciat de-a lungul unor dimensiuni care suferă modificări
graduale.
Astfel, se poate remarca, în primul rând, o creştere treptată a complexităţii manifestărilor
afective: reacţiile afective automate sunt simple, emoţiile denotă o complexitate şi variabilitate
structurală mai mare, iar sentimentele se pot asemăna mult, sau chiar confunda, cu vaste şi diverse
structuri cognitive.
În al doilea rând, creşte durata manifestărilor afective şi totodată rezistenţa temporală a
acestora: reacţiile afective automate sunt simple sclipiri efemere, emoţiile au o durată de regulă jalonată
de prezenţa unei situaţii în realitate sau doar în mintea subiectului, sentimentele fiind în acest sens cele
mai longevive.
În al treilea rând, se poate remarca faptul că există o creştere treptată a gradului de
conştientizare a reacţiilor afective la care are acces subiectul: dacă reacţia afectivă automată nu poate fi
conştientizată, când discutăm despre sentiment acesta nu poate fi conceput decât ca o trăire ce implică
cu necesitate conştientizarea sa.
În al patrulea rând, şi în continuarea aprecieri anterioare, se poate remarca o creştere
progresivă a ponderii elementului cognitiv: dacă în cazul afectului automat acesta aproape că lipseşte,
la nivelul sentimentelor este o prezenţă cardinală, covârşitoare chiar.

44
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

În al cincilea rând, variabilitatea culturală a trăirilor este şi ea în creştere: dacă reacţia afectivă
automată este postulată ca fiind inevitabilă şi prezentă transcultural, unele emoţii pot fi foarte diferite de
la o cultura la alta (sau chiar pot lipsi din limbajul şi registrul emoţional al unor culturi), iar sentimentele
pot remarca o specificitate şi diversitate culturală şi mai accentuată.
În ultimul rând, ţinând cont de cele deja menţionate, însăşi complexitatea identificării şi
descrierii celor trei niveluri ale vieţii afective creşte în dificultate, ajungând la cote maxime în cazul
sentimentelor.

IV.2. DEFINIREA PSIHOSOCIALĂ A EMOŢIILOR

Navigând printre multitudinea definiţiilor disponibile am ales să prezentăm doar trei dintre
acestea.
Primele două definiţii sunt pescuite de pe paginile a două enciclopedii de psihologie socială. Ele
sunt la o distanţă temporală de mai bine de un deceniu una de cealaltă – 1995 şi 2007 – reflectând
astfel atât continuitatea dar şi evoluţia modernă a înţelegerii psihosociale a emoţiei. Iată cele două
definiţii:

“Emoţiile sunt reacţii la evenimentele semnificative pentru persoane, incluzând reacţiile

fiziologice, comportamentale, cognitive, şi experienţele subiective de plăcere sau
neplăcere” (Parrott, 1995, p. 198)

“Emoţiile pot fi definite drept stări psihologice compuse din gânduri şi trăiri subiective,
modificări fiziologice, comportamente exprese şi predispoziţii de a acţiona. Combinaţia
precisă al acestor elemente diferă de la o emoţie la alta, o emoţie putând fi însoţită sau
nu de comportamente vizibile. Acest complex de stări şi comportamente este declanşat
de un eveniment fie trăit nemijlocit, fie doar reamintit” (Manstead, 2007, p. 285)
Cele două definiţii prezintă emoţiile ca reacţii la o situaţie relevantă pentru subiect, situaţie care
este fie prezentă nemijlocit, fie retrăită prin reamintire. Se poate remarca şi faptul că emoţiile sunt mai
curând o constelaţie sau un set de elemente psiho-comportamentale printre care se pot distinge
următoarele componente:
 Componenta obiectivă (antecedentele situaţionale);
 Componenta cognitivă (cunoaşterea şi aprecierea situaţiei);
 Componenta subiectivă (trăiri experienţiale subiective);
 Componenta motivaţională (raportarea la scopuri sau tendinţele de a acţiona prezente anterior sau
concomitent emoţiei şi generarea unor tendinţe acţionale emergente stării emoţionale)
 Componenta somatică (modificări fiziologice produse de activarea sistemului nervos autonom)
 Componenta comportamentală (exprimarea facială, non-verbală, para-verbală şi verbală a
prezenţei emoţiei)

Dacă ar fi să le privim comparativ, cele două definiţii denotă câteva diferenţe. În prima definiţie
sunt menţionate mai puţine componente: lipseşte componenta motivaţională. Se poate observa şi faptul
că, în ansamblul său, cea de-a doua definiţie este mai lungă şi mai plină de detalii: se acordă o mai
mare atenţie ideii de complexitate a emoţiei, se remarcă posibilitatea asamblării diferenţiate a emoţiei
prin participarea inegală sau parţială a componentelor sale, se aminteşte expres despre trăirea emoţiei
şi ca o reacţie la o situaţie prezentă doar în imaginarul individului.

45
DORIN NASTAS

Cea de-a treia definiţie, temporal situată cam la mijloc între primele două, am ales-o pentru că
aduce câteva nuanţe semantice importante de reţinut. Iată pentru început textul acestei definiţii:

„Definim emoţiile ca fiind patern-uri episodice, cu o durată relativ scurtă, fondate biologic, care
organizează percepţia, experienţa, fiziologia, acţiunea şi comunicarea, reprezentând un răspuns la
provocările şi oportunităţile fizice şi sociale specifice” (Keltner şi Gross, 1999, p. 468)

Câteva lucruri ar fi de comentat în legătură cu această definiţie. Mai întâi de toate, ea subliniază
unitatea elementelor componente ale emoţiei: percepţia, experienţa, fiziologia, acţiunea şi comunicarea
sunt sub-ansambluri ale unui patern unitar şi complex al emoţiei. În al doilea rând, prin menţionarea
sintagmei „patern-uri ... fondate biologic” se subliniază o continuitate a gândirii emoţiilor ca reacţii
adaptative ce apar în cursul evoluţiei organismului, o evoluţie plasată simultan într-un mediu deopotrivă
„fizic şi social”. În final, definiţia este importantă şi pentru că prezintă detalii suplimentare inerente
mediului faţă de care emoţia este o reacţie: acesta poate să fie ostil, contrar intereselor individului,
constituind obstacole provocatoare sau poate fi binevoitor, favorabil individului, oferindu-i oportunităţi
congruente cu intenţiile sau scopurile sale. Astfel devine mai evidentă şi natura funcţională a emoţiilor:
ele ajută la depăşirea obstacolelor externe şi facilitează folosirea oportunităţilor prezente într-o situaţie.
Cele trei definiţii pot fi înţelese ca reprezentând o abordare „din interior” a emoţiei: ele se referă
la ceva ce se petrece cu precădere în interiorul individului, chiar dacă aceasta este relevată
observatorului prin măsurări somatice sau comportamentale. Într-adevăr, este oare posibilă o altă
abordare decât aceasta? Îndrăznim să spunem că, cel puţin în cazul unor emoţii, este foarte importantă
înţelegerea naturii şi structurii antecedentelor situaţionale ale emoţiilor. Acestea se constituie ca nişte
factori situaţionali care înainte şi relativ independent de subiect exercită o presiune spre instalarea,
trăirea şi exprimarea unei emoţii. Antecedentele situaţionale ale emoţiilor mai sunt numite uneori situaţii
specifice. Dacă ţinem cont că aceste antecedente există înainte şi independent de subiectul cu care
urmează să intre în interacţiune pentru a produce o emoţie, le putem considera ca o componentă a
emoţiei, una însă ce reprezintă o abordare „din exterior” a acesteia, o componentă „detaşată” şi regăsită
în structura situaţiei.
În continuare vom analiza fiecare componentă a emoţiei – atât cea „din exterior” cât şi cele „din
interior” – arătând totodată modul în care acestea se „asamblează” într-o reacţie emoţională complexă.

IV.3. COMPONENTELE EMOŢIEI

IV.3.1. Asamblarea şi activarea componentelor stării emoţionale

Marea majoritate a autorilor sunt de acord că emoţia poate fi privită ca un „răspuns complex la
situaţia actuală” şi că, în structura acestui răspuns, putem identifica cinci componente distincte: reacţii
cognitive, motivaţionale, subiective, somatice şi comportamentale. Deşi există opinii care consideră că
aceste componente nu sunt tot timpul prezente cu necesitate (unele stări emoţionale pot avea,
ocazional sau cronic, doar unele dintre componentele enumerate) în prezentarea noastră le vom
considera pe toate ca fiind indispensabile stărilor emoţionale.
În acelaşi timp, unele teorii susţin că activarea emoţiei se poate produce pornind cu oricare
dintre componentele emoţiei (de ex.: dacă mimezi suficient de mult timp şi cu diligenţă „masca facială a
fericirii” – componenta comportamentală – aceasta va activa şi celelalte componente ale emoţiei de
bucurie) sau prin declanşarea simultană a tuturor componentelor. Din nou, vom considera şi vom

46
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

prezenta doar opinia dominantă în acest sens şi anume, perspectiva conform căreia activarea
componentelor emoţionale urmează, de regulă, un parcurs secvenţial şi standard. Astfel, de cele mai
multe ori, instalarea emoţiei este posibilă pentru că anumite antecedentele situaţionale specifice
susceptibile să declanşeze o emoţie există în structura unei situaţii (componenta obiectivă). Urmează
momentul în care individul intră în contact cu situaţia sau evenimentul: are loc perceperea sau
cunoaşterea situaţiei şi evaluarea acesteia din punct de vedere a mai multor criterii sau dimensiuni de
apreciere cognitivă (relevanţa pentru scopul actual sau cronic, natura interferenţei cu acesta,
expectanţele faţă de posibila evoluţie a situaţiei, aprecierea potenţialului de a face faţă situaţiei,
aprecierea cauzalităţii evenimentului etc.; componenta cognitivă). Interacţiunea primelor două elemente
este hotărâtoare pentru instalarea unei emoţii şi caracterul particular al acesteia. Subsecvent individul
re-simte emoţia (în engleză: „feeling”) într-o manieră subiectivă, ca o experienţă existenţială internă
(componenta subiectivă). Această trăire subiectivă influenţează modul de pregătire a răspunsului care
va rezulta ca o consecinţă a emoţiei: sunt amorsate anumite piste sau tendinţe comportamentale
(componenta motivaţională). Necesităţile energetice ale trăirilor subiective şi pregătirea unor tendinţele
acţionale reclamă o susţinere şi participare susţinută a organismului. În funcţie de perceperea situaţiei,
natura trăirilor afective şi orientarea motivaţională curentă sistemul nervos autonom produce un anume
patern de activare fiziologică specific (componenta somatică) necesar pentru menţinerea psiho-
energetică a unei stări emoţionale anume. În final, după activarea tuturor componentelor anterioare,
emoţia ajunge să fie „vizibilă în exterior”, exteriorizându-se în comportamente faciale, non-verbale, para-
verbale, sau chiar verbale (componenta comportamentală). Odată cu activarea expresiei
comportamentale a emoţiei putem să spunem că emoţia devine plenar prezentă - ca o reacţie complexă
identificabilă pe mai multe planuri de manifestare.
Ca atare, deşi le-am prezentat secvenţial, în opinia mai multor autori ultimele componentele –
„pachetul subiectiv-motivaţional-somatic-comportamental” – reprezintă miezul stării emoţionale,
deopotrivă trăirea şi manifestarea acesteia şi ele acţionează mai degrabă simultan, sunt precum „un
cvartet în concert”. După ce starea emoţională este instalată, trăită şi manifestă tendinţele acţionale se
pot traduce în răspunsuri comportamentale subsecvente ce reflectă valenţele motivaţionale ale
emoţiilor. În acest context însă ele trebuie înţelese în calitate de rezultate ale emoţiilor nu ca şi parte a
acesteia (consecinţele comportamentale ale emoţiei).
În continuare completăm descrierea dinamicii instalării, trăirii şi manifestării emoţiei, creionând
mici detalii cu privire la fiecare componentă în parte.

IV.3.2. Componenta obiectivă: antecedentele situaţionale

Această componentă este oarecum separată de emoţie: ea se află în însăşi natura
caracteristicilor situaţiei. Ea reprezintă o potenţialitate ca o anume situaţie să declanşeze o emoţie dar
nu este o certitudine a acesteia. Ştiind însă anumite lucruri cu privire la ce fel de situaţii sunt cel mai
adesea premise externe pentru declanşarea emoţiilor putem anticipa o reacţie afectivă. La fel, dacă nu
cunoaştem date despre alte componente ale emoţiei deja trăite de cineva, putem deduce genul de
reacţie afectivă care s-a produs cunoscând doar natura antecedentelor situaţionale.

IV.3.3. Componenta cognitivă: cunoaşterea şi evaluarea situaţiei

Reacţia afectivă, oricât de complexă nu ar fi ea, este mai întâi de toate o raportare a individului
la informaţia pe care o are pe moment activă în câmpul conştiinţei. Comparativ cu super-computerele
sau ipoteticii roboţi-androizi (de genul personajul Data din cunoscuta producţie televizată Star Trek) nu

47
DORIN NASTAS

putem rămâne absolut impasibili, total indiferenţi, neutri din punct de vedere afectiv, faţă de conţinutul
cognitiv pe care-l procesăm, oricare nu ar fi acesta. Anterior menţionasem faptul că până şi simpla
percepţie a unui obiect oarecare trezeşte în noi reacţii afective automate. Dacă însă informaţia este
deopotrivă mai complexă şi mai plină de semnificaţii relevante cu privire la propria noastră persoană,
intensitatea reacţiei noastre afective poate atinge amploarea unei emoţii. În marea majoritate a cazurilor
emoţia este trăită atunci când „ne confruntăm pe neaşteptate cu o schimbare semnificativă” (Ben-Ze'ev,
2000, p. 58; sublinierea noastră). Practic, nu informaţia per se, ci semnificaţia acesteia, este cea care
determină sau nu o anume reacţie emoţională. De exemplu, dacă ajungi în curte şi vezi un câine mare
care aleargă spre tine poţi resimţi o emoţie. Dacă e o curte străină şi e un câine necunoscut, probabil
emoţia va fi de frică. Dacă este curtea bunicii şi e câinele pe care l-ai crescut de mic şi nu l-ai văzut
câteva luni, probabil emoţia va fi de bucurie. E limpede: natura trăirii afective – o emoţie pozitivă sau
una negativă – precum şi specificul acesteia – în acest caz frică sau bucuria – sunt rezultatul perceperii
şi evaluării situaţiei externe prin raportarea la noi, la semnificaţiile specifice şi relevante pentru persoana
noastră. Pentru un observator care nu ne cunoaşte, situaţia este tot timpul percepută la fel: un câne
aleargă spre un om.
În fiinţa umană lanţul de procesare a informaţiei „cogniţie-evaluare” se derulează cu rapiditate,
automat şi nu poate fi întrerupt. Unii autori consideră că informaţia (cogniţia) şi aprecierea acesteia
(evaluarea) pot fi considerate ca şi componente separate ale emoţiei (Ben-Ze'ev, 2000). Noi le-am
prezentat însă împreună, respectând tendinţa generală în domeniul studiului psihologic al emoţiilor.

IV.3.4. Componenta subiectivă: trăiri interne

După ce primele două componente sunt prezente emoţia este „resimţită pe din interior” sub
formă unor experienţe subiective particulare (în engleză feelings). Oricât de empatic nu ai fi, trăirile
emoţionale şi experienţele afective subiective ale altuia nu-ţi vor putea fi cunoscute în profunzimea şi
amploarea lor niciodată. Totuşi cercetările au pus în evidenţă că, dincolo de inaccesibila ideosincrazie a
trăirilor afective asociate unei emoţii, există şi elemente comune care se regăsesc frecvent la marea
majoritate a persoanelor când trăiesc o emoţie anume. Vom vorbi despre semnalmentele experenţiale
ale unor emoţii particulare – ale ruşinii, vinovăţiei şi jenei – în temele ulterioare.

IV.3.5. Componenta motivaţională: tendinţe acţionale

Emoţiile încep prin a fi reacţii la situaţiile cu care se confruntă subiectul şi imediat, în pasul doi,
se constituie ca premise ale acţiunilor. Altfel spus, emoţia intervine pentru a ne pregăti şi mobiliza
pentru anume acţiuni. În limba engleză legătură etimologică şi semantică între emoţie şi comportament
este foarte evidentă: cuvintele „emotion” (emoţie) şi „motion” (mişcare) diferă doar printr-o literă. De
aceea considerăm emoţia ca fiind un fel de „motivaţie secundară”, subliniind astfel faptul că, una din
consecinţele inevitabile ale unei emoţii este incitarea sau înclinarea spre anume acţiuni. Componenta
motivaţională reprezintă „dorinţa sau disponibilitatea de a menţine sau a schimba o circumstanţă
actuală, trecută sau anticipată” (Ben-Ze'ev, 2000, p. 60).
Concluzionând putem spune că rezultatul evaluărilor şi trăirilor subiective este motivant. Toate
motivele şi respectiv, tendinţele acţionale sau comportamentele pe care le incită, pot fi grupate în
tendinţe de „apropiere” (inclusiv menţinere) sau „distanţare” (inclusiv schimbare). Evident, ne dorim
apropierea şi menţinerea circumstanţelor care ne produc plăcere şi urmărim evitarea sau schimbarea
celor care ne sunt neplăcute, iar emoţiile departajează circumstanţele plăcute de cele neplăcute.

