Expunerea riscurilor de iradiere.

Efecte biologice ale radiatiilor ionizante

1. Efectele biologice ale radiatiilor

Interactiunea radiatiilor cu materia nu se realizeaza dupa aceleasi procese ca si

cele evocate pentru orice materiale (tinand cont de faptul ca tesuturile biologice,
constituite in principal din carbon, azot, oxigen si hidrogen sunt caracterizate de un Z
mediu scazut, in jurul lui 7.5). au loc deci reactii de ionizare si excitari ale atomilor si
moleculelor aflate de-a lungul traiectoriei razelor.
Efectele biologice rrezultand dintr-o iradiere apar disproportionate in ceea ce
priveste energia pusa in joc: o doza de radiatii RX de 7 Gy letala pentru majoritatea
mamiferelor si care provoaca mortalitatea cvasi-totala a celulelor nu corespunde decat
unei absorbtii de energie de 7 J/kg, producand o crestere de temperature de 1.7*10-3 0C.
Efectul biologic final, la nivelul celulelor, rezulta de fapt in urma unui lant de
reactii fizico-chimice decalsate de aceste ionizari initiale care vor ajunge sa deterioreze
macromoleculele indispensabile vietii unei celule.
La nivelul organismului, aceste efecte observate nu sunt numai suma
deteriorarilor provocate in fiecare celula individuala sau tesut, ci rezultanta unor
interactii diverse si complexe intre celula si tesuturi.
Mecanismul de actiune al radiatiilor ionizante la nivelul celulelor vii se
desfasoara in patru etape successive:
1. faza fizica – inca numita faza primara: de o durata inferioara a 10 -13s intre emisia
primului electron si absorbtia ultimului electron secundar, ea consta in absorbtia
energiei radiate cu ionizari si excitari produse la intamplare.
2. faza fizico-chimica – cu o durata intre 10-9 si 10-6s, ea este caracterizata de
aparitia radicalilor liberi exrem de reactionali. (reactional – care poate declansa
cu usurinta o reactie)
3. faza chimica – durata ei este intre o fractiune de secunda pana la cateva
saptamani si consta in lanturi de reactii initiate de actiunea radicalilor liberi.
4. faza histopatologica sau de aparitie a leziunilor, numita “efecte preceptibile”.
Aceste leziuni pot fi reversibile sau ireversibile, pot afecta cellule somatice sau
celule sexuale si, in acest ultimo caz sa afecteze descendentii persoanei vii
irradiate.

Faza fizica
Fenomenele fizice provocate de trecerea razelor ionizante.

Faza fizico-chimica
Celula poate fi comparata cu o solutie apoasa de molecule organice. Radiatia
poate provoca deteriorarea moleculelor din solutii (molecule organice), interactionand
fie direct cu ele, fie indirect prin actiunea radicalilor libri formati prin radioliza
solventului (apa celulara).

1
 Fig.1 Actiunea directa si indirecta a radiatiilor

ACTIUNEA DIRECTA: moleculele (disolvate) de solvit direct lovite de radiatii,

absorb ele insele o fractiune din energia radiatiei si se vor regasi intr-o stare instabila cu
un exces de energie care trebuie sa fie expulzat. Acest lucru se poate face prin emisia
de fotoni (fluorescent) cu revenirea la starea initiala.
ACTIUNEA INDIRECTA: moleculele de solvent sufera in mod egal excitari si
ionizari, consecinta a interactiilor cu radiatiile ionizante, si se regasec in stari initiale
care pot duce intr-o prima etapa la producerea de radicali liberi.

Faza chimica
Este vorba de un efect intarziat sau amanat al radiatiilor care se poate prelungi pe
o perioada de cateva secunde pana la cateva saptamani. Acest efect este dependent de
temperatura si se manifesta decat in prezenta oxigenului. El poate fi blocat prin
administrarea de radionuclizi dupa iradiere, dar acest blocaj nu elimina decat 10% din
efectele totale ale expunerii.

Faza histopatologica

Leziuniile provocate in urraa iradierii sunt in aceasta faza efecte perceptibile. Se

pot distinge leziuni celulare, tesulare si ale organismelor iradiate per total.

2. Efecte celulare

2
 In organismele vii uniceiulare, care au structuri intracelulare complexe, mai multe
tipuri de experiente (iradieri cu microfascicule, experience 'suicid' cu emitatori interni)
au demonstrat ca iradierea mediului este mai eficace pentra a produce alterare. Totusi
este cert faptul ca iradierea nu scuteste nici o parte a celulei si ca leziunile induse la
nivelul citoplasmei joaca un rol important in aparitia si evolutia leziunilor radioinduse.

Tipuri de celule iradiate

Unul din efecte, cel mai caracteristic produs de radiatiile ionizante asupra
celulelor vii este blocajul, pe un termen mai lung sau mai scurt, activitatii lor mitotice.
Actiunea animitotica a radiatiilor a fost pusa in evidenta din 1906, epoca in care
Bergonie si Tribondeau au stabilit o relatie directa intre radiosensibilitatea unui tesut si
viteza sa de crestere si o relatie univoca intre radiosensibilitatea celulelor si gradul lor
de diferentiere.
In functie de doza eliberata dar si de o serie de alti parametri care vor fi luati in
discutie mai departe, iradierea unei celule vii poate fie sa conduca la moartea ei, fie la o
supravietuire cel putin temporara, eventual cu anumite anomalii de dezvoltare.
MOARTEA CELULARA: Dupa expunerea la doze ridicate (de ordinul a cateva
sute de Gray) se poate observa pierderea activitatii metabolice in totalitate - cu alte
cuvinte moartea imediata a celulei. Pentru doze mai scazute (cativa Gray), celula
conserva o oarecare activitate metabolica dar inceteaza de a se mai divide dupa una sau
mai multe mitoze si pierde capacitatea de profilare - moartea intarziata. Pentru anumite
tipuri de celule care nu prezinta activitate metotica, precum limfocitele, moartea
imediata este singura posibilitate.
Relatiile intre rata mortalitatii (sau mai degraba complementul ei - rata de
supravietuire) si doza eliberata pot fi stabilite experimental prin teste in vitro (tehnici
de clonaj) sau in vivo pe animale de laborator.
SUPRA VIETUIREA DUPA IRADIERE: Cand o celula iradiata supravietuieste dupa
o expunere la radiatii ionizante, ea poate prezenta in consecinta, anumite anomalii
functionale.
 Intarzierea in mitoza: dupa iradierea unei culturi de celule, se observa o
scadere a indicelui mitotic (proportia de celule aflate in diviziune) legata de
blocajul celulelor.
 Formarea celulelor gigant: continuarea sintezei de acizi nucleici si de proteine,
chiar la viteza redusa, in celule in care activitatea mitotica a fost blocata prin
iradiere, conduce la formarea celulelor gigant plecand de la o fractiune de
celule iradiate. Aceste celule gigant mor dupa o anumita perioada de timp.
 Fenomene genetice sau mutatii: molecula de ADN este formata din doua
lanturi antiparalele de dezoxiribonucleotide (baze purinice sau pirimidinice
+dezoxiriboza) rasucite in dublu helix (figura 2). Nucleotidele sunt legate intre

