Sunteți pe pagina 1din 16

APROVIZIONAREA CU APA A POPULATIEI

Alimentarea centrala cu apă reprezintă un ansamblu de instalaţii de colectare,


transport, corectare a calităţii, înmagazinare şi distribuţie a apei potabile.

Captarea se realizează prin sorburi plasate în amonte de sursele de poluare şi


centrele populate, în zonele în care debitul de apa este suficient, sorbul se plasează
în axul central al apei la minim 0,5 m sub nivelul apei şi la cel putin 0,7 m deasupra
nivelului albiei (pentru apele de suprafaţă). Pentru sursele subterane se folosesc
puţuri săpate sau forate, plasate în amonte de centre populate sau zone industriale.

Sectorul de tratare este reprezentat de procedeele necesare pentru îndepărtarea


elementelor ce fac apa nepotabilă: sedimentare, filtrare şi dezinfectie.

Sedimentarea implică îndepărtarea suspensiilor. In funcţie de concetrarea lor


sedimentarea poate fi simplă sau cu coagulare.
• Sedimentarea simplă se realizează în bazine de ciment (orizontale sau verticale)
în care apa circulă cu o viteza mică (5-9 mm/sec). Particulele în suspensie se
depun prin gravitaţie , sedimentarea fiind influenţată de viteza de curgere a apei,
forma bazinului, temperatura apei, dimensiunea particulelor. Sedimentarea simplă
are o eficienţă de 40 - 60% din conţinutul de suspensii.
• Sedimentarea cu coagulare se foloseşte în condiţiile prezenţei unui grad mare de
turbiditate şi a unei cantitati crescute de suspensii coloidale. Substanţa coagulantă
este reprezentată de sulfatul de aluminiu, sufatul feros, clorura ferică sau sulfatul
feric. Cel mai fecvent se foloseşte sulfatul de aluminiu sub formă de soluţie şi în
concentraţi diferite în funcţie de densitatea suspensiilor. Mecanismul de acţiune
constă în formarea hidroxidului de aluminiu cu aspect de flocoane ce antrenează
suspensiile din apă si grăbeşte depozitarea lor. Coagulantul intră în camera de
reacţie plasata înaintea bazinului de sedimentare. Eficienţa sedimentării cu
coagulare ajunge la 60 - 80%.

Filtrarea implică trecerea apei prin materiale cu pori ce reţin suspensiile,


materialele organice şi microorganismele. Reţinerea se realizează atât prin
acţiune mecanică cât şi prin cea biologică datorită membranei ce se formează la
suprafaţa filtrului.

1
• Filtrele lente sunt reprezentate de bazine din ciment cu nisip. Apa are o viteză de
filtrare lentă (3-4 m³/m²/zi), reţinerea realizându-se atât mecanic cât şi biologic.
Se formează o membrană biologică din microorganisme animale şi vegetale a
cărei eficienţă este crescută. Eficienţa filtrării lente ajunge la 99,9%, dar
cantitatea de apa rezultată este scazută.
• Filtrele rapide sunt bazine din ciment cu nisip în care debitul de filtrare ajunge la
200-300 m³/m²/zi . Membrana biologică este superficială , se formează rapid şi
este săracă în microorganisme oxidante. Reţinerea este în principal mecanică, cea
biologică fiind mai puţin eficientă. Eficienţa acestei filtrări este de 80-95% dar
este utilizabilă pentru cantităţi mari de apă.

Dezinfecţia implică îndepărtarea microorganismelor din apă. Prin dezinfectie se


distrug germenii patogeni şi se reduc cei saprofiţi până la limita de potabilitate.
Dezinfecţia se realizează prin mijloace chimice şi fizice.
Dezinfecţia prin mijloace chimice se bazează pe efectul bacteriostatic şi bactericid
al unor substanţe puternic oxidante: clor, ozon.
• Clorinarea apei este ieftină şi eficientă. Mecanismul de acţiune este reprezentat
de procesul
de oxidare realizat de acidul hipocloros şi ionul hipoclorit:
Cl2 + H2O - HOCl + HCl
HOCl - H+ + OCl¯
La valori ale pH-ului sub 7 formarea ionului hipoclorit este redusă în timp ce la
valori peste sapte ionul hipoclorit se găseşte în cantităţi mari. Acidul hipcloros
şi ionul hipoclorit au efecte dezinfectante.
Clorul reactionează initial cu materiile organice din apă şi apoi actionează asupra
bacteriilor. Din reacţia cu materile organice rezultă compuşi de clor:
monocloramine, dicloramine şi tricloramine compuşi cu un efect dezinfectant
slab, ce se manifestă în timp.
In dezinfecţie este importantă cunoaşterea dozei de clor ce trebuie calculată în aşa
fel încât după oxidarea materiilor organice să rămână un surplus de clor liber sub
forma acidului hipocloros şi a ionului hipoclorit, clor rezidual liber în cantitate de
0,1-0,2mg/l ce ajunge până în reţeaua de distribuţie.
Dezinfecţia la punctul de rupere implică depăşirea puctului în care toate
substanţele organice sunt oxidate, după atingerea punctului de rupere sau de
inflexiune clorul rezidual liber are o evoluţie ascendentă. Din acest punct de