48
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

În opinia exprimată de Aaron Ben-Ze'ev (2000) componenta motivaţională a emoţiilor poate fi

conectată cu comportamentele subsecvente instalării stării emoţionale în trei maniere: (a) într-o manieră
directă, atunci când trăirea emoţională duce cu necesitate la comportamente manifeste ce exprimă
emoţia; (b) sub forma unei dorinţe puternice (în engleză: „desire”, „want”) ce trezeşte tendinţe acţionale
inhibate însă în manifestarea lor directă de restricţiile impuse de structura şi normele situaţiilor sociale în
care se află subiectul; (c) sub forma unor preferinţe vagi sau vise (în engleză: „mere wish”) care nu sunt
menite din start să fie conectate cu acţiuni concrete în vederea atingerii lor. Unele dintre emoţii sunt mai
puternic ancorate în acţiunea propriu-zisă sau tendinţe acţionale (de ex.: dorinţa sexuală, ura, frica),
altele sunt mult mai slab legate de acestea (de ex.: invidia, speranţa, nostalgia, regretul).

IV.3.6. Componenta somatică: modificări fiziologice

Emoţiile ne pregătesc organismul pentru anumite acţiuni şi aceasta se întâmplă inclusiv prin
faptul că are loc o creştere a „energiei psihice”. Această energizare se obţine inclusiv prin activarea
fiziologică a corpului. Faţă de situaţia opusă stării emoţionale – cea de calm – într-un epizod emoţional
diverşi parametri ai corpului se modifică. Cercetătorii au identificat că pentru anumite clase de emoţii
sau emoţii discrete se modifică astfel de parametri măsurabili ai corpului precum conductibilitatea
electro-galvanică a pielii, presiunea arterială, frecvenţa şi profunzimea respiraţiei, temperatura corpului
etc. Aceste schimbări, cel puţin în cazul emoţiilor primare, par să fie în conformitate cu tipul de reacţie
pe care emoţia respectivă o reprezintă cel mai bine: corpul este pregătit din punct de vedere fiziologic
pentru a face faţă mai bine unei „lupte” (în engleză: „fight-reaction”; de exemplu, în cazul mâniei) fie
pentru a părăsi situaţia periculoasă (în engleză: „flight-reaction”; de exemplu, în cazul fricii) (Ax, 1953;
Stemmler, Heldmann, Pauls şi Scherer, 2001; Christie şi Friedman, 2004; Rainville, Bechara, Naqvi şi
Damasio, 2006).
Rolul activării fiziologice poate fi, în anumite situaţii, chiar hotărâtor, putând deveni cauza
declanşării şi instalării unor emoţii. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie cercetările realizate
de Stanley Schachter şi colaboratorii săi (Schachter şi Singer, 1962). Conform teoriei celor doi factori
ai emoţiei sau teoriei etichetării cognitive a activării fiziologice (Schachter şi Singer, 1962) o emoţie
nu poate exista decât dacă are loc o activare fiziologică a corpului (primul factor) iar ulterior experienţa
subiectivă asociată acestei activări este etichetată cognitiv prin asocierea unei categorii lingvistice
(factorul secund). Desigur, valabilitatea acestei teorii este circumscrisă unui număr relativ redus de
situaţii – când se produce o activare fiziologică a corpului anterioară oricărei stări emoţionale – şi nu se
extinde pentru toate emoţiile, mai ales pentru cele mai „reci”, legate puternic de procesele cognitive.
Apropo, poligraful sau, cum i se mai spune, „detectorul de minciuni”, este folosit ca urmare a
existenţei fenomenului de modificare a parametrilor fiziologici ai corpului asociate trăirilor emoţionale.
De fapt, frica de a nu fi descoperită minciuna, frica ca emoţia depistată prin modificările fiziologice ale
corpului măsurate de poligraf, este cea care poate da în vileag falsitatea afirmaţiilor unui suspect.
Despre acest subiect vom discuta însă pe larg în anul următor, în cadrul cursului de psihologie judiciară.

IV.3.7. Componenta comportamentală: expresia externă

Modificările fiziologice sunt, de cele mai multe ori, ascunse în interiorul corpului. Ele reprezintă
veritabile „comportamente fiziologice” în baza cărora putem deduce că cineva trăieşte un epizod
emoţionant. Totuşi, pentru identificarea lor, ne trebuie un echipament special de care nu dispunem în
cotidian. Dar pentru că în comunicarea de zi cu zi – interpersonală, de grup sau socială – transmiterea
şi decelarea informaţiei cu privire la stările emoţionale ale interlocutorilor este foarte importantă, există

49
DORIN NASTAS

alternative prin care emoţiile se pot face cunoscute. Emoţiile se exteriorizează prin mai multe categorii
de comportamente. Ele pot fi deduse prin monitorizarea şi interpretarea modulaţiilor asociate (a)
expresiilor faciale, (b) vocii, (c) gesticii, (d) posturilor corpului sau chiar (e) exprimării verbale.
Se discută foarte mult în ultimul timp despre inteligenţa emoţională, mai ales după apariţia
cărţilor de popularizare a acestui concept semnate de Daniel Goleman (de ex.: Goleman, 2008 / 1995;
2009). O parte a inteligenţei emoţionale se referă la abilitatea pe care o avem de a identifica şi a
interpreta corect modificările („vizibile” şi sau „auzibile”) în comportamentul celuilalt în scopul de a
înţelege starea afectivă în care se află sau genul de emoţie pe care o trăieşte. Nu toate emoţiile (mai
ales cele mai subtile şi complicate prin participaţia susţinută sau covârşitoare a proceselor cognitive) pot
fi cu uşurinţă „citite în comportament”, dar pentru emoţiile primare acest lucru pare să fie cu putinţă. Mai
mult chiar, e vital să fie posibil!

IV.3.8. Gruparea componentelor: instalarea, trăirea şi manifestarea emoţiei

Componentele emoţiilor, aşa cum au fost prezentate mai sus, fac parte într-o manieră unitară
din ceea ce numim o emoţie. În interiorul lor se poate face însă o distincţie şi grupare, oarecum formală,
între acele componente care sunt preponderent asociate fazei de instalare a emoţiei (componenta
obiectivă şi cea cognitivă), celei de trăire a acesteia (componenta subiectivă şi componenta
motivaţională) şi cele care mai degrabă constituie un produs al acestei stări, o manifestare a emoţiei
(componenta somatică şi componenta comportamentală).

ACTIVITATE
Aduceţi-vă aminte de un moment al vieţi in care aţi trăit o emoţie puternică pe care ulterior aţi
analizat-o din punct de vedere cognitiv la scurt timp după aceia. Sau poate fi o emoţie trăită de o
altă persoană pe care aţi observat-o şi analizat-o anterior detaşat, din perspectiva observatorului.
Revedeţi componentele emoţiei descrise mai sus în suportul de curs şi încercaţi să re-analizaţi
episodul emoţional din nou, de data aceasta prin prisma acestor componente. Descrieţi şi
consemnaţi experienţa realizării acestei activităţi. Includeţi rezultatul în portofoliul pentru psihologia
socială.

IV.4. CLASIFICAREA EMOŢIILOR

Dincolo de prezenţa unor perspective ştiinţifice diferite asupra naturii emoţiilor se poate
constata că oamenii folosesc în cotidian un vocabular afectiv vast care conţine referiri la multe emoţii
discrete. Pentru că numărul acestor emoţii este destul de impunător, la fel ca şi vocabularul afectiv, se
impune o ordonare a acestora.
Deşi există o multitudine de maniere în care emoţiile pot fi clasificate ne vom opri prin a distinge
doar două mari clase – emoţiile fundamentale (de bază) şi emoţiile sociale (secundare). Înainte însă
de a descrie cele două clase de emoţii este important să facem o precizare. În spatele acestei, dar şi a
oricărei altei clasificări a emoţiilor, se află ideea precum că experienţele noastre emoţionale sunt cu
adevărat separate, distincte una de cealaltă. Din acest punct de vedere, de exemplu, bucuria (în engl.:
„joy”) este o emoţie diferită de fericire (în engl.: „happiness”), asta chiar dacă uneori putem încurca sigla
lingvistică identificând o stare de bucurie ca fiind de fericire sau invers.
Există însă cercetători care susţin că experienţele noastre emoţionale sunt mai degrabă unitare
şi asemănătoare existând doar o diferenţiere grosieră de genul „afectivitate pozitivă” vs. „afectivitate

50
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

negativă”. Astfel, diferenţă dintre emoţii, ca în exemplul de mai sus, există şi se situează doar la nivelul
limbajului. Din această perspectivă, emoţiile distincte nu există decât sub forma unor „creaţii lingvistice”:
ele se datorează manierei în care noi folosim cuvintele, categorizând şi etichetând diferenţiat, doar din
punct de vedere lingvistic, experienţele pozitive sau negative ale vieţii afective (Barrett, 2006).
Poziţia dominantă este însă cea enunţată iniţial, cea pe care o urmăm şi noi: emoţiile sunt
experienţe cu adevărat distincte şi, pe cale de consecinţă, pot fi clasificate.

IV.4.1. Emoţiile fundamentale

Când se discută despre emoţiile fundamentale (în engleză: „basic emotions”) acestea pot fi
abordate cel puţin din două perspective (Niedenthal, Krauth-Gruber şi Ric, 2006; Ortony şi Turner,
1990). Conform uneia, ele pot fi asemuite prin analogie cu un număr foarte mic de culori din care se pot
constitui, prin combinare, toate culorile şi nuanţele vieţii afective (Barrett, 2006). Din punctul de vedere
al celeilalte perspective anumite emoţii îşi merită statutul de a fi fundamentale nu pentru că ar fi
singurele veritabile din care se construiesc prin combinare celelalte experienţe afective, ci pentru faptul
că sunt, comparativ cu celelalte emoţii, deosebit de relevante pentru supravieţuirea individului şi speciei.
Pentru că valoarea lor adaptativă este deosebit de mare emoţiile fundamentale sunt singurele emoţii
care sunt codate şi transmise biologic. Ele sunt reacţii afective înnăscute la anumite categorii de stimuli
situaţionali, fără a fi însă la fel de rigide precum sunt instinctele.
Diferiţi autori identifică un număr variat de emoţii pe care le consideră fundamentale. Numărul
acestora, conform unor surse, poate varia între 2 şi 11 emoţii (Ortony şi Turner, 1990). În opinia celui
mai cunoscut expert în studiul emoţiilor fundamentale - Paul Ekman - deşi încă nu sunt date
concludente definitive, numărul acestor emoţii ar putea atinge chiar cifra de 15 (Ekman, 1999).
Deocamdată însă, marea majoritate a autorilor converg în a considera drept emoţii
fundamentale doar 6 emoţii: furia (în engl.: „anger”), frica (în engl.: „fear”), dezgustul (în engl.:
„dezgust”), tristeţea (în engl.: „sadness”), bucuria (în engl.: „joy”) şi surpriza (în engl.: „surprise”).
Prin ce se deosebesc emoţiile fundamentale de celelalte emoţii? Ce e special la ele? Tot Paul
Ekman este cel care a propus şi a folosit cu rigoare un set de caracteristici definitorii pentru a stabili
dacă o emoţie poate fi considerată fundamentală. Vom prezenta în continuare doar cele mai importante
dintre aceste criterii (pentru detalii a se consulta Ekman, 1999, p. 56).

1. Caracteristicile definitorii pentru emoţiile fundamentale

Mai întâi de toate emoţiile fundamentale au semnalmente identificabile transcultural (în engl.:
„distinctive universal signals”) prin care o stare emoţională instalată şi trăită în interior este comunicată
celorlalţi semeni în exterior. Studiile au demonstrat că emoţiile fundamentale exprimate de câtre indivizi
aparţinând unei culturi sunt uşor şi corect decodate de către persoane ce fac parte din alte culturi. Altfel
spus, expresia comportamentală a acestor emoţii (preponderent expresia facială) este descifrată corect
şi cu uşurinţă oriunde pe glob.
Cea de-a doua caracteristică ţine de expresia internă, somatică a emoţiei: emoţiile
fundamentale au un pattern somatic inconfundabil (în engl.: „distinctive physiology”). Acesta este foarte
bine conturat şi, la fel ca şi în cazul caracteristicii anterioare, se regăseşte în toate culturile.
A treia caracteristică importantă a emoţiilor fundamentale constă în prezenţa unui mecanism de
apreciere automată (în engl.: „automatic appraisal mechanism”) a situaţiei care declanşează reacţia
respectivă. Acest criteriu se referă la o anume caracteristică a componentei cognitive a emoţiei. În unele
emoţii procesul de cunoaştere şi evaluare a situaţiei care stabileşte ulterior sensul ce configurează

51
DORIN NASTAS

emoţia se poate derula printr-o participare deliberată a facultăţilor mentale (de ex. în astfel de emoţii
precum regretul, admiraţia, nostalgia etc.). Procesarea deliberată, conştientă este însă costisitoare din
punct de vedere al resurselor psihice: solicită multă energie şi necesită un timp mai mare. Dacă de
exemplu frica sau furia (ambele emoţii fundamentale) s-ar instala la fel de greu precum regretul sau
nostalgia, viaţa sau izbânda individul ar fi pusă în pericol: până stai pe gânduri te doboară fiara sau
adversarul! Tocmai din acest motiv toate emoţiile fundamentale au procese de apreciere automată a
semnificaţiei situaţiei: nu lasă raţiunea să împiedice sau să întârzie instalarea reacţiei adaptative
urgente.
Cea de-a patra caracteristică este legată de antecedente situaţionale universale (în engl.:
„universal antecedent events”). Atâta timp cât emoţiile fundamentale sunt menite să ajute la o cât mai
suplă adaptare a individului şi speciei la provocările mediului este normal să presupunem că, indiferent
de cultura de apartenenţă, anumiţi factori situaţionali vor declanşa invariabil o reacţie afectivă identică.
De exemplu, s-a constatat că individul confruntat cu situaţii care-i pot provoca lezări psihice sau fizice
de cele mai multe ori va resimţi frica, iar confruntat cu o insultă – furia.
Prezenţa celor patru caracteristici enunţate anterior este considerată esenţială pentru stabilirea
dacă o emoţie este sau nu fundamentală. Paul Ekman identifică însă şi o serie de caracteristici
suplimentare, cu rol secundar:
 prezenţa aceloraşi reacţii afective la primate;
 instalarea rapidă a stării afective;
 durata scurtă a emoţiei;
 caracterul necontrolabil al acesteia;
 o bună memorare a gândurilor şi imaginilor asociate trăirii afective şi
 o experienţă subiectivă distinctă, inconfundabilă.

Emoţiile fundamentale sunt puternic ancorate în biologicul fiinţei şi sunt transmise ereditar.
Viaţa socială complexă a omului şi necesitatea noilor adaptări la ea, a determinat apariţia unor reacţii
afective mult mai variate şi flexibile: aşa-zisele emoţii sociale.

IV.4.2. Emoţiile sociale

Trebuie să precizăm din start că toate emoţiile pe care le trăieşte omul, inclusiv cele
fundamentale sunt impregnate de experienţele sociale, sunt în definitiv sociale. Am ales însă să folosim
separat sintagma „emoţii sociale” pentru a ne referi la emoţiile care sunt în totalitate dependente de
experienţa vieţii sociale şi culturale a omului. De fapt, dacă reţinem că emoţiile fundamentale pot fi
considerate „emoţii fundamentate biologic” iar emoţiile sociale pot fi considerate „emoţii fundamentate
socio-cultural” distincţia şi departajarea între cele două mari clase se conturează mai plenar. În acelaşi
timp emoţiilor sociale li se mai poate spune că sunt emoţii secundare (raportat la primaritatea celor
fundamentale), emoţii derivate (din cele fundamentale), specific umane (în sensul în care nu le regăsim
decât excepţional şi în forme rudimentare la alte primate sau animale)
Prin ce sunt deosebite emoţiile sociale? Care sunt caracteristicile lor distinctive?