3
 ele prin legaturi fosfodiesterice. Informatia genetica este reprezentatii prin
secventele de nucleotide. Replicarea sau sinteza de ADN, implica separarea
celor doua lanturi ale helixului si interventia unei polimeraze, enzima care,
luand fiecare din cele doua lanturi ca matrice va sintetiza pe fiecare un nou lant
complementar. ADN-ul determina nu numai structura proteinelor, dar
controleaza in mod egal si sinteza lor.

Fig. 2 Structura AND-ului

Radiatiile ionizante provoaca, pe de o parte ruptura legaturilor fosfodiesterice,

pe de alta parte leziunea de baze si zaharuri.
1. Ruptura lanturilor: in acest proces, efectul indirect si in principal radicalii
H• joaca un rol preponderent.
Molecula de ADN poate fi rupta pe unul din cele doua lanturi (rupturia
simpla). De o parte si de alta a rupturii, extremitatile devenite libere se
departeaza rupand legaturile de hidrogen care le reveneau cu celalalt lant.
Acest lucru se intampla pe o distanta de 3 sau 4 nucleotide de o parte si de
alta a punctului de ruptura (figura 3). Ruptura poate sa afecteze ambele
lanturi (ruptura dubla): in acest caz aceeasi radiatie produce ruptura pe cel
putin 3 - 4 nucleotide distanta si conduce la fragmentarea moleculei de
ADN. Frecventa rupturilor duble este in jur de 10 ori mai mica ca la cele
simple.

4
 a b
Fig. 3 Ruptura simpla (a) si dubla (b) a AND-ului

2. Leziunea bazelor: bazele pot fi partial distruse sau modificate chimic. Ele sufera
in special hidroxilari (sub actiunea radicalilor •OH) cu formarea
hidroxiperoxizilor in prezenta oxigenului. Bazele pirimidinice sunt mai sensibile
ca bazele purinice. Se poate in mod egal asista la formarea unui ciclu ciclobutan
intre doua baze adiacente ale aceluiasi lant, dand nastere unui dimer (figura 4).

Fig. 4 Formarea unui dimmer intre doua timine

3. Leziuni de zaharuri: mai putin cunoscute, ele rezulta prin oxidarea urmata de
hidroliza cu eliberarea bazei, insotindu-se sau nu de ruptura legaturii
fosfodiesterice.

3. Efecte la nivelul tesuturilor si organelor

Un tesut este constituit din celule de natura si activitate fiziologica diferita.

Radiosensibilitatea lui va depinde de radiosensibilitatea relativa a celulelor care il
formeaza.
La nivelul pielii, gradele radiosensibilitatii dermei si a straturilor succesive ale
epidemiei sunt foarte diferite: pentru epiderma, celulele bazale sunt radiosensibile, dar

5
celulele straturilor externe nu sunt. Acestea din urma ar putea insa sa dispara in urma
iradierii, nemaifiind reinoite prin inmultirea celulelor bazale. Cat despre derma, ea
apare ca radiorezistenta.
Pentru maduva osoasa, radiosensibilitatea variaza in functie de linia considerata:
eritroblastele (linia rosie) sunt cele mai radiosensibile si megacariacitele (plachetele)
sunt cele mai radiorezistente: mieloblastele (linia alba) au o sensibilitate intermediara.
In ordinea descrescatoare a radiosensibilitatii avem: tesutul hematopoetic, timus,
glande sexuale, bulbul pilos, mucoasa digestiva si glandele ei, glandele sebacee,
epiderma, faringele, buza si gura, plamani, glandele sudoripare, esofagul, rinichi,
traheea, branhiile, suprarenalele, ficat, pancreas, tiroida, tesutul conjuctiv si vasele
sanguine, muschi, tesut osos si pe ultimul loc tesutul nervos.
Dupa importanta dozei eliberate, dupa cat de intensa este iradierea si dupa
radiosensibilitatea celulelor afectate, la nivelul tesuturilor, anumite efecte se vor
exprima rapid dupa expunere, in timp ce altele nu vor fi vizibile decat dupa o perioada
de latenta, mai mult sau mai putin lunga. Efectele tardive se impart in trei categorii:
 Efecte tardive pe tesuturi iradiate precum: diminuarea dertilitatii, sterilitate
cataracta oculara sau limitarea cresterii; la doze suficient de ridicate aceste efecte
se observa la toti subiectii iradiati, iar amploarea efectelor creste cu doza;
 efecte cancerigene : se observă creşterea frecvenţei cancerelor la subiecţii expuşi
la doze de radiaţii ridicate; aceste cancere sunt identice celor care survin în mod
natural şi nu pot fi distinse de ele ;
 efecte genetice : radiaţiile provoacă mutaţii la nivelul cromozonal. Observaţiile
genetice arată că qvasitotalitatea mutaţiilor sunt vătămătoare sau neutre în cel
mai bun caz. O parte din aceste mutaţii sunt rapid eliminate, căci cel mai
adesea ele nu permit dezvoltarea la termen a celulelor suşe sau a zgomotului;
anumite mutaţii însă pot fi transmise la descedenţi. Ca şi carcinogeneza, mutaţia
este un efect probabilistic, numit efect stochastic ; în general se admite absenţa
unui prag la care să nu existe efect.