2
vedere dezinfecţia corectă implică parcurgerea a patru etape reprezentate de:
distrugerea clorului prin compuşi organici, formarea de compuşi cloruraţi,
distrugerea compuşilor cloruraţi şi producerea clorului rezidual liber.
Actiunea dezinfectantă depinde de condiţiile în care se desfăşoară acest proces şi
de particularităţile microorganismelor.
-Condiţiile în care se desfăşoară acest proces cuprind:
consumul de clor ce reprezintă capacitatea apei de a consuma clorul prin reacţie
cu substanţa organică;
temperatura -dezinfecţia este mai eficientă în ape calde;
pH- ul apei -efectul bactericid creşte proporţional cu scăderea pH-ului;
timpul de contact - este de minim 30 minute, dar creşterea lui măreşte eficienţa;
doza de clor folosită - depinde de eficienţa tuturor compartimentelor staţiei şi
variază între 0,8 şi 1 mg/l.
-Distrugerea microorganismelor depinde de capacitatea acidului hipocloros şi a
ionului hipoclorit de a se combina cu compuşii celulari. Compuşii cloruraţi
actionează asupra sistemelor enzimatice, în special a celor ce conţin grupări SH
pe care le blochează. Distrugerea germenilor se realizează mai rapid sau mai greu
în funcţie de sensibilitatea acestora ce depinde de specie.
Clorinarea are avantaje reprezentate de faptul că este ieftină, eficientă şi aplicablă
pentru cantităţi mari de apă. Are si dezavantaje reprezentate de:
§ conferă apei gust şi miros particular de medicament; prin reacţia clorului cu fenoli
rezultă clor-fenoli ce conferă apei gust de iodoform;
§ are efect iritant asupra mucoasei gastrice şi inhibant asupra pepsinei;
§ din reacţia cu substanţele organice rezultă trihalometani ce au efect cancerigen;
§ nu este eficientă pentru virusuri şi unele chisturi de protozoare.

• Ozonizarea - ozonul este un gaz cu efect oxidant mai puternic comparativ cu


clorul;
reactionează cu substanţa organică mai rapid (minute); nu produce miros sau gust
particular de fenol; decolorează şi dezodorizează apa; acţiunea nu este influenţată
de temperatură şi pH; efectul bactericid este mai puternic şi rapid, distrugând flora
patogenă din apă şi reducănd flora saprofită; distruge bacteriile sporulate,
virusurile şi bacteriofagii; doza este de 0,5-1mg/l ; ozonizarea se realizează prin
amestecul apei cu ozonul produs în momentul dezinfecţiei; ozonul dizolvat în apă
se descompune spontan:

3
O3 - O2 + [O] oxigenul în stare nascândă are proprietăţi oxidative
puternice; din păcate excesul de ozon nu persistă, ci se elimină sub formă de
oxigen molecular în atmosferă.

Dezinfecţia prin metode fizice:


-dezinfecţia cu ultraviolete cu lungime de undă de 250-260 nm; stratul de apă ce
trece prin faţa lămpii trebuie să fie subţire, iar apa va avea o turbiditate mică;
bacteriile sunt distruse prin efect bactericid sau bacteriostatic ( în funcţie de doză);
pentru obţinerea unei eficienţe bune este necesară aplicarea dozelor bactericide;
-radiaţiile ionizante (radiaţiile gama) au o putere mare de penetrare şi o acţiune
ionizantă redusă; acţionează prin oxidare însoţită de degajare de radicali liberi
cu acţiune oxidantă ( OH, HO2); apa supusă dezinfecţiei trebuie să fie bine
clarificată, deoarece prezenţa substanţelor organice are un efect protector pentru
radicalii liberi oxidanţi;
-ultrasunetele sunt produse de generatoare ce transformă oscilaţiile electrice în
oscilatii mecanice ce degradează straturile superficiale ale celulelor; efectul
dezinfectant este în funcţie de intensitatea oscilaţiilor, crescând cu numărul
acestora; obişnuit se folosesc oscilatoare piezoelectrice cu o frecvenţă de peste
100000 vibraţii/sec.; distrugerea bacteriilor se realizează prin degradarea
straturilor superficiale ale celulelor de către ultrasunete, celulele rămânând
sensibile la acţiunea ulterioară a unor substanţe cu efect oxidant.