1. Caracteristicile definitorii pentru emoţiile sociale

În primul rând, emoţiile sociale, după cum ne spune chiar sigla lingvistică, implică prezenţa
socială (reală, imaginară, implicită). Este evident că nu poţi fi gelos decât dacă te gândeşti şi ţii cont de

52
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

cel puţin alte două persoane, nu poţi fi invidios decât cu privire la „capra vecinului”, calităţile sau statutul
pe care le posedă etc.
În plan secund, emoţiile sociale se caracterizează prin faptul că au o componentă cognitivă mult
mai variată, complexă şi deliberată. De exemplu, emoţia căreia îi spunem „veneraţie” sau „adoraţie” (în
engleză: „awe”) – un amestec complex de respect, teamă, umilinţă şi uimire – se instalează după o
deliberare cognitivă conştientă. Mai mult decât atât, o astfel de raportare emoţională se poate realiza cu
privire la o persoană concretă din prezent, una istorică pe care nu ai cum să o cunoşti (de ex.: veneraţia
pentru Alexandru cel Mare sau Leonardo da Vinci) sau faţă de o fiinţă supranaturală, un demiurg.
Cea de-a treia caracteristică se referă la componenta comportamentală. Emoţiile sociale sunt
mai greu de identificat din exterior întrucât au manifestări expresive variate. Această varietate trebuie
înţeleasă şi din punct de vedere socio-cultural (exprimarea unei emoţii în societăţi şi culturi diferite
suferă importante modificări) dar şi din punct de vedere al măsurii în care o emoţie „se exprimă vizibil
sau nu” (unele emoţii sociale sunt foarte greu identificabile din exterior sau chiar, ocazional sau cronic,
pot fi lipsite de exprimare comportamentală; de ex.: veneraţia despre care am discutat mai sus). Se
afirmă pe bună dreptate că pentru „a citi şi afişa corect o emoţie socială” trebuie să locuieşti suficient de
mult timp într-o comunitate (de regulă minim 3 ani).
Este important să precizăm că prezenţa caracteristicilor definitorii în cazul emoţiilor sociale
trebuie tratată mai permisiv comparativ cu cele specifice emoţiilor fundamentale. Astfel, este posibil să
vorbim despre o emoţie socială chiar dacă nu toate caracteristicile enunţate se regăsesc sau sunt foarte
evidente. De exemplu, nostalgia sau regretul pot, la o primă apropiere, sugera că sunt lipsite de
prezenţa socială a celorlalţi. Este adevărat că aceste emoţii, definite şi drept „emoţii ale privirii înapoi”,
se referă la întoarcerea în timp şi contemplarea unui sine care nu mai e sau a unui sine care a făcut
alegeri nepotrivite. Dar chiar şi numai acest sine istoric, acest alter-ego autobiografic, este o formă de
prezenţă socială. În acelaşi timp ele pot trece adeseori neobservate pentru că au o slabă componentă
expresivă, sunt vag sau deloc transpuse în tendinţe comportamentale sau acţiuni subsecvente. Ceea ce
nu li se poate nega însă este bogata şi variata prezenţă pe plan cognitiv: întoarcerea în timp poate fi
una rafinată, intercalată şi cu alte emoţii, poate să se sedimenteze şi să producă chiar o specie literară
– memorialistica.

2. Cele mai cunoscute emoţii sociale

Dacă a fost relativ simplu şi uşor să enumerăm care sunt emoţiile fundamentale, pentru emoţiile
sociale e greu să prezinţi o listă unitară şi exhaustivă. În mod cert însă putem spune că cele mai
frecvente emoţii sociale sunt următoarele: invidia, gelozia, ruşinea, vinovăţia, jena, mândria, trufia,
nostalgia, regretul, adoraţia, umilinţa, recunoştinţa, compasiunea, mila, ura, dispreţul, fericirea,
dragostea, ura, speranţa etc. Limitele cursului nu ne vor permite să le analizăm pe toate, însă trei dintre
aceste emoţii - ruşinea, vinovăţia, jena – vor fi abordate pe larg.

3. Emoţii ce implică sinele şi conştiinţa de sine

În interiorul emoţiilor sociale se pot distinge grupuri mai mici de emoţii care au câteva elemente
în comun. Interesul nostru a fost atras de un grup relativ restrâns de emoţii – emoţii ce implică sinele
sau emoţii ce implică conştiinţa de sine (în engl.: „self-conscious emotions”) – emoţii care se disting
prin faptul că, după cum o spune şi numele generic al acestora, sunt puternic ancorate în considerarea
sinelui psihologic al individului. Sinele sau eul constituie un fel de axă centrală a fiinţei noastre
psihologice şi, ca atare, nu poate fi ignorat sau evitat în cvasitotalitatea proceselor, structurilor sau

53
DORIN NASTAS

stărilor psihice. În unele situaţii însă, sinele joacă un rol vădit central, la fel cum se întâmplă în micul
grup de emoţii ce implică intens sinele şi conştiinţa de sine. Ne referim în acest sens la emoţiile de
invidie, gelozie, ruşine, vinovăţie, jenă, mândrie şi trufie (Niedenthal, Krauth-Gruber şi Ric, 2006). Să
vedem prin ce sunt diferite aceste emoţii.

4. Caracteristicile specifice emoţiilor ce implică sinele

Într-o amplă şi relativ recentă analiză asupra naturii emoţiilor sociale ce implică şinele şi
conştiinţa de sine Jessica Tracy şi Richard Robins (2007) prezintă caracteristicile definitorii ale
acestora. Astfel, în opinia acestor autori, aceste emoţii diferă de cele fundamentale mai ales prin faptul
că:
1. Implică cu necesitate prezenţa unor elemente cognitive şi afective legate de sinele
psihologic: (1) reprezentarea cognitivă a sinelui (alias, concepţia despre sine), (2) conştiinţa
de sine şi (3) respectul de sine (în engl.: „self-worth”; alias, stima de sine);
2. Facilitează atingerea unor scopuri individuale şi sociale complexe (de ex.: auto-reglarea şi
reglarea socială a comportamentului moral);
3. Apar şi evoluează mai târziu în dezvoltarea individului (sunt transmise prin “genetica socio-
culturală”, nu cea biologică);
4. Sunt influenţate de cultură (în sensul în care nu au o formă de afişare distinctă şi universal
valabilă pentru toate culturile; de regulă, diferă şi la nivelul trăirilor subiective, experenţial,
unele emoţii fiind prezente doar într-o anume cultură, fără a se regăsi în altele);
5. În analiza limbajului afectiv apar ca fiind subordonate emoţiilor primare (Shaver, Schwartz,
Kirson şi O'Connor, 1987; Niedenthal, Krauth-Gruber şi Ric, 2006);
6. Sunt dependente de structuri şi procese cognitive (nu pot exista decât de la un anume nivel
de dezvoltare a proceselor cognitive; li se mai spune “cognitive-dependent emotions”, în
aprecierea făcută de Izard, Ackerman şi Schultz, 1999).
Se poate observa că, poate cu excepţia primei caracteristici, celelalte atribute sunt de regăsit şi
la alte emoţii sociale.
Procesele cognitive de care depind în existenţa lor aceste emoţii sunt compararea socială şi
auto-evaluarea sinelui. Ponderea diferenţiată a acestor două procese în producerea emoţiilor ce implică
sinele face posibilă împărţirea acestora în două sub-clase: emoţii bazate preponderent pe compararea
socială şi emoţii bazate preponderent pe auto-evaluare.

5. Emoţii bazate preponderent pe compararea socială

Compararea socială este dominantă în gelozie şi invidie. În cazul geloziei compararea socială
se face între sinele persoanei şi sinele concurentului nou-venit ce ameninţă o relaţie existentă anterior.
În invidie compararea socială se realizează între ce are, cum este şi cine este sinele persoanei şi
posesiile, calităţile sau statutul unui alt individ.

6. Emoţii bazate preponderent pe auto-evaluare

Celelalte emoţii – ruşinea, vinovăţia, jena, mândria şi trufia – folosesc şi ele compararea, numai
că de data aceasta ea este realizată în perimetrul intern, în limita sinelui: eul persoanei este comparat
cu un standard intern, al aceluiaşi sine. Această comparare a sinelui cu un standard de fapt reprezintă,
prin prisma rezultatului, un proces de auto-evaluare. În cazul emoţiilor de ruşine, vinovăţie şi jenă
auto-evaluarea se face prin raportarea la un standard de conduită interpersonală ce ţine de respectarea
unor norme individuale sau sociale. În cazul mândriei şi trufiei auto-evaluarea se face în raport cu un
standard de performanţă personală.

54
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

V. RUŞINEA ŞI VINOVĂŢIA

Psihologii, inclusiv psihologii sociali, au fost frecvent acuzaţi că sunt prea mult preocupaţi de
partea sumbră a fiinţei umane: de ceea ce este disfuncţional, negativ, neplăcut în noi. Una din apărările
frecvent invocate de psihologi a fost cea legată de necesitatea cunoaşterii răului pentru a ne putea feri
de el şi a duce o viaţă mai bună, atât la nivel individual, cât şi la nivelul întregii societăţi. Se mai poate
adăuga aici că, în conformitate cu perspectiva evoluţionistă, oamenii sunt predispuşi să acorde mai
multă atenţie aspectelor negative decât celor pozitive (Taylor, 1991).
În cazul emoţiilor se observă aceiaşi tendinţă: aşa-zisele „emoţii negative” sunt identificate într-
un număr relativ mai mare, cercetarea acestora a fost finanţată cu precădere, studiile şi cunoştinţele
despre ele sunt mai numeroase etc. Respectând această situaţie, încetăţenită de ceva timp, vom
începe călătoria prin lumea emoţiilor cotidiene cu emoţiile de ruşine şi vinovăţie.
Înainte însă de a prezenta şi analiza detalii despre cele două emoţii vom prezenta un model
teoretic care ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra emoţiilor ce implică sinele, mai ales cu privire
la rolul auto-evaluării sinelui în producerea acestora.

V.1. MODELUL COGNITIV-PROCESUAL AL EMOŢIILOR CE IMPLICĂ SINELE

După cum am arătat în cursul anterior, emoţiile ce implică sinele se pot distinge după cum se
bazează preponderent pe procesul de comparare socială (de ex. invidie şi gelozie) sau pe procesul de
auto-evaluare. În cel din urmă caz, numărul emoţiilor analizate este mai mare incluzând ruşinea,
vinovăţia, jena, mândria şi trufia. Relativ recent s-a propus un model teoretic ce prezintă într-o manieră
unitară şi coerentă procesele şi factorii cognitivi ce determină şi diferenţiază cele cinci emoţii.
Modelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (varianta iniţială este propusă în 2004;
varianta finală a modelului, cea prezentată de noi în continuare, este propusă în 2007) este elaborat în
baza mai multor direcţii de cercetare şi reflecţie teoretică. Astfel, el înglobează în sine (a) rezultatele
cercetărilor asupra rolului atribuirilor cauzale în generarea emoţiilor (de ex. Weiner, 1985); (b) teoriile
aprecierii cognitive asupra emoţiilor (de ex.: Lazarus, 1991; Scherer, 2001; Roseman, 2001); (c)
cercetările asupra antecedentelor cognitive ale ruşinii, vinovăţiei şi mândriei (de ex.: M. Lewis, 2000; H.
B. Lewis, 1971; Tangney, 1991); (d) perspective şi teorii asupra proceselor de auto-evaluare şi auto-
reglare (de ex.: Carver şi Scheier, 1998; Duval şi Wicklund, 1972; Higgins, 1987).
În esenţă, după cum anunţă şi titlul propus de autori – un model cognitiv-procesual al emoţiilor
ce implică sinele (Tracy şi Robins, 2004; 2007) – modelul prezintă un lanţ secvenţial de procese psihice
a căror finalitate este instalarea sau nu a unor emoţii discrete ce implică sinele. În continuare vom
prezenta succint procesele cognitive şi finalităţile acestora (pentru o mai bună înţelegere a modelului
este bine să consultaţi în timp ce parcurgeţi descrierea sa şi prezentarea grafică a acestuia din Cadrul V.1).

V.1.1. Departajarea tipului reacţiilor emoţionale: emoţii fundamentale vs. emoţii ce implică
sinele
Emoţiile sunt reacţii adaptative la mediul fizic şi social cu care interacţionează individul. După
cum am arătat în cursul anterior, unele emoţii sunt fundamentale, vitale pentru supravieţuirea individului.
Acest aspect este reflectat în model prin faptul că prima raportare cognitivă la un eveniment cu care se
confruntă individul urmăreşte aprecierea dacă acesta este relevant pentru supravieţuire. Dacă

55
DORIN NASTAS

răspunsul este afirmativ urmează alte aprecieri cognitive subsecvente (pe care modelul însă nu este
interesat să le dezvolte aici), aprecieri ce stabilesc care este emoţia fundamentală ce va fi resimţită.
Dacă evenimentul sau situaţia nu necesită o reacţie urgentă şi rapidă de tipul unei emoţii fundamentale
se poate trece la următorul nod de procesare cognitivă.
Pentru ca să poată fi trăite emoţiile ce implică sinele necesită mai întâi de toate o creştere a
conştientizării sinelui şi activarea unor reprezentări relevante ale eului. Dacă acest lucru nu se întâmplă,
lipseşte şi reacţia emoţională. Odată activate cunoştinţele relevante despre sine şi plasate în centrul
conştiinţei se apreciază dacă evenimentul este sau nu relevant pentru identitatea individului.

Cadrul V.1
Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele
(Tracy şi Robins, 2004; 2007)
EXTERIOR INTERIOR + public
Apreciere EMOŢII Atribuirea
cognitivă FUNDAMEN cauzalităţii
JENA
TALE
INTERIOR
DA NU
“negativ”
Relevant Aprecierea Stabilitatea,
Eveni pentru Lipsă congruenţei cu controlabilitatea,
ment supravieţuire? emoţie identitatea- globalitatea
scop atribuirilor
NU NU NU DA
DA NU
Focali zarea aten ţiei Relevant
asu pra s inelui +
act ivarea reprezentă rilor
pentru RUŞINEA VINOVĂŢIA
des pre si ne DA identitate? TRUFIA MÂNDRIA
DA
“pozitiv”

sursa: Tracy şi Robins, 2007, p. 10 cu modificări introduse de noi

Ce înseamnă această relevanţă pentru sine sau identitate? Cel mai uşor este să exemplificăm
acest aspect. Dacă, de exemplu, profesorul te surprinde copiind la examen, te roagă să te ridici în
picioare şi comentează fapta în faţa colegilor asta are sau nu de a face cu tine? Evident că da. După ce
este clar că evenimentul are de a face cu tine, comunică ceva despre tine, urmează, conform modelului,
aprecierea măsurii în care evenimentul este sau nu congruent cu imaginea sau identitatea la care
aspiri. În cazul în care evenimentul sau situaţia relevantă identitar nu ne place, nu este congruentă cu
imaginea pe care am vrea să o avem în faţa altora şi a noastră, emoţia care va fi trăită va fi una
negativă. Dacă însă profesorul te scoală în picioare şi îţi spune că ai scris cea mai bună teză,
remarcând aspectele originale şi acurateţea lucrării, reacţia afectivă va fi una preponderent pozitivă,
consonantă cu dorinţa noastră de a fi competenţi şi a fi apreciaţi pentru aceasta.

56
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

V.1.2. Diferenţierea emoţiilor ce implică sinele: rolul atribuirilor cauzale

Aşadar, aprecierea măsurii în care evenimentul este sau nu congruent cu sinele sau identitatea
individului stabileşte natura trăirii afective: pozitivă vs. negativă (conform şi cu Carver şi Scheier, 1998).
Modelul nu se opreşte însă aici, ci încearcă să explice cum natura atribuirilor cauzale pe care le face
subiectul transformă afectul pozitiv în emoţii identificabile drept mândrie sau trufie iar afectul negativ în
ruşine, vinovăţie sau jenă.
Prima dimensiune de atribuire care intră în calcul este cea clasică: atribuiri interne vs. atribuiri
externe. Este clar că, chiar dacă sinele este în centrul atenţiei şi o anume parte a sa este activată, dacă
evenimentul este apreciat ca fiind determinat din exterior, emoţiile care se declanşează nu sunt cele ce
implică sinele ci emoţiile fundamentale (vezi schema din Cadrul V.1). Dacă, de exemplu, profesorul se
apropie în timpul examenului şi constată că în bancă se află o carte şi te acuză că ai copiat din ea iar tu
nu ai făcut acest lucru, eventual de prezenţa acelei cărţi nici nu ai ştiut (altfel spus, sinele tău nu are
legătură cu situaţia creată). reacţia ta afectivă va fi negativă, însă diferită. Cel mai probabil te vei simţi
nedreptăţit, trăind o emoţie de supărare sau furie – o emoţie fundamentală.
Emoţiile ce implică sinele, după cum rezultă din chiar titlul acestora, pot fi resimţite doar în
măsura în care acesta este apreciat ca fiind cauza evenimentului – când cauzalitatea evenimentului se
află în interiorul individului. Aceste emoţii sunt de cele mai multe ori resimţite în prezenţa unui public,
dar pot fi trăite şi în absenţa acestuia. Singura emoţie care nu poate exista decât în prezenţa celorlalţi
este jena.
După ce un eveniment este internalizat (sinele este considerat responsabil de producerea
acestuia), intră în calcul celelalte trei dimensiuni de atribuire – stabilitatea, controlabilitatea şi
globalitatea. Acestea din urmă sunt puternic interconectate, astfel încât autorii analizează efectul lor
asupra diferenţierii emoţiilor fără a le separa. Întradevăr, de cele mai multe ori, cauzele stabile sunt greu
de controlat şi globale (de ex. trăsăturile de personalitate), în timp ce cauzele instabile sunt
preponderent controlabile şi specifice (de ex. starea de oboseală). Astfel, ruşinea şi trufia sunt rezultatul
perceperii evenimentului ca determinat de sinele stabil, greu de controlat şi global – sinele individului
apreciat în ansamblul său. În acelaşi timp, vinovăţia şi mândria sunt resimţite dacă evenimentul este
apreciat că fiind rezultatul sinelui instabil, controlabil şi specific – mai exact, de un anume comportament
al acestuia (vezi schema din Cadrul V.1).