6
 4. Efecte la nivelul organismului

Fig. 5 Gama aproximativa a dozelor letale pentru diferite grupe taxonomice

Una din caracteristicile remarcabile a radiaţiilor ionizante este diferenţa de

sensibilitate a organismelor vii (figura 5). Sensibilitatea este variabilă pentru
organismele uni-, pauci- sau pluricelulare ; la cele pluricelulare ea variază şi în funcţie
de specie şi de rasă.
Radiosensibilitatea se traduce prin DL50 sau DL100 . Criteriul mortalităţii nu este
singurul care se ia în consideraţie, dar rămâne totuşi cel mai uşor de studiat.
Dacă se ia drept criteriu moartea, se constată că DL50 variază de la 2 Gy pentru
mamifere la 3 kGy pentru o serie de organisme unicelulare (tabelul 1). Insectele par a fi
mai rezistente, mai puţin totuşi decât unicelularele şi se poate admite că, în medie, doza
necesară pentru a omorî o insectă este de o sută de ori mai mare decât cea care provoacă
moartea unui mamifer.
Radiorezistenţa insectelor este mai sigur legată de faptul că ciclurile lor de diviziune
celulară sunt limitate de o serie de stadii ale dezvoltării lor. Multiplicarea celulară şi
diferenţierea ţesuturilor se produce în timpul fazei embrionare, în modul că în timpul
stadiului larvar, creşterea rezultă în principal dintr-o creştere a volumului celular, tară
mărirea numărului lor. Câteva salturi bruşte ale activităţii mitotice se produc încă din
timpul metamorfozei, mai ales la sfârşitul stadiului crisalid la insectele cu metamorfoza
complectă. Intr-adevăr celulele în diviziune sunt la fel de radiosensibile la insecte ca şi la
vertebrate iar celulele reproducătoare care conservă o activitate mitotică la insecta adultă
raman foarte radiosensibile. Sterilizarea prin iradiere a insectelor de sex masculin este o
tehnică utilizată pentru eradicarea a o serie de boli parazitare vehiculate de insecte .

7
 Un număr limitat de studii de radiosensibilitate au fost făcute pe diverse specii de
vertebrate (peşti, amfibii şi reptile, păsări şi mai ales mamifere mici) pentru a stabili
dozele letale sau sensibilitatea unor funcţii, mai ales funcţia de reproducere.
DL100 sau doza letala 100 este doza care provoacă moartea a 100% din indivizii
unei populaţii pe o perioadă dată după expunere (30 zile pentru mamifere).

Tabelul 1 Doza letala 50 pentru diferite organisme vii

Specia DL50 Specia DL50(Gy) DL100(Gy)
(Gy)
Bacil mezenteric 1500 Şobolan 4,5-5,5 6,0-8,0
Paramoecium 2 - 3000 Cobai 2,5 4,0
Amibă 1000 Câine 3,0 4,0-5,0
Ferment(drojdie) 300 Porc 4,0 6,0
Melc 120 Maimuţă 4,0 6.0
Şarpe 3-4 Om 4,0 6,0
Broască ţestoasă 10
Canar 5-9

Studiul la om al efectelor generale ale radiaţiilor ionizante se face cu ajutorul

observaţiilor constatate ta:
• bolnavii de cancer iradiaţi local
• victimele exploziilor atomice de le Hiroshima şi Nagasaki
• accidentele profesionale (iradieri cronice sau acute).
In ultimul caz (accidentele de la Vinca şi Los Alamos) s-au putut estima valorile
dozelor letale la om. Simptologia după o expunere la o doză acută la om este
următoarea :
• moarte moleculară : corespunde morţii imediate şi este legată de oprirea
funcţiilor metabolice. Se produce prin doze foarte ridicate, superioare de 1 kGy.
• sindromul nervos : provoacă moartea în minutele sau orele care urmează unei
expuneri la o doză de 100 Gy sau mai mult prin prăbuşirea sistemului nervos
central (SNC) şi cardiovascular. Mecanismele implicate nu sunt încă bine
(pe deplin) explicate şi se atribuie moartea unor leziuni ale SNC. Se admite
drept cauză imediată a morţii un edem cerebral care antrenează hipertensiunea
intracraniană.
• sindromul gastro-intestinal: pentru doze intermediare (5 -12 Gy), moartea
survine după câteva zile (3 -10 zile) iar simptomo'ogia este dominată de o
diaree profuză şi hemoragică, consecinţa distrugerii mucoasei intestinale.
• sindromul medular: pentru doze mai slabe (2,5 - 5-Gy), moartea survine după

8
 mai multe săptămâni (2-8 săptămâni, cu un maxim în jurul celei de-a 30 a zile)
de la iradiere, ca urmare a leziunilor provocate la nivelul organelor
hematopoetice cu dispariţia progresivă în consecinţă a elementelor figurate ale
sângelui cu anemie, infecţie, hemoragie.
La vegetale expunerea la aceleaşi doze poate induce modificări morfologice,
citologice, fiziologice şi genetice în celule şi ţesuturi. Aceste modificări pot fi eventual
responsabile de efectele asupra creşterii şi dezvoltării organelor plantelor. Un inventar
al acestor efecte morfologice ale iradierii pe plante a arătat că toate părţile vegetale pot
fi afectate şi că anomaliile sunt foarte diverse. Mai mult, efectele de creştere observate
se întind de la inhibarea totala până la efecte ocazionale de stimulare. Ca regulă
generală, fie că expunerea este cronică sau acută, creşterea este invers proporţională
cu doza primită peste pragul care variază mult în funcţie de specii.
Cercetările realizate la Laboratorul Naţional din Brookhaven s-au sprijinit pe
studiul radiosensibilităţii a 110 specii diferite de plante reprezentând 35 de familii
supuse unei iradieri cronice (y din Co) sau acută (y sau RX). în cazul unei expuneri
acute, doza zilnică care va produce un efect sever este în intervalul de la minim 0,3 -
0,4 Gy pe zi pentru plante precum Lilium şi Tradescantia până la o toleranţă maximală
de 60 - 80 Gy/zi pentru Gladiolus.
Factorii care determină radiosensibilitatea vegetalelor sunt numeroşi şi
complecşi:
 Pentru plante superioare, sensibilitatea la radiaţiile ionizante este direct
proporţională cu talia nucleului sau mai precis cu volumul
cromozomilor, conţinutul în ADN (figura 6). Plantele care au un volum
cromozonial important sunt omorâte de doze acute inferioare a 10 Gy,
în timp ce speciile care au cromozomi de talie mică sau puţin
numeroşi pot supravieţui la doze de 500 Gy şi chiar mai mult. Astfel
pinul are o sensibilitate mai mare decât stejarul. Mai mult decât atât,
pinul este incapabil să dea naştere la noi muguri dacă mugurii terminali
sunt ucişi.
 Poliploidia, deja menţionată anterior este un factor care creşte toleranţa
faţă de radiaţii.
 Speciile erbacee sunt de aproximativ două ori mai radiorezistente decât
speciile lemnoase ; printre cele lemnoase, coniferele sunt cele mai
radiosensibile ; sensibilitatea lor este de acelaşi ordin ca a mamiferelor.
Plantele inferioare (muşchi, licheni, specii minicelulare) caracterizate
prin cromozomi de talie mică, centromer difuz, reproducere asexuată sunt
relativ radiorezistente.