Inmagazinarea se realizează în rezervoare de capacitate mare ce asigură rezerva


de apă pentru 24 de ore; rezervoarele sunt plasare subteran sau aerian.

Sectorul de distribuţie este reprezentat de conductele ce transportă apa de la


rezervor până în locuinţă; conductele sunt din ciment, fontă, oţel, azbociment, apa
circulă sub presiune, ele sunt amplaste sub zona de îngheţ şi desupra celor de
canalizare.

Perimetrele de protecţie sanitară reprezintă zonele plasate în jurul surselor sau


instalaţiilor de alimentare cu apă, în interiorul cărora se iau măsuri de limitare a
poluării. Sunt protejate sanitar sursele de apa de suprafaţă folosite pentru
alimentarea centrală, staţiile de pompare, conductele de aducţie, instalaţiile de
tratare, rezervoarele de înmagazinare şi reţelele de distribuţie.

4
Există două zone de protecţie sanitară: perimetrul de regim sever şi cel de
restricţie.
• Pentru apa de suprafaţă:- perimetrul de regim sever are formă alungită la locul de
captare,
este marcat cu borne pe luciul apei cu dimensiunea de minim 100m în amonte de
priză şi 25m în aval şi lateral; în acest perimetru este interzisă deversarea
reziduurilor solide sau lichide, organizată sau neorganizată;
-perimetrul de restricţie este plasat în exteriorul celui
de regim sever şi are dimensiuni variabile în funcţie de particularităţile
hidrogeologice ale bazinului natural; este calculat în aşa fel încât o eventuală
poluare să fie neutralizată până la nivelul prizei de apă; pe acest teren este interzisă
folosirea substanţelor fungicide, insecticide sau a altor surse de poluare.

• Pentru apele subterane :- perimetrul de regim sever are formă circulară cu o


întindere
variabilă în funcţie de structura geologică a terenului; este astfel calculat încât o
eventuală poluare să parcurgă distanţa în minim 20 de zile timp în care principalii
germeni enterici se distrug; în amonte de captare distanţa minimă este de 50 m,
teren pe care sunt interzise îngrăşămintele naturale, substanţele fitofarmaceutice,
irigaţiile, păşunatul animalelor, forajele, excavaţiile;
-perimetrul de restricţie se întinde în exteriorul celui
de regim sever
iar o eventuală poluare va parcurge 50 de zile până la limita zonei de regim sever;
este marcat cu borne.

• Instalaţiile centrale au doar perimetru de regim sever de 20 m cu o formă


concentrică, fiind
îngrădit cu zid exterior.
• Conductele de aducţiune au perimetru de regim sever de 30 m de la orice sursă
potenţială
de poluare.
• Reţeaua de distribuţie are un perimetru de regim sever de 3m de la conducta de
apă uzată

5
sau de puţuri absorbante.

APA - CALE DE TRANSMITERE A ÎMBOLNĂVIRILOR MICROBIENE,


VIRALE ŞI PARAZITARE
Bolile produse prin apă, denumite şi boli hidrice, afectează un număr mare de
persoane, îmbrăcând caracterul unei boli cu extindere în masă. Polurea biologică
a surselor de apă este cunoscută de mult timp şi dispune de metode de control şi
supraveghere. Practic acest fenomen rămâne încă nerezolvat datorită acţiunii unor
factori ce condiţionează şi reactualizează poluarea biologică. Aceşti factori, de
natură socio - economică au apărut datorită noilor relaţii dintre om şi mediul
ambiant, printre cei mai importaţi fiind:
-dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe baze economice, sociale, culturale, turism
care determină sporirea circulaţiei umane;
-amplificarea comerţului internaţional cu produse alimentare, mijloc de
vehiculare a unor agenţi biologici;
-dezvoltarea fermelor zootehnice, modalitate de poluare biologică intensă a
mediului ambiant;
-poluarea chimică intensă a apei, ce modifică caracterele de rezistenţă a agenţilor
biologici din mediu;
-terapia cu antibiotice, ca element precursor selectiv al tulpinilor
multiplurezistente.
Toţi aceşti factori au favorizat importul, distribuţia şi supravieţuirea agenţilor
biologici.