V.1.3. Relevanţa modelului

Modelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (2004; 2007) este important pentru că
introduce câteva aspecte noi, inedite în literatura preocupată de emoţiile ce implică sinele. Mai întâi de
toate, modelul marchează trecerea de la o perspectiva descriptivă la una explicativă: emoţiile ce implică
sinele nu sunt doar descrise ci sunt explicate în geneza lor. Aceasta permite ca modelul teoretic să fie
supus verificării empirice, lucru care se şi întâmplă la ora actuală (de ex.: Tracy şi Robins, 2006).
În al doilea rând, emoţiile ce implică sinele sunt plasate într-o dinamică emoţională mai amplă:
modelul oferă câteva sugestii asupra momentelor în care reacţia afectivă a individului ia forma unor
emoţii fundamentale.
În al treilea rând, modelul propus „modernizează” abordarea emoţiilor ce implică sinele prin
oferirea unei viziuni cognitiv-procesuale asupra acestora. Anterior emoţii precum jena, ruşinea vinovăţia
erau abordate în special de clinicieni, în contextul unor tulburări psihice sau în practica
psihoterapeutică. Or, supremaţia modernă în conceptualizarea şi studiul emoţiilor aparţine anume
perspectivei cognitive şi abordării procesuale a vieţii psihice.

57
DORIN NASTAS

În final, modelul integrează abordarea emoţiilor ce implică sinele, depăşind astfel etapa
anterioară de cunoaştere când acestea erau tratate „pe bucăţele”, separat una de cealaltă.
Concluzionând, putem spune că modelul procesul-cognitiv al emoţiilor ce implică sinele (Tracy
şi Robins, 2004; 2007) oferă o viziune modernă şi sistematică asupra acestora, sugerând totodată noi
direcţii de investigare.

V.2. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA RUŞINII ŞI VINOVĂŢIEI

Una din problemele perene în studiul emoţiilor va rămâne cea a distincţiei dintre ele. E relativ
simplu şi uşor să identifici o reacţie afectivă negativă şi să o departajezi de una pozitivă. Lucrurile se
complică însă, iar opiniile se diversifică şi ele, odată ce în afectul negativ sau cel pozitiv încerci să
identifici fizionomia specifică uneia sau alteia dintre emoţii. Să revenim la exemplul folosit anterior:
profesorul a prins elevul copiind la examen. E uşor de intuit că reacţia afectivă pe care o are acel elev
este una negativă dar, e mult mai dificil să apreciem – deopotrivă din interior (de către chiar cel ce
trăieşte emoţia) cât şi din exterior (de către cel ce încearcă să o deceleze prin observarea
comportamentului) – ce fel de emoţie anume trăieşte acel elev. Îi este ruşine? Se simte jenat? Îi este
frică? Resimte vinovăţie? Oricare dintre aceste emoţii, considerate separat sau în variate combinaţii, se
pot presupune în spatele trăirilor afective negative ale momentului.
Pentru a reuşi o cât mai bună identificare a emoţiilor este necesar să ne ghidăm după mai
multe indicii sau factori care, doar împreună, conturează portretul unic al fiecărei emoţii. Dacă ţinem
cont de exemplul propus, este lesne de înţeles de ce, o bună parte din studiile şi dezbaterile ştiinţifice
despre emoţii, s-au îndreptat spre identificarea acestor factori.
Cu câteva decenii în urmă, opinia dominantă considera ruşinea şi vinovăţia ca fiind una şi
aceiaşi emoţie: vinovăţia era apreciată ca fiind o formă mai puţin intensă a ruşinii. La fel şi jena a fost
mult timp considerată ca fiind o formă a ruşinii, mai ştearsă ca intensitate şi, de regulă, asociată
prezenţei publice. Viziunea modernă predominantă asupra acestor trei emoţii le consideră însă ca fiind
distincte, deşi cu multe elemente de asemănare.
În continuare, vom oferi două perspective de definire care, din unghiuri diferite, individualizează
ruşinea şi vinovăţia şi, totodată, le departajează între ele.

V.2.1. Rolul atenţiei şi atribuirilor: „m-am comportat rău” vs. „sunt rău”
Conform opiniei exprimate de Helen Block Lewis, psiholog clinician de la Universitatea Yale, în
cartea sa Shame and Guilt in Neurosis (H. B. Lewis, 1971) ruşinea şi vinovăţia pot fi în mod sistematic
şi cert diferenţiate dacă ţinem cont de modul în care este focalizată atenţia asupra sinelui. Iată cum
explică însăşi autoarea diferenţa esenţială dintre cele două emoţii:

„Experienţa ruşinii se referă în mod direct la sine, el este obiectul evaluării. În vinovăţie sinele nu
este obiectul central al evaluării negative ci fapta făcută sau nu. În vinovăţie sinele este evaluat negativ
doar pentru că se află în conexiune cu fapta, nefiind centrul experienţei afective” (H. B. Lewis, 1971, p.
30; sublinierea este prezentă în original).

Altfel spus, dacă în cazul ruşinii focalizarea atenţiei în momentul auto-aprecierii şi trăirii
subiective este pe sine în ansamblul său, în cazul vinovăţiei focalizarea atenţiei este pe un anume
comportament al sinelui („ceea ce a făcut” sau „nu a făcut” sinele). Revenind la exemplul anterior, dacă
elevul surprins copiind la examen se focalizează asupra sinelui în ansamblul său concluzionând – „sunt

58
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

rău” – va resimţi ruşine; dacă însă îşi va limita atenţia doar asupra comportamentului său constatând –
„am procedat rău” – emoţia trăită va fi vinovăţia. În opinia exprimată de H. B. Lewis, această focalizare
diferenţiată a atenţiei – asupra sinelui în totalitatea sa vs. doar asupra unui comportament – determină o
experienţă fenomenologică diferită la nivelul trăirilor afective (vezi acest subiect tratat separat mai jos).
Autoarea menţionează în cartea sa mai multe elemente de ordin afectiv, cognitiv şi motivaţional care ar
fi distincte în cazul celor două emoţii (H. B. Lewis, 1971). Cercetările ulterioare au confirmat în bună
parte justeţea opiniilor exprimate de H. B. Lewis.
Un paradox interesant a apărut însă în unele dintre aceste cercetări, un rezultat care spune
totodată ceva foarte important despre acurateţea cu care ne putem raporta la emoţiile trăite altădată
sau chiar pe moment. Paradoxul consta în următorul aspect: deşi marea majoritate a implicaţiilor
focalizării diferenţiate a atenţiei în cazul ruşinii şi vinovăţiei propuse de H. B. Lewis au fost confirmate,
aspectul central, de temelie nu s-a putut demonstra! Astfel, atunci când subiecţii au fost întrebaţi cu
privire la măsură în care, după trăirea unor episoade autobiografice de vinovăţie şi ruşine, „şi-au blamat
acţiunile şi comportamentele” (aspect presupus a fi central pentru vinovăţie) sau „şi-au blamat
personalitatea şi sinele” (aspect presupus a fi esenţial pentru ruşine) subiecţii nu au diferenţiat cele
două emoţii din acest punct de vedere (Tangney, 1993; Tangney, Miller, Flicker şi Barlow, 1996).
Analiza detaliată a răspunsurilor şi explorările statistice suplimentare au arătat că, cel mai probabil, deşi
focalizarea diferenţiată – pe comportament sau sine – funcţionează, determinând hotărâtor departajarea
vinovăţiei de ruşine, acest proces cognitiv scapă atenţiei şi memoriei subiecţilor (Tangney şi Dearing,
2002). Altfel spus, focalizarea diferenţiată a atenţiei în cele două emoţii se realizează la momentul trăirii
emoţiei, dar nu ne dăm seamă şi nu raportăm acest lucru ulterior!
S-a găsit însă o soluţie. Pentru a identifica indirect procesul centrării diferenţiate a atenţiei în
cele două emoţii cercetătorii au folosit cunoştinţele dintr-un alt domeniu de cercetare – cel al studiului
gândirii contrafactuale. La ce se referă gândirea contrafactuală? Pentru a o explica e bine să revenim
la acelaşi exemplu cu elevul surprins copiind. În momentele ce urmează imediat incidentului, acel elev
ştie că a fost prins copiind: este un aspect incontestabil, un incident cert al istoriei personale recente. Îi
este la fel de clar şi faptul că incidentul nu mai poate fi evitat – s-a produs deja. Şi totuşi, gândirea
umană, caracterizată prin posibilitatea de a călători în timp, derulează imaginile şi timpul înapoi, înainte
de momentul cu pricina, şi încearcă să construiască o istorie alternativă care „ar fi putut fi dacă lucrurile
s-ar fi întâmplat altfel”. În acel moment gândirea umană devine contrafactuală (alias, contrară faptelor
deja petrecute şi binecunoscute) simulând alternative contrare evenimentului sau opuse unei gândiri
bazate pe faptele reale. De exemplu, elevul se poate surprinde că îşi aduce aminte de faptul că este
leneş şi amână permanent momentul studiului până constată că nu mai are cum obţine o notă bună
decât copiind („dacă nu aşi fi fost atât de leneş şi delăsător ...”). Sau în mintea sa poate apărea
următorul gând: „dacă nu aşi fi întârziat prindeam un loc mai dosit şi nu mă prindea ...”. Cercetările au
arătat că acest tip de gândire – contrafactuală – apare de cele mai multe ori atunci când subiectul se
confruntă cu o circumstanţă neplăcută a vieţii sale pe care crede că ar fi putut-o evita, „doar dacă ...”
lucrurile s-ar fi derulat altfel. În acest tip de gândire se poate remarcă o anume ciudăţenie şi aparentă
iraţionalitate: în viaţă reală timpul nu poate fi întors înapoi iar lucrurile nu mai pot fi schimbate astfel
încât mintea umană a întârziat – alternativele contrafactuale nu se mai pot monta în filmul vieţii
parcurse. De ce totuşi pierdem timp reflectând contrar evidenţelor deja consumate, construind
alternative care „ar fi putut fi ... dar nu mai pot fi”? Răspunsul cel mai simplu constă în faptul că în baza
gândirii contrafactuale (post-factum) putem trage învăţăminte pentru viitor (ante-factum). Revenind la
exemplul nostru, aceste învăţăminte pentru viitor ar putea fi frazate astfel: „altădată să înveţi din timp ca

59
DORIN NASTAS

să nu trebuiască să trişezi pentru a avea o notă mare” sau, în cel de-al doilea caz, „altădată să te aşezi
strategic, astfel încât să copiezi în siguranţă”. Aţi auzit zicerea „tot păţitu-i priceput” sau „dă Doamne
mintea cea de pe urmă”: o parte din înţelepciunea păţitului este opera gândirii sale contrafactuale!
Cum poate fi folosită gândirea contrafactuală pentru a depista focalizarea diferenţiată a atenţiei
în cazul vinovăţiei şi ruşinii? Imaginaţi-vă că participaţi la un studiu în care vi se cere să povestiţi, sub
forma unei naraţiuni scrise şi anonime, un moment din viaţă în care aţi trăit ruşinea sau vinovăţia. După
ce finalizaţi relatarea sunteţi invitaţi să faceţi un exerciţiu de gândire contrafactuală: să vă imaginaţi ce
ar fi trebuit să fie altfel – comportamentul, situaţia, persoana voastră – ca rezultatul neplăcut ce a
determinat ruşinea sau vinovăţia să nu fi intervenit. Gândirea contrafactuală călătoreşte în trecut
refăcând un lanţ cauzal al evenimentelor: ea face atribuiri cauzale retroactive. Cred că aţi intuit deja
legătura între natura emoţiei şi direcţia gândirii contrafactuale. Ipoteza este că dacă aţi trăit ruşinea,
gândirea contrafactuală va fi preponderent orientată spre schimbarea imaginară a sinelui şi asta pentru
că el este văzut, în ansamblul său, ca fiind cauza cea mai plauzibilă pentru neplăcerile actuale. În cazul
vinovăţiei, mutaţiile imaginare vor viza preponderent comportamentele sinelui considerate separat.
Bazându-se pe raţionamente similare celor expuse, Paula Niedenthal, June Tangney şi Igor
Gavanski (1994) au realizat două serii de cercetări prin care, indirect dar convingător, au reuşit să
demonstreze că ruşinea este preponderent asociată cu atenţia orientată asupra sinelui văzut retroactiv
ca agent cauzal principal, în timp ce în vinovăţie atenţia se îndreaptă asupra comportamentelor
concrete considerate responsabile de auto-evaluarea şi trăirile afective negative.

V.2.2. Tipul transgresiunii normative: „fapte păcătoase” vs. „sine decăzut”

Atenţia se poate îndrepta, „din interior”, asupra sinelui sau comportamentului dar, până la urmă,
privind „dinafară”, situaţia se prezintă astfel: (a) sunt încălcate anumite norme care există pentru a
asigura buna şi corecta relaţionare interumană, (b) individul este conştient de acest fapt şi de
responsabilitatea sa pentru încălcarea acestora şi (c) se auto-pedepseşte prin auto-flagelare afectivă –
trăirea unor emoţii negative. Privite astfel, ruşinea şi vinovăţia sunt în primul rând „emoţii morale” sau
„emoţii socio-morale” (Keltner şi Buswell, 1996, p. 155). În opinia larg acceptată exprimată de Jonathan
Haidt emoţiile morale sunt „acele emoţii care au o legătură cu interesele sau bunăstarea societăţii în
ansamblul său sau cel puţin al altor persoane decât cel care trăieşte acea emoţie” (Haidt, 2003, p. 853).
Pentru unii cercetători focalizarea atenţiei, atribuirea cauzalităţii, intensitatea trăirii afective etc.
sunt mai puţin relevante pentru definirea şi distingerea celor două emoţii. Ei caută să le departajeze
analizând prioritar şi în detaliu tipul transgresiunilor normative. Astfel, vinovăţia este considerată ca fiind
emoţia-pedeapsă pentru conduita prin care sunt încălcate standarde morale obligatorii, universale
(Ausubel, 1955; Lindsay-Hartz, 1984; Tangney, 1992; Tangney, Marschall, Rosenberg, Barlow şi
Wagner, 1994), în timp ce ruşinea survine ca urmare a eşecului de a corespunde unor aşteptări
importante pe care le au persoanele semnificative faţă de individ sau pe care persoana în cauză şi le-a
stabilit singură (Lindsay-Hartz, 1984; Tangney, 1992; Tangney et al., 1994). Altfel spus, în cazul
vinovăţiei e vorba de încălcarea unor standarde socio-morale universale existente şi acceptate într-o
societate (un fel de „cod socio-moral universal şi acceptat”), în timp ce în cazul ruşinii standardele sunt
ideosincratice, negociate cu cei apropiaţi şi mai ales cu sine însuşi, constituind un fel de „cod socio-
moral individual şi asumat”.
Morala comună unei colectivităţi ne spune care sunt „faptele păcătoase” în faţa acesteia (vezi
câteva reflecţii despre reperele religioase ale acesteia în Cadrul V.2). Pedeapsa pe care trebuie să ţi-o
aplici în acest caz ar fi cea de a resimţi o „biciuire afectivă negativă” din interior – trăirea vinovăţiei.