9
 Fig. 6 Relaţia între volumul cromozomilor în interfază pentru diferite
fanerogame (spermatofilă) şi doza letală în expunere acută (1 kR sau 1
kiloRontgen = 10 Gy). Speciile sunt minatoarele: (1) Trillium grandiflorum,
(2) Podophllum peltatum, (3) Hyacinthus h. var. Innocence, (4) Lilium
longiflorum, (5) Chlorophytum elatum, (6) Zea mays, (7) Aphanostephus
skirrobasis, (8) Crepis capillaris, (9) Sedum ternatum, (10) Lycopersicum
esculentum, (11) Gladiolus h. var. Amitie, (12) Menlha spicata, (13) Sedum
oryzifolium, (14) Sedum tricarpum, (15) Sedum alfredi var. nagasakianum,
(16) Sedum rupifragum.

5. Efectele la nivelul ecosistemelor

Aceste efecte, care pot apărea la nivelul ecosistemelor ca urmare a unei expuneri la
radiaţii ionizante rezultă pe de o parte din creşterea frecvenţei mutaţiilor şi pe de altă
parte din modificarea vigorii organismelor iradiate. în cel de-al doile caz, eliminarea
selectivă sau inhibarea organismelor cele mai radiosensibile va antrena o diminuare a
diversităţii speciilor în ecosistem şi o ruptură a echilibrului ceea ce va permite o
creştere rapidă a speciilor supravieţuitoare vegetale şi animale, dotate cu o mare
capacitate de creştere şi/sau reproducere. Insectele, prin faptul că au o radiorezistenţă
relativă, o talie mică, reproducere rapidă, diversitate genetică şi mobilitate sunt bine

10
plasate drept candidaţi ai recolonizării. Simultan cu expansiunea anumitor populaţii
locale mai puţin afectate, se poate observa o invazie ce pleacă din zonele sau teritoriile
neatinse. Progresiv, ecosistemul îşi va găsi echilibrul şi va evolua spre nou.
Datele privind efectele asupra ecosistemelor sunt limitate la câteva studii pe :
1. ecosisteme cu fond ridicat de radiaţii naturale : Morro do Ferro (Brazilia),
Kerala (India), Massif Central (Franţa),...
2. ecosisteme puternic contaminate de activităţile umane legate de ciclul
combustibilului nuclear : marea Irlandei, râul Columbia (Hanford), lacul White
Oak (Oak Ridge),...
2. locurile testelor nucleare :Nevada, Bikini, Mururoa, ...
3. ecosisteme iradiate artificial:
• ecosistemul forestier din Brookhaven (sursă de 350 TBq l37Cs)
• o zonă de 150 ha din jurul reactorului Lockheed din Georgia de Nord
• fitocenoza unui ecosistem mediteranean la Cadarache (45 TBq l37Cs)
Printre studiile realizate în locurile cu fond ridicat de radiaţii naturale cele mai
multe au putut arăta efectele negative ale expunerii cronice la debite de doze relativ
scăzute. Unele au sugerat chiar o creştere, în raport cu grupele controlate, a rezistenţei la
stres a organismelor supuse acestor doze scăzute de radiaţii. Altele, totuşi, au pus în
evidenţă la rozătoare, modificări caracteristice ale sângelui şi constituienţilor săi sau
leziuni ale testiculelor. S-au raportat de asemenea efecte la vegetale. De exemplu,
dezvoltarea sexuală a unei hepatice (Marchantia polymorpha) este inhibată la doze de
66 -80 Gy/an ; creşterea ei vegetală este, din contră, stimulată în asemenea măsură că ea
reuşeşte să elimine alte specii biologice (bryophytes) care, la doze de cinci ori mai mici,
suportau concurenţa.
Studii similare au fost făcute la locul eliminării deşeurilor radioactive. Blaylock,
lucrând în regiunea lacului White Oak, a pus în evidenţă la gambuze (Gambusia affnis)
expuse la doze de 0,1 Gy/zî (ulterior estimate la 3,5 Gy/zi) o creştere semnificativă a
fecundităţii, o mărire a numărului de morţi embrionare şi anomalii morfologice. La larva
de chironomă (Chironomus tentans), se observă o creştere a frecvenţei aberaţiilor
cromozomiale ; aceste aberaţii sunt totuşi rapid eliminate prin mecanismele de selecţie.
Efecte directe ale radiaţiilor rezultate din exploziile nucleare sunt greu de evaluat
din cauza efectelor suflului şi a căldurii ce însoţesc explozia şi ale căror efecte sunt mai
severe decât cele ale radiaţiilor. Iradierea subsecventă (ulterioară) a acestor ecosisteme
puternic perturbate, prin dezintegrarea radionuclizilor depozitaţi în această zonă,
produce efecte minore faţă de cele citate anterior. Cu timpul se produce o restaurare
naturală observată în numeroase locuri unde au avut loc teste nucleare (Bikini, ...).
Iradierea artificială cu ajutorul surselor închise ermetic de 60Co sau de 137Cs a
furnizat date foarte importante privind răspunsul relativ al vegetalelor prezente în
mediul natural ce a fost cadru al acestor experienţe. Din cauza mobilităţii lor, populaţiile
animale se studiază mai greu.
La Brookhaven, a fost plasată mai multe luni o sursă de 350 TBq de 137Cs, în
mijlocul unei păduri mixte de pini şi stejari. Prin gradarea daunelor în funcţie de