Forme de manifestare
Bolile infecţioase transmise pe calea apei pot avea mai multe forme de
manifestare în funcţie de numărul de îmbolnăviri: epidemică, endemică şi
sporadică.
Epidemia este forma principală de manifestare a îmbolnăvirilor hidrice şi are
următoarele caracteristici de bază:
-apariţia unui număr mare de îmbolnăviri în zonele unde populaţia foloseşte
aceeaşi sursă de aprovizionare cu apă;

6
-sunt afectate toate persoanele receptive, indiferent de sex, vârstă, profesie, nivel
economic, persoane ce au consumat apă din sursa contaminată;
-în perioada epidemiei apa are caracteristici de nepotabilitate;
-epidemia încetează ca urmare a măsurilor de potabilizare a apei;
-pot apare un număr de cazuri ce sunt transmise prin contact (coada epidemiei).
Endemia se manifestă prin prezenţa unui număr mic de îmbolnăviri, cu evoluţie
neperiodică, dar permanentă într- o anumită zonă geografică. În mod normal zona
geografică se paarticularizează printr-un nivel precar de trai şi o igienă/sanitaţie
scăzută. Forma endemică apare frecvent în colectivităţile umane în care se
consumă apă de suprafaţă ce nu a fost tratată în prealabil.
Forma sporadică se manifestă sub aspectul cazurilor izolate; nu este o formă
specifică de manifestare pentru calea hidrică.

Bolile microbiene transmise prin apă


Febra tifoidă şi paratifoidă - prin apă se pot transmite şi salmonelozele minore -
infecţii produse de diverse tipuri de Salmonella. Febra tifoidă nu mai reprezintă o
problemă majoră de sănătate datorită măsurilor de igienă generală şi vaccinării
atitifice. Apele de suprafaţă sunt frecvent contaminate cu serotipuri de
Salmonella. Contaminarea apelor se face prin dejecte sau urină ( persoane bolnave
sau purtătoare) sau prin deversări de ape uzate menajere contaminate.
Holera - se transmite pe cale hidrică în proporţie de 99%. Predomină specia El
Torr. Propagarea bolii este legată în special de apa de băut, apa contaminată
utilizată la irigaţii, ape reziduale. Intervin frecvent: lipsa instalaţiilor sanitare,
insuficienţa cantităţii de apă potabilă. Vibrionul El Torr dă forme de o gravitate
mai mică, dar pot rămâne purtători.
Dizenteria - este afecţiunea hidrică cea mai răspândită. În România este implicat
tipul Flexner. S-au descris epidemii mixte produse de Shigella şi Salmonella
tiphy. Incidenţa mare se explică prin contaminarea mediului ambiant, inclusiv a
bazinelor de apă de către purtători sau bolnavi. Receptivitatea populaţiei este mare
prin lipsa vaccinului. Formele clinice de boală sunt uşoare.
Enteritele şi enterocolitele - agenţii etiologici: Campylobacter jejuni şi coli,
Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa, Proteus, clostridii, Yersinia
enterocolitica etc. Rezervorul - păsările, ovinele, porcinele.
Leptospiroza - este o antropozoonoză. Rezervorul de infecţie este reprezentat de
şobolani, şoareci. Alte specii - animale cu rol de rezervor ce elimină leptospirele

7
în timpul bolii prin urină şi degecte, trecând în apele de suprafaţă. Cadavrele
animalelor bolnave sunt o sursă de infecţie. Omul se contaminează prin îmbăiere,
trecere prin ape contaminate, în timpul pescuitului, prin apa potabilă sau de
irigaţie.
Tularemia - este o antropozoonoză produsă de rozătoare. Contaminarea apei se
realizează prin urina şi dejectele animalelor bolnave şi prin cadavre. Omul se
contaminează prin îmbăiere.
Bruceloza - este frecventă la porcine, bovine. Contaminarea apei se realizează
prin urina şi dejectele animalelor bolnave. Supravieţuiesc în apă un timp variabil.
Tuberculoza - bacilul Koch se întâlneşte în apele de suprafaţă, poluate cu ape
reziduale provenite de la sanatoriile de tuberculoză. S-au descris îmbolnăviri prin
îmbăierea în ape intens poluate.

Boli virale transmise pe cale hidrică


Omul elimină prin dejecte deste 100 de virusuri. Apele de profunzime sunt
protejate de poluarea virală, cele freatice sunt contaminabile, cele mai puternic
poluate sunt apele de suprafaţă. Îmbolnăvirile cu virusuri prezintă unele
caracteristici:
-au manifestări polimiorfe ( digestive, respiratorii, cutanate, nervoase);
-metodele exisente nu permit izolarea imediată a virusurilor din apă;
-există o neconcordanţă între prezenţa virusurilor în apă şi morbiditate.
Timpul de supravieţuire a virusurilor în apă este de 150 - 200 zile, multe din ele
sunt rezistente la dozele de clor utilizate în mod obişnuit. În acest context o apă
potabila din punct de vedere bacteriologic poate transmite o infecţie virală.