60
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

Recunoaşterea transgresiunii şi manifestarea vinovăţiei, urmate eventual de „fapte bune”, au drept scop
repararea „răului” produs şi restabilirea armoniei sine-ceilalţi sau sine-societate. În cazul în care posezi
convingeri religioase păcatele pot fi iertate prin căinţă şi ispăşire în contextul participării la taina
spovedaniei şi respectării canoanelor stabilite de duhovnic. Omul e păcătos şi greşeşte, iar vinovăţia şi
căinţa îl împacă cu ceilalţi, cu societatea şi cu divinitatea, îl repun pe drumul cel bun.
Ruşinea apare însă în contextul unui alt tip de transgresiuni. Dintre toţi oamenii prezenţi într-o
societate există doar un număr relativ mic la care ţinem foarte mult – persoanele semnificative sau
ceilalţi semnificativi (revezi discuţia din cursul introductiv). Ei au anumite vise şi aşteptări cu privire la
sinele nostru în întregime (părinţii şi soţul/soţia sunt primii pe această listă). La aceste pretenţii şi
aşteptările se adaugă, evident, şi cele pe care le avem noi înşine faţă de sinele nostru. Acest sine dorit
sau datorat pentru cei apropiaţi sau pentru noi (Higgins, 1987) poate greşi (în sensul moralei comune)
dar nu are voie să ne dezamăgească încrederea, marele speranţe! Şi totuşi se întâmplă: uneori, când
nu respectă morala şi standardele pe care se edifică în de aproape, sinele „cade în ochii săi şi a celor
apropiaţi”. Această cădere este mai importantă decât o simplă greşeală. Sinele decăzut, sinele eşuat cu
privire la normele şi aşteptările asumate şi interiorizate trezeşte o reacţie afectivă mult mai intensă,
care-l biciuieşte mai tare pe cel căzut – ruşinea.

Cadrul V.2
Păcatele faţă de ceilalţi

Regulile socio-morale universale, comune pentru o cultură adeseori au o sorginte religioasă.

Astfel pentru matricea culturală occidentală, puternic impregnată în timp de creştinism, importante sunt
respectarea celor „zece porunci” prezente în Vechiul Testament şi abţinerea de la săvârşirea celor
„şapte păcate fundamentale” sistematic expuse de Toma d’Aquino (1225-1274).
În porunci, pe lângă menţionarea unor reguli de raportare faţă de Dumnezeire (a cinsti un
singur demiurg, a nu avea idoli, a respecta numele şi ziua Creatorului), găsim reguli de raportare morală
faţă de semeni: păstrarea respectului faţă de părinţi, faţă de viaţa şi proprietatea celuilalt, faţă de
adevăr. Tot în porunci găsim interdicţia pentru o viaţă sexuală dezorganizată („desfrânarea”) şi
invidierea celuilalt.
Toma d’Aquino reia interdicţia pentru sexualitatea necontrolată („pofta trupească”) şi invidie
(„pizma”) adăugând acestora necesitatea abţinerii de la îmbuibare („lăcomie”), lene, trufie, mânie şi
avariţie („zgârcenie” sau „iubire de aur”).
Pentru psihologia afectivităţii este interesant să analizăm în special lista celor şapte păcate
capitale. În esenţă, în spatele lor se află invitaţia de a ne folosi raţiunea („cogniţia”) pentru a ne înfrâna
simţirea („afectul”). Într-adevăr, trei dintre păcate sunt pasiuni sau patimi: pofta de mâncare (lăcomia),
pofta de bani (avariţia) şi pofta trupească (desfrânarea); trei sunt emoţii: invidia, trufia, mânia. Cea din
urmă – lenea – doar aparent nu face parte din regnul afectivităţii: lenea înseamnă absenţa oricărei
imbold afectiv, a oricărei porniri de a fi activ, de a face ceva!

June Price Tangney (1992) apreciază că ruşinea pare să fie o emoţie cu o acoperire normativă
mai polimorfă: ea poate fi trăită atât cu referire la transgresiunea standardelor socio-morale comune cât
şi cu privire la transgresiuni ale standardelor personale care pot fi sau nu morale (cele din urmă, mai
ales, sunt asociate frecvent cu expectanţe de performanţă); domeniul vinovăţiei este mai restrâns – ea
apare doar ca urmare a încălcării unor standarde socio-morale comune.

61
DORIN NASTAS

V.2.3. Integrarea perspectivelor

Am prezentat două puncte de vedere despre cauzele care fac diferenţa dintre ruşine şi
vinovăţie. Ambele încearcă să prezică când şi care dintre emoţii va da contur trăirilor afective negative
generate de transgresiuni a unor standarde, transgresiuni pentru care indivizii îşi asumă
responsabilitatea (vezi modelul din Cadrul V.1).
Conform primei opinii, diferenţierea se face preponderent „din interior” prin focalizarea atenţiei
asupra sinelui sau comportamentului (H. B. Lewis, 1971; Tangney şi Dearing, 2002). Modelul cognitiv-
procesual al emoţiilor ce implică sinele propus de Tracy şi Robins (2004; 2007) precizează că
orientarea atenţiei spre sine sau comportament este rezultatul atribuirilor de stabilitate, controlabilitate şi
globalitate (vezi Cadrul V.1).
Conform perspectivei secunde, diferenţierea se face preponderent „din exterior” în funcţie de
natura transgresiunilor normative: încălcarea normelor ce ţin de standarde socio-morale comune
generând preponderent vinovăţie în timp ce încălcarea standardelor individuale s-ar solda, de cele mai
multe ori, cu trăirea ruşinii. Niciuna din cele două perspective nu afirmă autonomia sau hegemonia
totală a mecanismului propus.
Care e legătura dintre cele două abordări propuse? Sunt ele perspective separate sau conexe?
Opinia noastră este că cele două perspective trebuie privite ca fiind complementare: împreună explică
mai bine geneza şi instalarea uneia sau celeilalte dintre emoţii. Ţinând cont de natura obiectivă a unui
standard („privit din exterior”) putem anticipa cu o mai mare probabilitate producerea unei reacţii
afective. Dar procesele legate de interiorizarea standardului, de atribuire a cauzalităţii şi orientare a
atenţiei pot re-încadra reacţia afectivă estimată iniţial. De exemplu, dacă cineva a copiat la examen2
fără a fi prins – încălcând astfel cumulativ o normă socială (corectitudinea), o valoare academică
esenţială (onestitatea) dar şi una din preceptele moralei creştine (nu minţi) – ne vom aştepta să resimtă
vinovăţie (faţă de colegi, faţă de profesor, faţă de divinitate). Să ne imaginăm însă că acel student,
anterior copiatului, a interiorizat acest standard social (căruia putem să-i spunem „corectitudine în
evaluarea academică”), transformându-l astfel în registrul codului personal de conduită (ca o cerinţă de
conduită formulată faţă de sine însuşi). În acest din urmă caz, ne vom aştepta ca urmarea
comportamentului fraudulos să provoace o reacţie emoţională mai intensă – ruşine sau un amestec de
ruşine faţă de sine şi vinovăţie faţă de ceilalţi. Desigur, nu trebuie exclusă şi varianta absenţei oricărei
reacţii afective – căreia îi putem spune, pe bună dreptate şi literalmente „ne-simţire” (absenţa normei
cuplată cu absenţa trăirii afective). Aceasta din urmă poate fi determinată de existenţa unei convingeri
personale opuse ca direcţie celei sociale („a copia este normal, ai mai multe şanse să ai note mari”) fie
intervenţiei mecanismelor de atribuire care „neutralizează” transgresiunea în situaţia concretă („toţi au
copiat; trebuia eu să fiu cel / cea mai ... dintre toţi?”).
Concluzionând putem spune că doar cunoscând cât mai multe detalii despre valorile diverselor
componente ale unei emoţii şi legăturile dintre acestea (paternul emoţional specific: situaţional –
cognitiv – motivaţional – subiectiv – somatic – comportamental) şi apoi având la îndemână cât mai
multe date concrete despre contextul experienţei afective, putem estima cu mai mare acurateţe ce

2 Comportamentul pe care-l identificăm drept copiat la examen poate fi înţeles în câteva moduri convergente: (a) reprezintă o

formă de plagiat frecvent întâlnită în mediul academic; (b) este o formă de trişare, de lipsă de fair-play faţă de colegi; (c) e
una din modalităţile concrete prin care se minte. Motivul pentru care exemplificăm prin acest comportament trăirea ruşinii şi
vinovăţiei rezidă în faptul că marea majoritate a studiilor au avut drept participanţi studenţi sau elevi, aceştia asociind
frecvent cele două emoţii acestui gen de comportament.

62
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

emoţie sau emoţii a trăit subiectul. Această cunoaştere, dacă este corect informată şi analizată, poate fi
mai relevantă decât ceea ce ne poate spune chiar subiectul ce a experimentat acea stare emoţională!

V.2.4. Definiţii de lucru

Ţinând cont de cele enunţate anterior putem oferi deja definiţii de lucru pentru cele două emoţii.
Astfel, vom defini vinovăţia ca fiind o reacţie emoţională ce survine de cele mai multe ori atunci când
prin conduita sa individul încalcă un standard socio-moral general, recunoaşte şi acceptă
responsabilitatea sa pentru transgresiune şi îşi focalizează atenţia asupra comportamentului deficient.
În contrast, ruşinea este o reacţie emoţională ce survine de cele mai multe ori atunci când individul
încalcă un standard personal de conduită (pe care fie l-a interiorizat fie şi l-a stabilit singur) sau are o
performanţă sub nivelul aşteptărilor sale sau a audienţei (în special a audienţei reale sau private şi
semnificative) într-un domeniu relevant pentru auto-evaluare; ruşinea se caracterizează prin focalizarea
atenţiei asupra sinelui apreciat în ansamblul său.
Trebuie să precizăm că definiţiile oferite sunt decupate doar prin prisma analizei principalelor
valori şi relaţii ce se pot stabili între primele două componente ale emoţiei. Este adevărat că aceste
două componente au un rol prioritar, adesea chiar hotărâtor, în decuparea şi instalarea unei stări
emoţionale (vezi cursul introductiv). Definiţiile oferite însă pot fi completate şi întregite în măsura în care
sunt analizate celelalte componente ale emoţiei, lucru pe care-l realizăm, parţial în continuare (din
motive de spaţiu componentele expresive ale emoţiei – cea somatică şi comportamentală nu vor fi
tratate aici).
***
Concluzionând, putem spune că ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii diferite, distincte. Acesta lucru
este susţinut atât de modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy şi Robins, 2004;
2007) cât şi de ipoteza focalizării atenţiei în cazul celor două emoţii (H. B. Lewis, 1971) sau perspectiva
naturii diferite a standardelor ce sunt încălcate (Keltner & Buswell, 1996; Tangney, 2007). Putem spune,
metaforic, că cele două emoţii sunt „emoţii-gemene”, uşor de confundat, nu însă imposibil de distins. În
continuare vom încerca să conturăm mai în detaliu portretul separat al fiecăreia, fără a uita să spunem
şi unde ele seamănă foarte mult.

V.3. DIFERENŢE ŞI ASEMĂNÎĂRI DINTRE RUŞINE ŞI VINOVĂŢIE

V.3.1. Antecedentele situaţionale

Antecedentele situaţionale pentru ruşine şi vinovăţie trebuie înţelese ca fiind acele elemente
prezente în structura situaţiei care sunt accesibile observării „din exterior” relativ independent de
subiecţii care trăiesc o emoţie sau alta. În perspectiva noastră, antecedentele situaţionale ale vinovăţiei
sunt asociate standardelor sociale (prioritar socio-morale, dar şi de performanţă), standarde larg
acceptate într-o comunitate. În contrast, antecedentele situaţionale ale ruşinii sunt asociate standardelor
personale (prioritar de performanţă, dar şi socio-morale), standarde elaborate sau interiorizate de
individ.
Mult timp s-a considerat că ruşinea este preponderent determinată de prezenţa unei audienţe,
în timp ce vinovăţia intervine atunci când individul este singur (Ausbel, 1955; Gehm şi Scherer, 1988).
Studii mai recente nu au confirmat acest lucru: ruşinea şi vinovăţia sunt preponderent resimţite în
prezenţa altor persoane (Tangney, 1992), proporţia momentelor în care sunt resimţite când subiectul se
află singur fiind aceiaşi – în aproximativ 17% din totalul experienţelor (Tangney et al., 1994). De

63
DORIN NASTAS

asemenea, s-a constatat că numărul persoanelor prezente în momentul trăirii emoţiei (mărimea
audienţei) sau numărul persoanelor care au aflat despre transgresiune deşi nu sunt prezente (gradul de
cunoaştere publică a faptei) nu diferă în cazul celor două emoţii (Tangney et al., 1994).
1. Antecedentele specifice preponderent vinovăţiei
Cele mai puternic predictive antecedente situaţionale pentru resimţirea vinovăţiei sunt asociate
următoarelor transgresiuni:
 minciuna, trişarea (reamintim: copiatul la examen e o formă de trişare), furtul, infidelitatea,
neacordarea ajutorului celor aflaţi în nevoie, îmbuibarea (Tangney, 1992)
 nerespectarea obligaţiilor sociale, neglijarea celuilalt, profitul pe seama altuia, gânduri sau reacţii
afective neadecvate, eşecul în respecta norma reciprocităţii, bârfa, nerespectarea promisiunilor
făcute (Keltner şi Buswell, 1996).

2. Antecedentele specifice preponderent ruşinii

Antecedentele situaţionale care de cele mai dese ori favorizează trăirea ruşinii sunt
următoarele:
 eşecuri personale (academice, la serviciu, de performanţă fizică; prezente în aproximativ 60% din
situaţii), comportament inacceptabil, aspect fizic neadecvat, performanţă sexuală, comportament
imoral, rănirea emoţională a unei persoane (Tangney, 1992),
 eşec în a corespunde aşteptărilor celorlalţi, dezamăgirea de sine, comportament neadecvat rolului
(Keltner şi Buswell, 1996).

Este important să spunem că nici unul din ingredientele situaţionale menţionate nu este
responsabil în exclusivitate doar pentru declanşarea ruşinii sau, după caz, a vinovăţiei. De cele mai
multe ori ambele emoţii sunt susceptibile de a fi trăite în prezenţa unuia şi aceluiaşi factor situaţional;
diferenţa adeseori vine din parte proceselor asociate componentei cognitive a emoţiilor, fiind tributară
perceperii şi evaluării situaţiei.

V.3.2. Fenomenologia trăirilor subiective

În identificarea modului în care sunt resimţite cele două emoţii vom acorda prioritate evidenţierii
trăirilor care le departajează cel mai elocvent, conturându-le experienţa subiectivă specifică şi distinctă.

1. Trăirile subiective asociate vinovăţiei

Atunci când individul acceptă producere unui comportament ce încalcă un standard social
spunându-şi „m-am comportat rău ...” imediat fraza poate fi continuată prin „faţă de ...”. Altfel spus, în
vinovăţie atenţia nu este doar focalizată pe comportamentul rău ci şi pe consecinţa nefastă pe care o
are asupra unei alte persoane. Din acest punct de vedere cel vinovat are parte de remuşcări sau
mustrări ale cugetului (în engl. remorse) care revin în mintea sa periodic refăcând durerea emoţională
iniţială. O emoţie frecvent asociată vinovăţiei este regretul.
Având în vedere că atenţia în cazul vinovăţiei este concentrată pe comportament şi
consecinţele acestuia subiectul îşi păstrează un sentiment al controlului asupra situaţiei ceea ce poate
conduce la credinţa posibilităţii remedierii răului produs şi dorinţa de a face acest lucru (Wicker, Payne
şi Morgan, 1983; vezi mai jos şi tendinţele acţionale).

2. Trăirile subiective asociate ruşinii

64
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

Durerea subiectivă suferită în cazul ruşinii este mai accentuată. Această intensitate relativ mai
mare este determinată deopotrivă de focalizarea asupra întregului sine şi contemplarea decăderii
acestuia în faţa societăţii, a persoanelor apropiate sau faţă de sine însuşi. June Price Tangney
etichetează ruşinea ca fiind „emoţia urâciunii fiinţei” (în engl.: „ugly” emotion) în timp ce vinovăţia este
doar „emoţia comportamentului rău” (în engl.: „bad” emotion). Sinele în ansamblul său este trăit ca fiind
fără valoare, lipsit de putere şi mic. Senzaţia subiectivă de „împuţinare” sau „micşorare” a chiar fizicului
corporal al sinelui este o experienţă psiho-somatică exotică şi distinctivă pentru ruşine. Ruşinea este o
emoţie care presupune blamarea sinelui în ansamblul său (H. B. Lewis, 1971; Tangney şi Dearing,
2002).