11
distanţa faţă de sursă s-a observat că radiosensibilitatea plantelor era puternic influeţată
de fizionomia lor : plante cu înălţime mare (arbori) sunt mai sensibile la radiaţii decât
arbuştii, şi decât, bineînţeles plantele erbacee. Tolofitele sunt împreună cu microflora
cele mai radiorezistente. în funcţie de depărtarea faţă de sursa, găsim în ordine
succesivă :
=> o zonă lipsită de orice plantă superioară şi unde supravieţuiesc numai lichenii,
=> o zonă cu rogoz,
=> o zonă unde domină buruieni,
=> o zonă unde supravieţuiesc stejarii, dar nu fără semne de boală şi aberaţii,
prezentând ca urmare a fragilităţii mărite, un grad superior de parazitare cu
insecte,
=> o zonă unde supravieţuiesc pinii şi unde stadiul medical al stejarului este
mai satisfăcător,
=> o zonă unde nu se mai remarcă inhibarea creşterii vegetalelor.
Relaţia dintre radiosensibilitate şi fizionomie se regăseşte şi la licheni unde
formele 'crustacee' sunt mai radiorezistente decât formele 'foliacee' şi 'fruticuloase';
acest lucru este adevărat şi în ceea ce priveşte toleranţa faţă de agenţi poluanţi în
general.
Printre efectele macroscopice ale radiaţiilor ionizante asupra ecosistemelor, se poate
menţiona reducerea productivităţii şi sărăcirea speciilor. Aceste efecte nu sunt specifice
radiaţiilor şi se observă în cea mai mare parte a situaţiilor de stres, fie că sunt climatice
sau cauzate de accidente de poluare. Anumite modificări ale unui ecosistem afectat de o
contaminare radioactivă pot de altfel să nu fie influenţate decât în mod indirect de
fenomenul de radiocontaminare. Astfel, în zona de evacuare de 30 km din jurul
Cernobâl, se observă o creştere a numărului de diverse insecte mai mult probabil legată
de stoparea aplicării pesticidelor agricole în'acea regiune. De asemenea, interzicerea
vânatului a permis populaţiilor formate din animale de vânat să sporească, antrenând o
creştere a numărului de prădătoare (vulpi, lupi).
Politica de deschidere şi colaborare a fostei URSS va aduce informaţii mai ample
despre comportamentul ecosistemelor contaminate pe scară largă precum Ucraina
(Cernobâl), Uralî (Kyshtym), şi poate şi în alte regiuni (Tomsk), unde există locuri ce
au putut fi folosite pentru eliminarea deşeurilor radioactive.

6. Evaluarea efectelor biologice

La interacţiile radiaţiilor ionizante cu substanţa vie au loc aceleaşi procese ca şi la

interacţiunea cu materia fără viaţă, descrise în paragrafele anterioare. Ceea ce le
diferenţiază, însă, sunt efectele finale la care conduc aceste interacţiuni(efectele
biologice).
Totalitatea reacţiilor de răspuns ale organismului la acţiunea radiaţiilor poartă numele
de efect radio-biologic.

12
 Consideraţii generale. Radiaţiile ionizante pot acţiona asupra organismului în trei
moduri : prin acţiune directă, prin acţiune indirectă şi prin acţiunea la distanţă. în urma
acţiunii directe a radiaţiilor asupra organismului sunt lezate macrornoleculele de
importanţă vitală (proteine, acizi nucleici) care suferă transformări datorită ionizării
sau excitării directe. Acţiunea indirectă este declanşată de elementele ce apar în urma
proceselor radiochimice. Mediul principal în care se desfăşoară procesele biologice fiind
apa, efectele apar ca rezultat al ionizării acesteia. Produşii de descompunere ai apei (ioni
sau radicali) acţionează ca agenţi oxidanţi şi reducători asupra unor componente
esenţiale celulare perturbând buna desfăşurare a proceselor biologice din aceste celule.
Acţiunea la distanţă se produce în urma iradierilor locale. Prin răspândirea în organism a
toxinelor care apar în organul iradiat şi prin reacţiile sistemului neuroendociin apar
anumite efecte biologice asupra celorlalte organe neiradiate.
Când materia vie este supusă unei iradieri astfel încât solicitările pentru organism
nu depăşesc cu mult condiţiile fiziologice normale şi el poate reacţiona încă în limite
funcţionale normale, acţiunea radiaţiilor are doar un efect funcţional. In acest caz,
radiaţiile au un efect pozitiv şi pentru cazurile în care metabolismul este dereglat,
iradierea produce o activare şi o stimulare temporară a metabolismului, realizând de
cele mai multe ori o reglare metabolică. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că în
anumite condiţii de iradiere apare o intensificare a reacţiilor prin care se realizează
procesele de sinteză (se intensifică activitatea unor sisteme fermentative), ceea ce face
ca echilibrul metabolic să se deplaseze favorabil spre domeniul proceselor de sinteză.
Dacă prin iradiere sunt depăşite limitele funcţionale normale ale organismului,
atunci are loc o dereglare a metabolismului care poate conduce la moartea celulelor,
ţesuturilor şi chiar a organismului, ca urmare a descompunerii sau distrugerii unor
molecule organice, componente. Mecanismul se explică, sumar, prin faptul că
.-udiaţiile crează modificări ale legăturilor macromoleculeior sau descompuneri ale
moleculelor şi prejudiciază astfel echilibrul substanţelor biologice, complexe, în sensul
că le poate polimeriza sau degrada. Ca urmare a acestor perturbări sunt afectate mai
departe permitivitatea şi facultatea de absorbţie a acestor substanţe, prin care se asigură
sinteza şi transformarea diferitelor substanţe biologice. Aceste modificări în structura
formaţiilor conduc, de asemenea, la perturbarea coordonării proceselor fermentative,
a sintezei proteinelor, nucleoproteinelor, glicoproteinelor, anticorpilor, hormonilor, etc.
în afara modificărilor comune produse de radiaţii, de ionizare a materiei şi de
perturbare a proceselor fizico-chimîce. se produc de asemenea, la nivelul fiecărui ţesut,
organ, sistem, etc. şi unele modificări specifice, în raport cu structura şi rolul fiziologic
în cadrul organismului.
Intensificarea efectelor biologice depinde de îadiosensîbîlitatea organismului
afectat şi cantitatea de radiaţii incidente.
Modificările structurale produse de radiaţii în substanţa vie şi radiosensibîlitatea
materiei vii nu stau însă într-o perfectă corelaţie.
Este de remarcat că radiosensibîlitatea (manifestarea la acţiunea radiaţiilor)
ţesuturilor nu este dependentă numai de natura şi structura lor, ci şi de alţi multipli şi