Virusuri transmise prin apa


GRUP DE VIRUSURI ]MBOLNÂVIRI CAUZATE SAU
CU
CARE SE POT ASOCIA
Enterovirus: polio Paralizii, meningite, febră, boli
Coxachie A respiratorii, diaree, miocardite,
Coxachie B encefalite, conjunctivită hemoragică
echo acută
enterovirusuri

8
Hepatită tip A (probabilHepatită virală
enterovirus)
Gastroenterita tip A (agentulVărsături, diaree, febră
Norwalk)
Gastroenterita tip B: reovirus Boală respiratorie şi diareică uşoară,
rotavirus vărsături, diaree mai ales la copilul sub
6 ani
Adenovirus Boală respiratorie acută, infecţie
conjun-
Polioma ctivală, keratită, encefalite, tumori
Parvovirus: virusul adeno-Boli respiratorii acute ale copilului
asociat

Boli parazitare transmise prin apă


Boli determinate de protozoare
-Amibiaza sau dizenteria amibiană cauzată de Entamoeba histolytica, afectează
colonul, secundar ficatul şi alte organe. Se întălneşte în special în ţările calde.
Formele infecţioase sunt chisturile ce sunt eliminate în mediul extern odată cu
materiile fecale ale bolnavilor sau purtătorilor. Omul se infestează ingerând
chisturile odată cu alimentele, apa sau prin mâini contaminate
-Giardioza sau lambliaza este cauzată de Lamblia intestinalis. Parazitul este
răspândit în regiunile tropicale sau temperate. Formele infecţioase sunt chisturile
ce pot rezista în mediul umed luni de zile. În organism se dezvoltă, în special în
duoden şi căile biliare. Deşi alimentele şi apa reprezintă un risc de îmbolnăvire,
contactul cu persoana infestată constituie mecanismul principal de transmitere.

-Balantidioza sau dizenteria balantidiană este cauzată de Balantidium coli. Are o


incidenţă redusă, răspândirea bolii se face prin apa sau alimentele în care au ajuns
chisturile parazitului eliminate de om sau de porc. Afecţiunea se manifestă prin
diaree sub formă cronică sau evoluează asimptomatic.
-Trichomoniaza dată de Trichomonas vaginalis. Incidenţa bolii creşte în sezonul
cald prin folosirea bazinelor şi a ştrandurilor. Este o boală venerică parazitară.

9
Boli determinate de cestode
-Cisticercoza este cauzată de cisticercus cellulosae ( forma larvară a Taeniei
solium) şi mai rar Cisticercus bovis ( forma larvară a Taeniei saginata). Omul
parazitat elimină formele infecţioase numite embriofori care pot fi înghiţiţi cu apa
sau alimentele contaminate. Embrioforii pot rezistă în mediu până la 1-2 luni.
Ajunşi în stomac embrioforii traversează mucoasa gastrică pe cale sangvină sau
limfatică. Se localizează în ochi, creier, muşchi, piele.
-Echinicocoza sau chistul hidatic este cauzat de forma larvară a Taeniei
echinoccocus. Rezervorul de paraziţi: câinele, lupul, pisica. Formele infecţioase
pentru om şi animal sunt embrioforii care contaminează terenurile de pescuit,
sursele de apă, putând infesta animalele ce servesc drept gazdă intermediară.
Transmiterea la om se face prin mâini, apă, fructe, zarzavaturi contaminate cu
ouăle parazitului. Din stomac, embrioforii trec în circulaţie , ajung în ficat,
plămâni sau alte organe.
-Cenuroza cerebrală cauzată de Cenurus cerebralis. Infestarea omului se face pe
cale digestivă, prin apă, legume, alimente pe care au ajuns embrioforii parazitului
eliminat de câine sau altă gazdă definitivă. La om se manifestă ca o tumoare
cerebrală.
-Himenoleptidoza umană cauzată de Himenolepis nana. S-ar transmite şi prin
intermediul apei pe lângă alimente şi mâin contaminate.

Boli determinate de trematode


-Fascioloza hepatică cauzată de Fasciola hepatică. Rezervorul: oaia, capra, vitele
cornute, porcul, calul, câinele, veveriţa, omul. Omul este gazda definitivă.
Parazitul depune ouăle la 10-12 săptămâni după pătrunderea în gazda definitivă.
Ciclul complet durează la animal minim 150 de zile. Eliminarea ouălelor de către
om şi animale se face aproximativ după 3 luni de la data infestării, perioadă
necesară pentru maturizarea parazitului. Omul se infestează prin apă sau salată
infestată cu cercari.
-Bilharzioza intestinală sau schstostomiaza – agentul este Schistostoma mansoni.
Rezervorul este reprezentat de omul bolnav sau purtător sănătos care elimină ouă.
Infestarea omului: cale cutanată, digestivă. În organism cercarii se îndreaptă către

10
pulmon şi cordul stâng şi apoi către circulaţia generală. Habitatul normal al
schistostomei este sângele venos. Alte localizări: pulmon, intestin, căi biliare.