V.3.3. Tendinţele acţionale

Tendinţele acţionale presupune predispoziţia individului – chiar în momentul trăirii unui epizod
emoţional sau imediat după acesta – de a acţiona într-un fel sau altul. Trebuie să reţinem faptul că
predispoziţia e doar o probabilitate, nu o certitudine.
1. Vinovăţia şi tendinţele constructive
Vinovăţia este asociată în mod frecvent cu tendinţa de a acţiona astfel încât răul produs anterior
altora sau societăţii să fie remediat (Frijda, Kuipers şi ter Schure, 1989). Atunci când remedierea
concretă a acestuia nu se poate face, cel vinovat încearcă să se angajeze în remedierea răului fie şi
doar simbolic: pentru că tocmai au încălcat buna organizare a vieţii sociale vinovaţii manifestă, în forme
variate, reafirmarea încrederii în justeţea ordinii sociale şi morale dominante (Lindsay-Hartz, 1984). Una
din tendinţele acţionale specifice vinovăţiei este căutarea, prin modalităţi diferite, a iertării pentru faptele
rele. Vinovăţia este responsabilă şi pentru un efect de „învăţare de minte”: individul ajunge la concluzia
că pe viitor va evita comportamentele care l-au determinat să sufere emoţia neplăcută.
În ansamblul lor, tendinţele comportamentale asociate vinovăţiei tind să fie constructive:
urmăresc repararea reală, sau cel puţin simbolică, a răului cauzat (Tangney, Wagner, Barlow, Marschall
şi Gramzow, 1996).

1. Ruşinea şi tendinţele distructive

Comparativ cu vinovăţia, ruşinea este mai puţin asociată cu tendinţe acţionale. Ruşinea
presupune mai degrabă „lăsarea capului şi mâinilor în jos”. Sinele lipsit de valoare şi putere este mai
degrabă distrus decât dispus să acţioneze.
Există totuşi două tendinţa acţionale dominantă şi radical opuse frecvent asociate cu ruşinea:
retragerea pasivă sau ofensivă agresivă.
Frecvent, atunci când indivizii resimt ruşinea, au tendinţa de a se ascunde sau chiar de a
dispare (Tangney, 1991; Tangney şi Dearing, 2002). Aceasta tendinţă este însoţită de senzaţia de
micşorare a corpului şi dorinţa de fugă de ceilalţi, de evitare a contactului social. Cel mai bine este
surprinsă această tendinţă în zicerea „îmi vine să intru în pământ de ruşine!”.
Dar uneori fuga din situaţie nu este posibilă, iar tensiunea emoţională negativă este mult prea
mare. Ce se întâmplă atunci? Alternativa acesteia este oarecum de neaşteptat: individul trece de le
fugă la atac, dezlănţuindu-se cu furie asupra altora. În opinia iniţial formulată de Helen Block Lewis
(1971) ruşinea trebuie privită ca fiind intim legată de furie. La o primă vedere o astfel de relaţie este
paradoxală: ruşinea înseamnă asumarea responsabilităţii pentru eşec sau încălcarea unui standard
personal puternic relevant (alias, atribuire internă a cauzalităţii), în timp ce furia survine atunci când o

65
DORIN NASTAS

altă persoană este văzută ca fiind sursa unor acţiuni care prejudiciază sau nemulţumesc puternic un
individ (alias, atribuire externă a cauzalităţii).
H. B. Lewis explică legătura paradoxală dintre cele două emoţii printr-o dinamică afectivă care
poate fi exemplificată hidrauluic. Ruşinea este uneori foarte intensă fiind asociată cu tendinţe şi reacţii
ostile intense faţă de sine însuşi. Uneori individul ajunge să fie „copleşit şi paralizat” (H. B. Lewis, 1971,
p. 41) de ostilitatea îndreptată spre interior. Sistemul psihic vrea în mod natural să scape de „iadul
dezlănţuit” în interiorul său de trăirea intensă a ruşinii. Pentru că în aceste momente sinele este
neputincios şi lipsit de valoare, centrat asupra nimicniciei sale şi demoralizat, alternativele constructive
specifice vinovăţiei nu-şi găsesc locul în mintea individului. Tensiunea creşte, „răutatea” se acumulează
şi se condensează ajungând să „umple găleata” şi, la un moment dat, se revarsă ... peste capul altuia,
care ajunge astfel o ţintă externă a mâniei: „tu ieşti cel rău nu eu!”. Are loc o externalizare a blamării
sinelui care detensionează sistemul psihic în primul rând prin faptul că scapă sinele de concentrarea
atenţiei asupra sa: furia însemnă atribuirea cauzalităţii evenimentului negativ în exterior, în
responsabilitatea unei alte persoane şi concentrarea atenţiei asupra celuilalt. Frecvent, externalizarea
blamării sinelui nu implică doar furia faţă de celălalt ci chiar agresarea efectivă a altor persoane
(Tangney et al., 2006; Tangney şi Dearing, 2002).
Având în vedere cele spuse mai sus este uşor de înţeles substanţa psiho-logică subiacentă
următorului aforism: „Adeseori furia este expresia unei profunde nemulţumiri de sine” …

ACTIVITATE
Aduceţi-vă aminte de un moment al vieţii in care aţi trăit o emoţie de vinovăţie sau ruşine.
Revenind asupra acelui episod emoţional cum îl apreciaţi acum? A fost mai degrabă vinovăţie sau
a fost ruşine? Argumentaţi răspunsul. Descrieţi şi consemnaţi experienţa realizării acestei
activităţi. Includeţi rezultatul în portofoliul pentru psihologia socială.

66
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

VI. JENA

În tema anterioară am ales să tratăm ruşinea şi vinovăţia împreună şi pentru faptul că mult timp
cele două emoţii au fost considerate forme ale uneia şi aceleaşi trăiri emoţionale. Întrucâtva, acelaşi
gen de confuzie a existat până recent şi cu privire la ruşine şi jenă. E adevărat că, despre confundarea
jenei cu ruşinea s-a discutat relativ mai puţin în literatura ştiinţifică. Asta şi pentru că studiile asupra
jenei au fost şi ele mai rare.
În continuare, după o definire a jenei, vom arata prin ce diferă aceasta de ruşine. Totodată, va fi
relevat şi caracterul de emoţie distinctă a jenei prin date cu privire la specificul componentelor stării
emoţionale (vezi tema IV). Se va arăta că jena poate fi diferenţiată de alte emoţii la nivelul
antecedentelor situaţionale (componenta obiectivă), al cunoaşterii şi aprecierii situaţiei (componenta
cognitivă), al experienţelor interne (componenta subiectivă), al reacţiilor fiziologice (componenta
somatică) şi al expresiei non-verbale (componenta comportamentală). În partea finală a temei se vor
prezenta două dintre cele mai cunoscute şi prolifice perspective teoretice asupra jenei, urmate de o
recapitulare a raţiunilor pentru care jena există în economia vieţii afective umane.

VI.1. DEFINIREA JENEI

Definirea oricărui concept psihologic, inclusiv a oricărei emoţii, se poate face în maniere diferite.
Concepţia emoţiei ca fiind o combinaţie a mai multor componente (vezi tema IV) ne oferă o sugestie în
acest sens: putem alege să definim o emoţie accentuând particularitatea uneia sau a mai multor
componente ale acesteia. Ghidaţi şi de experienţa colectării unor date preliminare despre prezenţa jenei
la adolescenţi, am ales să folosim cu precădere o definire a jenei din perspectiva a două componente:
cea subiectivă (sau “fenomenologică”) şi cea obiectivă (sau “normativă”; Nastas, Onici şi Cristea, 2010).

VI.1.1. Perspectiva „fenomenologică”

Definirea jenei din perspectivă fenomenologică sau experienţială înseamnă scoaterea în
evidenţă a aspectelor care sunt particulare pentru componenta subiectivă a acesteia. Pentru conturarea
aspectelor distinctive ale experienţei jenei vom apela la opinia lui Rowland Miller, unul din cei mai
cunoscuţi cercetători moderni a jenei. El afirma că a fi jenat înseamnă a fi „concentrat asupra ta, a te
simţi penibil, a resimţi disconfort, a te simţi expus într-o anume situaţie; aceste trăiri pot fi puternice dar
şi slabe, pornind de la un sentiment de uşoară stânjeneală, încurcătură, incertitudine şi ajungând la
senzaţii puternice de neputinţă, înroşire şi dorinţă de a evada” (Miller, 1992, p. 192). În alt loc acelaşi
autor afirmă, rezumând, că jena este resimţită ca „o stare de disconfort marcată de stupoare,
stânjeneala şi amărăciune” (Miller, 1996, p. 1).
Pentru că în cazul relatării componentei subiective a emoţiei este important să dăm cât mai
multe sinonime pentru acoperirea a cât mai multor nuanţe semantice posibile asociate trăirilor afective
subiective, reluăm cele mai importante ingrediente ale stării de disconfort resimţită ca jenă:
□ mortificare (încremenire, îngheţare, stupoare; în engleză mortification)
□ stânjeneală (ocară, fâstâceală, stinghereală; în engleză abashment)
□ amărăciune (supărare [de sau pe sine], întristare; în engleză chagrin) (conf. Miller, 1996).

67
DORIN NASTAS

VI.1.2. Perspectiva „normativă”

Ruşinea, vinovăţia şi jena fac parte din „familia emoţiilor negative ce implică conştientizarea
sinelui” (în engleză negative self-consciousness emotions; Tangney et al. 1996, p. 1264; Tracy şi
Robins, 2007). Ne putem întreba dacă, dincolo de ceea ce reiese din etichetarea de mai sus (faptul că
implică sinele evaluat negativ), avem şi alte elemente comune în cazul celor trei emoţii. În opinia unor
cercetători un astfel de element comun se regăseşte în faptul că toate cele trei emoţii implică
transgresiuni ale unor standarde socio-morale (Babcock şi Sabini, 1990; Keltner şi Buswell, 1996). De
fapt, sinele ajunge să fie evaluat negativ şi apreciat ca imoral, pentru că nu a respectat anumite
standarde sociale (norme, reguli, principii, valori). Din acest punct de vedere cele trei emoţii se pot
distinge una de cealaltă în funcţie de specificul standardelor încălcate:

„(1) jena intervine după o încălcare publică şi accidentală a standardelor socio-morale

regăsite implicit la nivelul prescripţiilor de roluri şi a scenariilor ce guvernează buna
derulare a interacţiunilor sociale; (2) vinovăţia intervine după transgresiunea
standardelor socio-morale universale ce sunt acceptate într-o societate anume, iar (3)
ruşinea urmează constatării abaterii de la standardele socio-morale individuale şi
asumate. În toate cele trei cazuri emoţiile survin ca urmare a transgresiunii unor coduri
socio-morale: a „codului bunelor maniere” (în cazul jenei), a „codului socio-moral
universal” (în cazul ruşinii) şi a „codului socio-moral personal” (în cazul ruşinii) (Nastas,
Onici şi Cristea, 2010, p. 3).
***
Perspectiva „fenomenologică” ne prezintă ceea ce se resimte subiectiv atunci când este trăită
emoţia de jenă în timp ce perspectiva „normativă” ne avertizează despre posibilele momente în care
este cel mai plauzibil să ne aşteptăm că o persoană va trăi emoţia de jenă. Cele două perspective sunt
complementare, prezenţa ambelor crescând gradul de certitudine pe care-l putem avea cu privire la
faptul că un anume individ a fost jenat. Totuşi, din perspectiva ordinii cu care survin componentele
emoţiei, „situaţia” precede „trăirea”. În acelaşi timp, în cazul în care oamenii manifestă erori de
etichetare a stării emoţionale şi sau relevă prea puţine elemente despre trăirile subiective subiacente,
cunoaşterea antecedentelor situaţionale a epizodului afectiv poate deveni hotărâtoare în stabilirea
naturii trăirii emoţionale (Nastas, Onici şi Cristea, 2010).

VI.2. CARACTERISTICILE DISTINCTIVE ALE JENEI

Dacă e să considerăm cele trei emoţii – ruşinea, vinovăţia şi jena – drept „emoţii-gemene”, cel
mai adesea este confundată cu celelalte „surori” anume ruşinea. Credem că acest lucru se poate
explica prin faptul că ruşinea este cea mai uşor de remarcat: dintre toate trei are cea mai mare
intensitate a trăirii subiective. Indirect, aceasta determină şi o mai bună memorare a ruşinii şi, pe cale
de consecinţă, erijarea ei drept „prototip” al trăirilor neplăcute faţa de sine. Din aceste considerente,
atunci când discutăm despre jenă ca emoţie distinctă, se impune în primul rând să arătăm prin ce este
ea diferită de ruşine.

VI.2.1. Distincţia dintre jenă şi ruşine

Eforturile de departajare a jenei de ruşine au fost întreprinse de mai mult timp şi pot fi împărţite
istoric în două perioade distincte.

68
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

1. Percepţia naivă şu primele departajări ştiinţifice

De regulă oamenii apreciază jena şi vinovăţia ca fiind emoţii diferite, dar le este mai dificil să
facă o departajare a jenei de ruşine. În viaţa de zi cu zi, în mod frecvent, ruşinea şi jena sunt
considerate greu de despărţit una de cealaltă. Oamenii (în calitate de psihologi naivi) cel mai adesea nu
le disociază, considerându-le etichete-sinonime pentru a desemna ceea ce simt în interior în momentul
trăirii emoţiei. Frecvent jena este considerată ca fiind o trăire asociată ruşinii, fiind parte din aceasta.
Uneori însă, mai ales dacă sunt rugaţi, oamenii realizează o distincţie elementară şi intuitivă între ele:
jena este o formă mai puţin acută a ruşinii; ruşinea fiind mai intensă şi mai dureroasă. Altfel spus, dacă
ruşinea este dureroasă, jena este incomodă.
Mult timp aceleaşi aprecieri au existat şi în spaţiul analizei ştiinţifice a celor două emoţii. Până
acum 15-20 de ani în urmă jena şi ruşinea erau considerate similare, aproape identice, distincte în
special din punct de vedere al intensităţii trăirii subiacente (Borg, Staufenbiel şi Scherer, 1988;
Kaufman, 1989; Lewis, 1971; Lewis, 1992; Tomkins, 1987).
2. Perspectiva actuală asupra distincţiei dintre jenă şi ruşine
Viziunea modernă asupra distincţiei dinte jenă şi ruşine se bazează pe o serie de dimensiuni.
Distincţiile dintre jenă şi ruşine sunt fundamentate în special din punct de vedere situaţional
(componenta obiectivă), cognitiv (componenta cognitivă), fenomenologic (componenta subiectivă). În
acelaşi timp, la nivelul manifestărilor stării emoţionale – fiziologic (componenta somatică) şi non-verbal
(componenta comportamentală) – jena este diferenţiată atât de ruşine cât şi de amuzament.

VI.2.2. Caracteristicile situaţiilor de evocare

Studiului antecedentelor situaţionale ale jenei a avut un caracter sporadic (vezi detalii în Miller,
1996). În ultima perioadă tiparul situaţiilor ce declanşează cel mai adesea reacţia de jenă a fost cercetat
în de aproape de Rowland Miller şi colaboratorii săi (Miller, 1992; 1996; Miller şi Stonehouse, 1995;
Stonehouse şi Miller, 1994). Trebuie să menţionăm că studiile empirice realizate de Rowland Miller şi
Cathy Stonehause (Miller, 1992; Stonehouse şi Miller, 1994; Miller şi Stonehouse, 1995) au vizat
identificarea circumstanţelor situaţionale responsabile de declanşarea jenei, fără a ţine cont de emoţiile
înrudite. Şi cum deseori emoţiile din aceiaşi „familie”, deşi atestate ca fiind distincte, nu sunt trăite în
formă pură şi solitară, fiind acompaniate de alte reacţii emoţionale proxime, acest fapt reduce întrucâtva
validitatea ecologică a datelor obţinute.
Asociindu-se însă cu June Price Tangney, o cunoscută cercetătoare a emoţiilor de ruşine şi
vinovăţie, studiile iniţiate de Rowland Miller au fost inevitabil extinse spre a surprinde concomitent
antecedentele comune ale celor trei emoţii dar, mai ales, antecedentele distincte. Seria de studii
realizate de Rowland Miller în colaborare cu June Price Tangney (Miller şi Tangney, 1994; Tangney,
Miller, Flicker şi Barlow, 1996) a schimbat însă şi perspectiva de abordare a antecedentelor:
considerate şi catalogate anterior preponderent „din exterior”, ca fiind precedente situaţiei de resimţire a
jenei, ele au început să fie apreciate simultan trăirilor „din interior”. Această turnură de abordare a
urmărit să demonstreze şi alte aspecte legate de antecedentele declanşatoare. Printre acestea se
regăseşte confirmarea faptului că jena necesită obligatori prezenţa publicului iar ruşinea nu implică
neapărat absenţa acestuia (Tangney et al., 1996).
Aceiaşi strategie – investigarea simultană a antecedentelor celor trei emoţii – a fost
implementată de Dacher Keltner şi Brenda Buswell (1996). Una din concluziile studiului a fost că există
o anumită suprapunere a declanşatorilor situaţionali ale celor trei emoţii: 9% din antecedentele care

69
DORIN NASTAS

provoacă jenă pot fi responsabile şi de trăirea ruşinii; 5% din antecedentele care provoacă jena pot
provoca şi vinovăţia; 11% din antecedente sunt comune pentru ruşine şi vinovăţie.
Prezentăm în continuare antecedentele care, de cele mai multe ori, sunt ingredientele
situaţionale esenţiale pentru resimţirea jenei, precum şi o viziune de înţelegere şi organizare sistematică
a acestora.