13
variaţii ale factorilor locali ai ţesuturilor sau formaţiunilor învecinate şi factori generali,
dictaţi de acţiunea întregului organism şi de echilibrul său cu factorii de mediu.
Spre exemplu, s-a constatat experimental, pe ţesuturile lipsite sau deficitare în
oxigen, că radiosensibilitatea este de 2..3 ori mai scăzută decât în cazul celor oxigenate
normal.
Pentru organismele superioare, când iradierile nu au depăşit anumite limite,
datorită factorilor lor de reglare neuro-hormonală, există posibilitatea de a se asigura
adaptarea şi compensarea funcţiilor dereglate, refacerea ţesuturilor (în anumite limite) şi
chiar regenerarea biologică a organismului.
Astăzi este socotit de o importanţă primordială In iradierea organismului, efectul
produs asupra ansamblului de mecanisme regulatoare, îndeosebi asupra sistemului
nervos. Prin acţiune directă sau indirectă a radiaţiilor asupra sistemului nervos şi asupra
sistemelor ce conduc funcţii integratoare ale organismului, prin intermediul sistemului
nervos central, se produc modificări ale activităţii de reglare neurohormonală, apărând
astfel tulburări funcţionale biochimice şi biologice în întreg organismul. Nu s-a
statornicit încă, în radiologie, o teorie generală, care să lămurească complet toate
aspectele şi modurile de manifestare ale efectului biologic, indiferent de subiect şi de
condiţiile de stare ale organismului, mediul de viaţă şi ale modului în care a decurs
iradierea.
Acest lucru se datoreşte cunoaşterii insuficiente a substanţei vii şi a
mecanismului intim de acţiune a radiaţiilor.
De aceea, s-au emis variate ipoteze, care ţin mai mult sau mai puţin seama de toţi
factorii esenţiali, dar ele nu reuşesc încă să explice unitar întreg ansamblul de procese
şi efecte care apar.în aceste cazuri de iradiere.
Variatele aspecte pe care le poate prezenta efectul radiobiologic nu pot fi explicate
decât prin prisma unei concepţii radiobiologice în care se ia în considerare întreg
complexul de procese şi reacţii, directe şi indirecte, locale şî generale, primare şi
secundare, spontane şi în timp, etc, petrecute în organismul care a fost iradiat.
După tulburările pe care le produc şi zona afectată a organismului, efectele
biologice se pot grupa :
a) Efecte somatice (asupra organismului), care se pot manisfesta după un interval
mai scurt
(efecte imediate) sau după intervale mai lungi (ani sau zeci de ani), efecte tardive. în
categoria efectelor
imediate se întâlnesc efectele localizate (eritem, epilare, arsurile pielii, necroze ale pielii
şi ţesuturilor
profunde, sterilitatea etc.) precum şi efecte generalizate (radiointoxicare, scăderea
apetitului, oboseală,
somnolenţă, senzaţie de vomă, etc). Pentru cazul efectelor tardive sunt de menţionat
efectele întârziate
propriu-zise, care mai pot apare fie ca urmare a unei expuneri unice ridicate, fie în urma
unei expuneri
mai reduse cronice (cataract a! cristalinului ochiului, cancer osos sau pulmonar, forme

14
ulceroase sau
nanoulceroase ale pielii, leucemie, etc.) şi posibilităţi ale efectelor întâziate (scurtarea
duratei de viaţă
şi îmbătrânirea prematură, frecvenţa crescută a tumorilor maligne etc).
b) Efectele genetice (asupra urmaşilor). în această categorie de efecte sunt de
semnalat cele care
reclamă o diminuare a calităţii urmaşilor în sensul apariţiei unor debilităţi fizice sau
mintale la aceştia
(reducerea dezvoltării în înălţime, în greutate, a vitalităţii sau a intelectului, scăderea
rezistenţei la
îmbolnăvire ele precum şi nou-născuţi cu malformaţii).
Efectele genetice pot apărea la subiecţi aparţinând mai multor generaţii (3-4
generaţii).
Efectele genetice ale radiaţiilor au fost puse în evidenţă de H. Muller, care în
studiile pe animale, privitoare ia acţiunea genetică a radiaţiilor roentgen, a demonstrat
efectul autogen al acestora. Modificările induse de radiaţii în celulele germinate, au loc
la nivelul nucleului care de altfel este structura cea mai sensibilă, producând alterări
cromozomice (mutaţii). Mutaţia produsă la nivelul unei celule germinale are ca urmare
transmiterea de noi caractere descendenţilor.
în cazul în care una dintre cele două celule sexuale, care au creat noua celulă
din care se dezvoltă un descendent, a suferit mutaţii genetice ca urmare a acţiunii
radiaţiilor, noul născut va putea avea trăsături diferite de ale părinţilor săi. Schimbările
provocate de radiaţii în celule, având Intotdeuna un caracter nociv, noul născut va
prezenta o serie de anomalii.
Numărul mutaţiilor genetice, pare a fi proporţional cu doza chiar şi pentru valori
reduse ale acesteia şi depinde numai de doza totală absorbită la nivelul gonadelor, şi nu
de debitul dozei, (timpul în care a fost primită). Datorită acestei corespondenţe care
există între doza totală absorbită şi frecenţa mutaţiilor produse de radiaţii, există riscul
ca expunerile individuale reduse, ale unor grupuri mari de oameni să producă acelaşi
efect genetic raportat la întreaga populaţie, ca şi iradierile cu doze ridicate ale unor
grupuri mici. Efectele mutaţiilor fiind cumulative şi favorizate în special de genele
recesive, gene care determină ceea ce se cheamă "fondui genetic al populaţiei 11, fac să
crească numărul cazurilor bolilor ereditare.
Efectele biologice cu prag şi fără prag
După posibilitatea punerii în evidenţă, simplificând şi reţinând decât ceea ce este
important din punct de vedere al protecţiei contra radiaţiilor, efectele biologice se
grupează în :
-efectele denumite nestochastice (nealeatorii), efecte cu prag;
-efectele denumite stochastice (aleatorii), efecte fără prag.
Efectele nestochastice sunt caracterizate printr-o relaţie de cauzalitate determinată
între doză şi efect. Aceasta se manifestă când doza primită de ţesut sau organism
depăşeşte o anumită valoare a pragului (valoare prag) şi este puţin probabil ca ele să