Boli determinate de nematode


Mecanismul de transmitere este strâns legat de ciclul evolutiv al paraziţilor
cuprinşi în această grupă. Pentru unii apa este un vector pasiv în timp ce pentru
alţii are un rol activ.
-Geohelmintiazele – în această categorie intră: Ascaris lumbricoides,
Trichocephalus dispar, Strongiloides stercoralis. În epidemiologia
geohelmintiazelor solul reprezintă mediul principal al acestor paraziţi, apa fiind
doar o cale accidentală.
-Filariozele – produc filarioza cutanată, limfatică sau/şi cavitară. Paraziţii trăiesc
în căile limfatice la om şi la unele animale.

IGIENA HABITATULUI UMAN


IGIENA LOCUINTEI

Au fost stabilite câteva cerinţe sanitare ale locuinţei:


-să satisfacă nevoile fiziologice fundamentale ale omului prin realizarea unei
ambianţe termice adecvate, a protecţei faţă de zgomote, faţă de poluarea şi
vicierea aerului;
-aprovizionarea corespunzătoare cu apă potabilă, instalaţii sanitare adecvate
care să permit prevenirea apariţiei bolilor transmisibile;
-protecţia împotriva accidentelor;
-asigurarea cerinţelor socio-psihologice de izolare a fiecărei personae dar şi de
desfaşurare a vieţii de familie.

Amplasarea locuinţei se realizează în cadrul zonei rezidenţiale.


Terenul pe care se amplasează locuinţa va fi uşor înclinat cu o pantă de 5%
pentru scurgerea apelor meteorice. Nivelul apei subterane este la 0,5 - 1m sub
partea inferioară a fundaţiei pentru a evita apariţia infiltrărilor.
Structura solului este preferabil argilo-nisipoasă, iar porozitatea şi
permiabilitatea solului trebuie să fie bună pentru filtrarea apei şi creşterea
vegetaţiei. Solurile argiloase nu sunt indicate pentru construcţii de locuit
deoarece reţin apa, generând colecţii stagnante. Solurile calcaroase se încălzesc

11
repede şi favorizează infiltrarea rapidă a apelor subterane. Solul stâncos nu
permite creşterea vegetaţiei şi determină acumularea căldurii.
Nu se amplasează locuinţe pe terenuri în care anterior au fost îngropate
reziduuri, de umplutură sau instabile.
Locunţa ser amplasează în zona rezidenţială a localităţii prevăzută cu spaţii de
joacă, şcoli, grădinişe, magazine la distanţă de străzile aglomerate.

Orientarea locuinţei urmăreşte expunerea la soare, adică pătrunderea radiaţiei


solare direct în încăpere.
In zona temperată orientarea optimă este sud sau sud-est. Orientarea spre nord
nu permite însorirea locuinţei, cea spre vest determină supraâncalzire, iar cea
spre est expune la curenţi de aer puternici în sezonul rece. Insorirea locuinţei
trebuie să fie de cel putin 1 - 1½ ore zilnic în solstiţiu de iarnă. Aceste valori
sunt indicate pentru camera copiilor, camera de zi, dormitor. Bucătăria, cămara
şi anexele sanitare au o orientare spre nord sau indiferentă. Cu cât numărul de
încăperi este mai mic cu atât orientarea lor trebuie să fie mai bună.

Planificarea interioară a locuinţei cuprinde distribuţia judicioasă a încăperilor


pentru realizarea confortului şi menţinerea stării de igienă.
Camerele frecvent utilizate (dormitor, camera copiilor, sala de mese) sunt
plasate pe faţada principală însorită şi aeresită, dar nu către străzi zgomotoase.
Faţada secundară (orientata spre curte) este rezervată pentru debara, sală de
baie, alte anexe.
Dotarea apartamentului cu anexe este indispensabilă. Camera de baie este
dorată cu lavoar, WC şi cadă de baie sau duş. Ea va avea finisajele rezistente şi
uşor lavabile şi pardoseala impermiabilă. Este amplasată în apropierea
dormitorului, de care este despărţită de un hol ce va izola restul apartamentului
de aburi şi zgomote. Bucătăria se amplasează în apropierea vestibulului şi a
locului unde se ia masa. Trebuie să aibă dotările necesare pentru pregătirea
alimentelor, iar pereţii şi pavimentul trebuie să fie uşor lavabili.
Problema climatului cromatic al locuinţei este foarte importantă. Se preferă
culori în tonuri optimiste şi care au un coeficient mare de reflexia a luninii de
tipul:galben deschis, albastru deschis, vernil, alb.
In apartamentele de bloc se recomandă respectarea unor norme minime:
• suprafaţa pentru o persoană de 8 - 16 m²;

12
• cubajul pentru o persoană de 30 - 35 m³;
• numărul de persoane egal cu numărul de camere;
• pentru camere cea mai concisă formulă a raporturilor optime este: înălţimea
să fie inferioară cu două treimi din lungime şi superioară cu două treimi faţă
de lăţimea camerei.