1. Clasificarea antecedentelor specifice preponderent jenei

Lui Rowland Miller îi aparţine meritul de a fi ordonat antecedentele situaţionale ale jenei în
funcţie de măsura în care emoţia trăită este rezultatul implicării active şi directe a individului. Astfel se
disting patru mari clase de antecedente situaţionale:
(1) Antecedente ce sunt provocate de anumite comportamente ale individului
(2) Antecedente care sunt rezultatul unor comportamente interactive, în care cel care este jenat trăieşte
emoţia ca urmare a unei interacţiuni penibile cu unul sau mai mulţi interlocutori
(3) Antecedente ce sunt provocate de comportamentele audienţei
(4) Antecedente care sunt provocate prin urmărirea emoţiei la celălalt

După cum şi era de aşteptat, cea mai mare parte a antecedentelor situaţionale ce declanşează
preponderent emoţia de jenă (aproximativ în 2/3 din numărul total de cazuri raportate) ţin de
comportamentele individului. Printre acestea cele mai frecvente sunt erorile comportamentale (erori
ce vădesc o neîndemânare sau stângăcie cu privire la acţiuni care în mod normal sunt controlate) şi
erorile cognitive (incluzând judecăţi greşite, uitarea, deficitul de atenţie sau stupiditatea temporară). În
aceeaşi categorie urmează (în ordine descrescătoare ca frecvenţă în declanşarea jenei): pierderea
controlului (asupra corpului, emoţiilor sau bunurilor), eşec în reglarea intimităţii, rănirea neintenţionată a
altcuiva, discrepanţă publică în raport cu standardele personale (fără încălcarea unei norme sociale),
atragerea nedorită a atenţiei celorlalţi, reacţii exagerate la situaţie.
În aproximativ 10 % din cazuri jena este declanşată ca urmare a interacţiunilor pe care le are
individul cu audienţa. De cele mai multe ori este vorba de interacţiuni penibile în care, fie că are loc
pierderea coerenţei şi bunei derulări a scenariului evenimentului, fie individul pierde coerenţa rolului
personal pe motiv că „dă ochii cu cineva” care cunoaşte aspecte jenante din trecutul său. Tot aici se
regăsesc şi situaţiile în care partenerul de interacţiune are o reacţia exagerată la o anume situaţie.
Ceilalţi sunt responsabili pentru declanşarea jenei în aproximativ 15% din cazuri. Rowland
Miller clasifică aceste antecedente după cum ceilalţi provoacă jena intenţionat sau nu. În acelaşi timp
provocarea jenei din partea celorlalţi poate sau nu să fie asociată cu o transgresiune personală reală.
De exemplu tachinarea (în engl. teasing) este un comportament frecvent care poate induce jena
(Keltner, Young, Heerey, Oemig şi Monarch, 1998; Keltner, Capps, Kring, Young şi Heerey, 2001). În
acest caz ceilalţi pot provoca jena invocând şi exagerând o eroare reală a celui vizat sau inventând una
fictivă.
În altele aproximativ 15% din cazuri jena este trăită doar ca urmare a observării celuilalt. De
cele mai multe ori jena este resimţită atunci când individul urmăreşte anumite transgresiuni ale
convenţiilor sociale ce sunt realizate de membrii grupului din care face parte. În acest context jena
întruneşte calităţile unei emoţii de grup iar mecanismul prin care se realizează „asumarea internă a
transgresiunii altora” este cel al identificării. În cazuri mai rare, jena poate fi trăită empatic (Miller,
1987).

70
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

În baza acestei clasificări a antecedentelor situaţionale Rowlnad Miller a realizat o grilă de analiză
a antecedentelor situaţionale a jenei. Grila este un instrument foarte util în organizarea înţelegerii şi
investigării antecedentelor situaţionale ale jenei (pentru un studiu pe un lot de subiecţi români vezi
Nastas, Onici şi Cristea, 2010). Avem convingerea că ordonarea antecedentelor situaţionale conform
măsurii în care emoţia trăită este rezultatul implicării active şi directe a individului este de indicat în
construcţia oricărei grile ce urmăreşte identificarea sistematică a antecedentelor declanşatoare ale
oricărei emoţii. Credem că şi defalcarea consecinţelor situaţionale stării emoţionale se poate face la fel,
în conformitate cu acelaşi dimensiuni.

VI.2.3. Cunoaşterea şi aprecierea situaţiei

Din punct de vedere al componentei cognitive trebuie să remarcăm câteva dimensiuni cognitive
specifice pentru care jena are valori speciale.
Am arătat în definiţia „normativă” a jenei faptul că ea intervine atunci când, în mod obiectiv, au
fost încălcate standardele cu privire la convenţiile sociale legate de jocul de rol al actorilor sociali şi sau
buna derulare a scenariilor de interacţiune. Una din dimensiunile cognitive asociate acestei
transgresiuni este cea legată de perceperea gravităţii transgresiunii. Dacă individul percepe, apreciază
transgresiunea sa ca fiind una gravă, aceasta îl poate înclina spre trăirea ruşinii (simultan cu jena sau în
manieră secvenţială: mai întâi o emoţie, apoi cealaltă). Dacă transgresiunea este apreciată ca fiind una
lejeră (ceea ce corespunde în mod obiectiv naturii normei încălcate), individul va resimţi doar jena.
În acelaşi fel John Sabini şi colegii săi apreciază că „jena pare să fie lipsită de gravitate”
(Sabini, Garvey şi Hall, 2001, p. 104). Ei fac apel la două specii ale genului dramatic – tragedia şi
comedia – pentru a scoate mai bine în evidenţă specificul jenei şi, totodată, de a o departaja pe aceasta
de ruşine. Astfel, în opinia acestor cercetători „ruşinea este apanajul unei tragedii [...], în timp ce jena
ţine de farsă” (p. 104). În opinia noastră, în jenă sunt prezente ambele elemente ale genului dramatic,
fiind vorba mai degrabă de o tragi-comedie: sunt amestecate elemente comice, ce stârnesc zâmbete
sau chiar râsul, cu cele „uşor tragice”, legate de penibilitatea, stupiditatea, stânjeneala, stupoarea,
blocajul actorilor sociali implicaţi. Totuşi, tonalitatea dominantă este cea comică: tragedia este de
suprafaţă, comicul fiind însă autentic şi pregnant. Acest lucru este evident şi din faptul că chiar cel care
este autorul gafei jenante poate resimţi comicul situaţiei în care se află (imediat, în situaţie sau, mai
ales, post-factum). Nu ne face plăcere să ne amintim sau să destăinuim detalii despre momentele
ruşinoase; însă reamintirea şi istorisirea momentelor jenante ne poate amuza atât pe noi, cât şi
audienţa şi, de regulă, nu avem reţineri în a le relata ca şi „bancuri reale”.
Conform modelului procesual-cognitiv al emoţiilor ce implică sinele (Tracy şi Robins, 2004;
2007; vezi tema anterioară pentru descrierea detaliată a modelului) ruşinea se caracterizează prin
aprecierea sinelui stabil, global şi greu de controlat ca fiind responsabil de încălcarea normelor. În cazul
jenei este greu de departajat dacă transgresiunea este atribuită sinelui sau comportamentului. Situaţia
este oarecum mixtă: pe de o parte e vorba, de un anume comportament care stă la baza gafei sau
periclitării interacţiunii (asemănare cu vinovăţia), dar în acelaşi timp putem spune că sinele este cel care
apare penibil în situaţia jenantă (asemănare cu ruşinea). Credem că cel mai corect ar fi să spunem că
în jenă individul apreciază că sinele public este cel care se comportă momentan penibil. Sinele public
este o mască socială, un sine vizibil celorlalţi, fiind considerat de individ adesea drept o aparenţă
publică situaţională şi adeseori arbitrară. Eşecul sinelui public este considerat de individ, pe bună
dreptate, ca fiind un rezultat al unor erori controlabile care nu reflectă natura profundă sau caracterul
adevărat al actorului (sinele adevărat). În acest sens Sabini, Garvey şi Hall (2001) remarcă:

71
DORIN NASTAS

„Dacă cineva [cel ce resimte jena] crede că de fapt nu a manifestat [prin

comportamentul ce produce gafa] o veritabilă carenţă de caracter dar, în
acelaşi timp, că audienţa s-ar putea să creadă că o astfel de carenţă a
devenit vizibilă, atunci acea persoană va resimţi ori jenă ori furie după cum
crede că audienţa era îndreptăţită sau nu să-şi imagineze o astfel de carenţă”
(p. 109; în parantezele pătrate sunt texte inserate de noi)

Ţinând cont de citatul de mai sus şi modelul propus de Tracy şi Robins (2004; 2007) putem
identifica un alt antecedent cognitiv specific jenei: prezenţa publicului. Deşi ruşinea şi vinovăţia sunt
trăite preponderent în situaţii ce implică prezenţa publicului, ele pot fi resimţite şi în absenţa acestuia. În
cazul jenei prezenţa publicului este o condiţie necesară, obligatorie (Miller, 1986; 1996). Publicul poate
exista fie în mod real, obiectiv (ca antecedent situaţional obiectiv) dar poate fi doar o prezenţă
imaginară (doar ca un antecedent cognitiv). Ceea ce contează este ca, atunci când s-a produs gafa, în
mintea subiectului să „fulgere” gândul: „dacă m-ar fi văzut [sau auzit] cineva!” (Miller, 1986).
Mai e un ultim aspect important şi specific aprecierii situaţiilor în momentul resimţirii jenei.
Situaţiile în care este resimţită jena sunt, de cele mai multe ori, situaţii-surpriză: ele intervin pe
neaşteptate, pe nepregătite. Acest aspect este implicit situaţiilor jenante asociate comportamentului
personal „accidental eronat”.

VI.2.4. Experienţa fenomenologică distinctă

Despre modul în care se resimte experenţial jena am relatat deja cu prilejul definirii acesteia: e
un amestec de blocaj temporar (“te pierzi pe moment cu firea”), stânjeneală faţă de ceilalţi şi supărare
pe sine.
Ceea ce ar mai fi de subliniat ţine de trăiri care, fiind specifice jenei, în acelaşi timp, o
diferenţiează de ruşine. Jena, comparativ cu ruşinea, este o emoţie mai puţin intensă – e resimţită ca un
disconfort mai puţin dureros comparativ cu ruşinea. În acelaşi timp, urmare a caracterului mixt, tragico-
comic, are un gust „dulce-amărui”. Altfel spus, în cazul jenei „cu un ochi îţi vine să plângi, iar cu celălalt
– să râzi”, bineînţeles, în ordinea enunţată. Această mixare a supărării şi amuzamentului transpare şi la
nivelul manifestărilor non-verbale (mai jos). În cazul ruşinii tendinţa de a resimţi amuzament lipseşte cu
desăvârşire.

VI.2.5. Paternul fiziologic

Relativ recent s-a descoperit că jena are o semnătură fiziologică distinctă şi consistent asociată
celorlalte componente ale emoţiei ce este compusă din două părţi: activarea sistemului nervos simpatic
şi reacţia de roşire.
1. Activarea specifică sistemului nervos simpatic
La ora actuală se consideră că jena are un patern specific de activare a sistemului nervos
simpatic (Gerlach, Wilhelm şi Roth, 2003). Are loc creşterea simultană a presiunii sistolice şi diastolice
pe durata întregului epizod jenant. Simultan creşte şi ritmul bătăilor inimii, dar doar pentru primul minut
al trăirii emoţionale după care, cam în acelaşi interval, acesta revine la nivelul de bază (Harris, 2001).
Glanda suprarenală elimină în sânge cortisol pentru a pregăti organismul să facă faţă circumstanţelor
ameninţătoare (Dickerson, Gruenewald şi Kemeny, 2004). Toate aceste reacţii împreună alcătuiesc un

72
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

tablou care face ca jena să aibă o amprentă fiziologică specifică în comparaţie cu alte emoţii (Herrald şi
Tomaka, 2002).

2. Roşirea în jenă
Jena se caracterizează şi prin prezenţa unui patern fiziologic care ajunge inclusiv vizibil:
roşirea. Înroşirea obrajilor şi gâtului este o reacţie fiziologică locală care, în opinia unora, este specifică
în exclusivitate jenei (Miller, 2004; 2007; Edelmann, 2001). Alţi autori sunt de părere că o astfel de
poziţie este radicală, roşirea nefiind absolut necesară şi specifică pentru funcţionalitatea jenei (de ex.,
Keltner şi Busswell, 1997). Majoritatea se situează la mijloc: ei consideră că roşirea este cel mai adesea
asociată epizodelor jenante (de ex.: Leary, Britt, Cutlip şi Templeton, 1992), fiind mai frecventă în cazul
persoanelor ce sunt susceptibile să trăiască jena (Leary şi Meadows, 1991). De asemenea marea
majoritate a participanţilor chestionaţi consideră că roşirea este mai curând prezentă în jenă (92%)
decât în ruşine (8%; Miller şi Tangney, 1994).
Faptul că roşirea nu poate fi controlată (Drummond, 2001) face din acest indicator fiziologic
(care uşor ajunge unul non-verbal, vizibil) un semnal important pentru reperarea de către semeni a
reacţiei afective de jenă. Este important de precizat că roşirea ca urmare a jenei (în engl. blush) este
diferită de înroşirea produsă de exerciţiile fizice, excitarea sexuală sau intoxicare (în engl. flush; Leary
et al., 1992).

VI.2.6. Expresia non-verbală

Dasher Keltner este cel care a făcut primul o încercare de a vedea dacă jena este identificabilă
din punct de vedere non-verbal în contextul altor emoţii (Keltner, 1995). După mai multe cercetări
(Keltner, 1995; Keltner şi Buswell, 1996; 1997) s-a identificat faptul că jena are un set specific de
manifestări non-verbale. Cea mai prototipică expresie statică a jenei se poate urmări în Cadrul VI.1.
S-a constat însă că cea mai bună recunoaştere a exprimărilor non-verbale ale jenei (dar şi a
altor emoţii sociale complexe, de ex. a ruşinii sau mândriei) se poate face dacă în locul unei imagini
statice (de regulă o poză cu expresia feţei) subiecţilor li se prezintă secvenţe filmate care includ şi alte
părţi ale corpului.

Cadrul VI.1
Imaginea statică prototipică expresiei non-verbale a jenei

Descrierea pozelor: zâmbet inhibat, mişcarea capului în jos,

atingerea feţei prin umbrirea ochilor sau buzelor (doar pe poza din dreapta)

73
DORIN NASTAS

Secvenţa non-verbală tipică pentru jenă se compune dintr-o serie de acţiuni ale feţei şi posturi
ale corpului şi capului care durează aproximativ 5-6 secunde. Ea include, în ordinea enumerării,
următoarea succesiune de mişcări:
 evitarea privirii fixe, privirea în jos;
 zâmbet inhibat / controlat, doar cu partea de jos a feţei (în acest caz “ochii nu zâmbesc”);
 întoarcerea buzelor înspre jos arătând un zâmbet jenat;
 din nou un zâmbet inhibat;
 privire migratoare (stânga-dreapta);
 mişcarea capului în jos;
 completată opţional cu tendinţa de atingere a feţei (în special umbrirea buzelor sau a ochilor)
S-a constat că acest afişaj emoţional diferă de cele specifice amuzamentului sau ruşinii
(Keltner, 1995; Keltner şi Buswell, 1996; 1997) iar subiecţii sunt abili în a recunoaşte această secvenţă
non-verbală drept expresie a jenei, chiar dacă sunt dintr-o cultură mult diferită de cea nord-americană.
Astfel, Haidt şi Keltner (1999) au arătat expresia non-verbală a jenei (poze similare celor din
Cadrul VI.1) împreună cu pozele altor emoţii unor subiecţi din India şi aceştia au reuşit să identifice în
ea manifestarea emoţiei.

VI.2.7. Tendinţe şi consecinţe comportamentale

Tendinţa acţională dominantă este cea de politeţe şi remediere: după ce ai comis o gafă îţi cer
scuze şi încerci să repari greşeala. Dacă în cazul vinovăţiei tendinţa de reparare a transgresiunii se
referă la încercarea de a remedia paguba produsă celuilalt, în jenă se încearcă în primul rând salvarea
„feţei sinelui public”. Împreună, afişajul non-verbal şi cel verbal, prezintă manifestarea unei recunoaşteri
a statutului inferior faţa de ceilalţi; cel jenant pare să spună prin manifestări corporale „am greşit,
îndurare fraţilor!”. Pentru că situaţia are o natură mixtă tracico-comică, pentru a fi pe plac audienţei şi a
fi în ton cu aceasta, audienţă ce este deja simultan scandalizată, dar şi se amuză, individul poate
potenţa mai mult latura comică prin chicotire sau chiar râs.