15
 apară sub această valoare. Pentru un efect dat valoarea acestui prag variază de la
individ la individ şi în raport de condiţiile de iradiere. Printre efectele nestochastice.
pentru care există astfel de valori de prag, se pot cita leziunile nemaligne ale pielii,
cataractul, hipopiazia modulară care antrenează o deficienţă hematologică, ca şi daunele
cauzate celulelor gonadelor care conduc la o degradare a fecundităţii.
Pentru valori ale dozei peste prag, ea are de asemenea un rol în gravitatea
prejudiciului şi efectul este cu atât mai vătămător, cu cât doza este mai ridicată. Efectele
nestochastice se manifestă, în general, destul de rapid.
Efectele stochastice ascultă, în ceea ce priveşte manisfestarea lor, de o relaţie doză
- efect de natură probabilistică (aleatorie). Astfel, când o populaţie este iradiată aceste
efecte nu apar decât la unii indivizi şi acestea la întâmplare (aparţinând hazardului), de
unde şi numele de stochastic. Efectele somatice, constituite obişnuit din afecţiuni
maligne şi efectele ereditare, sunt considerate ca stochastice în gama dozelor care
interesează radioprotecţia. Totuşi, studii statistice permit a se stabili că frecvenţa lor
variază caracterele legate de ereditare. Numeroase studii efectuate pe subiecţi expuşi la
radiaţii au arătat că frecvenţa apariţiei leziunilor maligne creşte cu doza absorbită.
In general, forma acestei relaţii între doză şi efect nu este cunoscută decât pentru
doze destul de mari. Pentru dozele mici, forma relaţiei nu este cunoscută şi efectul
radiaţiilor, dacă el există, poate fi marcat de incertitudinile statistice care afectează
frecvenţa spontană. Aceste incertitudini sunt sporite şi de faptul că numărul indivizilor
care constitue eşantionul studiat este mic.
Rezultă că noi ignorăm dacă, sub un oarecare nivel al dozei radiaţiile au un efect
sau nu, adică dacă există un prag ca pentru efectele nestochastice.
Principiile protecţiei contra radiaţilor ionizante se întemeiază pe ipoteza prudentă a
unei relaţii de proporţionalotate directă ,fară prag între dozaă şi probabilitatea de
aparaţie a efectelor stochastice.
Importanţa dozei primite nu joacă nici un rol în gravitatea efectului stochastic. De
asemenea, nu este posibil în stadiul nostru de cunoştinţe de a se distinge,pentru un efect
de acest tip, un caz care se datoreşte radiaţiilor de un caz de apariţie spontană.
în fine, efectele stochastice sunt întotdeuna târzii. Trebuie timp ca să apară efectele
genetice, întrucât acestea se manifestă în posteritate, iar în cazul afecţiunilor maligne se
pot scurge mai mulţi ani sau chiar mai mulţi zeci de ani între iradiere şi apariţia
afecţiunii. Nu există o metodă cunoscută pentru reducere odată ce doza a fost primită,
există şi probabilitatea de a surveni efectele stochastice somatice.
Efectele genetice şi cele produse asupra ţesutului nervos, care se pare că provoacă
îmbătrânirea prematură a organismului şi scăderea longevităţii, fac de asemenea, parte
din categoria efectelor stochastice (fără prag).
Ansamblul de modificări patologice care apar în organism sub acţiunea radiaţiilor
constitue boala de iradiere (boala actinică).
După împrejurările etiologice care o determină, boaia de iradiere poate evolua acut,
subacut sau cronic.
Deoarece expunerile la doze mici ale personalului care lucrează în contact
profesional cu noxa radiantă nu determină apariţia simptomelor bolii de iradiere, iar în

16
cazul femeilor gravide şi al fătului lor, nu s-au semnalat efecte somatice nocive,
imediate, se presupune că viteza de legare a celulelor ţesuturilor este, în acest caz,
inferioară proceselor de diviziune celulară şi de refacere a ţesuturilor.
În cazul acestor efecte biologice, putem vorbi de un prag (de o doză limită) sub
care iradierea nu determină alterarea echilibrului biologic al ţesuturilor respective.

Iradieri ale organismului şi limite ale iradierii

În decursul vieţii, organismul uman este expus acţiunii mai multor surse de radiaţii
nucleare. În acest sens, distingem:
- iradierea sanitară (controale medicale - diagnosticuri, investigaţii, tratamente);
- iradierea naturală (a cărei repartiţie pe glob variază în special cu altitudinea);
- iradierea tehnică (ca urmare a utilizării radîo-nuclizilor sau a altor surse de radiaţii
ionizante în diferite aplicaţii practice);
- iradierile diverse (de la catedrele luminescente, televizoare, precipitaţii radioactive,
transportul substanţelor radioactive, eliminarea deşeurilor radioactive, etc).
In funcţie de modul de expunere, respectiv de repartizarea iradierilor distingem :
- iradierea profesională;
- iradierea populaţiei.
Iradierile sunt profesionale atunci când rezultă din activităţi legate direct de lucrul
cu surse de radiaţii nucleare.
De exemplu, personalul unităţilor nucleare este expus profesional acţiunii
radiaţiilor ionizante.
Iradierile populaţiei sunt atunci când nu rezultă direct din efectuarea unor lucrări cu
substanţe radioactive sau surse de radiaţii ionizante.
De exemplu, iradierile populaţiei rezultă din lucrul temporar sau din circulaţia sau
staţionarea în zone în care se pot produce iradieri sau contaminări radioactive. De
exemplu, în cazul efectuării de gamagrafie pe un şantier, va fi iradiat profesional. în
schimb, iestul personalului şantierului, care vine în contact cu zona de gamagrafie sau
are un punct de lucru în apropierea acestei zone, va fi iradiat va persoane din populaţie.
în consecinţă, trebuie luate toate măsurile ca iradierea acestora să nu depăşească
valorile stabilite prin lege.
Tot iradiere a persoanelor din populaţie se consideră iradierea celor care
lucrează sau au tangenţă cu aparatura de măsură şi control conţinând surse radioactive
pentru testare. De aceea, ecranarea acestor surse trebuie să se facă luând în considerare
valoarea dozei pentru populaţie.
După posibilităţile de evaluare a cuantumului iradierilor, situaţiile de iradiere pe
timpul lucrului cu sursa de radiaţii nucleare se pot grupa în două categorii :
1. Iradieri controlate (normale), cărora Ii se pot aplica condiţiile de limitare a
dozelor şi
2. Iradieri necontrolate (anormale), care pot să aibă loc într-un accident sau într-o
situaţie de urgenţă, pentru care nu pot fi limitate dozele.
Termenul de limită va fi utilizat în sensul definirii unei valori care nu poate fi
depăşită. în lucrările de specialitate anterioare s-au folosit termenii : doză maximă