Materialele de construcţie trebuie să îndeplinească anumite cerinţe igienico-


sanitare, tehnice şi arhitecturale :
• termoizolarea permite realizarea menţinerii constante a temperaturii
interioare; materialele de constructie cu spaţii goale în interior sunt bune
termoizolante;
• hidroizolarea protejează locuinţa de pătrunderea apei prin pereţi, acoperiş
sau temelie; materialele hidroizolante nu permit apariţia igrasiei;
• fonoizolate- asigură protecţia împotriva zgomotului;
• elasticitatea, rezistenţa crescută,inflamabilitatea redusă şi înteţinerea
uşoară contribuie la asigurarea confortului.

Betonul are rezistenţă şi durabilitate, dar calităţile termice şi antifonice sunt


reduse.
Cărămida arsă are cele mai multe calităţi: este termoizolantă; are rezistenţă
crescută; higroscopicitate redusă; asigură fonoizolare.
Lemnul are unele calităţi, dar şi unele defecte: este termoizolant, fonoizolant şi
elastic; ca acţiune negativă se particularizează prin rezistenţă scăzută şi
inflamabilitate.
Cărămida nearsă (chirpici) este necorespunzatoare datorită: rezistenţei scăzute;
eliberării prin degradare a prafului, impurităţilor, bacteriilor sau ouălelor de
paraziţi.
Masele plastice sunt avantajoase datorită: suprafeţei netede, termoizolări,
fonoizolări, uşurinţei cu care se întreţin, rezistenţei crescute, higroscopicităţii
bune; au şi caractere indezirabile reprezentate de eliberarea unor substante din
componenţă în momentul expunerii la temperaturi crescute, oxigen atmosferic
sau radiaţii solare - efectul produs este toxic, iritant sau alergen.

13
Ventilaţia locuinţei – asigurarea permanentă de aer curat contribuie la
refacerea capacităţii de muncă a populaţiei. Aerul îşi schimbă proprietăţile
fizice datorită activităţilor fiziologice umane: degajarea de căldură, vapori de
apă. În plus cresc CO2 şi substanţele chimice eliminate prin respiraţie, de la
nivelul tubului digestiv, prin transpiraţie. Modificările ce apar sunt
proporţionale cu aglomerarea încăperii şi lipsa ventilaţiei, ceea ce duce la
apariţia fenomenului de viciere a aerului.
Vicierea aerului este un proces prezent în spaţiile închise, aglomerate în care
scăderea oxigenului poate ajunge la 19 – 19,5%. Prin expiraţie se ajunge la o
eliminare de 22,6 l/ oră de CO2 ( în condiţii de muncă uşoară). Se elimină şi
prin arderea combustibilului cu flacără deschisă, în activităţile menajere ( gătit,
încălzit). În cele mai aglomerate încăperi concentraţia de CO2 nu depăşeşte 1%.
Aerul viciat conţine şi substanţe volatile: acid butiric, valeric, caproic,
metilamine etc. provenite din transpiraţie.
În spaţiile aglomerate apar modificări ale proprietăţilor fizice reprezentate de :
eliminarea de căldură prin radiaţie, convecţi; creşterea temperaturii ambiante;
evaporarea, creşterea umidităţii relative + eliminarea de vapori de apă prin aerul
expirat. Expunerea prelungită la aer viciat produce efecte negative, de
intensitate diferită în funcţie de sensibilitatea individuală, gradul de viciere,
timpul de expunere.
Simptome: stării de rău ( oboseală, transpiraţie, cefalee, vertije, greaţă,
inapetenţă), scăderea capacităţii de muncă ( scade atenţia), somnolenţă. Uneori
se ajunge la pierderea cunoştinţei şi în final la deces. În situaţii de expunere
cronică la o atmosferă viciată apare anemie ( mai ales la copii), adinamie,
scăderea rezistenţei la agenţii biologici şi chimici, creşterea lentă.
Criterii fiziologice de apreciere a ventilaţiei:
-scăderea concentraţiei de oxigen până la 19% - apare doar o uşoară anoxie
tisulară; sub 16% - apar semne clinice evidente;
-bioxidul de carbon se găseşte în mod normal într-o concentraţie de 0,03 –
0,04% şi poate creşte până la 0,8 – 1,0% în săli de spectacole supraaglomerate,
adăposturi; efectele toxice apar la concentraţii de peste 2% valori ce nu sunt
întâlnite în vicierea aerului; totuşi la concentraţii mai mari de 0,5% bioxid de
carbon apare accelerarea ritmului respirator; practic în starea de rău produsă de
aerul viciat CO2 are un rol redus;