ACTIVITATE
Aduceţi-vă aminte de ultima situaţie în care aţi trăit personal sau aţi urmărit la o altă persoană
manifestând emoţia de jenă. Descrieţi situaţia care a declanşat jena cît mai detaliat posibil. De ce
consideraţi că anume jena a fost emoţia trăită? Argumentaţi răspunsul. Consemnaţi experienţa
realizării acestei activităţi şi includeţi rezultatul în portofoliul pentru psihologia socială.

VI.3. TEORII ASUPRA JENEI

Există mai multe perspective prin care este explicată prezenţa jenei în paleta manifestărilor
emoţionale umane. Prezentăm succint mai jos două dintre cele mai influente perspective teoretice. Ele
diferă după cum plasează accentul mai mult pe faptul că prin intervenţia evenimentului jenant se
produce o ruptură la nivelul bunei derulări a teatrului socio-cultural sau că asistăm la o pierdere
temporară a feţei şi imaginii sinelui ce aparţine actorului social ce a gafat.

VI.3.1. Teoria eşecului teatral sau a rupturii sociale

Irvin Goffman (1967) este sociologul care primul atenţionase asupra faptului că, odată ajunşi a
fi actori în spectacolul vieţii, toţi indivizii bine crescuţi trebuie să respecte cu diligenţă scenariile şi riturile
socio-culturale, precum şi prescripţiile de roluri. Fiecare actor social trebuie să-şi depună toată silinţa

74
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

pentru aşi executa cât mai competent şi armonios rolurile, având grijă să nu perturbe interacţiunile
sociale.
În continuarea ideilor formulate de Goffman, jena apare atunci când cineva produce o
periclitare, o ruptură în buna derulare a interacţiunilor sociale (Parrott, Sabini şi Silver, 1988). Actorul
social eşuează în primul rând în rolul său public, iar mai apoi, pe cale de consecinţă, dă peste cap
scenariul evenimentului în care juca acel rol. Din acest punct de vedere jena este cauzată în mod direct
de conştientizarea de către actor a faptului că a eşuat în rolul său şi a periclitat scenariul interacţiunilor
sociale la care participa (Silver, Sabine şi Parrott, 1987). Această perspectivă nu leagă resimţirea jenei
nemijlocit de scăderea stimei de sine.
Într-o astfel de tratare a jenei se poate remarca o tentă vădit sociologică. Mai jos prezentăm o
viziune preponderent psihologică asupra jenei.

VI.3.2. Teoria pierderii aprecierii şi stimei de sine

Conform poziţiei exprimate de alţi autori (de ex. Miller şi Leary, 1992) jena este resimţită în
special ca urmare a unui proces de evaluare socială a sinelui. Această evaluare socială a sinelui se
realizează de două instanţe: una internă (prin auto-evaluare) şi una externă (prin evaluarea din partea
audienţei). Individul care a gafat se auto-evaluează şi constată o anume pierdere a respectului de
moment faţă de sine însuşi. În acelaşi timp, el este evaluat de audienţă şi resimte că aprecierea de
moment din partea celorlalţi este şi ea pierdută. Astfel, sinele public al individului care a gafat are două
“căderi” simultane: în faţa sa şi în faţa celorlalţi.
Unii dintre autorii ce împărtăşesc viziunea precum că jena survine ca urmare a pierderii
respectului sau stimei de sine preferă să accentueze „căderea în ochii altora” ca fiind cea mai relevantă
(Miller şi Leary, 1992; Miller, 1996); alţii consideră preponderent relevant faptul că intervine o “cădere în
ochii tăi” (Modigliani, 1968; 1971). Viziunea noastră este că ambele pierderi în evaluarea sinelui – cea
internă şi externă – se produc simultan şi este greu să faci o ierarhie în acest sens.

VI.3.3. Compararea teoriilor propuse

Pentru că ambele teorii pun accentul pe factori diferiţi ca fiind determinanţii hotărâtori ai jenei
Parrott, Sabini şi Silver (1988) au realizat un studiu prin care au urmărit să vadă care este impactul
relativ al fiecărui factor. Ei au manipulat simultan, în perimetrul aceluiaşi design experimental, ambele
variabile: pierderea stimei de sine şi producerea rupturii sociale. Cercetătorii au expus participanţii –
studenţi de ambele genuri – la câteva scenarii în care cei doi factori aveau valori diferite. În unul din
scenarii participanţii erau rugaţi să-şi imagineze că, încercând să-i facă curte unui coleg sau unei colege
de serviciu, avansează o invitaţie în oraş. În versiunea iniţială, numită „refuz tranşant”, interlocutorul
imaginar refuză în mod direct şi hotărât tentativa întâlnirii romantice. Prin acest refuz tranşant sunt
afectate simultan atât stima de sine a celui refuzat cât şi buna derulare a interacţiunilor sociale. În altă
versiune, cea a „scuzei transparente”, interlocutorul imaginar refuză politicos întâlnirea romantică
explicând totodată că şi-a făcut o regulă să nu accepte asemenea propuneri din parte colegilor de
serviciu de gen opus. În acelaşi timp, subiectul este informat că scuza este falsă: el aflase anterior că
acea persoană avusese o relaţie amoroasă cu un alt angajat. Prin oferirea scuzei transparente se
păstrează buna derulare a interacţiunilor sociale deşi stima de sine a celui refuzat este afectată. În
ultima versiune a acestui scenariu, întitulată „scuza credibilă”, totul este la fel ca în versiunea
anterioară, lipsind doar informaţia cu privire la falsitatea scuzei: principiul precum că cineva nu vrea să
aibă relaţii amoroase la serviciu pare o scuză credibilă în acest caz. Conform opiniei autorilor într-o

75
DORIN NASTAS

astfel de situaţie atât buna derulare a interacţiunilor sociale cât şi stima de sine sunt protejate şi
neafectate.
Rezultatele obţinute de autori au confirmat faptul că, deşi în condiţia „scuza transparentă” s-a
observat o scădere semnificativă a stimei de sine, aceasta nu a cauzat o creştere semnificativă a trăirii
jenei. În acelaşi timp, deşi stima de sine a scăzut la fel de mult în situaţia „refuz tranşant” şi „scuza
transparentă” doar în primul caz, atunci când a fost periclitată buna relaţionare socială, jena a fost
resimţită semnificativ mai intens de către participanţi. Conform acestui studiu, se pare că rolul hotărâtor
în determinarea trăirii jenei îi revine perceperii pe care o are actorul social că prin acţiunile sale, prin
jocul de rol defectuos, a cauzat o perturbare a scenariului interacţiunilor sociale producând o
discontinuitate, o ruptură a acestora.

VI.3.4. Două feţe ale unei monezi: gafele şi blocajele sociale neaşteptate
Într-un studiu realizat ulterior Sabini, Siepmann, Stein şi Meyerowitz (2000) au revenit asupra
disputei dintre cele două teorii afirmând că ambele ar avea dreptate, dar fiecare cu privire la un subset
din situaţii ce determină jena. Astfel, autorii ajung la concluzia că situaţiile declanşatoare ale jenei (alias,
antecedentele situaţionale) pot fi grupate în două mari clase. Cele mai numeroase incidente care
produc jena ar fi cele cauzate de „faux pas”, de gafele publice pe care le comite individul prin acţiunile
sale (vezi corespondenţa cu clasificarea propuse de Miller, 1992; 1996). Atâta timp cât ele implică
acţiunile şi responsabilitatea personală, este inevitabil că ele determină o scădere a stimei de sine.
Dar uneori jena rezultă ca urmare a unor periclitări a interacţiunilor sociale în care individul se
găseşte plasat pe neaşteptate de alte persoane sau prin proasta conjunctură a mai multor factori. În
aceste situaţii nu „individul este jenant” prin ce face ci el este „pus în situaţii jenante” de către ceilalţi,
ajunge să participe la „interacţiuni nedorite sau nepotrivite”. De exemplu, încercaţi să vă imaginaţi
empatic cum se vor simţi mirele şi mireasa atunci când, la cununia civilă, se prezintă prietenul cel mai
bun al mirelui şi-i spune miresei că o iubeşte mai mult decât cel care-i este acum alături şi că ea ar
trebui să-şi părăsească mirele şi să se căsătorească cu el, căci altfel va regreta o viaţă întreagă!
În cazuri cu totul speciale, de exemplu, individul poate resimţi jena fie şi doar ca urmare a
faptului că este aleatoriu selectat de către profesor dintr-un grup de studenţi, ridicat în picioare, în timp
ce ceilalţi colegi sunt invitaţi să-l privească (Lewis, 2000); altădată simpla laudă publică şi neaşteptată a
meritelor, prin simplul fapt că atrage atenţia excesivă a celorlalţi, poate provoca jenă în locul mândriei
(Miller, 1992).
În acestea şi alte cazuri, foarte diferite ca factură, individul nu are de ce să-şi scadă aprecierea
sinelui (nu a făcut nimic rău, nu a greşit) dar prin regăsirea sa în epicentrul unei interacţiuni
stânjenitoare, nedorite, nepotrivite sau ciudate poate resimţi jena.

VI.4. FUNCŢIILE JENEI

Funcţiile pe care le îndeplineşte prezenţa jenei în repertoriul psiho-afectiv al individului şi în
interiorul societăţii se mulează oarecum pe consecinţele celor două teorii majore expuse mai sus.

VI.4.1. Recunoaşterea gafei şi căutarea reconcilierii

Cel care a periclitat buna derulare a ritualurilor sociale riscă pedeapsa oprobriului social, chiar
ostracizarea. În acelaşi timp, dacă individul recunoaşte public şi imediat gafa sau greşeala comisă,
anunţând scuze verbale şi sau afişând nonverbal manifestări de căinţă şi căutare a împăcării cu ceilalţi,

76
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ I

el poate fi iertat. În viziunea lui Dacher Keltner (1995) manifestările non-verbale ale jenei seamănă
foarte mult cu manifestările similare ce se regăsesc la alte specii sociale. Etologii le clasifică drept
comportamente de reconciliere sau de „căutare a împăcării” cu ceilalţi (în engl. appeasement). Prin
astfel de comportamente se arată simultan recunoaşterea transgresiunii, acceptarea scăderii în rangul
social dar şi cererea tacită de a fi iertat şi re-acceptat în grupul de semeni şi circuitul interacţiunilor
sociale.
Manifestările non-verbale ale jenei la oameni ar avea acest rol de căutare a unei reconcilieri cu
audienţa afectată şi scandalizată de gafa produsă. Şi ele chiar reuşesc să producă acest efect. De
exemplu, Semin şi Manstead (1982) au manipulat experimental manifestarea jenei (afişarea non-
verbală a emoţiei vs. absenţa afişării) şi repararea pagubei (prezentă comportamentului reparatoriu vs.
absenţa acestuia) urmărind modul în care acestea influenţează perceperea şi evaluarea subiectului ce
comite o gafă. Cei doi cercetători au prezentat subiecţilor un incident filmat într-un supermarket. Toţi
participanţii urmăreau cum un cumpărător lovea, din neatenţie, cu căruţul, un teanc înalt cu role de
hârtie igienică iar acestea se împrăştiau pe jos. În continuare, o jumătate dintre subiecţi urmăreau
afişarea non-verbală a jenei manifestată de cumpărător, în timp ce pentru ceilalţi participanţi,
cumpărătorul nu afişa nici o reacţie emoţională. Prin secvenţele finale era manipulată cea de-a doua
variabilă independentă: o parte din participanţi era expusă la imagini în care cumpărătorul refăcea
teancul de role la loc, în timp ce ceilalţi vedeau cum el pleacă fără să-şi repare greşeala. Rezultatele au
arătat că atât afişarea non-verbală a jenei cât şi repararea greşelii duc la o raportare mai pozitivă faţă
de cumpărător, deşi efectele lor sunt separate (nu s-a găsit un efect de interacţiune, ci doar efecte
simple).
Experimentul realizat de Semin şi Manstead (1982) a relevat faptul că simpla expunere a jenei,
chiar în absenţa comportamentului reparatoriu, face ca publicul ce asistă la producerea gafei să aibă o
impresie semnificativ mai bună despre autorul acesteia. Într-un alt studiu similar, care a pornit de la
acelaşi tip de situaţie şi gafă – cauzarea unui prejudiciu de către un cumpărător, – de Jong (1999) a
manipulat un alt aspect vizibil şi specific al jenei: roşirea. Subiecţii care au urmărit versiunea în care
cumpărătorul a roşit după incident l-au evaluat semnificativ mai pozitiv comparativ cu cei care au urmărit
aceiaşi înregistrare în care roşirea nu era prezentă. În aceiaşi ordine de idei, Semin şi Papadopoulou
(1990) au arătat că părinţii îşi pedepsesc mai lejer copii care s-au comportat neadecvat în public atunci
când ei afişează trăirea jenei, comparativ cu situaţiile în care nu o fac.

VI.4.1. Căutarea şi obţinerea suportului social

Simultan cu căutarea reconcilierii şi re-acceptării sociale din partea celorlalţi oamenii resimt
nevoia să-şi restabilească respectul şi stima de sine afectată. În acest sens, prin comunicarea non-
verbală a faptului că sunt jenaţi, ei caută un sprijin din partea celorlalţi pentru aşi putea redresa
respectul temporar pierdut. Dacă cel care a gafat recunoaşte greşeala comisă jenându-se, totodată
cerându-şi explicit (verbal) şi sau implicit (non-verbal) scuze, e politicos şi, totodată mărinimos din
partea audienţei să-i ofere ajutor. De cele mai multe ori replicile de susţinere ale celor prezenţi nu
întârzie şi îmbracă forme de genul: „lasă, nu-ţi mai fă griji, oricui i se poate întâmpla!” sau „să ştii că am
păţit-o şi eu la fel”.
Putem spune că în cazul afişării jenei audienţa, iniţial scandalizată de gafă (dar şi amuzată de
ea), s-ar afla într-un fel de „capcană a etichetei şi politeţii”: ea îşi inhibă pornirile de manifestare a
dezaprobării, acceptând mai degrabă să ierte şi să ajute pe cel jenat. O vorbă veche se potriveşte
perfect acestei situaţii: „capul plecat sabia nu taie!” (re-vedeţi pozele din Cadrul VI.1).

77
DORIN NASTAS

BIBLIOGRAFIE3

▪ Allport, G. W., 1981, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
▪ Chelcea, S., Un secol de psihosociologie, Bucureşti, Editura INI, 1999
▪ Doise, W.; Deschamp, J.-C.; Mugny, G., Psihologie socială experimentală, Iaşi, Polirom, 1997
▪ Doise, W.; Mugny, G., Psihologie socială şi dezvoltare cognitivă, Iaşi, Polirom, 1998
▪ Drozda-Senkowska, Ewa (coord.), Capcanele raţionamentului, Iaşi, Polirom, 1998
▪ Monteil, J.M., Educaţie şi formare. Perspective psihosociale, Iaşi, Polirom, 1997
▪ Moscovici, S. (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Polirom, 1998
▪ Mureşan, P., Învăţarea socială, Bucureşti, Albatros, 1980
▪ Neculau, A., A trăi printre oameni, Iaşi, Junimea, 1989
▪ Neculau, A. (coord.), Psihologie sociale. Aspecte contemporane, Iaşi, Polirom, 1996
▪ Neculau, A, (coord.), Reprezentările sociale, Iaşi, Polirom, 1997
▪ Neculau, A.; Ferréol, G. (coord.), Psihosociologia schimbării, Iaşi, Polirom, 1998

3 Articolele şi cărţile citate pe parcursul acestui suport de curs sunt aproape în totalitate redactate în limba engleză.

Bibliografia de la finele acestui curs este însă contrastant diferită: conţine doar volume în limba română. Această bibliografie
a fost alcătuită de regretatul Prof. Dr. Adrian Neculau, un cunoscut psiholog social român, cel care a fost titularul acestui curs
mulţi ani de zile şi îndrumătorul meu în lumea academică. Am găsit potrivit să las această bibliografie ca o parte a
contribuţiei sale la acest curs, o contribuţie care să rămână la fel cum a fost în ultimii ani ai vieţii sale. Menirea acestei
bibliografii este de a vă extinde cunoştinţele de psihologie socială dincolo de limitele acestui modul şi suport de curs şi a vă
aduce în atenţie, alături de contribuţiile colegilor din alte ţări, lucrările semnate de cercetători români.

78