17
admisă anual, absorbţie admisă anual, concentraţie maximă admisă, etc. Aceste limite
se vor aplica deci la : echivalentul dozei, echivalentul dozei efectiv, echivalentul dozei
efectiv angajat, încorporarea anuală de substanţe radioactive, concentraţia
radionuclizilor în aer, etc.
Limitele sunt grupate în :
a) limite primare cele care se referă ia echivalentul dozei, echivalentul dozei efectiv,
echivalentul dozei efectiv angajate, etc, după condiţiile de iradiere. Aceste limite se
aplică la un individ sau în caz de iradiere a publicului, la grupul critic;
b)limitele secundare, cele care se aplică atunci când limitele primare nu se aplică
direct (de exemplu, în cazul iradierii interne, ele se exprimă prin termenii limitelor
anuale de încorporare);
c) limite derivate, cele care se referă la limitele legate de limitele primare printr-
un model definit;
d)limitele autorizate sunt cele fixate de autoritatea competanţă sau de direcţia
instituţiei pentru toate mărimile. Când acestea sunt fixate de direcţie poartă numele de
limite operaţionale.
Concepţia actuală, în radioprotecţîe, privind limitele dozelor anuale, porneşte de
h faptul constatat şi verificat că radiaţiile ionizante produc efecte biologice asupra
fiinţelor vii şi deci asupra omului, descendenţilor săi precum şi asupra umanităţii în
general şi în consecinţă aceste prejudicii trebuie diminuate cât mai mult posibil. în
acest sens se are permanent în vedere asigurarea radioprotecţiei, luând în consideraţie
următoarele elemente :
a) justificarea oricărei activităţi practice cu surse de radiaţii ionizante ;
b) optimizarea radioprotecţiei;
c) limitările echivalentului dozei anuale (limitarea dozelor individuale).

Limita pentru iradierea persoanelor din public pentru persoane normale

Limita echivalentului dozei efectiv anuale este de 5mSv (0.5 rem) pentru
persoanele din public. Pentru fiecare organ sau ţesut limita echivalentului dozei anuală
este fixată la 50 mSv (5 rem). Aceste limite ale dozei se aplică grupului critic al
populaţiei.
Când aceleaşi persoane din public riscă să primească o iradiere care se apropie sau
atinge limita echivalentului dozei efectiv anuale în timpul unei perioade prelungite (mai
mulţi ani) ar fi prudent să se ia măsuri pentru a restrânge echivalentul dozei efectiv, pe
care îl va primi în timpul vieţii, Ja o valoare care corespunde unei medii anuale de lmSv
(0.1 rem).
Iradieri anormale (iradieri accidentale şi iradieri de urgenţă)
Situaţiile în care sursa de radiaţii scapă de sub control, iradierea neputând fi
limitată, constitue condiţiile de iradiere anormală. în cadrul acestor situaţii intră
iradierea accidentală şi iradierea de urgenţă.

18
 Iradierea accidentală reprezintă o expunere la radiaţiile ionizante provocate de un
eveniment fortuit şî de natură involuntară, fapt prin care una sau mai multe limite ale
dozei fixate pentru lucrători riscă să fie depăşită şi / sau persoanele din public riscă să fie
supuse unor condiţii de iradiere anormală.
Iradierea de urgenţă reprezintă iradierea suferită într-o situaţie anormală în
cursul unei intervenţii care are ca scop prevenirea rănirii unor persoane sau salvarea unor
vieţi omeneşti sau bunuri.
Pentru oricare sursă sau activitate autorizată de autoritatea competentă care ar
putea antrena o iradiere accidentală sau o iradiere de urgenţă a lucrătorilor sau
persoanelor din public, autoritatea competentă trebuie să stabilească şi să aprobe un plan
de intervenţie. Acest plan trebuie să facă faţă situaţiilor previzibile şi să conţină
dispoziţii care au în vedere demonstrarea eficacităţii mâsuriloi prevăzute.
Dacă are loc o iradiere anormală în care se depăşesc limitele dozei indicate la
punctele anterioare, sau dacă se suspectează că s-ar fi produs, trebuie să se ancheteze
circumstanţele în cart această iradiere s-a produs şi să se transmită rezultatele direcţiei
şi autorităţii competente.
Toate dozele şi toate încorporările datorate situaţiilor accidentale şi situaţilor de
urgenţă trebui* să fie consemnate la un loc şi într-o manieră net distinctivă de iradierea
normală.

Incorporări (contaminări interne) maxime admise

Contaminarea internă (activitatea încorporată) cu radionuclizi trebuie astfel
limitată încât să nu se depăşească iradierea maximă admisă (limita dozei anuale admisă),
luând în considerare şi iradierea subiectului din exterior (în ipoteza că se va lucra în
condiţii bine determinate şî cu măsuri care nu permit să se depăşească valorile dozelor
estimate prin calcul sau măsurare).
Deci prin limita dozei admisă pentru organism, pentru un organ sau un ţesut
oarecare, de obicei, trebuie înţeleasă doza primită atât prin iradierile externe, pe durata
orelor de lucru, cât şi doza dată de iradierile interne, create prin emiterea de radiaţii de
către sursele absorbite de organism în timpul orelor de lucru.
Pentru a veni în sprijinul expuşilor profesional la radiaţii ionizante (nucleare)
pentru evaluarea nivelelor de iradiere, în Normele Republicane de Securitate Nucleară
sunt date, atât activităţile maxime admise în organul critic cât şi concentraţiile maxime
admise (CMA) în aer şi apă pentru fiecare radionuclid în parte stabilite însă în ipoteza
că limita dozei admisă anuală este produsă numai ca urmare a încorporării
radionuclidului respectiv în organul critic.

19