14
-modificarea proprietăţilor fizice ale aerului reprezintă fenomenul de bază al
vicierii; este vorba de suprasolicitarea proceselor de termoreglare,
suprasolicitare produsă din cauza temperaturii şi umidităţii mari şi a lipsei
cureţilor de aer.
Totuşi CO2 este un indicator al vicierii aerului deoarece creşte proporţional cu
aceasta la concentraţii de peste 0,07 – 0,1%.
Mirosurile neplăcute datorate compuşilor chimici eliminaţi de transpiraţie,
expiraţie, gazele tubului digestiv şi cele cauzate de activităţile menajere produc
greţuri, migrene.
Norme de ventilaţie – cunoscând concentraţia bioxidului de carbon din aer,
CMA a CO2 şi cantitatea de CO2 eliminată prin expiraţie ( 22,6 l/persoană/zi)
se poate calcula cantitatea de aer ce trebuie introdusă în încăpere, pentru a
menţine aerul la proprietăţile sale normale.
m³ aer = N x C/ a-b
unde: N = numărul de persoane;
C = cantitatea de CO2 eliminată de o persoană;
a = cantitatea de CO2 acceptată în încăperi ( 0,07 – 0,1%);
b = cantitatea de CO2 existentă în mod normal în aer ( 0,03 – 0,04%).
Multiplul de schimb reprezintă frecvenţa cu care trebuie schimbat aerul din
încăpere. El depinde de cubajul încăperii raportat la o persoană. Cubajul normal
în dormitoare, camere de zi are valoarea 1, în bucătărie de 3, în camera de baie
de 1,5 – 2.
Tipuri de ventilaţie – naturală şi artificială (mecanică).
- Ventilaţia naturală se realizează prin porii pereţilor, neetanşietăţi, ferestre, uşi
şi depinde de diferenţa de temperatură şi presiune. Se schimbă ½ - ¾ din
volumul de aer al încăperii. Deschiderea ferestrelor asigură un multiplu de
schimb de 3 – 4.
- Ventilaţia artificială implică scoaterea aerului, introducerea aerului, sisteme
mixte; în sistemele de aer condiţionat aerul este adus la parametrii recomandaţi
de norme ( temperatură, umiditate, curenţi de aer).

Ambianţa termică din locuinţă sau microclimatul este asigurată de


temperatura, uniditatea, curentul de aer şi radiaţia calorică de la nivelul acesteia.

15
Iluminatul – este esenţial pentru asigurarea funcţionării aparatului vizual. El
poate fi natural sau artificial.
- Iluminatul natural este asigurat de către soare. El variază de la câteva sute de
luxi la 100000 luxi, în mijlocul zilei, în sezonul cald. Lumina din exterior
pătrunde prin ferestre şi este reflectată de suprafeţele interioare ( pereţi, plafon,
mobile), astfel că iluminatul interior devine difuz. Intensitatea luminoasă din
interior raportată la cea din exterior dă coeficientul de iluminare naturală ce are
valoarea de 1 – 2%. Ferestrele trebuie să fie orientate către sud, cu marginea
superioară la 0,3 – 0,4 m de tavan şi cea inferioară la 0,8 – 0,9 m de podea;
raportul dintre suprafaţa ferestrelor şi cea a podelei trebuie să fie de 1/8 – 1/10
în camere, ¼ - 1/6 în şcoli, ½ - ¼ la locuri de muncă cu precizie mare. Unghiul
de incidenţă este unghiul sub care cade lumina pe masa de lucru ( trebuie să
depăşească valoarea de 27º) iar unghiul de deschidere sau de vedere liberă a
cerului are o valoare minimă de 5º. Pentru a respecta aceste unghiuri distanţa
dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel mult egală cu înălţimea clădirilor.
Însorirea în zona temperată trebuie să depăşească 3 ore/ zi între echinocţiul de
primăvară şi toamnă,
- Iluminatul artificial trebuie să asigure conforul vizual, în funcţie de destinaţia
încăperii şi activităţile desfăşurate. Acesta poate fi general, local sau mixt. Sub
aspect calitativ iluminatul artificial nu trebuie să producă umbre, străluciri
excesive, să fie uniform în timp şi spaţiu, să nu încălzească atmosfera şi să nu
producă substanţe nocive pentru organism. Sistemul incandescent: radiaţii
vizibile cu lungimi de undă în zona luminii galbene, este neeconomic şi produce
căldură. Iluminatul fluorescent: radiaţii luminoase apropiate de lumina naturală,
este economic şi produce o lumină rece.

16